Articles by Mihail Vakulovski

„Este mai ușor să vorbim despre ororile lumii decît despre frumusețea lucrurilor.” Librarul din Gaza („L’homme qui lisait des livres”) este cel mai recent roman al scriitorului marocan Rachid Benzine, profesor, islamolog și cercetător la Fonds Ricoeur.  Acțiunea din Librarul din Gaza are loc, firește, în Gaza, „un oraș rescris în permanență”. Narator e Julien Desmanges, fotograf francez, corespondent de presă. Între bombardamente, iese din hotel și se plimbă printre ruine, în căutarea unei fotografii pe care să i-o accepte ziarul la care lucrează („Copiii chirăie, femeile umblă de colo-colo, totul este mișcare. Negustorul se agită, cîntărește, discută, împachetează. Dar ceva trădează o anume descurajare. Efortul fiecărui gest, poate. Bărbatul știe că aici pacea este mereu provizorie. Și atunci vinde repede, vinde tot. Ca și cum ziua de mîine ar putea să dispară pentru totdeauna. Praful, omniprezent, acoperă totul. O senzație de pămînt, de uscăciune în gît. (…) Și totuși, oamenii continuă să trăiască. Un teatru al mizeriei și nebuniei, un bal grotesc la care viii nu mai sînt întru totul vii, dar nici întru totul morți deocamdată. Se tîrăsc prin ruine ca niște fantome, cu aerul celor care au văzut totul, au pierdut totul și nu mai așteaptă nimic, doar sfîrșitul. Pînă atunci, însă, trebuie să trăiască. Prin urmare, copiii fug și rîd mereu. Știu deja totul despre moarte. Le e de ajuns o minge dezumflată ca să facă slalom printre ruine. E un teren de joacă la fel ca oricare altul. Mai interesant chiar. Uneori poți găsi comori”). La un moment dat fotograful observă un bătrîn de 60-70 de ani, citind în fața unei librării („Încă n-ai declanșat aparatul. Te temi să nu sfărîmi o clipă de grație. În scena aceasta este totul. Tot ce a devenit Gaza. Un bătrîn librar care se agață încă de cărțile lui, care citește la doi pași de ruine. Ca și cum cuvintele ar putea să-l scape de zgomot, de suferință, de moartea lentă a orașului. Și îți spui că asta e imaginea autentică. N-ai nevoie să mai cauți. E acolo, sub ochii tăi”). Îi cere voie să-l fotografieze, iar acesta îi spune că pentru asta va trebui să-i asculte povestea, iar mai întîi îi dăruiește trei cărți, să le citească pînă mîine, cînd, dacă va mai fi în viață, se pot revedea. Așa sînt albumele Mihaelei Noroc cu cele mai frumoase femei din lume – sînt atît de apreciate și pentru că fiecare fotografie are o poveste în spate! Pe librarul lui Rachid Benzine îl cheamă Nabil Al Jabel și a doua zi e tot la librăria sa, între cărți („În mijlocul cărților, totul este ca în depărtare. În fundal. Un murmur, mai curînd. Un sunet abia perceptibil”). Aduce ceai, cafea („are proprietăți extraordinare pentru corp și minte”), curmale și-i povestește viața sa.  Nabil Al Jabel e născut în 1948 (deci e mai în vîrstă decît tata cu un an). Bunicii au fost țărani. Părinții au fost scoși din case, alături de ceilalți consăteni, împușcați la nimereală, iar cei care au scăpat au fost trimiși în exil. Ai lui au rămas în viață; dar mamă-sa, care avea 19 ani, a fost rănită și l-a născut a doua zi, chiar pe 1 ianuarie (el fiind al doilea copil al cuplului). Din satul de lîngă Haifa au ajuns într-o tabără de pe valea Iordanului. Moussa, frate-so, era considerat cel mai promițător elev din tabără, citea mult și învăța foarte bine, dar avea o furie și un dor de răzbunare pe care el nu-l înțelegea. În 1966, cînd avea 18 ani, tatăl i-a anunțat că a doua zi dimineață pleacă. Toți s-au bucurat, doar el nu, că el nu cunoștea nimic altceva. În tabăra din Jbaliya/Gaza a cunoscut teatrul și pe Hiam. La 17 ani a urmat cursuri de teatru cu un scriitor francez, de plictiseală. În piesa pe care o jucau, el era Hamlet, iar Hiam, viitoarea lui soție, era Ofelia. Premiera a fost un triumf. Atunci a înțeles forța literaturii, fiindcă fiecare om s-a bucurat în felul lui de ea, chiar și analfabeții. În 1957 Israelul a atacat tabăra, atunci un tanc i-a călcat pe bunici cu șenilele, Moussa a sărit să-i salveze, dar a fost împușcat, ultimul lui cuvînt pentru fratele său mai mic fiind „Citește”. A organizat cu soră-sa o bibliotecă, cu lecturi publice. La 20 de ani a lucrat ca interpret pentru Națiunile Unite, apoi a plecat, împreună cu sora sa Maryam și cu prietenul Hafez, la studii la Universitatea din Cairo. Hafez voia să se facă ziarist, soră-sa – avocată, iar el – profesor de literatură. Soră-sa a absolvit facultatea în calitate de șefă de promoție și a emigrat în SUA. Hafez lucra la un ziar clandestin din Egipt, pentru că în Palestina ziarele au fost închise. După absolvire, în 1973, s-au întors în Gaza de bună voie. Hiam era medic, el – profesor, iar Hafez a intrat în politică. Primul copil, Mourid, li s-a născut în 1976. În 1987 a început o mare revoltă a palestinienilor, iar fiul lor de 11 ani a fost ucis. A ieșit și el în stradă, a fost arestat și și-a mai văzut soția și fiica doar după 20 de ani. Cît a stat în pușcărie, i-au murit părinții („Adesea invizibili, vii sau morți, părinții te însoțesc în fiecare clipă a vieții”). A ieșit din pușcărie în 2006, iar în 2009 i-a murit soția, după un bombardament. Atunci și-a deschis librăria. Îl mai vizitează fiica lui și cei trei copii ai ei…  Bătrînul librar l-a lăsat să-l fotografieze doar după ce i-a povestit biografia sa, identică cu istoria poporului său („Fotografiază-l pe bătrînul Nabil Al Jaber. Pierdut în mijlocul cărților lui, așa cum e pierdut în lumea asta absurdă, turbată, inumană”).  Acea primă întîlnire a fotografului francez cu librarul din Gaza a avut loc în 2014 și de atunci au corespondat și s-au sunat mereu pînă în 2023. S-a întors în Gaza în 2025, cînd nu mai era nici o clădire în picioare și „dezastrul era absolut”. Librarul din Gaza de

1994 de Mugur Grosu este romanul unui adolescent visător și talentat, Soni, născut la malul mării, la Constanța, care, după absolvirea liceului, se trezește că are viața în față, dar habar n-are ce să facă cu ea, fiindcă nu l-a învățat nimeni și a rămas blocat într-un moment anume, de unde nu știe unde și cum să se miște mai departe, exact ca-n relația sa cu Miere, care n-a mers pînă la capăt, ci s-a blocat undeva… foarte pe-aproape.  Romanul începe cu o petrecere de revelion, dintre anii 1993 și 1994, la care mai participă și cîteva personaje principale, Virgil, Miere, apoi scrie capitolele despre aceștia, toate textele din acest roman autobiografic încheindu-se cu cîteva versuri, după mențiunea „Am scris mai apoi”. Așadar, naratorul practic îi povestește cuiva adolescența sa, după care a devenit poet și a scris și poezii despre ea, iar acum, iată, un adevărat roman.  Protagonistul, Soni (de la „sonatu’ care cîntă la pian cea mai tristă polcă”) trece prin foarte multe aventuri, pe la foarte multe locuri de muncă, din toate domeniile & zonele țării, dar și prin brațele a multe fete, una mai frumoasă ca alta. Deși artist, – și asta a observat și tatăl său –, elev la grupul de jazz al celebrului Harry Tavitian, muzician avangardist, care le preda lecții ca un șaman, Revoluția l-a prins elev la marină, unde s-a dus cu gîndul că așa poate fugi „dincolo”, adică poate din ghearele sistemului comunist, poate deveni un om liber. La marină se cam îndrăgostise de profa de mate, doamna Boss. Apoi se îndrăgostește de Miere, cu doi ani mai în vîrstă, care „era mai frumoasă decît puteam suporta. Era atît de frumoasă, încît mi-am ferit imediat privirea”. La început s-a simțit „ca o gîză în plasa păianjenului. Și tot ce-mi doream era să nu mă lase să scap”, dar, după o seară foarte intensă, îi scrie o scrisoare de adio și nu cedează la insistențele ei și ale lui Virgil de a-l înțelege ce l-a apucat. După absolvirea liceului de marină se gîndește să se facă ucenic la un pictor de biserici, că după căderea comunismului obsesia pentru „dincolo” se mutase în sus. Află că la Mănăstirea de la Sîmbăta de Sus un pictor are nevoie de ucenic, așa că ia trenul și, via București, Sibiu, Voila, ajunge la Sîmbăta, unde obține un loc într-o chilie, pe care o împarte cu cineva, cu care se duc la „starul mănăstirii”, un mare teolog, orb din naștere, pe care l-am cunoscut și eu, dar ăsta urăște fumatul și-i ginește imediat. Cînd se întoarce după o plimbare pe munte, e agățat de un pictor tînăr, care-l ademenește în atelierul lui de lux, unde încearcă să-l violeze. După care constată că tovarășul de cameră i-a furat și banii, și hainele de schimb și a dispărut. Se lipește de grupul de muncitori de lîngă mănăstire și muncește pînă la desființarea șantierului. Dar înainte de asta mai descarcă un vagon de piatră cubică la Voila, unde un tractorist îi sparge fața. Cînd se duce la București, apoi acasă, aude aceeași replică – „Te-au bătut minerii?” Erau anii ’90, cînd România era lovită de mineriade, șase la număr. Și de aici încolo a mai lucrat în multe locuri și a trecut prin multe îndrăgosteli scurte și sezoniere, ca o seară de vară la mare, toate interesant de urmărit alături de Soni, pe care le găsiți în carte.  Fiind în colecția „Prima dragoste”, te întrebi care e prima dragoste pentru Soni sau măcar cea mai intensă. Putem crede că cel mai mult a pătimit și tînjit după această Miere, care la începutul și sfîrșitul cărții e iubita celui mai bun prieten al lui, Virgil. Probabil vom descoperi într-un alt roman continuarea, sper că asta sugerează margareta de sub titlul de pe coperta I. 1994 de Mugur Grosu e un roman foarte interesant, care se citește cu cea mai mare plăcere și care poate fi ușor ecranizat, fiind și cinematografic.  Mugur Grosu, 1994, Editura Paralela 45, 2025 

Nicolae Esinencu e unul din scriitorii români din Basarabia la care țin foarte mult. Și acum, după 10 ani de la moartea sa, mai recitesc din cînd în cînd din poeziile lui extraordinare, interesante, originale.  De data asta am descoperit „Vin chinezii”, un micro-roman poetic publicat într-o ediție foarte frumoasă a editurii chișinăuiene Prut, în Colecția Platforma, după ce „a fost transliterat, redactat și supus investigației în Laboratorul de cercetări literare și biobibliografie al Bibliotecii „Onisifor Ghibu”, filială a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, Chișinău”, sub îndrumarea lui Vitalie Răileanu, care semnează și prefața cărții.  „Vin chinezii” e o distopie despre frica rușilor de a fi cuceriți de chinezi sau despre cum rușii vor fi cuceriți de chinezi, temă de care e obsedat în romanele sale și Vladimir Sorokin, cel mai popular și mai bun scriitor rus contemporan, care acum nu mai locuiește în Moscova lui natală din motive evidente – e oponentul dintotdeauna al dictatorului Putin. Romanul are două planuri. Primul, din timpul acțiunii, are loc în Metroul Guvernamental din subterană sau subpămîntă, cum ar zice Radu Vancu, săpat la 500-600 de metri sub metroul din Moscova, care e identic cu metroul de deasupra, cu aceleași stații, aceleași străzi. Personajul principal, Nicolae, e scriitor basarabean, iar al doilea plan e din trecut și se desfășoară în Moldova natală, plan în care-și amintește biografia sa, începînd cu bunicii, părinții și pînă la soție, colegii scriitori, activitățile sale în Uniunea Scriitorilor și-n barul Uniunii Scriitorilor („să te porți așa cum ți-e caracterul, cum te-a făcut Dumnezeu. Bea, strigă, urlă și înjură-i pe toți. Așa cum o faci pe la barul Uniunii Scriitorilor”), încercarea de a-l înlocui pe vechiul președinte al Uniunii Scriitorilor și vizita la Moscova, în recepție la președintele Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică, Gheorghii Markov, autorul romanului „Siberiada”.  Nimeni nu știe cum a ajuns în Metroul Guvernamental și ce trebuie să facă aici. Se știe doar că aici toată lumea se află în mișcare, e activă, muncește, îi imită pe ceilalți („Umblă unde vrei și fă ce-ți poftește inima, dar nici pentru o clipă, ar fi bine, să nu uiți că pe aici, neapărat, toți sînt obligați să muncească, iar la muncă poți fi înșfăcat în miezul nopții, în tren, în stradă și folosit după necesități. Clădești, să zicem, după ce te-a tîrît cineva la muncă, imediat însă poate apărea altul în chiar clipa cînd muncești, te cară la altă muncă – să repari un robinet, să potrivești într-un sediu un portret, să plimbi un cîine, să ai grijă de-o mîță… Aici este important ca mereu să fii în mișcare, mereu să creezi impresia că ești grăbit, mobilizat de probleme, și grave! Poftim, tipul de la colț îmi și face semn cu degetul, mă poftește să mă apropii. Parastasul mamei mă-sii! Pe aici toți par șefi. Cine-i?”). Se muncește pînă la limita absurdului, cînd, în viața normală, n-ai mai înțelege nimic din ce (ți) se întîmplă („Din cînd în cînd, cîte unul, pe neașteptate, se apleacă, ridică, să zicem, o mătură din cale, mătură pe ici-colo, apoi aruncă mătura tot așa cum a ridicat-o și merge mai departe. Ia uitați-vă ce face ăla! Îi smulge unuia sacoșa din mînă. Merge omul cu o sacoșă și, nitam-nisam, altul îi smulge sacoșa din mînă și merge mai departe, ca și cum nu s-a întîmplat nimic. Culmea e că și cel păgubit merge mai departe, ca și cum nu a păgubit nimic. Dar uitați-vă ce se întîmplă mai încolo! Tipul care a furat sacoșa i-o bagă altuia în mînă și își vede de treabă. Merge mai departe. Culmea e că și cel căruia i s-a băgat în mînă sacoșa merge mai departe, de parcă nu i s-a întîmplat nimic”).  Metroul Guvernamental e planul de salvare al rușilor, îi spune lui Nicolae o bătrînă clarvăzătoare, care se prinde că scriitorul nu e rus, chiar dacă accentul lui e foarte greu de sesizat („Ăsta-i noul program al Rusiei. Rusia vrea să purifice sîngele rus. Metroul Guvernamental este parte din unul din programele lor de așa-zisă „purificare”. Program fundamental de renaștere a Rusiei. Nu știai? S-a întîmplat să nimerească aici gruzini, armeni, nemți chiar, dar sînt morți demult. Au fost aruncați din tren chiar în clipa cînd au fost descoperiți sau divulgați. Așa că să fii atent. Aici, unde ne aflăm noi, e numai intrarea în Metroul Guvernamental, adevărata Rusie se întinde pe sub pămînt, tunelurile care se sapă au ajuns demult sub Ural, în Siberia, vor să pătrundă sub China. Chinezii, zic rușii, sînt moartea lor și vor să-i dărîme din adînc. Sapă și sapă sub China…” Sau, cum zice Olga, un personaj care se ține scai după el, „creșterea fulgerătoare de chinezi e moartea Rusiei. Săpăm să prăbușim China”…  „Vin chinezii” de Nicolae Esinencu e o distopie care a devenit foarte actuală între timp, scrisă într-un stil original, poetic, concentrat, simbolic, înțelept, dureros de frumos cînd e vorba de subterană și melancolic & aventuros cînd în față ies amintirile din viața lui în Moldova, printre neamuri, prieteni, colegi. Un roman care se citește cu plăcere, dintr-o respirație, chiar dacă după prima lectură mai revii la unele fragmente scrise ca niște adevărate poezii. Lectură plăcută!  Nicolae Esinencu, „Vin chinezii”, Editura Prut, 2023

„A tăcut, pătruns de sentimentul acut că undeva, în spatele lui, se ridicau și își ridicau aripile imense oamenii care plecaseră, dar rămăseseră pentru totdeauna cu el”. La noi, scriitoarea armeană Narine Abgarian este una din cele mai iubite scriitoare din afara României, cărțile sale fiind publicate la Editura Humanitas Fiction, în Raful Denisei. După „Din cer au căzut trei mere”, roman devenit bestseller imediat după publicare, au mai apărut „Simon”, „Viața e mai dreaptă decît moartea” și acum, iată, „Oameni care vor fi mereu cu mine”, toate în traducerea extraordinarei Luana Schidu. Din Prolog aflăm că podișul Armeniei a văzut multă frumusețe la viața lui, dar e îmbibat de sînge și lacrimi, fiindcă s-au dus multe războaie pe teritoriul lui. Cei mai cruzi au fost perșii, care au încercat să șteargă de pe fața pămîntului neamul armenesc, alungînd oamenii din țară și distrugîndu-le localitățile. Dar cei mai viteji armeni au rezistat, retrăgîndu-se în munți, apoi revenind acasă. Așa s-a întîmplat și cu orășelul Berd, cîndva ras din temelii, dar oamenii s-au întors și și-au făcut case lîngă fosta cetate în numele căreia a fost numită localitatea, berd în armeană însemnînd cetate. Berd-ul Narinei Abgarian, unde s-a născut și unde au loc absolut toate cărțile sale. În Berd „cerul e foarte jos”, spune Narine Abgarian, ceea ce-mi amintește de Antonești-ul meu, unde cerul e foarte, foarte jos, mai jos decît oriunde altundeva.  Narator în primul text este o fetiță (care nu vrea să i se spună pe nume, ci Fetița. Abia la pagina 194 aflăm c-o cheamă Ninocika și de ce nu vrea să i se spună pe nume), de aceea avem multe descrieri ale animalelor și păsărilor din jur, dar și ale obiceiurilor oamenilor de Berd, văzute de un ochi proaspăt, practic dinafară. Fetița se duce cu mama la vecina Vardik după lapte, mamă-sa constată acasă că femeia iar l-a îndoit cu apă, iar bunică-sa, pe care o cheamă Tata (Melikian), îi spune că nu trebuie să caute dreptatea în toate, pentru că sînt lucruri care trebuie luate așa cum sînt, „e mai simplu să te împaci cu ele”, zice. Sînt vecini cu nani Tamar, străbunica. Bunica Tata a crescut o livadă de zarzavat, din care nu are voie să lipsească cresonul, fiindcă bunicul se ridică de la masă în semn de protest dacă nu-i dai și creson. Fetița află c-ar fi avut o soră mai mare, dar acum nu mai e, mai observă și că mamă-sa se supără foc dac-o întrebi ceva despre asta. „Ceva nu e bine pe lumea asta, știu eu”, își zice Fetița care, cînd e întrebată cît e ceasul, spune că „ora e cît trebuie”…  În a doua parte avem altă fetiță, Vera, de 6 ani, care are doi frați, Mișca, de 9 ani, și Vaska, de 5. Părinții (Andro și Maria Ogandjanov) erau mai mereu la muncă, așa că toate grijile casei cădeau pe spatele Verei, că băieții n-o ajutau deloc, unul era prea mic, al doilea – prea vagabond. Certăreața vecină Zoia, cea mai bogată locuitoare din Kirovabad, gătea gustări tradiționale armenești – pastramă și sugiuc. Sugiuc – „produs de cofetărie făcut din nuci muiate în must fiert cu făină” sau „un fel de cîrnat afumat preparat din carne de oaie, de capră sau de vită”. Bogăția ei se bazează pe jafurile lui fiu-so din casele nemților deportați după război. Camera în care locuiesc e închiriată, iar într-o seară Vera l-a auzit pe taică-so povestind cu proprietarul, cu care erau prieteni, că nu regretă c-a omorît (și-a răzbunat tatăl), a făcut 15 ani de pușcărie din cauza asta, după care a luptat eroic în război, unde a omorît, în luptă, mulți alți oameni. E o cameră foarte mare, iar cei din familia prietenei ei, Lilka, nu au avut noroc de ceva asemănător, apoi, nici n-ar fi putut închiria ceva mai bun pe salariile lor mizere de profesori, zice Narine Abgarian, născută într-o familie de profesori. Oriunde se duce, Vera întîlnește alți și alți oameni, toți – personaje, cu povestea lor, cu soarta lor tragică de după război („Războiul rămăsese demult în urmă, dar le otrăvea și acum existența, făcîndu-se simțit în nopțile fără somn, în crizele de furie necontrolate, în dureri-fantomă”). Tatăl Lilkăi a rămas fără o mînă în război, mănă lipsă, dar care-l doare în continuare, iar mama ei e mereu tristă. Se duc după lut, la olarul bătrîn care și-a pierdut toată familia în război, pe fii – în luptă, pe soție – de necaz. Calfa tînără e un polonez din Kiev, rămas orfan. Acolo le ajută un copil care tocmai a dat foc la cotețul bunicii. Părinții Verei se certau prea des, mai ales cînd Andro bea fără măsură, dar pînă la urmă se împăcau. Într-o zi a văzut-o pe Maria ascultnd-o, necăjită, pe baba Zoia, care-i povestea că Andro o înșeală. După ce-a intrat în curte, Maria s-a prăbușit. Vom vedea mai încolo că avem mai multe planuri temporale, despre viața mai multor generații, care se întretaie în text.  Usta Saro, bătrînul ceasornicar, spune că „poporul nostru are încăpățînarea-n sînge”, ceea ce susține și Narine Abgarian într-un interviu realizat de Ana Tepșanu pentru Hotnews („Ca orice alt popor căruia i-au fost date numeroase încercări grele și care, în ciuda acestui fapt, a știut să-și păstreze ființa și să dăinuie pînă în zilele noastre, armenii și-au elaborat o formulă proprie de supraviețuire: alfabetul, religia, tradițiile. Din contopirea aceasta de litere armenești întortocheate, psalmi bisericești și diferite obiceiuri s-a forjat caracterul complex al unui popor complex, dureros de naiv și enervant de încăpățînat, îndrăgostit de sine, dar generos”). Fetița din primul text se încăpățînează să învețe să meargă pe măgar și pornesc așa la o plimbare, ea pe măgarul Seto, străbunica Tamar și Vitka, pe jos. Doar că măgarul bătrîn e la fel de încăpățînat și o ia la galop pe marginea prăpastiei, pînă o aruncă pe Fetiță în urzici. Străbunica Tamar o duce la vrăjitoarea Zabel, care o descîntă pentru a-i omorî frica, cum ar veni.  Cînd Tamar

Noua carte de poezie a Cătălinei Bălan, „De partea bună a hărții” (Paralela 45, 2025) e un adevărat album interdisciplinar, care, în afară de poeziiile Cătălinei Bălan, mai conține intervenții conceptuale grafice, foto-video, audio și poetice de Ghenadie Popescu, Sergej Timofejev, Sorina Popescu și Diana Iepure, coordonatoarea Colecției METAmorfoze.  Volumul poetic e compus din trei părți: „De partea bună a hărții”, „Oasele” și „Viața noastră urbană”. Primul poem din carte e despre apartenența la o familie și despre rolul obiectelor din familie, care sînt mai mult decît amintiri, se transmit dintr-o generație în alta și sînt și utile („n-am cunoscut-o / niciodată / ba chiar, săraca, a murit cu 7 ani înainte să aflu de existența ei / dar iată că cele cîteva perechi de cercei de la ea / le-am purtat zi de zi / și încă le mai port”). Așa cum face parte dintr-o familie („cum e în familie așa e și cu patria / o răfuială permanentă”), aparține și unei anumite culturi (una „care concepe mintea separat de corp”) și istorii (zice că există și datorită străbunicii care a ascuns grîne pe timpul foametei de după cel de-Al Doilea Război Mondial și cam are dreptate, iar rîșnița aceea grea la care măcinau grînele „există și azi”, din păcate). Sîntem cine sîntem și datorită sau din cauza predecesorilor noștri, spune Cătălina Bălan: „nu sînt decît suma multor complexe de inferioritate / și a traumelor transgeneraționale / pe care nici un deceniu de terapie n-ar putea să le îmblînzească”.  În prima parte se observă cu ochiul liber nostalgii după copilărie („îmi plac mai ales amintirile din primii șapte ani de viață / în care credeam că familia mea e perfectă / și nu puneam prea multe întrebări”), cînd „pîinea era mai bună / buneii mai tineri / iar vara ținea mult / mult mai mult”. Noroc că fratele mai mic încearcă s-o mai tempereze și s-o mai aducă în prezent, aici și acum, cum ar veni, dar tot prin exemple artistice, concrete, dar și filozofice totodată: „fratele meu îmi spune // Cătălina / nu glumesc / ia bombonica asta. / închide ochii și imaginează-ți că te-ai dus la magazinul din sat / universal coop, de lîngă stadion / să cumperi o pîine / și în loc de rest primești o bomboană // simte-i gustul / n-o mesteca / nu-i așa că are gust de rest?” Apoi, ea însăși își vede viitorul altfel și altundeva decît în satul străbunilor: „soțul meu va trebui să fie / neapărat / un străin înalt / și frumos” (chiar n-o văd pe Cătălina Bălan avînd o relație de iubire cu personajele Dianei Iepure, Borea trompetistul, de exemplu). Oricum, prezentul nu are cum să n-o zguduie, să nu-i atragă atenția, chiar dacă prin ochii bunicilor, pentru că izvoarele săpate cîndva de bunicul au secat, casele cîndva noi și frumoase acum sînt părăsite și-n sat au mai rămas doar babe, cîndva școala din satul bunicilor avea 900 de elevi, iar acum abia adună 100 („coborî de pe deal”). Primul dialog poetic e unul al borcanelor, la care participă autoarea cărții, mama ei, poeta Diana Iepure, și Sergej Timofejev (tradus de Diana Iepure) și, ca personaj, bunica scriitoarei, mama Dianei Iepure și toate mamele basarabenilor care au plecat de acasă, care-i găsesc cu borcanele lor oriunde s-ar ascunde aceștia/acestea, altfel, vorba Dianei, mamele se supără. (Am și eu, firește, borcanele alea-n poezii; credeam că-n una, dar, căutînd-o, le-am găsit în mai multe). Cel de-al doilea dialog e despre mare, toți cei trei poeți de pe partea bună a hărții avînd poezii în care(-și) amintesc de mare. Partea a doua, „Oasele”, e foarte scurtă, dar dură, fiind despre războiul din Ucraina și despre indiferența și stilul de viață absolut iresponsabil din țările vecine țării atacate mișelește de Rusia lui Putin, stări pe care le prinde perfect și-ntr-un singur poem scurt, „o stea sau o dronă”, în care vedem prin descrierea a doar două situații cum unii sînt conștienți – și înfricoșați – de pericolul din apropierea imediată, iar alții habar n-au pe ce lume trăiesc, și-i doare-n bască: „mă uit pe cer și nu știu / dacă văd o stea sau o dronă / de fapt, nu e nicio problemă / tot ce-mi trebuie sunt mijloacele de producție / și o să vă convingeți ce avînt vom căpăta cu toții // în fața mea, la casă / fete îmbrăcate fast fashion / își mai cumpără cîte ceva / se poate observa cu ochiul liber / cam ce salarii au părinții lor”).  „Viața noastră urbană” e despre cum viața noastră socială se lovește de viața noastră interioară „ca un purice care sare de pe un picior pe altul”. Aici avem un eu liric feminin cînd mai jucăuș, mai haios („eram cu tata în Club A / și o doamnă la microfon / întreba pe toată lumea / ce e poezia? / ce e poezia? / stăteam crispată nici nu mă mișcam / de teamă să nu mă întrebe și pe mine”), cînd mai sadic („îmi place să te ciupesc mai ales dacă ai mîinile ocupate / cînd cărăm cumpărăturile de la supermarket / sau duci cănile folosite înapoi la bucătărie”). Dar de cele mai multe ori eul liric al Cătălinei Bălan vede și încearcă să înțeleagă „ce e bine și ce e rău”, să conștientizeze ce se întîmplă, de ce și cum a fost posibil să se întîmple („creier al meu / te rog să-mi arăți ce e bine și ce e rău / ce să cred și ce să nu cred / cîți oameni din apartamentele de aici ascultă aceeași melodie pe / youtube ca și mine / cîte cupluri fac sex simultan pe strada mea / în spatele ferestrelor întunecoase / și cîte se ceartă / uitînd pe moment de iubire / privindu-se în ochi / și întrebîndu-se cu o ură nedisimulată / cum dumnezeului au ajuns să locuiască împreună”).  Poezia Cătălinei Bălan din volumul „De partea bună a hărții” e cotidiană, existențială, (auto)biografică, socială, inspirată

Noua carte de poezie a lui Cosmin Perța, Hate Me Love, apărută la Editura Art, în colecția Pocket, coordonată de Mihók Tamás, e compusă din trei părți, „Hate”, „Me” și „Love”. Primele două părți conțin cîte un poem foarte lung, „Poetry Riot” și „Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte”, iar cu dragostea nu te prea joci, așa că „Love” e un ciclu compus din mai multe poezii de sine stătătoare, dar care tot se adună într-un poem care se poate recita cap-coadă într-o seară de spoken word (bine, Cosmin ar putea recita într-o seară și toată cartea, dacă are chef).   Hate Me Love începe cu „Orice poveste memorabilă se termină prost” și se termină cu un poem citabil integral, fiindcă e foarte bun, „Manual de despărțire. Lecția finală”, care se încheie așa: „E posibil să crăpi. E posibil să nu înțelegi ce se întîmplă cu tine, / e posibil să-ți scape, e posibil să mori. / Mori și gata. / Dar decît să mori e mai bine să iubești, / e mai bine să te scufunzi la mari adîncimi, / fără să știi dacă vei avea oxigen pentru întoarcere. / E mai bine să încerci să te împrietenești cu lei și tigrii, / e mai bine să te arunci cu coarda de pe un pod / peste Amazon”…  „Poetry Riot” e un poem-fluviu despre majoritatea dintre noi, despre oamenii simpli care trebuie să muncească pentru ca să trăiască/iubească/plătească, despre angajații care muncesc pentru alții și, firește, și despre angajatori, un poem social și existențial scris cu ură și ironie amară, în ritm de piesă rock/punk („Să nu dea naiba să te-mbolnăvești, / Boala e doar un pretext ca să nu muncești”).  În „Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte” eul liric constată, cu amărăciune, că nu e chiar cum credeam în tinerețe, cînd „am vrut să nu îmbătrînim niciodată”, că totul există doar la prezent, azi, pentru azi, totul se trăiește în direct, aici și acum, acum și aici… În „Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte” totul e atît de trist & serios, încît dispare rima din prima parte și rămîn „doar” ritmul, gîndurile, ideile și trăirile.  „Love” e despre acele chestii inexplicabile care fac posibilă iubirea, aici intrînd și îndrăgostirea, și dragostea, și vinovăția, și spaima, și despărțirea. Un ciclu poetic despre „respirația mea împletită cu respirația ta”, despre neputință și acceptare, curaj și asumare, răbdare și tăcere, blazare și uitare, spaimă și detașare, despre cum de dragul ei mănînci supă două zile la rînd („Ieri am făcut supă. / Tu nu erai. / Am mîncat azi supă cu gîndul la tine. / Tu nu mănînci seara și mîine / Nu știu dacă va mai fi bună. / Apoi m-ai sunat / A adus mama ta o găină de țară. / Mîncăm supă și mîine”), dar și despre „un viitor care nu se lega”, nu se mai lega…  Spuneam despre cartea de poezie dinainte de Hate Me Love, Cîntec de leagăn pentru generația mea, că poezia lui Cosmin Perța poate aduna foarte mult public, fiind în stare să atragă oameni care n-ar fi crezut c-o să le placă poezia. Și asta e valabil și pentru „Hate Me Love”, volum adunat și cu gîndul la spoken word-ul pe care îl practică, îl încurajează și-l îndrumă în ultimii ani Cosmin Perța. O poezie spectacol, poezie manifest, poezie marș, poezie performanță, care se citește cu vocea scriitorului în minte, de parcă ar recita-o Cosmin Perța pe o scenă, pe scena vieții. Citiți Hate Me Love, iar cînd are recital Cosmin Perța în orașul vostru – nu-l pierdeți!  Cosmin Perța, Hate Me Love, Editura Art, 2025

Cînd am aflat că a apărut o carte despre Cetățuia Brașovului – numită chiar așa, „Cetățuia Brașovului” – m-am bucurat foarte mult, iar cînd am văzut că autorul ei e istoricul Nicolae Pepene mi-am zis clar că vreau să am cartea asta în biblioteca personală. Mi-am imaginat că e o monografie despre Cetățuia Brașovului, dar cînd am pus gheara pe „obiect” am fost de-a dreptul copleșit. E, într-adevăr, o monografie, dar e și un album de fotografii istorice & hărți & planuri & cărți poștale & diplome & litografii & multe alte materiale grafice istorice. O operă mai mult decît impresionantă, pe care n-ai cum s-o citești în grabă, undeva anume. În primul rînd, e un volum mare și greu, apoi, cînd începi să-l citești (după ce-l privești, firește), îți dai seama că și textul e extrem de bine documentat, concentrat și concret, cu foarte multe date, trimiteri și ilustrări istorice, linkuri peste linkuri, citate peste citate și totul e susținut de argumente peste argumente. Am citit cartea foarte atent, pe capitole, seară de seară, după muncă, cu creionul în mînă, însemnînd și subliniind.  Cetățuia Brașovului a fost gîndită ca o fortificație de apărare a centrului orașului, construită în secolul al XVI-lea (1524), astăzi monument de arhitectură. A fost în cursul istoriei turn, bastion, citadelă, garnizoană, cazarmă, depozit de muniție, lagăr de prizonieri, închisoare militară, castelul regelui Carol al II-lea (care l-a primit cadou de la brașovenii care sperau ca regele să facă din cetățuia lor ce-a făcut mamă-sa din Castelul Bran), închisoare de deținuți politic, depozit al Arhivelor Statului, stație de radio, ansamblu turistic hotelier. Despre toate aceste etape Nicolae Pepene povestește amănunțit, argumentat, cu toată documentația în spate, oferită pe tavă cititorilor cărții.  Am descoperit în carte și un nou exemplu de umor tipic subtîmpitoresc (după denumirea orașului – Brașov, a rîului – Spurcata, a muntelui – Tîmpa, a numărului unicului tramvai care a circulat prin oraș – 101). Dacă în coasta Dealului Cetățuii înspre oraș au apărut mai multe vile încă din secolul XIX, cînd Eminescu era gazetar la revista Timpul (revistă pe care acum o ține în viață un brașovean, Mihai Vacariu!), nu numele spitalului de psihiatrie de acolo, în anii postbelici au apărut la baza dealului un șir de case noi, pe care brașovenii le-au numit Șirul Hoților, pentru că erau ale funcționarilor la stat.  Lucrez la o librărie din Brașov și se cere adesea o carte de istorie a Brașovului. Uite, asta e o carte de istorie a Brașovului, pornind de la un simbol al orașului, Cetățuia Brașovului. Albumul se găsește la Casa Sfatului și Bastionul Țesătorilor sau poate fi comandat printr-un e-mail la marketing@brasovistorie.ro. Lectură plăcută și utilă!  Nicolae Pepene, „Cetățuia Brașovului”, Muzeul Județean de Istorie Brașov, 2023

Am mai spus că Ion Barbu, celebrul caricaturist și desenator, a făcut mult mai mult pentru poezia română decît toți criticii literari luați la un loc. Acum artistul ne face cadou o nouă extraordinară antologie-album de poezie comentată grafic de el, „Doar o vorbă să-ți mai spoon: River. O antologie de epitafuri românești”, tocmai apărută la Editura Paralela 45. Pornind de la „Antologia orăşelului Spoon River” de Edgar Lee Masters, Ion Barbu a creat o antologie-album de epitafuri românești, alegînd citate care se potrivesc ideii, din scriitorii clasici și vechi, care nu mai sînt printre noi, apoi a selectat și citate din poeții contemporani, încă în viață, cum ar veni, sau i-a pus la scris. În rest, a experimentat el, desenînd, ilustrînd, inventînd desene și jocuri poetic-artistice.  Antologia începe cu referințe (reale sau imaginare) la cartea lui Edgar Lee Masters, interzisă multă vreme în SUA, chiar și mama poetului, consilieră la bibliotecă, fiind „în favoarea interzicerii cărții fiului meu”. Dar majoritatea cititorilor au îndrăgit cartea, pe care o aveau undeva prin casă, carte care a fost iubită de la Miss Wikipedia („Edgar Lee Masters a revoluționat clișeele poetice ale epocii, introducînd în literatură, prin intermediul epitafurilor, un suflu viu”) la Carl Sandburg („Din cînd în cînd vine un om care scrie o carte care are propriile bătăi ale inimii în ea”). În fine, datorită lui Ion Barbu cartea va fi descoperită și de mulți cititori români, unii scriitori au și recunoscut în această prima parte că doar acum au descoperit-o.  Primii doi poeți ne scriu de dincolo – Cristian Popescu zice că „artistul e un mormînt de profanat pe dinafară”, iar Eminescu recunoaște că „nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Pagini desenate sută la sută de Ion Barbu, cum vor fi și altele; majoritatea, însă, conțin și textul scris, din care un cuvînt lipsește, și desenul lui Ion Barbu, în care e ascuns acest cuvînt lipsă (scris în piatră). Florin Iaru a scris despre Edgar, căruia domnișoara farmacistă îi spune: „Ce păcat că ești prea bătrîn. / Te-aș fi iubit pînă la sfîrșit, / dar sfîrșitul e prea aproape”. Constantin Abăluță a lăsat cu limbă de moarte ce hai-ku să-i fie gravat pe mormînt: „Vrăbii flori de măr / tot atîtea și după / ce noi nu vom mai fi”.   Textele sînt tare diferite, din toate punctele de vedere, așa că fiecare cititor va avea textele lui preferate. Unii scriitori au luat în serios ideea de epitaf, cei mai mulți, însă, s-au jucat și, jucîndu-se, prea s-au întins la vorbă. Unii ar avea nevoie de-un adevărat mausoleu pentru „epitaful” lor – nu critic, doar constat, eu însumi m-am întins pe două pagini, da’ nu pe 5-11, totuși, ca alții (și nu zic nici că mă enervează prozatorii care au impresia că știu să scrie poezie, că și noi, poeții, scriem și proză). Puțini sînt concreți și la obiect, dar și din poeziile lor citez doar unde sînt concreți și la temă: „apoi într-o zi de vară Bănel Nicoliță / un fotbalist din Făurei mi-a spus: / „Am dat totul, sînt puțin obosit” // și așa am lăsat vorbă / așa, așa să îmi scrie / și mie pe mormînt / dacă voi avea totuși unul” (Andrei Crăciun); „Acum văd lumea prin ochelarii tatălui meu” (Șerban Axinte); „bunica făcea un orez cu lapte de mureai, / Iar nevastă-mea cel mai prost oral din istorie” (Mihai Radu); „nimic nu mai părea să conteze” (Ștefan Manasia); „am fost cum trebuie” (Moni Stănilă); „Sub această lespede, / de la tălpi la creștet e / obligat să odihnească / cel ce-n viața sa lumească / a crezut că poa’ să-nșele / moartea, scriind poezele” (Florin Dumitrescu); „altădată muream zilnic / acum nu-mi rămîne decît să dorm” (Lia Faur); „dacă încă n-am murit / e ceva ce n-am greșit” (Sorin Gherguț); „scumpă moarte / eu tot la tine mă întorc / viața / e doar o simplă aventură” (Mugur Grosu); „Diana Iepure, o femeie care a fost odată frumoasă…” (tot textul Dianei Iepure e citabil aici); „după atîtea locuințe temporare / mi-au dat aici un loc de veci” (Marin Mălaicu-Hondrari); „mama / papa / popa / groapa” (Mitoș Micleușanu); „Am (ne)murit, / dar am și trăit” (Goran Mrakic); „Apoi adormi. Asta e tot. Adormi” (Ion Mureșan); „A dispărut pur și simplu din poză” (Ruxandra Novac); „nu mai aburesc oglinda” (Florin Partene); „a rîs a plecat” (Cosmin Perța); „Moare / în Marta / zi de zi / o femeie” (Marta Petreu); „nicolaeprelipceanu / pe el îl chema în halul ăsta de multă vreme” (Nicolae Prelipceanu); „Aici zace el, care-a trăit o viață în trecut” (Bogdan-Alexandru Stănescu); „o diplomă de merit pentru arta / de a spune vieții: destul” (Petre Stoica); „o viață de greșeli fabuloase” (Livia Ștefan); „Vameșii lumilor nu ne mai opresc” (Tatiana Țîbuleac); „Am trăit mai mult, apoi / am murit mai mult” (Radu Vancu); „doar un biet pumn de țărînă” (Pavel Șușară); „termină naibii” (Mihai Ursachi); „De la ridicol la sublim e un singur pas. / Al doilea e de la bal la spital. Pas cu pas, am văzut întunericul zilei” (Ion Barbu)…  Ion Barbu îi dedică volumul lui Radu Cosașu, iar eu vă recomand să nu-l pierdeți, că e o adevărată bijuterie, care probabil va dispărea repede din librării. Lectură și vizionare vie, plăcută, utilă, că aici se potrivește acel „mai bine să fi…, decît să fii…”: mai bine să citești, decît să fii citit!  Ion Barbu, „Doar o vorbă să-ți mai spoon: River. O antologie de epitafuri românești”, Editura Paralela 45, 2025 

Poetul Maxim Radu Niculai a apărut în literatura română mai întîi ca personaj principal în romanul surorii sale, „Drumul spre Soare-Răsare”, de Ioana Nicolaie, unde e Radu Maxim Niculai, un personaj de neuitat cu o soartă vitregă. „Drumul spre Soare-Răsare” e istoria unui om care n-a avut noroc în viață, povestea unui dezamăgit, învins, răpus. Deși a fost tot timpul foarte bun la învățătură, n-a ajuns niciodată să învețe la facultatea visată, n-a ajuns student (și nici la liceul dorit n-a intrat tot dintr-o scăpare stupidă). Mai întîi n-a intrat la facultate la limită, tulburat la maximum de aflarea veștii că iubita sa l-a părăsit irevocabil și ireversibil, fără nici o explicație, fără nici o șansă. A scris la examen ca în transă și a picat primul sub linie. Apoi n-a mai putut să-și împlinească visul din cauza viitoarei soții, care a insistat să facă nunta exact cînd erau examenele de intrare la facultate.  Deși și-a întîlnit foarte devreme iubirea vieții, perechea, Helga fiindu-i colegă de școală, de clasă, soarta a făcut ca ea, nemțoaică, să emigreze în Germania, iar el să rămînă în România ceaușistă. Apoi Corina l-a lăsat pentru cineva mai bogat. Iar Mona îl înșela chiar dinainte de nuntă, dar și – la propriu – în ziua nunții, în fine, în noaptea nunții și tot așa înainte.  La fel s-a întîmplat și cu pasiunea sa, poezia. A scris poezie de mic, a umplut caiete întregi, dar n-a ajuns niciodată „un nume adunat pe-o carte”. Iar „poetul fără cărți publicate nu face nici cît o ceapă degerată. Pe cînd dom’ profesorul și dom’ poetul de cîrciumă, ăsta, da, se vede de departe. Pînă și copiii strigă după el, maimuțărindu-l: poietule! Poietule!”  Ei bine, de la Maxim Radu Niculai a rămas o agendă întreagă de poezii scrise frumos, citeț, pe curat, din care Ioana Nicolaie a adunat o carte de poezie, „Pictînd apa”, care iată că a apărut la Editura Paralela 45, în colecția Avanpost (2025). E adevărat că postum, dar poate că acum Maxim Radu Niculai e, în sfîrșit, împăcat cu sine și e mîndru și de el, nu „doar” de frații lui, cum spune atît de afectuos în una din poeziile din carte: „Sînt mîndru de frații mei / mulți și frumoși / de mine sînt mai mîndru că-i am / vreau să mă înec / și ei tot timpul / vor să mă scape”. Poezia lui Maxim Radu Niculai e simplă, directă, bine scrisă, existențială, uneori jucăușă, mereu trăită. Probabil că i-a plăcut mult să scrie, scrisul său pare terapeutic, îi aducea bucurie. „Mă gîndesc că ar fi trebuit să fiu trist, / dar nu știu de ce, / bucuria îmi inundă sufletul”, spune. Un poet care scrie pentru că nu poate să nu scrie, cum zice Cosmin Ciotloș pe coperta a IV-a: „Aproape toate textele din „Pictînd apa” s-au cerut scrise, și-au impus dreptul la existență, iar asta nu se poate mima”. Poezia sa te îndeamnă la relectură, la redescoperirea sclipirilor ca „un tablou înfățișînd un tablou / înfățișînd un tablou înfățișînd un tablou” sau „am rămas fără nimic / ca noaptea fără dimineață”. Preferatele mele sînt poeziile cu umor și ironie, hître, care observă dintr-o parte, ca „(în biserică nu trebuie să fluieri)”, „Imperativ” („Dacă mă voi hotărî / să joc golf / va trebui să-mi cumpăr frac / să mă îndop cu icre / să sufăr de gută / să fiu bogat / să-mi iau Rolls-Royce // iar pentru asta trebuie să fii priceput / să zdrobești furnici, șobolani, companii // și-o mulțime de gură-cască / ce strîng scamele de pe haină // și-o șleahtă de jurnaliști cu / sunteți vegetarian? / și pe cînd a opta căsnicie? / și operația estetică v-a îndepărtat / negul de pe fesă? / și ce vă mai fac șerpii? / e-adevărat că ați scris cîndva poezie? // așa că-mi termin berea / și mă las de golf”) sau „Galerie trei” („Catița are două fete frumoase / și cam oacheșe / una trăiește cu un hamal zurbagiu / care o bate și bea / ailaltă are pe unu cu mașină neagră / cu stegulețe galbene / care vine noaptea tăcut / și, pe bancheta din spate, îi aduce flori cu iz de mosc / pe care Catița, a doua zi, / le dă la iepuri, / pe cae-i belește hamalul / cînd se înmulțesc prea mult / filfizonul are cravată lată și scurtă / cu picățele pew un fond închis / și costum negru / de parcă ar fi dricar / ce fete frumoase are Catița / mai ales în vara asta”).  „Pictînd apa” va rămîne unicul volum al lui Maxim Radu Niculai, chiar dacă a scris și proză, și jurnal („Unde-s manuscrisele? Unde-s caietele lui? Jurnalul scris pe foi veline? Povestirile pe care le nota într-un caiet A4 cu copertă de pînză bej? Doar atît a rămas? Doar agenda asta? Am pus toate aceste întrebări dintr-o suflare, în ziua înmormîntării fratelui meu, Maxim Radu Niculai. Nu s-a mai găsit nimic, mi-a confirmat fiica lui, Alexandra.” – Ioana Nicolaie). Citiți-o și bucurați-vă de ea!  Maxim Radu Niculai, „Pictînd apa” (poezie), Paralela 45, 2025 

„o legătură strînsă și îndelungată între două femei celebre, care și-au pus amprenta, fiecare în felul ei, pe epoca și mediul în care au evoluat”. Despre relația de prietenie dintre Regina Maria și dansatoarea Loïe Fuller s-a menționat în cam toate cărțile despre cele două protagoniste, dar „O prietenie veche de cînd lumea, şi atît de specială. Regina Maria şi dansatoarea Loïe Fuller” de Stanca Scholz‑Cionca (Humanitas, 2025) e primul volum dedicat exclusiv acestei prietenii, cartea conținînd și fragmente din scrisorile celor două celebrități, și file din jurnalele lor, și prețioase fotografii, și citate din jurnalele contemporanilor și din presa vremii. „Printre numeroasele relații personale ale reginei Maria, care cuprindeau tot spectrul social, de la capete încoronate pînă la oameni de rînd, prietenia «improbabilă» cu dansatoarea Loïe Fuller ocupă un loc aparte. Variile monografii și studii dedicate fiecăreia amintesc prietenia lor, dar de regulă numai ca o glosă biografică, prețuită pentru latura senzațională și anecdotică ori tratată în tiparele favoritismului regal. Pînă acum nu s-a scris nici un studiu care să exploreze această prietenie în toată complexitatea ei, să-i urmărească suișurile și coborîșurile, momentele de intimitate și conflict, temele de dialog și dispută, efectele și implicațiile pentru ambele protagoniste și mediile lor. Celebra La Fuller a influențat atît imaginea publică a reginei în diferite contexte, cît și evoluția ei ca prozatoare, scenaristă de film, memorialistă și jurnalistă, chiar colecționară de artă. Ani de-a rîndul i-a fost reginei admiratoare înflăcărată, parteneră de discuție, confidentă și consolatoare în clipele grele și, totodată, o îndrumătoare neobosită, de multe ori autoritară și prea adesea pisăloagă… După cum s-a dovedit, prietenia cu Loïe a rezistat la multe turbulențe și furtuni, susținută fiind de optimismul solar al reginei”, spune scriitoarea, traducătoarea, cercetătoarea, specialista în niponologie Stanca Scholz‑Cionca.  Citim din Prolog că ziaristul de la Le Gaulois scria după recepția Reginei Maria de pe 2 iulie 1925 de la Palatul Elysee din Paris, că s-a întîlnit cu „o femeie bondoacă, aproape umilă, nițel încovoiată”, Loïe Fuller (care era cu 13 ani mai în vîrstă decît Maria). Cum să fie dansatoarea… bondoacă, se întreabă cititorul. Aha, e „fosta dansatoare americană”, acum coregrafă, care regizează și prezintă spectacolul La Mer immense, în cinstea Reginei Maria, care era faimoasă la Paris. La această faimă parisiană a reginei Maria a contribuit din plin Loïe Fuller (poreclită la fée électricité), care a făcut din basmul reginei, „Crinul vieții”, coregrafia unui balet de mare succes, apoi și un film. Loïe Fuller fusese cea mai mare vedetă Art Nouveau, în centrul centrului Marii Expoziții Universale din 1900. Iar spectacolul La Mer immense e o sinteză, un rezumat al întregii ei cariere. Prietenia dintre cele două, bazată pe respect și admirație, ocupase un loc aparte pentru regină. Loïe Fuller a susținut-o, ajutat-o și a promovat-o mereu pe principesa și apoi regina Maria, care avea ambiția să exceleze în mai multe domenii, de la politică la literatură. Iar regina a susținut-o la rîndul ei. Începînd cartea cu acest eveniment, Stanca Scholz‑Cionca ne spune din start că a fost o prietenie trainică și lungă.  Regina Maria a fost o personalitate marcantă a sec. XX. Loïe Fuller a modificat istoria dansului modern, dar și a filmului mut, apoi a fost și o mediatoare între arte (teatru, dans, muzică, arte plastice), promotoare, agentă, pedagog, impresară, inițiatoare de muzee, comerciantă, manager. Au descoperit de la prima întîlnire gusturi comune – curentul Art Nouveau, a cărei întrupare vie era chiar Loïe Fuller, oniricul și fantasticul, abnegația și seriozitatea profesională. Dansurile lui Loïe Fuller erau luminoase, abstracte, simbolice, Loïe Fuller crea dansuri electrice, fosforescente, orgă de lumini colorate, sunete, cîștigîndu-și faima printr-o combinație inedită de dans și inovații tehnice. Ambele – femei moderne, independente, active în diverse domenii. În afară de implicarea politică de mare succes, regina se aventurează și în beletristică, ziaristică, pictură, fotografie, sport (călăreață de performanță, jucătoare de tenis, înotătoare). Ambele sînt unele din cele mai fotografiate femei ale vremii. Regina e foarte atentă la modă, dansatoarea – neglijentă, excentrică la acest capitol. Loïe Fuller a luptat mult ca să devină ce și-a dorit. A abandonat școala ca să-și îndeplinească visul, să devină actriță. Se impune pe scenă tîrziu, la 30 de ani, și nu în SUA, unde s-a născut, ci la Paris. „În viața intimă, Loïe Fuller își trăiește fără complexe homosexualitatea”. Trăiește cu Gabrielle Bloch pînă la moarte. Dar a avut multe alte relații, inclusiv cu dansatoarea Isadora Duncan („Pe lîngă Gab, apar în viața dansatoarei și alte legături intime, de pildă cu Agnes van Beil, soția unuia dintre sponsorii trupei, sau cu muziciana aristocrată Armande de Polignac, care compune muzică pentru Loïe și dirijează balete de-ale ei. Totuși, Fuller ține să păstreze aparențele și, spre sfîrșitul vieții, va încerca să interzică bîrfele colportate în presă sau publicate de colege de breaslă. Traumatizantă a fost pentru ea relația cu mult mai tînăra Isadora Duncan, dansatoarea pe care a adoptat-o și a promovat-o o vreme, dar care a părăsit-o brusc în 1902, devenindu-i rivală redutabilă. În ultimele luni de viață, Loïe se va strădui să blocheze publicarea memoriilor Isadorei, care conțineau pasaje compromițătoare. Desigur, și adorația ei pentru Maria are o componentă erotică, spre necazul reginei, care trece prin momente dificile din această cauză. Regina și dansatoarea mai au o trăsătură comună: seriozitatea profesională, abnegația față de țelul ales, munca neobosită, sub tensiune”). În legătură cu banii, ambele sînt cheltuitoare, risipitoare și pretențioase, iubitoare de lux și confort, dar în același timp se dedică și operelor de caritate. Loïe Fuller: „Toleranța și încrederea în libertatea fiecăreia e stînca pe care s-a clădit prietenia noastră”.  După prolog și introducere, unde Stanca Scholz‑Cionca menționează afinitățile și contrastele celor două personalități, protagonistele cărții, acțiunea curge cronologic, de la prima întîlnire pînă la ultimul proiect împreună. Pe 5 martie 1902 principii Maria și Ferdinand se duc la Teatrul Liric s-o vadă pe Loïe Fuller, care e într-un turneu prin Europa cu un teatru japonez, după turneul din America. Principesa Maria a fost încîntată de Loïe Fuller și o invită a doua