Articles by Mihail Vakulovski

Cînd am aflat că a apărut o carte despre Cetățuia Brașovului – numită chiar așa, „Cetățuia Brașovului” – m-am bucurat foarte mult, iar cînd am văzut că autorul ei e istoricul Nicolae Pepene mi-am zis clar că vreau să am cartea asta în biblioteca personală. Mi-am imaginat că e o monografie despre Cetățuia Brașovului, dar cînd am pus gheara pe „obiect” am fost de-a dreptul copleșit. E, într-adevăr, o monografie, dar e și un album de fotografii istorice & hărți & planuri & cărți poștale & diplome & litografii & multe alte materiale grafice istorice. O operă mai mult decît impresionantă, pe care n-ai cum s-o citești în grabă, undeva anume. În primul rînd, e un volum mare și greu, apoi, cînd începi să-l citești (după ce-l privești, firește), îți dai seama că și textul e extrem de bine documentat, concentrat și concret, cu foarte multe date, trimiteri și ilustrări istorice, linkuri peste linkuri, citate peste citate și totul e susținut de argumente peste argumente. Am citit cartea foarte atent, pe capitole, seară de seară, după muncă, cu creionul în mînă, însemnînd și subliniind.  Cetățuia Brașovului a fost gîndită ca o fortificație de apărare a centrului orașului, construită în secolul al XVI-lea (1524), astăzi monument de arhitectură. A fost în cursul istoriei turn, bastion, citadelă, garnizoană, cazarmă, depozit de muniție, lagăr de prizonieri, închisoare militară, castelul regelui Carol al II-lea (care l-a primit cadou de la brașovenii care sperau ca regele să facă din cetățuia lor ce-a făcut mamă-sa din Castelul Bran), închisoare de deținuți politic, depozit al Arhivelor Statului, stație de radio, ansamblu turistic hotelier. Despre toate aceste etape Nicolae Pepene povestește amănunțit, argumentat, cu toată documentația în spate, oferită pe tavă cititorilor cărții.  Am descoperit în carte și un nou exemplu de umor tipic subtîmpitoresc (după denumirea orașului – Brașov, a rîului – Spurcata, a muntelui – Tîmpa, a numărului unicului tramvai care a circulat prin oraș – 101). Dacă în coasta Dealului Cetățuii înspre oraș au apărut mai multe vile încă din secolul XIX, cînd Eminescu era gazetar la revista Timpul (revistă pe care acum o ține în viață un brașovean, Mihai Vacariu!), nu numele spitalului de psihiatrie de acolo, în anii postbelici au apărut la baza dealului un șir de case noi, pe care brașovenii le-au numit Șirul Hoților, pentru că erau ale funcționarilor la stat.  Lucrez la o librărie din Brașov și se cere adesea o carte de istorie a Brașovului. Uite, asta e o carte de istorie a Brașovului, pornind de la un simbol al orașului, Cetățuia Brașovului. Albumul se găsește la Casa Sfatului și Bastionul Țesătorilor sau poate fi comandat printr-un e-mail la marketing@brasovistorie.ro. Lectură plăcută și utilă!  Nicolae Pepene, „Cetățuia Brașovului”, Muzeul Județean de Istorie Brașov, 2023

Am mai spus că Ion Barbu, celebrul caricaturist și desenator, a făcut mult mai mult pentru poezia română decît toți criticii literari luați la un loc. Acum artistul ne face cadou o nouă extraordinară antologie-album de poezie comentată grafic de el, „Doar o vorbă să-ți mai spoon: River. O antologie de epitafuri românești”, tocmai apărută la Editura Paralela 45. Pornind de la „Antologia orăşelului Spoon River” de Edgar Lee Masters, Ion Barbu a creat o antologie-album de epitafuri românești, alegînd citate care se potrivesc ideii, din scriitorii clasici și vechi, care nu mai sînt printre noi, apoi a selectat și citate din poeții contemporani, încă în viață, cum ar veni, sau i-a pus la scris. În rest, a experimentat el, desenînd, ilustrînd, inventînd desene și jocuri poetic-artistice.  Antologia începe cu referințe (reale sau imaginare) la cartea lui Edgar Lee Masters, interzisă multă vreme în SUA, chiar și mama poetului, consilieră la bibliotecă, fiind „în favoarea interzicerii cărții fiului meu”. Dar majoritatea cititorilor au îndrăgit cartea, pe care o aveau undeva prin casă, carte care a fost iubită de la Miss Wikipedia („Edgar Lee Masters a revoluționat clișeele poetice ale epocii, introducînd în literatură, prin intermediul epitafurilor, un suflu viu”) la Carl Sandburg („Din cînd în cînd vine un om care scrie o carte care are propriile bătăi ale inimii în ea”). În fine, datorită lui Ion Barbu cartea va fi descoperită și de mulți cititori români, unii scriitori au și recunoscut în această prima parte că doar acum au descoperit-o.  Primii doi poeți ne scriu de dincolo – Cristian Popescu zice că „artistul e un mormînt de profanat pe dinafară”, iar Eminescu recunoaște că „nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Pagini desenate sută la sută de Ion Barbu, cum vor fi și altele; majoritatea, însă, conțin și textul scris, din care un cuvînt lipsește, și desenul lui Ion Barbu, în care e ascuns acest cuvînt lipsă (scris în piatră). Florin Iaru a scris despre Edgar, căruia domnișoara farmacistă îi spune: „Ce păcat că ești prea bătrîn. / Te-aș fi iubit pînă la sfîrșit, / dar sfîrșitul e prea aproape”. Constantin Abăluță a lăsat cu limbă de moarte ce hai-ku să-i fie gravat pe mormînt: „Vrăbii flori de măr / tot atîtea și după / ce noi nu vom mai fi”.   Textele sînt tare diferite, din toate punctele de vedere, așa că fiecare cititor va avea textele lui preferate. Unii scriitori au luat în serios ideea de epitaf, cei mai mulți, însă, s-au jucat și, jucîndu-se, prea s-au întins la vorbă. Unii ar avea nevoie de-un adevărat mausoleu pentru „epitaful” lor – nu critic, doar constat, eu însumi m-am întins pe două pagini, da’ nu pe 5-11, totuși, ca alții (și nu zic nici că mă enervează prozatorii care au impresia că știu să scrie poezie, că și noi, poeții, scriem și proză). Puțini sînt concreți și la obiect, dar și din poeziile lor citez doar unde sînt concreți și la temă: „apoi într-o zi de vară Bănel Nicoliță / un fotbalist din Făurei mi-a spus: / „Am dat totul, sînt puțin obosit” // și așa am lăsat vorbă / așa, așa să îmi scrie / și mie pe mormînt / dacă voi avea totuși unul” (Andrei Crăciun); „Acum văd lumea prin ochelarii tatălui meu” (Șerban Axinte); „bunica făcea un orez cu lapte de mureai, / Iar nevastă-mea cel mai prost oral din istorie” (Mihai Radu); „nimic nu mai părea să conteze” (Ștefan Manasia); „am fost cum trebuie” (Moni Stănilă); „Sub această lespede, / de la tălpi la creștet e / obligat să odihnească / cel ce-n viața sa lumească / a crezut că poa’ să-nșele / moartea, scriind poezele” (Florin Dumitrescu); „altădată muream zilnic / acum nu-mi rămîne decît să dorm” (Lia Faur); „dacă încă n-am murit / e ceva ce n-am greșit” (Sorin Gherguț); „scumpă moarte / eu tot la tine mă întorc / viața / e doar o simplă aventură” (Mugur Grosu); „Diana Iepure, o femeie care a fost odată frumoasă…” (tot textul Dianei Iepure e citabil aici); „după atîtea locuințe temporare / mi-au dat aici un loc de veci” (Marin Mălaicu-Hondrari); „mama / papa / popa / groapa” (Mitoș Micleușanu); „Am (ne)murit, / dar am și trăit” (Goran Mrakic); „Apoi adormi. Asta e tot. Adormi” (Ion Mureșan); „A dispărut pur și simplu din poză” (Ruxandra Novac); „nu mai aburesc oglinda” (Florin Partene); „a rîs a plecat” (Cosmin Perța); „Moare / în Marta / zi de zi / o femeie” (Marta Petreu); „nicolaeprelipceanu / pe el îl chema în halul ăsta de multă vreme” (Nicolae Prelipceanu); „Aici zace el, care-a trăit o viață în trecut” (Bogdan-Alexandru Stănescu); „o diplomă de merit pentru arta / de a spune vieții: destul” (Petre Stoica); „o viață de greșeli fabuloase” (Livia Ștefan); „Vameșii lumilor nu ne mai opresc” (Tatiana Țîbuleac); „Am trăit mai mult, apoi / am murit mai mult” (Radu Vancu); „doar un biet pumn de țărînă” (Pavel Șușară); „termină naibii” (Mihai Ursachi); „De la ridicol la sublim e un singur pas. / Al doilea e de la bal la spital. Pas cu pas, am văzut întunericul zilei” (Ion Barbu)…  Ion Barbu îi dedică volumul lui Radu Cosașu, iar eu vă recomand să nu-l pierdeți, că e o adevărată bijuterie, care probabil va dispărea repede din librării. Lectură și vizionare vie, plăcută, utilă, că aici se potrivește acel „mai bine să fi…, decît să fii…”: mai bine să citești, decît să fii citit!  Ion Barbu, „Doar o vorbă să-ți mai spoon: River. O antologie de epitafuri românești”, Editura Paralela 45, 2025 

Poetul Maxim Radu Niculai a apărut în literatura română mai întîi ca personaj principal în romanul surorii sale, „Drumul spre Soare-Răsare”, de Ioana Nicolaie, unde e Radu Maxim Niculai, un personaj de neuitat cu o soartă vitregă. „Drumul spre Soare-Răsare” e istoria unui om care n-a avut noroc în viață, povestea unui dezamăgit, învins, răpus. Deși a fost tot timpul foarte bun la învățătură, n-a ajuns niciodată să învețe la facultatea visată, n-a ajuns student (și nici la liceul dorit n-a intrat tot dintr-o scăpare stupidă). Mai întîi n-a intrat la facultate la limită, tulburat la maximum de aflarea veștii că iubita sa l-a părăsit irevocabil și ireversibil, fără nici o explicație, fără nici o șansă. A scris la examen ca în transă și a picat primul sub linie. Apoi n-a mai putut să-și împlinească visul din cauza viitoarei soții, care a insistat să facă nunta exact cînd erau examenele de intrare la facultate.  Deși și-a întîlnit foarte devreme iubirea vieții, perechea, Helga fiindu-i colegă de școală, de clasă, soarta a făcut ca ea, nemțoaică, să emigreze în Germania, iar el să rămînă în România ceaușistă. Apoi Corina l-a lăsat pentru cineva mai bogat. Iar Mona îl înșela chiar dinainte de nuntă, dar și – la propriu – în ziua nunții, în fine, în noaptea nunții și tot așa înainte.  La fel s-a întîmplat și cu pasiunea sa, poezia. A scris poezie de mic, a umplut caiete întregi, dar n-a ajuns niciodată „un nume adunat pe-o carte”. Iar „poetul fără cărți publicate nu face nici cît o ceapă degerată. Pe cînd dom’ profesorul și dom’ poetul de cîrciumă, ăsta, da, se vede de departe. Pînă și copiii strigă după el, maimuțărindu-l: poietule! Poietule!”  Ei bine, de la Maxim Radu Niculai a rămas o agendă întreagă de poezii scrise frumos, citeț, pe curat, din care Ioana Nicolaie a adunat o carte de poezie, „Pictînd apa”, care iată că a apărut la Editura Paralela 45, în colecția Avanpost (2025). E adevărat că postum, dar poate că acum Maxim Radu Niculai e, în sfîrșit, împăcat cu sine și e mîndru și de el, nu „doar” de frații lui, cum spune atît de afectuos în una din poeziile din carte: „Sînt mîndru de frații mei / mulți și frumoși / de mine sînt mai mîndru că-i am / vreau să mă înec / și ei tot timpul / vor să mă scape”. Poezia lui Maxim Radu Niculai e simplă, directă, bine scrisă, existențială, uneori jucăușă, mereu trăită. Probabil că i-a plăcut mult să scrie, scrisul său pare terapeutic, îi aducea bucurie. „Mă gîndesc că ar fi trebuit să fiu trist, / dar nu știu de ce, / bucuria îmi inundă sufletul”, spune. Un poet care scrie pentru că nu poate să nu scrie, cum zice Cosmin Ciotloș pe coperta a IV-a: „Aproape toate textele din „Pictînd apa” s-au cerut scrise, și-au impus dreptul la existență, iar asta nu se poate mima”. Poezia sa te îndeamnă la relectură, la redescoperirea sclipirilor ca „un tablou înfățișînd un tablou / înfățișînd un tablou înfățișînd un tablou” sau „am rămas fără nimic / ca noaptea fără dimineață”. Preferatele mele sînt poeziile cu umor și ironie, hître, care observă dintr-o parte, ca „(în biserică nu trebuie să fluieri)”, „Imperativ” („Dacă mă voi hotărî / să joc golf / va trebui să-mi cumpăr frac / să mă îndop cu icre / să sufăr de gută / să fiu bogat / să-mi iau Rolls-Royce // iar pentru asta trebuie să fii priceput / să zdrobești furnici, șobolani, companii // și-o mulțime de gură-cască / ce strîng scamele de pe haină // și-o șleahtă de jurnaliști cu / sunteți vegetarian? / și pe cînd a opta căsnicie? / și operația estetică v-a îndepărtat / negul de pe fesă? / și ce vă mai fac șerpii? / e-adevărat că ați scris cîndva poezie? // așa că-mi termin berea / și mă las de golf”) sau „Galerie trei” („Catița are două fete frumoase / și cam oacheșe / una trăiește cu un hamal zurbagiu / care o bate și bea / ailaltă are pe unu cu mașină neagră / cu stegulețe galbene / care vine noaptea tăcut / și, pe bancheta din spate, îi aduce flori cu iz de mosc / pe care Catița, a doua zi, / le dă la iepuri, / pe cae-i belește hamalul / cînd se înmulțesc prea mult / filfizonul are cravată lată și scurtă / cu picățele pew un fond închis / și costum negru / de parcă ar fi dricar / ce fete frumoase are Catița / mai ales în vara asta”).  „Pictînd apa” va rămîne unicul volum al lui Maxim Radu Niculai, chiar dacă a scris și proză, și jurnal („Unde-s manuscrisele? Unde-s caietele lui? Jurnalul scris pe foi veline? Povestirile pe care le nota într-un caiet A4 cu copertă de pînză bej? Doar atît a rămas? Doar agenda asta? Am pus toate aceste întrebări dintr-o suflare, în ziua înmormîntării fratelui meu, Maxim Radu Niculai. Nu s-a mai găsit nimic, mi-a confirmat fiica lui, Alexandra.” – Ioana Nicolaie). Citiți-o și bucurați-vă de ea!  Maxim Radu Niculai, „Pictînd apa” (poezie), Paralela 45, 2025 

„o legătură strînsă și îndelungată între două femei celebre, care și-au pus amprenta, fiecare în felul ei, pe epoca și mediul în care au evoluat”. Despre relația de prietenie dintre Regina Maria și dansatoarea Loïe Fuller s-a menționat în cam toate cărțile despre cele două protagoniste, dar „O prietenie veche de cînd lumea, şi atît de specială. Regina Maria şi dansatoarea Loïe Fuller” de Stanca Scholz‑Cionca (Humanitas, 2025) e primul volum dedicat exclusiv acestei prietenii, cartea conținînd și fragmente din scrisorile celor două celebrități, și file din jurnalele lor, și prețioase fotografii, și citate din jurnalele contemporanilor și din presa vremii. „Printre numeroasele relații personale ale reginei Maria, care cuprindeau tot spectrul social, de la capete încoronate pînă la oameni de rînd, prietenia «improbabilă» cu dansatoarea Loïe Fuller ocupă un loc aparte. Variile monografii și studii dedicate fiecăreia amintesc prietenia lor, dar de regulă numai ca o glosă biografică, prețuită pentru latura senzațională și anecdotică ori tratată în tiparele favoritismului regal. Pînă acum nu s-a scris nici un studiu care să exploreze această prietenie în toată complexitatea ei, să-i urmărească suișurile și coborîșurile, momentele de intimitate și conflict, temele de dialog și dispută, efectele și implicațiile pentru ambele protagoniste și mediile lor. Celebra La Fuller a influențat atît imaginea publică a reginei în diferite contexte, cît și evoluția ei ca prozatoare, scenaristă de film, memorialistă și jurnalistă, chiar colecționară de artă. Ani de-a rîndul i-a fost reginei admiratoare înflăcărată, parteneră de discuție, confidentă și consolatoare în clipele grele și, totodată, o îndrumătoare neobosită, de multe ori autoritară și prea adesea pisăloagă… După cum s-a dovedit, prietenia cu Loïe a rezistat la multe turbulențe și furtuni, susținută fiind de optimismul solar al reginei”, spune scriitoarea, traducătoarea, cercetătoarea, specialista în niponologie Stanca Scholz‑Cionca.  Citim din Prolog că ziaristul de la Le Gaulois scria după recepția Reginei Maria de pe 2 iulie 1925 de la Palatul Elysee din Paris, că s-a întîlnit cu „o femeie bondoacă, aproape umilă, nițel încovoiată”, Loïe Fuller (care era cu 13 ani mai în vîrstă decît Maria). Cum să fie dansatoarea… bondoacă, se întreabă cititorul. Aha, e „fosta dansatoare americană”, acum coregrafă, care regizează și prezintă spectacolul La Mer immense, în cinstea Reginei Maria, care era faimoasă la Paris. La această faimă parisiană a reginei Maria a contribuit din plin Loïe Fuller (poreclită la fée électricité), care a făcut din basmul reginei, „Crinul vieții”, coregrafia unui balet de mare succes, apoi și un film. Loïe Fuller fusese cea mai mare vedetă Art Nouveau, în centrul centrului Marii Expoziții Universale din 1900. Iar spectacolul La Mer immense e o sinteză, un rezumat al întregii ei cariere. Prietenia dintre cele două, bazată pe respect și admirație, ocupase un loc aparte pentru regină. Loïe Fuller a susținut-o, ajutat-o și a promovat-o mereu pe principesa și apoi regina Maria, care avea ambiția să exceleze în mai multe domenii, de la politică la literatură. Iar regina a susținut-o la rîndul ei. Începînd cartea cu acest eveniment, Stanca Scholz‑Cionca ne spune din start că a fost o prietenie trainică și lungă.  Regina Maria a fost o personalitate marcantă a sec. XX. Loïe Fuller a modificat istoria dansului modern, dar și a filmului mut, apoi a fost și o mediatoare între arte (teatru, dans, muzică, arte plastice), promotoare, agentă, pedagog, impresară, inițiatoare de muzee, comerciantă, manager. Au descoperit de la prima întîlnire gusturi comune – curentul Art Nouveau, a cărei întrupare vie era chiar Loïe Fuller, oniricul și fantasticul, abnegația și seriozitatea profesională. Dansurile lui Loïe Fuller erau luminoase, abstracte, simbolice, Loïe Fuller crea dansuri electrice, fosforescente, orgă de lumini colorate, sunete, cîștigîndu-și faima printr-o combinație inedită de dans și inovații tehnice. Ambele – femei moderne, independente, active în diverse domenii. În afară de implicarea politică de mare succes, regina se aventurează și în beletristică, ziaristică, pictură, fotografie, sport (călăreață de performanță, jucătoare de tenis, înotătoare). Ambele sînt unele din cele mai fotografiate femei ale vremii. Regina e foarte atentă la modă, dansatoarea – neglijentă, excentrică la acest capitol. Loïe Fuller a luptat mult ca să devină ce și-a dorit. A abandonat școala ca să-și îndeplinească visul, să devină actriță. Se impune pe scenă tîrziu, la 30 de ani, și nu în SUA, unde s-a născut, ci la Paris. „În viața intimă, Loïe Fuller își trăiește fără complexe homosexualitatea”. Trăiește cu Gabrielle Bloch pînă la moarte. Dar a avut multe alte relații, inclusiv cu dansatoarea Isadora Duncan („Pe lîngă Gab, apar în viața dansatoarei și alte legături intime, de pildă cu Agnes van Beil, soția unuia dintre sponsorii trupei, sau cu muziciana aristocrată Armande de Polignac, care compune muzică pentru Loïe și dirijează balete de-ale ei. Totuși, Fuller ține să păstreze aparențele și, spre sfîrșitul vieții, va încerca să interzică bîrfele colportate în presă sau publicate de colege de breaslă. Traumatizantă a fost pentru ea relația cu mult mai tînăra Isadora Duncan, dansatoarea pe care a adoptat-o și a promovat-o o vreme, dar care a părăsit-o brusc în 1902, devenindu-i rivală redutabilă. În ultimele luni de viață, Loïe se va strădui să blocheze publicarea memoriilor Isadorei, care conțineau pasaje compromițătoare. Desigur, și adorația ei pentru Maria are o componentă erotică, spre necazul reginei, care trece prin momente dificile din această cauză. Regina și dansatoarea mai au o trăsătură comună: seriozitatea profesională, abnegația față de țelul ales, munca neobosită, sub tensiune”). În legătură cu banii, ambele sînt cheltuitoare, risipitoare și pretențioase, iubitoare de lux și confort, dar în același timp se dedică și operelor de caritate. Loïe Fuller: „Toleranța și încrederea în libertatea fiecăreia e stînca pe care s-a clădit prietenia noastră”.  După prolog și introducere, unde Stanca Scholz‑Cionca menționează afinitățile și contrastele celor două personalități, protagonistele cărții, acțiunea curge cronologic, de la prima întîlnire pînă la ultimul proiect împreună. Pe 5 martie 1902 principii Maria și Ferdinand se duc la Teatrul Liric s-o vadă pe Loïe Fuller, care e într-un turneu prin Europa cu un teatru japonez, după turneul din America. Principesa Maria a fost încîntată de Loïe Fuller și o invită a doua

„Tatăl meu care ești pe pămînt” de Andrei Gogu e un extraordinar roman de debut, apărut în Colecția Pantazi de la Editura Litera. Cosmin Perța, coordonatorul colecției, spune „doar atît despre romanul lui Andrei Gogu: este un pariu nebunesc cîștigat. Gogu intră în literatură trîntind ușa cu piciorul. Și are toate motivele să o facă: maturitate stilistică și compozițională, curaj tematic și un simț rafinat al poveștii (al literaturii, dar și al vieții). „Tatăl meu care ești pe pămînt” este cel mai remarcabil roman de debut pe care l-am citit. Și nu doar din literatura română”.  Într-adevăr, Andrei Gogu excelează la toate capitolele: tematică, stilistică, analize sociale directe, brute, dure și observații existențiale subtile, acțiune captivantă, analize psihologice fără anestezie, personajele sînt credibile, perfect descrise și ilustrate. Cartea e scrisă cu mult umor și ironie, chiar dacă temele sînt deosebit de serioase: relația tată – fiu/fiică, familia, violența în familie, alcoolismul în familie, avortul, feminismul, situația romilor în societatea românească, holocaustul și deportările romilor, discriminare, traume, nedreptăți sociale, condiția copiilor, a femeii, a angajaților într-o firmă, într-o librărie, de exemplu, poziția profesorilor față de sistemul de învățămînt, relația cu programa școlară, elevii, părinții etc., etc.   „Tatăl meu care ești pe pămînt” are doi protagoniști de genuri diferite: în prima parte narator e un bărbat, iar în partea a doua – iubita lui. Ambii provin din același loc și au o profundă problemă paternă. Așadar, titlul se potrivește și primei cărți, și cărții a doua, fiindcă fiecare din cele două părți ar fi putut fi publicat și între două coperte.  Începutul îți taie respirația. Un tînăr, Iulian Noapteș, întorcîndu-se în garsoniera închiriată de el, descoperă că tatăl lui, Narcis, pe care l-a primit să locuiască cu el, a furat tot ce aveau, în afară de hainele mamei, moartă de cancer, și cărțile lui. Tatăl alcoolic le-a dus la vînzare, pentru alcool. Scriitura te cucerește din prima. Întorcîndu-se acasă, Iulian mai găsește în garsonieră doar „o ramă cu fotografia lipsă”, fiindcă fusese furată și aceea, fotografia. Protagonistul se trezește un om care nu-și reîncepe viața de la zero, ci „de la minus”, tatăl, pe care mama l-a rugat vreo două decenii să nu mai bea, fură „chiar de la copilul său”, și nici în relația cu iubita nu e tocmai liniște.  (Cronica avea 7 pagini de computer, dar m-am autocenzurat, să nu mă trezesc dat în judecată c-aș fi dat… spoilere. Dar după ce citești cartea ai foarte multe de povestit, e un roman care te îndeamnă la acțiune, la povestit, vorbit, scris). De la capitolul 14 protagonistă e Magda, noua iubită a lui Iulian, deci textul de aici încolo e scris la feminin, dar nu e doar alt punct de vedere, ci acțiunea curge mai departe (cu săpăturile din trecut firești, care au fost și-n prima parte). Inițial romanul „trebuia să-l aibă doar pe Iulian personaj-narator. Magda era destinată să fie un personaj secundar care să evolueze laconic în umbra iubitului ei. Pe măsură ce partea lui Iulian creștea, mi-am dat seama că ea satisface doar jumătate din nevoile mele. Erau atît de multe lucruri pe care voiam să le exprim, dar pe care personajul bărbat nu le putea conține. Iulian era îngrădit de limitele biografiei sale, dar eu aveam nevoie să explorez și alte sentimente și relații familiale, străine de el. Magda și-a pretins dreptul de a fi separată de Iulian, deși legată prin anumite fire inițial invizibile în carte”, spune Andrei Gogu în interviul realizat de Anca Zaharia pentru Subversiv.  (…) Am putea spune că „Tatăl meu care ești pe pămînt” e romanul timpului nostru, un roman atît de matur, de complex și de bine scris, încît nu poți să te întrebi cum va trece Andrei Gogu peste… șocul acesta. Dar au pățit-o și alții. Jonathan Safran Foer, după un debut fabulos cu romanul „Totul e iluminat”, mai reușește să scrie alte două romane la fel de faine – „Extrem de tare și incredibil de aproape” și „Iată-mă”. Guzel Iahina, după un debut incredibil cu romanul „Zuleiha deschide ochii”, mai reușește să publice alte două romane tulburătoare – „Copiii de pe Volga” și „Trenul spre Samarkand”. Nu vreau să pun nici un fel de presiune, dar abia aștept să citesc următoarea carte a lui Andrei Gogu.  Andrei Gogu, „Tatăl meu care ești pe pămînt”, Editura Litera, 2025  Fotografii de Mihail Vakulovski.

În adolescență mi-au plăcut foarte mult cărțile lui Thomas Mann, iar cînd a apărut romanul „Magicianul” de Colm Tóibín, despre viața lui Thomas Mann, l-am citit cu cea mai mare plăcere, de parcă aș fi citit în copilărie o poveste foarte frumoasă sau „Micul prinț”. Un roman biografic extraordinar și fascinant despre Thomas Mann, scriitor german premiat cu Nobel pentru Literatură, care a trăit vremuri istorice foarte intense, extreme & extremiste (de la Marele Război şi revoluţia de la München la ascensiunea şi decăderea lui Hitler, cel de-Al Doilea Război Mondial și o parte din Războiul Rece), într-o familie complexă & complicată, fie că e vorba de familia în care s-a născut, fie în cea pe care a crescut-o. În copilărie mi-a plăcut cel mai mult „Micul Prinț” și mi-ar fi plăcut la nebunie să citesc ceva de genu’ „Magicianul”-ui și despre Antoine de Saint-Exupéry. Ei, tot la Humanitas Fiction a apărut și un roman despre autorul cărții „Micul Prinț”, „Să furi noaptea” de Romana Petri (trad.: Mihai Banciu). Lucrez de peste 10 ani într-o librărie și știu că „Micul Prinț” e cea mai cumpărată carte – și o cumpără, în limba română, și foarte mulți străini. E o adevărată modă să cumpere ediția din țara în care călătoresc, în limba țării; îmi și imaginez biblioteci întregi doar cu rafturi pline de „Micul Prinț” în toate limbile lumii… O carte (nu numai) pentru copii, de o frumusețe uimitoare, cum e și imaginea personajului principal – un mic prinț de pe-o planetă micuță, care se plimbă pe planete, în căutarea prieteniei. „Micul prinț” e una din cărțile care n-ar trebui să lipsească din nici o bibliotecă, o carte care chiar bucură copilul din noi, așa cum se spune – de cele mai multe ori clișeistic și nejustificat.  „Să furi noaptea” de Romana Petri este exact un roman despre viața lui Antoine de Saint-Exupéry, care urmărește viața autorului cărții „Micul prinț” de la naștere pînă la dispariția sa din cel de-Al Doilea Război Mondial. În limba lui Baudelaire pentru „a fura” și „a zbura” se folosește același cuvînt, verbul „voler”, iar Antoine de Saint-Exupéry a fost un mare pilot („cînd zbor noaptea, am impresia că o fur (…). Cînd zbor noaptea mă gîndesc: Repede, repede… Să furi noaptea”), unul împătimit, care visează la profesia sa încă din copilărie. Tonio s-a născut pe 29 iunie 1900 la Lyon, în una din cele mai nobile familii din Franța, dar tatăl său a murit din cauza unui infarct cînd el abia împlinise patru ani. Au rămas doar cu mama, el și frații, trei surori, Marie-Madeleine, Simone și Gabrielle, și un frate, Francois. Deși avea doar 28 de ani în acel moment, mama și-a dedicat viața numai lor, copiilor ei. Tonio a fost toată viața deosebit de atașat de mama sa, care-i zicea Regele Soare. În copilărie n-o lăsa să plece la culcare fără să-i spună cîteva povești, pe care le dramatiza, iar cînd a început să scrie a compus poezii pe care i le citea mamei imediat după ce o trezea. E și un roman epistolar, fiindcă Antoine de Saint-Exupéry se va simți toată viața deosebit de apropiat de mama sa, care a fost cel mai bun prieten al lui și căreia i-a scris toată viața scrisori. Romanul Romanei Petri începe chiar cu o astfel de scrisoare („Vă scriam scrisori încă de copil și nu am încetat să o fac”), abia apoi va urma primul capitol, despre copilăria scriitorului. În această primă scrisoare Toni îi povestește mamei ce mai face departe de casă, în deșertul din Africa, unde e pilot și, mai nou, directorul aeroportului unde duce scrisori cu avionul și asta îi place la nebunie („Există un lucru care mă emoționează în munca aceasta a mea: faptul că avioanele noastre transportă poșta. Scrisori, mamă. Munți de cuvinte pe care oamenii le așteaptă. Și să nu credeți că sînt curios ce conțin, nu aș deschide vreo una pentru nimic în lume; orice farmec s-ar risipi. Eu trebuie să le strîng ca pe niște ipoteze în mintea mea. Nimic mai mult. Și să zbor cu ele. Și să aștept să sosească noi piloți, care să aducă altele. Să știu că este o misiune importantă și că scrisorile acelea trebuie duse la destinație cu prețul vieții”). Îi mai place să se ducă să salveze avioanele căzute și pe piloții eșuați. Toți îl iubesc, dar îl cred puțin țicnit, pentru că salvarea acelor avioane costă mult mai mult decît cît cheltuiește pentru asta. Maurilor le place să vîneze avioanele lor, aflînd că scrisorile pot avea bani, iar pe piloți ori îi fac sclavi, ori cer răscumpărare pe ei. O scrisoare frumoasă (pasajele despre diferitele feluri de tăceri din deșert te fac să te întrebi dacă nu cumva e chiar o scrisoare scrisă de Antoine de Saint-Exupéry), sinceră, în care se autocaracterizează: „Vă mărturisesc că nu m-am schimbat mult. Continui să mă consider un incapabil, chiar dacă aici se afirmă contrariul. S-o datora insucceselor din îndeletnicirile precedente? Continui să mă socotesc o persoană răsfățată și leneșă, mă plictisesc de ceva destul de repede. Și sînt convins că n-am să găsesc niciodată o femeie pe care s-o iubesc. Acest lucru vi-l mărturisesc ca pe suferința cea mai chinuitoare. Așa am crescut, diferit de cum aș fi putut. (…) Un singur lucru îmi e clar: știu ce înseamnă aventură pentru mine. Este o nevoie constantă de a descoperi locuri noi, de a mă lăsa purtat de picioare, de a nu fi sigur de ziua de mîine. Iar acest lucru, o știi, îmi iese perfect. Sper ca, la întoarcere, toate experiențele aventuroase prin care voi fi trecut să mă facă bun de însurat”), dar și cam crudă – nu cred că nu-și imaginează că mamă-sa nu are cum să nu se gîndească și la faptul că și el ar putea cădea cu avionul în deșert, că ar putea fi luat și el prizonier de mauri… A fost un copil visător, curios și inventiv, și-a dorit o bicicletă zburătoare. Se duce adesea

„Nu-mi mai amintesc eu toate nevoile astea.  Credeți-mă că sînt și ani și eu vreau să uit,  nu să retrăiesc momentele astea.  Să-mi pară că viața mea a fost altfel.  Pentru dumneavoastră asta e o poveste,  dar, pentru mine, asta este viață”.  „Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită” de Paula Erizanu (Cartier) e o carte fabuloasă de interviuri care sînt adunate pentru a acoperi un veac de istorie trăită pe teritoriul de acum al Republicii Moldova, dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial pînă în prezent. Asta fiindcă, deși unul dintre personajele din carte (străbunica scriitoarei) nu a ieșit din satul natal niciodată, și-a petrecut viața în patru țări diferite – istoria recentă ne-a demonstrat că asta este posibil, același om se poate naște în România și să locuiască, în aceeași casă, și-n Rusia, URSS și R. Moldova. Străbunica aceasta era foarte supărată pe puterea sovietică și cînd Moldova a fost cucerită de ruși, și-a schimbat o cifră în buletin, făcînd 1913 din 1903, „să lucreze mai puțin la sovietici”.  Interviurile sînt făcute cu oameni foarte diferiți din toate punctele de vedere – naționalitate, biografie, profesie, orientare politică și sexuală. Important e să fi trăit povești, istorii sau istorioare care să caracterizeze și istoria Moldovei, să se suprapună cu evenimentele importante. Cartea păstrează limbajul și expresiile moldovenești, regionale, ceea ce dă mai multă veridicitate și credibilitate textului, mărturisirilor, poveștilor. „Aicea-i și raiul, și iadul” se poate citi și ca un roman, pentru că interviurile sînt ca un puzzle care se tot întregește, ca niște cioburi ale aceluiași obiect. Apoi, Paula Erizanu leagă interviurile și capitolele prin niște proze sau eseuri. Proze despre alte personaje decît cele intervievate (cum e „La stație”), altele pornesc de la istorisirea cuiva („Catița, dar ar fi putut s-o cheme și Ghiuna”) sau observații (p. 113, „fac uz de acest respiro”). Introducerea, poetică, e despre omenire și oameni în general, dar se potrivește oricărei localități de pe Planeta Pămînt. „Du-te vino”, introducerea ultimei părți, e un excelent eseu sociologic despre anii ’90 în R. Moldova. Trei pagini cît o enciclopedie, serios, mi-am amintit imediat atmosfera acelei perioade unice și probabil irepetabile.  Protagoniștii interviurilor sînt de la străbunică, bunică și mamă la un congolez care a studiat la Chișinău, a învățat limba română în trei luni și a rămas să lucreze și să trăiască în R. Moldova, veterani de război, oameni care au plecat la muncă și nu s-au mai întors, dar au venit copiii lor, oameni care au supraviețuit războaielor, Holocaustului, foametei… Majoritatea interviurilor sînt semnate, puține au doar nume mic, nume de cod sau poreclă. Chiar m-am întrebat dacă unora nu le-a fost frică să dea atîtea detalii care au fost sau mai sînt secrete și să facă unele comentarii legate direct de oameni politici, bandiți sau securiști. E și cazul lui Aurel Matei, care are o biografie incredibilă, iar interviul e pe măsură. Dar omul ăsta nu cred că știe ce-i aia frica. Ambii lui bunici au fost deportați, după război, în Siberia. El a luptat în războiul din Afganistan, iar după întoarcerea din armată s-a înregimentat la forțele speciale, OMON, apoi, după căderea URSS-ului, la brigada de poliție „Fulger”. Povestește foarte interesant, nu e vorba doar de evenimentele trăite la Aurel Matei. Cum l-au convins cei de la OMON să li se alăture? Plătea abonament pentru antrenamentele sportive, iar ăia i-au zis că dacă se duce la ei poate să se antreneze nu numai că gratis, dar și să primească bani pentru asta și are sălile de sport la dispoziția lui oricînd și oriunde. A participat activ și la războiul de pe Nistru, inclusiv la prima luptă, război în care a fost rănit de trei ori. Regizorul Victor Bucătaru a filmat din tancul său pentru celebrul lui documentar despre războiul din Transnistria, „Masacrul inocenților sau cronica unui război uitat”. De Iurie Roșca știa încă din ’92-’93 că e vîndut, printre ei era poreclit Lis (Vulpoiul), zice că a luat foarte mulți bani ca să compromită mișcarea unionistă. Cînd Dodon a fost racolat de serviciile secrete rusești a aflat de la un agent FSB din anturajul lui Putin, cu care e prieten („Le-am dat serviciilor noastre un pachet mare de documente care demonstrau asta. I le-am dat și unei jurnaliste de investigații cu care am făcut cunoștință pe 7 aprilie 2009”). A participat activ și la revolta de pe 7 aprilie 2009, cînd oamenii au dat foc parlamentului. Voluntar și-n războiul din Ucraina, de partea ucrainenilor, firește, a luptat chiar la Bahmut. A pus bazele grupului Getica, soldați pe care i-a antrenat. Crede că trebuie să se vorbească despre război, dar nu în familie.  Foarte interesantă e și povestea Eugeniei Bulat. S-a născut într-o familie fără cărți, ceea ce n-a împiedicat-o să îndrăgească cititul. Primul băiat cu care s-a pupat a doua zi a plecat în armata sovietică, dar ea avea o bănuială, că nu citește, iar scrisorile lui i-au confirmat asta. Cînd s-a întors, a încercat s-o fure, cu încuviințarea părinților ei, groaznică „tradiție” basa. S-a împotrivit și s-a supărat foarte tare. S-a îndrăgostit de altcineva, dar cînd a venit s-o ceară, tat-so l-a refuzat și l-a dat afară, iar ei i-a dat un pumn și a încuiat-o în magazinul unde lucra. Era deja seara și băiatul n-a avut cu ce să iasă din sat, așa că a dormit într-o colibă a unui paznic, pe care ea a vizitat-o imediat după ce a fost aleasă primar și a văzut că iubitul ei a dormit pe pămînt, doar pe-o scîndură, fără să aibă cu ce să se învelească. S-a căsătorit din amiciție cu fiul profului de română, mare cititor și el. Experiența nașterii – traumatizantă. Au lăsat-o toată noaptea în travaliu, în chinuri. Dimineața au pus-o pe-o „capră” rece ca gheața. Născînd, a auzit: „Ian ce băiat frumos, nu ca mă-sa”. A făcut în sat și cenaclu, și un grup de susținere a Frontului Popular, partid despre care se credea că-i unionist, dar care s-a dovedit a

După ce a scris versurile „sînt atît de bătrîn / încît am impresia că am venit din viitor”, poetul & rockerul Daniel-Silvian Petre (vocalistul formației Survolaj) a hotărît să ne ofere o bucurie neaşteptată – un blog unde a postat selecţii din toate cele trei cărţi ale sale de poezie + un grupaj de existeme inedite, care acum pot fi ascultate în lectura minunată a actriței Mădălina Ghițescu – și pe blog, dar și-n mașină sau acasă, fiindcă avem și un audiobook (înregistrat în Timișoara – „liniștea care se poate auzi în fundal este 100% naturală”), audiobook care cuprinde și o carte cu poemele și care se numește LAS BEGAS BLUES & alte Scrisori din Elisabetin.  Pe blog, puteţi să citiţi selecțiile poeziilor din cărțile lui Daniel-Silvian Petre în ce ordine aveţi chef, pentru că-s foarte faine toate, scrise impecabil, originale, pline de viaţă & intertexte, inteligente, ironice, sclipitoare. Eu le-am citit în ordinea în care au fost scrise, de la Overdose (1996) la Inedite și am ascultat și audiobook-ul, înregistrat în pandemie, adică în 2022. Deşi selecţia lui Daniel-Silvian Petre din volumul de debut, Overdose (1996), începe cu un eu liric foarte optimist, poetic şi îndrăgostit („Poate că raiul e pe strada mea”, „Gîndurile mele gonind spre tine în noapte / ca o ambulanţă spre un caz de suicid”), rockerul îl aduce imediat pe poet cu picioarele pe pămînt, la teme existenţiale acute, de la rostul în viaţă la moarte („Viaţa ca o succesiune de morţi efemere (…) / Moartea – ca un diagnostic firesc al atîtor simptome”). Napalm d’Or (2008) e în special despre singurătate şi despre cum nu (mai) există minuni („Găsisem o broască rîioasă / O unsesem cu toate alifiile, ca s-o scap de rîie / Îi dădusem numele tău, îi scriam poezii… / Într-o seară, pe cînd ne-ntorceam de la şcoală, / mi-am luat inima-n dinţi, am sărutat-o şi, / deodată, / nu s-a întîmplat nimic”). Pornirea copilului de a fi precum ceilalţi, de a se integra („Îmi doream o cheie să mi-o pun la gît cu o sfoară, / ca toţi copiii de la bloc / (mi-era ruşine că stau la casă) / Mergeam vara cu băieţii la furat de cireşe / din curtea mea, ehee…”) se transformă mai tîrziu în căutarea sinelui în ceilalţi („Flanez prin oraş în căutarea mea / (aş putea fi oricare dintre voi)”). Din Peace Off (2012) aflăm că „trage la spate în ceruri la fel ca pe Pămînt”. În acest ultim volum publicat poezia lui Daniel-Silvian Petre e şi mai şlefuită, şi mai directă, şi mai concretă. Volum în care poetul are nevoie de tot mai puţine cuvinte pentru a transmite mesajul, cam aşa: „Au înflorit cireşii, / iubito – / o să murim”.  Ineditele-s intitulate „Las Begas Blues (scrieri alese)” şi ne poartă-n copilăria eului liric, unde bunicii vorbesc dialectul bănăţean şi-i dau sfaturi cam anarhiste, dar şi-n adolescenţă, cînd nişte cocalari încearcă să-i tundă cu o sticlă de bere spartă, iar după ce scapă cumva se pornesc, cu trenul, spre mormîntul lui Eminescu.  Un excelent blog de poezie adevărată, trăită şi scrisă de Daniel-Silvian Petre. Pînă va apărea o antologie D.-S.P. cu ISBN, băgaţi o geană aici. Și ascultați și audiobook-ul! 

„Tu și alte femei” de Dumitru Crudu e un extraordinar roman 18+ de dragoste, despre un basarabean care învață mai întîi la Chișinău, apoi la Tbilisi, apoi la Brașov, unde și lucrează și de unde se întoarce iar la Chișinău, de unde se mai duce pe la Flutura, Stepanakert, Balcic, Odesa. În tot acest timp încearcă să scape de singurătate îndrăgostindu-se și trăind n relații de dragoste. Romanul nu e tradiționalist, linear, ci sare de la o perioadă la alta, de la niște personaje dintr-o perioadă la altele din altă perioadă, dar din aceste cioburi se reface, încetul cu încetul, ulciorul, povestea, biografia lui compusă din multe relații de iubire și tot atîtea despărțiri. Începe erotico-eroic, pe 11 aprilie 2014, cu doi poeți basa la un salon literar din Paris, unde li s-au tradus și prezentat cîte o carte de poezie, în care condamnau războiul din Ucraina. Noaptea poetul a fost trezit de poetă, pe care el o consideră cea mai frumoasă și senzuală femeie din lume, cu care avusese o tumultuoasă relație de dragoste în satul natal, Flutura, dar în perioada chișinăuiană nici nu-l bagă în seamă, îl evită, iar după moartea tragică a fotbalistului cu care fusese măritată, a fost doar amantă de bandiți și de VIP-uri („Eu încă nu realizam cum de această femeie răpitoare, în jurul căreia se învîrteau mereu doar bogătani sau vedete, acum se afla la mine în cameră și mă fixa cu o privire rugătoare, la o distanță de un fotoliu de mine. Mă frecam la ochi uluit. În urmă cu cîteva clipe, încă mai dormeam singur în patul meu enorm din camera mea cu tavan înalt, iar acum împărțeam odaia mea cu una dintre cele mai senzuale femei de pe pămînt, care, de cînd s-a măritat cu fotbalistul ăla de la Zimbru, dar și după moartea lui violentă în pușcăria din Pruncul, nu m-a mai învrednicit nici măcar cu o singură privire, deși noi ne știam încă din Flutura”). După acea noapte carnală parisiană nesperată s-a trezit singur, iar cînd a ieșit din hotel a văzut-o plecînd la aeroport și a mai întîlnit-o doar după trei luni, la un recital de poezie anti-război, de unde a fugit într-un taxi și a dispărut iar. E Iulia, cu care a trăit o poveste sfîrșietoare și cutremurătoare și care-l va părăsi de mai multe ori, cum i se va întîmpla și-n relația cu brașoveanca Tanța, care seamănă inclusiv fizic cu Iulia. De altfel, Iulia e prima lui Iubire, cu care a avut și prima relație sexuală. Erau în cantonament, iar după ce antrenorul a sunat stingerea, Fiodor și Zosim au ieșit din cameră și s-au întors cu două fete, toți patru beți. După ce s-a întors de la baie, fata lui Fiodor s-a oprit la el în pat („Pentru prima dată în viață pupam și eu o fată, și nu conta deloc că era beată. Nu știu dacă și-a dat seama că nu-l pupă pe Fiodor, care deja mîna porcii la jir și nu mai auzea nimic. Cred că a înțeles. Cu toate astea, nu m-a părăsit. Nu știu ce era între ea și Fiodor, dar fata a rămas cu mine cîteva ore bune. Ea îmi conducea mîinile mele neîndemînatice. Ea mi-a condus palmele către sînii ei trandafirii, provocîndu-mi o erecție îngrozitoare, pe care, firește, a simțit-o și ea, întrucît am împuns-o în burtă. Mi-a împins mîna între picioarele ei nisipoase. De parcă aș fi făcut asta dintotdeauna, cu toate că nu o mai făcusem pînă atunci niciodată, îi mîngîiam buzele vaginului, umed deja. Cînd am intrat cu degetele în vaginul ei, parcă aș fi intrat într-o casă cuprinsă de flăcări. Înăuntrul ei totul ardea și totul trosnea. O pălălaie uriașă, care devenea tot mai mare și mai mare cu cît pătrundeam mai adînc. Aveam impresia că mă aflam în inima focului. În inima unui mare pojar. A unui incendiu devastator, pe care nimeni din lumea asta nu l-ar mai fi putut stinge. Îmi luară foc și hainele. Plapuma. Perna. Salteaua. Cearceafurile. Degetele mele. Picioarele. Părul din capul meu. Burta. Pieptul. Fruntea. Nasul. Gura. Umerii. Gîtul. Ardeam tot, în timp ce ea mă pupa și gemea înăbușit, ca să n-o audă colegii mei, dar cine s-o audă, cînd toți dormeau tun, în frunte cu Fiodor și cu Zosim. La un moment dat, niște convulsii ciudate i-au cuprins tot corpul – se zbătea ca un pește pe uscat –, după care s-a destins și s-a relaxat brusc. Mi-a mușcat buzele pînă la sînge. Mă dureau, dar mi-am înghițit strigătele, odată cu sîngele care îmi umplea gura. Plăcerea pe care o simțeam era mai intensă decît durerea. Prevala asupra ei. Apoi ea s-a ridicat în genunchi și s-a cățărat pe picioarele mele, intrînd în mine. Era ca și cum ar fi făcut genuflexiuni. Intra și ieșea din mine cu o regularitate de metrometru. Cobora și se ridica. Se ridica și cobora, și eu eram cînd undeva în adîncul ei încins, făcînd parte din corpul ei învăluit de flăcări și fum, cînd afară. Nu știu cum de nimeni dintre colegii mei nu se trezi. Se vede că erau foarte obosiți după antrenamentul de ieri-seară. Cel mai tare mă bucura că Fiodor dormea dus. Din cînd în cînd, ea se oprea și pur și simplu se culca peste mine, sleită de puteri, gîfîind, odihnindu-se și turnîndu-mi peste trupul meu obosit o desfătare fără margini, pe care nu o mai trăisem pînă atunci niciodată. Țîțele ei fierbinți îmi pîrjoleau pieptul. Aș fi preferat să adorm așa, cu ea lungită pe mine ca o plapumă. Mi-am zis că, atunci cînd voi avea și eu o iubită, o să dormim anume așa. Ea va fi pătura mea. Fata asta însă nici gînd n-avea să doarmă. Se dezlipi de pieptul meu și își reluă dansul sălbatic. Dansul coapselor și sînilor ei arzînd. Dansul apropierii și îndepărtării. Dansul pătrunderii și ieșirii. Dansul contopirii și dispariției. Dansul regăsirii și dezagregării. Dansul focului și al gheții. Era ca și cum ar fi țesut un covor.

„Odată ce părăsesc casa îmi e dor de ea”,  „Toată lumea din casa aia trăiește pe scenă”. „Casa fără țară. Strada Spătarului 17” de Roxana von Kraus a apărut la Editura Vremea, în Colecția Planeta București, coordonată de Silvia Colfescu, și e debutul în limba română al scriitoarei. Roxana von Kraus s-a născut și a studiat la București, unde a lucrat ca traducătoare la CEPACA și la Ambasada SUA, dar a emigrat în SUA în 1975, la 26 de ani. Casa de pe strada Spătarului, nr. 17, e casa natală, iar cartea e despre familia ei și locuitorii care au trecut prin această casă fabuloasă de-a lungul timpului, biografiile, soarta lor și cum vremurile au trecut peste oameni, nu și peste casă – și acum neschimbată, spune scriitoarea. „Casa fără țară. Strada Spătarului 17” e prezentată ca o carte de memorialistică, dar se citește ca un formidabil roman autobiografic și istoric. Cartea are tot ce-i trebuie unui roman de succes – acțiune cît cuprinde, personaje foarte bine conturate și fixate în spațiu și timp, contraste, stil, atmosferă.  Cel mai important personaj e chiar casa asta din București, iar primul personaj din familie care ajunge aici e tatăl scriitoarei, Ion, cu mult timp înainte să fie tată. Eugenia, bunica sa îl înștiințează pe soțul ei, Dumitru Belloiu, că nu e de acord ca după absolvirea liceului copiii lor să învețe tot la malul Mării Negre, în Constanța, unde locuiesc ei și unde nu prea au cum să avanseze, și așa Ion, cel mai mare copil al lor, ajunge la Universitatea din București și la casa de pe strada Spătarului, nr. 17.  Dar pînă aici Roxana von Kraus ne poartă prin România dinainte de Marea Unire (24 ianuarie 1914), zi în care Eugenia îl naște pe Ion, iar proaspărul tătic iese în oraș la serbare („Se pare că noi, femeile, naștem mereu singure, înconjurate de oameni surzi. Sau indiferenți”). Dumitru Belloiu, „un bărbat frumos și veșnic îndrăgostit. De obicei de soția lui”, e un mocan din zona Brașovului. Soarta l-a adus la Constanța, unde a întîlnit-o pe Eugenia, cu care s-a căsătorit și care a primit ca dar de nuntă un munte transilvan. Familia Belloiu locuia într-o vilă din Piața Ovidiu, iar terasa era lumea secretă a Eugeniei, unde citea Rilke și Eminescu. Constanța găzduia o mulțime de străini în perioada aceea: greci, armeni, albanezi, bulgari, italieni, evrei, germani, ucraineni, turci. Cu scurt timp înainte să fie executați în Rusia, țarul Nicolai al II-lea și regina Elisabeta s-au întîlnit la bunicii ei cu monahii români Hohenzollern – Sigmaringen, pe care i-a fotografiat Barta, fotograful care le-a făcut și lor fotografiile de la nuntă.  Își vede neamul prin prisma evenimentelor istorice – și, firește, așa le urmărim și noi, cititorii. Între 1914-1916 România n-a intrat în război; totuși, regina Maria a trimis rezervele de aur ale țării, la păstrare, la vărul ei, țarul Nicolai al II-lea al Rusiei. Bunica, Eugenia, a avut încă doi fii, Mihai și Titi, și o fiică, Viorica, marele război n-a atins casa lor de la malul mării. După război, regina Maria s-a dat bine pe lîngă învingători și a mărit, teritorial, țara, România Mare datorează mult reginei Maria.  În prima zi de București, Ion și-a cheltuit banii de mîncare pe cărți de poezie, un Rilke pentru mamă-sa și un Arghezi pentru el. Cînd hotelul unde locuiește se închide, mamă-sa îl roagă pe prietenul ei din copilărie, îmbogățit inexplicabil, să-l primească în casa din titlu, o vilă cu mai multe apartamente, unde lui Ion i se va naște peste 17 ani primul lui copil, o fiică, viitoarea autoare a cărții de care ne bucurăm acum. În vara lui 1941 România s-a alăturat Germaniei în invazia URSS. Ion avea 29 de ani cînd a primit ordinul de mobilizare pe frontul rusesc, unde, însă, n-a abandonat lecturile. Pe 23 august 1945 armata sovietică a cucerit Constanța, jefuind ceasurile oamenilor cu celebrul „Davai ceas!”, supunînd, violînd („La 23 august 1945, de la o cafenea din Piața Ovidiu, Liria i-a văzut pe ruși intrînd în Constanța. Ani mai tîrziu, își amintea ziua și îmi spunea povestea la casa noastră din Cape Cod. „Armata Roșie ne-a eliberat cu baionetele în spate. Au îngrozit și au redus orașul la tăcere în cîteva săptămîni. Un soldat rus a încercat să mă violeze în mare. Mi-a rupt costumul și mi-a mușcat sînii. Fiind o înotătoare mai bună, am scăpat, dar îi simt și acum respirația pe piele”.”). Eugeniei îi e mereu frică să nu-și piardă muntele în urma războaielor. Familia Belloiu a luat primul tren spre București și s-au dus în casa de pe strada Spătarului, nr. 17, unde vor ajunge, pe rînd, și celelalte personaje ale cărții.  CASA avea patru etaje. SUBSOLUL avea o treaptă mai jos, de aceea, cînd ploua, apa pătrundea în casă și uda covoarele. PARTERUL avea o ușă niciodată închisă. La intrare era mereu o baltă plină de urina bețivilor de noapte. ETAJUL ÎNTÎI e cu 20 de trepte mai sus. Becurile dintre etaje erau mereu furate, înlocuite și furate iar, „un ciclu continuu de lumină și întuneric”. MANSARDA părea la capătul lumii, la început aici locuiau servitorii domnului Necula Sasu, proprietarul casei.  Bunicii, refugiați din Constanța, s-au mutat la primul etaj. Eugenia ieșea la terasă, își imagina marea deasupra Bucureștiului și-i scria prietenei sale, rămasă la malul mării: „Casa asta e magică. Pereții au viață. Sînt calzi cînd îi ating. Apartamentul nostru este în așa fel construit, încît fiecare colț se reflectă în oglinzi. Paturile, lustrele, dulapurile și trupurile noastre sînt toate văzute prin oglindă, ca și cum am trăi de două ori”.  În comunism, conform regulilor, apartamentul de jos, ocupat pînă atunci de două persoane, acum e locuit de opt suflete, „și totul era folosit în comun: baia, bucătăria, holul și viața”. Poveștile tuturor celor care au trecut prin casă sînt impresionante, memorabile și de studiat, și ale celor din familia Zamfirescu, care au locuit chiar cu ei în apartament, Bebe, Bobby și Măriuca, a croitorului din București, Iancu,