„Odată ce părăsesc casa îmi e dor de ea”,
„Toată lumea din casa aia trăiește pe scenă”.
„Casa fără țară. Strada Spătarului 17” de Roxana von Kraus a apărut la Editura Vremea, în Colecția Planeta București, coordonată de Silvia Colfescu, și e debutul în limba română al scriitoarei. Roxana von Kraus s-a născut și a studiat la București, unde a lucrat ca traducătoare la CEPACA și la Ambasada SUA, dar a emigrat în SUA în 1975, la 26 de ani. Casa de pe strada Spătarului, nr. 17, e casa natală, iar cartea e despre familia ei și locuitorii care au trecut prin această casă fabuloasă de-a lungul timpului, biografiile, soarta lor și cum vremurile au trecut peste oameni, nu și peste casă – și acum neschimbată, spune scriitoarea. „Casa fără țară. Strada Spătarului 17” e prezentată ca o carte de memorialistică, dar se citește ca un formidabil roman autobiografic și istoric. Cartea are tot ce-i trebuie unui roman de succes – acțiune cît cuprinde, personaje foarte bine conturate și fixate în spațiu și timp, contraste, stil, atmosferă.
Cel mai important personaj e chiar casa asta din București, iar primul personaj din familie care ajunge aici e tatăl scriitoarei, Ion, cu mult timp înainte să fie tată. Eugenia, bunica sa îl înștiințează pe soțul ei, Dumitru Belloiu, că nu e de acord ca după absolvirea liceului copiii lor să învețe tot la malul Mării Negre, în Constanța, unde locuiesc ei și unde nu prea au cum să avanseze, și așa Ion, cel mai mare copil al lor, ajunge la Universitatea din București și la casa de pe strada Spătarului, nr. 17.
Dar pînă aici Roxana von Kraus ne poartă prin România dinainte de Marea Unire (24 ianuarie 1914), zi în care Eugenia îl naște pe Ion, iar proaspărul tătic iese în oraș la serbare („Se pare că noi, femeile, naștem mereu singure, înconjurate de oameni surzi. Sau indiferenți”). Dumitru Belloiu, „un bărbat frumos și veșnic îndrăgostit. De obicei de soția lui”, e un mocan din zona Brașovului. Soarta l-a adus la Constanța, unde a întîlnit-o pe Eugenia, cu care s-a căsătorit și care a primit ca dar de nuntă un munte transilvan. Familia Belloiu locuia într-o vilă din Piața Ovidiu, iar terasa era lumea secretă a Eugeniei, unde citea Rilke și Eminescu. Constanța găzduia o mulțime de străini în perioada aceea: greci, armeni, albanezi, bulgari, italieni, evrei, germani, ucraineni, turci. Cu scurt timp înainte să fie executați în Rusia, țarul Nicolai al II-lea și regina Elisabeta s-au întîlnit la bunicii ei cu monahii români Hohenzollern – Sigmaringen, pe care i-a fotografiat Barta, fotograful care le-a făcut și lor fotografiile de la nuntă.
Își vede neamul prin prisma evenimentelor istorice – și, firește, așa le urmărim și noi, cititorii. Între 1914-1916 România n-a intrat în război; totuși, regina Maria a trimis rezervele de aur ale țării, la păstrare, la vărul ei, țarul Nicolai al II-lea al Rusiei. Bunica, Eugenia, a avut încă doi fii, Mihai și Titi, și o fiică, Viorica, marele război n-a atins casa lor de la malul mării. După război, regina Maria s-a dat bine pe lîngă învingători și a mărit, teritorial, țara, România Mare datorează mult reginei Maria.
În prima zi de București, Ion și-a cheltuit banii de mîncare pe cărți de poezie, un Rilke pentru mamă-sa și un Arghezi pentru el. Cînd hotelul unde locuiește se închide, mamă-sa îl roagă pe prietenul ei din copilărie, îmbogățit inexplicabil, să-l primească în casa din titlu, o vilă cu mai multe apartamente, unde lui Ion i se va naște peste 17 ani primul lui copil, o fiică, viitoarea autoare a cărții de care ne bucurăm acum. În vara lui 1941 România s-a alăturat Germaniei în invazia URSS. Ion avea 29 de ani cînd a primit ordinul de mobilizare pe frontul rusesc, unde, însă, n-a abandonat lecturile. Pe 23 august 1945 armata sovietică a cucerit Constanța, jefuind ceasurile oamenilor cu celebrul „Davai ceas!”, supunînd, violînd („La 23 august 1945, de la o cafenea din Piața Ovidiu, Liria i-a văzut pe ruși intrînd în Constanța. Ani mai tîrziu, își amintea ziua și îmi spunea povestea la casa noastră din Cape Cod. „Armata Roșie ne-a eliberat cu baionetele în spate. Au îngrozit și au redus orașul la tăcere în cîteva săptămîni. Un soldat rus a încercat să mă violeze în mare. Mi-a rupt costumul și mi-a mușcat sînii. Fiind o înotătoare mai bună, am scăpat, dar îi simt și acum respirația pe piele”.”). Eugeniei îi e mereu frică să nu-și piardă muntele în urma războaielor. Familia Belloiu a luat primul tren spre București și s-au dus în casa de pe strada Spătarului, nr. 17, unde vor ajunge, pe rînd, și celelalte personaje ale cărții.
CASA avea patru etaje. SUBSOLUL avea o treaptă mai jos, de aceea, cînd ploua, apa pătrundea în casă și uda covoarele. PARTERUL avea o ușă niciodată închisă. La intrare era mereu o baltă plină de urina bețivilor de noapte. ETAJUL ÎNTÎI e cu 20 de trepte mai sus. Becurile dintre etaje erau mereu furate, înlocuite și furate iar, „un ciclu continuu de lumină și întuneric”. MANSARDA părea la capătul lumii, la început aici locuiau servitorii domnului Necula Sasu, proprietarul casei.
Bunicii, refugiați din Constanța, s-au mutat la primul etaj. Eugenia ieșea la terasă, își imagina marea deasupra Bucureștiului și-i scria prietenei sale, rămasă la malul mării: „Casa asta e magică. Pereții au viață. Sînt calzi cînd îi ating. Apartamentul nostru este în așa fel construit, încît fiecare colț se reflectă în oglinzi. Paturile, lustrele, dulapurile și trupurile noastre sînt toate văzute prin oglindă, ca și cum am trăi de două ori”.
În comunism, conform regulilor, apartamentul de jos, ocupat pînă atunci de două persoane, acum e locuit de opt suflete, „și totul era folosit în comun: baia, bucătăria, holul și viața”. Poveștile tuturor celor care au trecut prin casă sînt impresionante, memorabile și de studiat, și ale celor din familia Zamfirescu, care au locuit chiar cu ei în apartament, Bebe, Bobby și Măriuca, a croitorului din București, Iancu, și a fratelui său George, a lui Andrei și Piah, Garro Haciaturian, Liria și Nicolas, Ferraye… Toate aceste personaje sînt descrise amănunțit în carte, sînt pline de viață, au o soartă zbuciumată și merită toată atenția, o să vedeți dacă citiți „Casa fără țară. Strada Spătarului 17”!
Apoi putem urmări, pe larg, soarta scriitoarei, de la naștere (ba dinainte) pînă în prezent, de la primele locuri de muncă (traducătoare la CEPECA și la Ambasada SUA în România) pînă la întoarcerea, în 1991, descrisă atît de plastic în carte, dar și în prefață: „În 1991, în aer, Bucureștiul părea neschimbat. Lufthansa aterizează printre vaci liniștite păscînd pe lîngă piste și cîini nebuni alergînd după vînt. Un autobuz ponosit parcat într-o rînă asigură transferul la terminal. Ușile nu se închid prea bine și un aer rece ne trece printre picioare, și rămîne agățat de tivuri și căptușeli. Scaunele acoperite cu plastic roșu au plesnit pe ici și colo și umplutura de spumă albă se scurge printre cusături”.
Cartea adună multe biografii ale oamenilor care au trecut prin casa de pe strada Spătarului, nr. 17, despre care nu vă povestesc doar pentru a vi-i lăsa să-i descoperiți citind, fiecare în parte putînd fi protagonistul unui roman aparte. Fiecare are o poveste, majoritatea au un trecut care le se părea că le asigura un viitor strălucit, iar cînd a venit comunismul totul s-a lovit de acel zid roșu și s-a năruit. Vieți distruse, biografii masacrate, familii ruinate, țară desființată, casă lăsată fără țară…. Unica șansă să nu te dai la fund era să intri în partidul comunist și să colaborezi cu Securitatea – au simțit și au trecut prin asta absolut toate personajele. Cum soarta lor a depins de asta ne poate ilustra și o singură familie, în care unul dintre soți acceptă oferta, iar celălalt refuză. El ajunge în cel mai scurt timp șeful șefilor meteorologilor, care se duce la vînătoare cu Ceaușescu, ea, în loc să pună mîna pe un post călduț, prestigios și binemeritat la UNESCO, e marginalizată și scoasă din orice schemă (Andrei și Piah).
Îmi place cum Roxana von Kraus prinde în cartea sa foarte exact atmosfera, oriunde și oricînd, fie în Constanța, de Ziua Unirii, fie în Bucureștiul interbelic, fie în comunism (inclusiv la ambasada SUA din București), fie în primele ei locuri de muncă în America, fie la bunici, fie în casa miraculoasă, fie în garsoniera din New York, unde părinții vin să-și viziteze cei doi nepoți și refuză să se mai întoarcă în România ceaușistă, șase persoane într-o garsonieră, iar taică-so mai intră și-n greva foamei… Personajele sînt puternice, recognoscibile, foarte bine conturate, inclusiv cele secundare, ce spun eu aici?, inclusiv cele episodice, cum e poștașul Ioniță, de exemplu („Toată corespondența era previzionată de Ioniță, care era și informator al Securității. El știa cine a divorțat de cine, cine era însărcinată, cine avea cancer sau colesterol ridicat, cine a luat bacalaureatul, cine a făcut cerere de emigrare, cine a făcut viză de ieșire și cine nu. Ioniță știa viețile, visele și trădările casei”). Prinde excelent perioade istorice largi în spații foarte scurte. Anii ’70 sînt descriși perfect în jumătate de pagină: „În anii șaptezeci, însă, cînd mizeria generală a ajuns și sus, bunica mea se trezea la cinci dimineața, își lua mănușile, pălăria și plasa și stătea ore în șir la coadă pentru orice se dădea, pentru că nu știa niciodată pentru ce e coada pînă nu ajungea în față să dea ochii cu stivele de ouă, lăzile de lapte sau cu cutiile de hîrtie igienică. Cînd am împlinit 18 ani, mi-a dat un kilogram de zahăr și un litru de ulei de floarea-soarelui drept cadou de ziua mea. Am fost impresionată și îndurerată că această femeie elegantă mi-a dăruit orele ei de umilință din acea lume dementă. (Plasa românească era purtată de toată lumea, oriunde, în caz că găseai cîte ceva. Cînd tata a venit la New York, avea o plasă de ață în buzunarul de la piept, lîngă pașaport). Viața noastră de la etajul de jos urma convingerea fermă că nimic nu durează mai mult decît o bătaie de inimă, așa că „de ce să nu ne bucurăm de ceea ce nu avem?” Nu aveam nimic, dar nimic devenea ceva numai prin comparație, iar aceasta nu exista. Eu m-am născut sub comunism și nu știam nimic mai bun. Trebuie să fi fost mult mai rău pentru părinții noștri, care au trăit înainte de război, și după”. Și poate caracteriza două sisteme politice diferite printr-un singur exemplu, știe să prindă diferențele doar printr-o întîmplare aparent banală: „În România, nu am mîncat niciodată singură o portocală întreagă. Ani mai tîrziu, la o petrecere în New York, mi s-a dat o portocală pentru desert. Am împărțit portocala și m-am întors cu ofranda pentru toată lumea de la masă. Nimeni nu a înțeles, și eu am rămas cu brațele întinse ca niște apripi în zbor, întinzînd mîna cu feliile de portocală umbrelor lăsate în urmă în București”. Apoi, cartea este foarte artistic și frumos scrisă, încît, dacă ai citit prefața, n-o mai poți lăsa din mîini. O carte ecranizabilă, de pus în scenă, de tradus, de citit și recitit! Citiți „Casa fără țară. Strada Spătarului 17” de Roxana von Kraus și gîndiți-vă la voi, gîndește-te la tine, gîndește-te un pic mai mult la tine!
Roxana von Kraus, „Casa fără țară. Strada Spătarului 17”, Editura Vremea, 2025