Articles by Mihail Vakulovski

„Cînd dispare cineva drag, ne plătim cu mii de regrete sfîșietoare păcatul de a-i fi supraviețuit”. Deși urmează cam multe întîlniri la CenaKLUb-ul Tiuk pe care îl moderez și pe care n-am putut să le refuz (deci, multe cărți de citit), după ce-am deschis O moarte foarte ușoară de Simone de Beauvoir, carte nouă și foarte frumoasă de la Humanitas Fiction, doar s-o răsfoiesc și să văd cam cum e scrisă, nu m-am mai putut opri din citit…  Se spune că înainte să mori îți trece prin fața ochilor, fulgerător, întreaga viață. În O moarte foarte ușoară de Simone de Beauvoir, înainte să-i moară mama, fiica își reamintește toată viața mamei ei, parcă refăcînd-o din cioburi-amintiri, din copilărie pînă la moarte. E un roman autobiografic, iar fiica e chiar scriitoarea, care folosește numele adevărate ale personajelor. Protagonista e Simone de Beauvoir, mamă-sa e Françoise de Beauvoir, soțul e chiar Sartre, sora sa e sora din realitate, Poupette, și tot așa.  Era la Roma cînd a fost sunată de la Paris și chemată acasă, fiindcă mamă-sa și-a fracturat colul femural. E bătrînă, are 78 de ani, arată „rău, ca de obicei”, „la urma urmei, era la vîrsta la care oamenii mor”, dar „accidentul mamei mă afecta mai mult decît bănuisem. Nu prea știam de ce”. Acțiunea are loc în prezent (în 1963, iar cartea apărea în 1964), povestea pare să se scrie ca un jurnal, naratoarea pare un ochean care o are mereu în vizor pe mama pe ultima sută de metri. La clinică e răsfățată de toată lumea – și de medici și asistente, și de prietene, și de cele două fiice. Dar i se descoperă un cancer dintre cele mai grave. Înainte s-o opereze, o asistentă a sfătuit-o să nu accepte. L-a rugat pe doctor să n-o chinuie, iar asta a sunat ca și cum ar fi spus: „Lăsați-o să moară”. La operație i se extrag din burtă doi litri de puroi și o tumoare uriașă. Ceea ce n-o fac să renunțe la planurile ei de viitor. Cînd iese din comă, zice: „Du… du…” „Duhovnic?” au întrebat-o. „Dulciuri”, a răspuns ea. A venit să-și opereze femurul și au operat-o de cancer. Glumește: „M-au operat pe furiș”. Pe naratoare o miră că mamă-sa, după operație, acordă atenție deosebită „celor mai mărunte senzații plăcute; de parcă, la 78 de ani, descoperea din nou miracolul vieții”.  Își amintește ce i-a povestit mamă-sa despre copilărie. Nu crede c-a avut o copilărie fericită. Mama ei a fost rece cu copiii, era topită după soțul ei curvar, care-o iubea pe soră-sa blondă și mai tînără. Mereu a fost ascultătoare și a trăit… împotriva sa. „Să gîndeşti împotriva ta e adesea un lucru rodnic; cu mama a fost însă altceva; a trăit împotriva propriei persoane. Plină de dorinţe, și-a folosit întreaga energie ca să le refuleze și a trăit cu furie această negare. În copilărie, trupul, sufletul, mintea i-au fost comprimate sub un întreg harnaşament de principii şi de interdicţii. A fost deprinsă să-şi strângă singură chingile. În ea dăinuia o femeie vie și pătimaşă; însă contrafăcută, mutilată şi străină de sine”. În primii ani de căsnicie a fost fericită, chiar dacă și soțul, nu numai taică-so, era mult prea iubitor de alte femei. Ei îi plăcea să călătorească, dar „a fost nevoită să renunțe la multe dintre visurile sale: dorințele tatei erau mai presus de ale ei”. Și-a controlat fiicele îndeaproape, practic îi erau sclave, nu puteau să facă un pas fără ea și nu-i plăcea că se înțeleg bine (iar această prietenie între surori vedem c-a rămas pentru totdeauna și această relație i-au făcut și ei ultimele zile mai… ușoare). Dar tatăl le-a murit cînd mamă-sa avea 54 de ani și nu i-a lăsat nici un ban. A lucrat, a călătorit, a vizitat muzee din străinătate, nu s-a lăsat.  A stat nopțile cu soră-sa la spital, la perna mamei lor, apoi ea, apoi soră-sa, apoi ba una, ba alta. Unicul ei scop – s-o ocrotească, chiar dacă vedea că „devenise un cadavru viu”, „o gură de vampir care adulmeca viața cu aviditate”. Dar și ele au ajuns epuizate, „Poupette era cu nervii la pămînt. Mie îmi crescuse tensiunea, mi se ridicase sîngele la cap. Dar ceea ce ne năruia, mai cu seamă, erau agoniile și învierile mamei, precum și contradicția din noi. În această cursă între suferință și moarte, ne doream arzător să triumfe cea de-a doua. Totuși, cînd mama dormea, cu fața inertă, pîndeam îngrijorate pe boleroul alb tresărirea panglicii negre de care îi era atîrnat ceasul; frica de convulsia finală ne punea un nod în gît”. Are dureri peste tot, „clipele astea de chin zadarnic nu puteau fi justificate nici în ruptul capului”. Cînd nu se simte bine întreabă „Crezi că o să scap?”, cînd își mai revine – „Crezi că o să duc din nou o viață normală?” La început e foarte curioasă, cu speranță de însănătoșire și poftă disperată de viață („nutrea o pasiune animalică pentru viață”), apoi devine nepăsătoare, indiferentă („Mi-e totuna. Nu-mi pasă de nimic (…). Eu nu știu dacă mai iubesc pe cineva”). La început observa cum se simte zi de zi, apoi oră de oră. Cînd, după atîta chin, a zis că se simte bine, „bine cu adevărat”, a fost clar că e acea revigorare dinaintea morții. „Dar, doamnă, i-a răspuns supraveghetoarea, vă asigur că a fost o moarte foarte ușoară”, o moarte de ființă privilegiată, cu copii alături de ea.  Cu toate că era habotnică, mamă-sa n-a vrut să se împărtășească de cînd a fost adusă la spital, unde a zăcut 30 de zile, n-a scos din sertar cartea de rugăciuni, deși a citit literatură și a rezolvat cuvinte încrucișate. N-a acceptat să vină nici un preot, așa cum a făcut și soțul ei, înainte de moarte. Bine, nici soțul ei și nici bunica naratoarei nu s-au temut de moarte, iar mamă-sa a sperat din răsputeri că-și va reveni, că se va vindeca. La asta se gîndește Simone de Beauvoir după moartea mamei ei,

„amintirea plăcerii e mai rezistentă decît / orice plăcere”; „am ajuns repede la concluzia că asta e lumea, că nu-i nimic complicat în lipsa ei de sens”. Multă lume are impresia că Dan Coman a tot publicat poezie, pentru că, no, Poezia e la Bistrița, e mereu prezent în revistele literare și la festivalurile de poezie, i-a apărut și antologia de la Editura Cartier, „Alesul”, dar „Lipsa de greutate a lumii” (Charmides, 2025) vine după „Insectarul Coman”, publicată în 2017, adică exact acum… opt ani! Iar mie-mi plac foarte mult poeții care nu screm un volum pe an și nu-și publică maculatoarele, ci-și lucrează manuscrisele ca lumea, pe îndelete, le cizelează, le dau greutate și nu se grăbesc cu publicatul ca fetele mari cu măritatul. (Apropo de grabă, eu mă grăbesc acum să vă recomand cartea asta foarte pe gustul meu, dar nu e suficientă o singură lectură a cărții „Lipsa de greutate a lumii”; eu, după ce am terminat-o, am simțit nevoia acută a unei relecturi și cu siguranță o voi reciti).  „Lipsa de greutate a lumii” e un fel de dare de seamă a omului ajuns la o vîrstă respectabilă, cum se zice („un bărbat de 50 de ani pregătit să-și continue viața / fără să înțeleagă nimic”). Chiar dacă acest bărbat spune că „experiența de viață nu contează aproape deloc” („Scrisoarea II”), totuși experiența „te ajută să fentezi. să pari interesat / de răspunsurile celorlalţi, de relevanţa lor, de felul atît de / practic / în care poate fi folosită informaţia, / să-ţi manifești curiozitatea faţă de subiect / și, mai presus de toate, încrederea în barem. / în obiectivitatea cu care adaugi punct după punct / și definitivezi nota” („Scrisoarea IV”). Cînd am făcut rost de cartea asta am răsfoit-o și am așteptat s-o citesc în prima zi în care am fost liber de la muncă și am avut perfectă dreptate să n-o citesc obosit sau în grabă, serile, după serviciu, cîte-un poem-două, ci să aștept ziua mea liberă pentru „Lipsa de greutate a lumii”, fiindcă e o carte care trebuie citită cu cea mai mare atenție.  „Lipsa de greutate a lumii” începe cu un rezumat despre lume și despre cum trece viața, cum merg lucrurile, concluzia fiind că „erecția e mult mai importantă decît sufletul” („rezumat”). Pentru eul liric al lui Dan Coman contează acțiunea, realitatea, „o realitate a cărei frumusețe nu m-a interesat niciodată” („rezumat”). Sau, cum va spune în „Scrisoarea III”, încercarea de a înțelege ce ți se întîmplă e „felul atît de meschin al omului de a fi nerecunoscător”. Altfel spus, trebuie să trăiești clipa, să te bucuri de ea, nu s-o analizezi, nu s-o înțelegi.  Prima parte a cărții, „cinci scrisori despre utilizarea corecta a vieții”, e despre cum stau lucrurile, despre oameni și omenire, despre răutate („și chiar dacă adevărul, binele, frumosul sînt încă / tratamentele naturiste cele mai folosite, / eficiența noastră stă-n erbicid”). Deși conștienți că totul se duce dracului („ducă-se învîrtindu-se”), tot mai avem o speranță („dar ducă-se fără noi”), fiindcă „lucrurile pe care le-am adunat o viață întreagă / sînt încă demne de admirat, / cum de admirat e felul în care, / în ciuda logicii, a istoriei și mai ales a statisticilor, / mintea continuă să genereze sens și valoare” („Scrisoarea I”). Sau, cum zice în „Scrisoarea III”, „nu există nici o explicație a faptului că sîntem / încă aici / și că încă sperăm” & „sensul faptelor trebuie să vină din fapte, nu din / interpretarea lor”. În „Scrisoarea II” scriitorul îi spune cititorului să nu se grăbească cu concluziile, fiindcă „nimic din ce-i aici nu-i despre mine”, că poeziile lui sînt texte literare și, da, îi place să se joace cu limbajul, dar tocmai asta ar trebui să-l facă pe cititor să înțeleagă că „nimic din ce-i aici n-are de-a face cu adevărul”. Asta într-un poem autobiografic și existențialist, exact ca-n „aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată”, unde spune că nu-i place realismul magic într-un roman realist magic. Că textele lui Dan Coman sînt poezie, nu mesagere ale adevărului demonstrează și un fragment care descrie o săptămînă din viața lui, strofă pe care n-ar fi putut s-o scrie niciodată altcineva, nici măcar un alt poet: „luni, hainele aruncate la-ntîmplare. / marţi. pat dublu și cafea. / miercuri. liniștea abruptă a dimineţii, / geamul aburit în baie. bătăile / tot mai dezordonate ale inimii. / joi, plăcerea de la capătul corpurilor. / vineri. aerul rece prin păr. / sîmbătă. mîinile ciocnindu-se întruna / ca niște pahare de cristal, / înainte să bem. / căderea în somn, duminică, / trezirea în vis” („Scrisoarea V”).  În primul poem al părții a doua, „gloria gloria”, „Nimic complicat”, poetul recunoaște că a trăit după regulile altora, așa cum trăiește mai toată lumea, de fapt („am vorbit numai despre lucruri în care n-am crezut / niciodată. / le-am împărtășit altora, mi-am educat copiii în numele / lor. // am iubit (respectînd toate regulile, admirându-i / inteligenţa și devotamentul) / o femeie care n-a știut nimic despre fanteziile mele / sexuale. // de cîteva ori m-am gîndit că asta nu-i viaţa mea, / de cele mai multe ori am fost mulţumit”). Asta fiindcă „tot ce-am făcut, am făcut cu gîndul la ceilalți”. Dar și se întreabă unde ar fi ajuns dacă „aș fi avut curaj să trăiesc cu adevărat”. Aici poetul Dan Coman face exact ceea ce în „scrisori” îl sfătuia pe cititor să evite – analizează acțiunile, nu trăiește clipa. Dar cam așa e la 50 de ani, dragii moșului, dai sfaturi pentru alții, dar nu ții neapărat cont de înțelepciunea la care ai ajuns. „Poemul de dragoste al lui George Dan Coman pentru Serena Jameka Williams” e un fermecător poem de dragoste imposibilă, care mi-a amintit de poezia lui Mircea Cărtărescu cu Annabel Lee („ah annabell, annabell lee, / n-am să reviu, / n-ai să revii. / (deşi ne doare inimili)”).  Cea de-a treia și ultima parte a cărții, „Lipsa de greutate a lumii”, îi

„Ne era frică de moarte?  Da, dar mai mult ne era frică de viață.” Linda Boström Knausgård este o scriitoare suedeză care-mi place foarte mult și care va fi prezentă luna aceasta în orașul meu, Brașov, la NOD Festival, unde o vom putea vedea și-i vom putea lua autografe. Linda Boström Knausgård are două romane foarte puternice traduse în română de Roxana Dreve și apărute la minunata Editură Anansi. World Fiction, „Bine ai venit în America!” și „Copil de octombrie”.  „Bine ai venit în America!” e un roman poetic și psihologic foarte intens, al cărui voce interioară şi amintirile fetiţei de 11 ani, protagonista cărţii, ne asurzesc (şi – după lectură – o să ne ţiuie multă vreme urechile)… După ce se roagă la Dumnezeu ca taică-so (beţiv violent) să moară şi acesta chiar moare, fetiţa refuză să mai vorbească vreodată. Frate-so, un alt ciudat, respinge în felul lui comunicarea şi se închide în camera sa, bate uşa în cuie şi se scufundă în muzică. Mamă-sa, o actriţă foarte frumoasă, încearcă să ţină „barca” pe linia de plutire, ca o amintire tristă a familiei luminii care a fost înainte ca tatăl şi soţul familiei să se schimbe iremediabil…  Și „Copil de octombrie” începe direct, tranșant, ca un film documentar. Încă din prima propoziție aflăm că protagonista ne va povesti despre „fabrică”, despre o experiență la limită prin care a trecut, fiindcă „aveam o slăbiciune înlăuntrul meu”. Așa începe romanul: „Aș vrea să-ți pot spune totul despre fabrică. Dar nu am cum. În curînd nu-mi voi aminti zilele și nopțile sau de ce m-am născut. Tot ce știu este că am fost acolo în intervale lungi de timp, între 2013 și 2017, și că mi-au prăjit creierul cu electroșocuri atît de puternice, încît erau siguri că nu voi reuși să scriu aceste rînduri. Vom începe cu o serie intensivă de douăsprezece intervenții. Foloseau acest cuvînt. „Intervenții”. Un cuvînt care dădea o substanță neutră acțiunilor lor și care era menit să reducă frica de procedură. Spuneau că intervenția e delicată și că o poți asemăna cu repornirea unui calculator. Se foloseau deseori de imagini din astea îngrozitoare. Era un limbaj creat de cei care considerau că suferința unui om se poate atenua astfel, iar ei erau așa de obișnuiți cu el, încît procedura se transforma rapid în ceva ce uitai la fel de ușor ca pe ultima minciună. Făceau douăzeci de astfel de intervenții pe zi. Aceste evenimente pe bandă rulantă erau cireașa de pe tort într-o afacere lipsită de transparență. Aveau mînă liberă și puteau explica oricînd o abatere spunînd că pacientul sau pacienta nu răspunde la tratament. În astfel de situații, se vorbea cu mîndrie de rezultate. Îți zădărniceau orice încercare de a lua legătura cu lumea reală. Erau atît de speriați de posibilitatea de a fi anchetați, încît dădeau mereu vina pe pacient. Nu ne-am putut înțelege cu ea. La el, boala era deja prea avansată. Pacienta era disperată. Bătrîna era bolnavă cronic și ar fi trebuit să trăiască într-o altă perioadă, unde ar fi rămas în liniște și pace cu alții de o seamă cu ea, într-un loc adaptat nevoilor lor. Cu trei ore de plimbare în parc și mîinile unei asistente care niciodată nu i-ar fi reproșat nimic. Vremea aia s-a dus și nimeni nu mai voia bolnavi cronic în secția lor. Toți voiau rezultate, iar rezultatele se obțineau prin populara terapie cu electroșocuri, panaceul pentru suferințele oricărui individ. Își promovau procedurile în fața unor pacienți care oricum credeau orice le spunea medicul specialist, în perioada scurtă de timp în care chiar purtau o discuție. Zece minute o dată pe săptămînă, fără loc de întrebări. Celor mai incomozi li se administra o doză mai puternică de electroșocuri. Toată lumea o știa”. Linda Boström Knausgård chiar a fost internată între 2013 și 2017 într-un spital de psihiatrie, unde a fost supusă terapiei cu electroșocuri, așa că romanul e autobiografic și e scris din experiență, din interior, de aici și veridicitatea și credibilitatea trăirilor și descrierilor. Așadar, „fabrica” e un loc unde se experimentează pe pacienți cu ajutorul electroșocurilor și scriitoarea suedeză povestește despre experiența asta la limita posibilităților unui om. Terapia cu electroșocuri, „un dezastru neurologic”, o fac să uite, îi fură memoria, ceea ce e de neacceptat pentru un… scriitor. Ca să reziste, o asistentă o sfătuiește să se gîndească la trecut, să-și amintească, să nu-și piardă memoria, cum protagonista a observat că i se întîmplă și ei, și celorlaltor pacienți. Visul ei a fost să fie actriță și a și exersat, dar cînd nu-i veneau replicile pica în anxietate, așa că a hotărît să aleagă „ceea ce se aflase mereu în interiorul meu. Scrisul”. S-a trezit singură, doar ea și anxietatea ei: „Sînt singură cu mine însămi. N-am prieteni în orașul în care locuiesc, iar soțul m-a părăsit. S-a săturat să înceapă doar el conversațiile cu copiii la masă. Era nevoit să facă mai multe glume doar pentru a ascunde faptul că eu tăceam mîlc. Nu doar la masă, ci în general. În afară de clipele cînd vorbeam ca o moară stricată. Eram adesea plecată. Stăteam deseori internată la spital. Boala mea ne-a doborît pe toți. Era o viață pe care nu și-a dorit-o. Toată dragostea s-a transformat într-un pulover strîmt pe care trebuia să-l dezbrace. Dacă scapi de pulover totul va fi bine din nou”. După divorț, se înțelegea bine cu copiii mai mici, iar cei mai mari îl preferau pe tatăl lor. În această nebunie una din cărțile ei începe să aibă succes, doar că și asta o copleșește, pentru că „să publici cărți nu e pentru suflete neliniștite. Sau cel puțin nu pentru suflete zbuciumate, care au nevoie de ajutor”. Cînd era copil, mamă-sa, actriță la Teatrul Național, făcea parte dintr-un grup de extremiști de stînga, care cîntau la chitară și fumau marijuana. Cît despre tată, „visam intens să am alt tată” (și mama extrem de frumoasă și tatăl extrem de violent sînt descriși amănunțit și-n „Bine ai venit în America!”). Cînd

Noua carte a lui Gheorghi Gospodinov, apărută la Anansi. World Fiction, e de proză scurtă, se numește „Și alte povestiri” și e tradusă de Mariana Mangiulea Jatop.  Cartea de povestiri a lui Gheorghi Gospodinov are „povestire” și-n titlul volumului, și-n titlul unor alte povestiri din carte („O a doua povestire”, „O poveste dintr-o gară”, „L. (o povestire polițistă)”, „O ultimă povestire despre anii ’90”…). Citind-o, am simțit plăcerea scrierii pe care o simt cînd scriu, ceea ce mă apropie foarte mult de acest scriitor pe care-l îndrăgesc dinainte să-l văd, să am o lectură, alături de el, în aceeași seară, la același festival, la același eveniment, la aceeași masă, chiar unul lîngă altul. Prozele sale scurte și foarte scurte sînt simple, dar ingenioase. Majoritatea au fost scrise pentru reviste, iar prima ediție a cărții a apărut în 2001.  Ia să vă povestesc niște povestiri din cartea asta frumoasă.  Personajului principal din prima proză, „A opta noapte”, în copilărie i s-a povestit ce-a pățit un străbunic: speriat probabil de-o oaie, acesta și-a pierdut auzul și vederea. Asta i se părea cea mai groaznică poveste pe care a auzit-o. Totuși, cînd a fost întrebat la jocul ăla de copii ce preferă să-și piardă, vederea sau auzul, zice auzul, iar la maturitate chiar i se întîmplă. Sfatul lui e să nu ne jucăm cu din astea, fiindcă „Dumnezeu aude toate rugămințile noastre, dar rareori face diferența între bine și rău”. A încercat toate metodele de lecuire, dar pînă la urmă s-a predat – urechea sa a întors spatele societății (iar ochiul a devenit adevărata ureche). Atunci a hotărît să adune sunete ce trebuie reținute – o listă impresionantă, poetică, Gheorghi Gospodinov fiind și un poet foarte bun („Într‑o noapte, la scurt timp după ce refuzasem orice tratament și dispunînd încă de destul auz, m‑am decis să încep să adun sunete, pe care trebuie neapărat să le aud înainte de a surzi definitiv. Un fel de Fonotecă de aur, o colecție completă de înregistrări, pe care în lungile ore de surzenie memoria va putea să le reproducă. Iată o parte din inventarul lucrurilor care trebuie să fie auzite: Ploaia de toamnă într‑o livadă de meri; / Respirația celor doi în prima noapte; / Pîrîitul la tăierea unui pepene copt; / Sunetul făcut de jetul unui bărbat care urinează; / Foșnetul mătăsii în cădere, alunecînd de‑a lungul corpului; / Bîzîitul prelungit al muștelor într‑o casă de la țară pe la două după‑amiaza; / Respirația șuierătoare a unui porc abia tăiat care se îneacă cu propriul sînge; / Sunetul linguriței amestecînd într‑o ceașcă din porțelan cu ceai de Ceylon; / Căscatul tatălui meu înainte de culcare; / Strecuratul rapid al unui gușter printre căpșuni; / Bolborositul unei oale pe o sobă cu lemne; / Scîrțîitul unui creion pe o foaie de hîrtie… Și-a cumpărat o pisică pe care o observa și așa nu era surprins de nici un sunet, pînă a înțeles că pisica e adevărata lui ureche. Cînd au dispărut amîndoi odată s-au mai auzit doar, din cînd în cînd, zvonuri – c-ar fi fost văzut un om cu cap de pisică sau mai degrabă o pisică cu corp pe om.  Protagonist în „Omul cu mai multe nume” e unul despre care lumea zice c-a înnebunit de la prea mult citit, exact ca Don Quijote. Nu se știe cum îl cheamă, dar asta doar îl binedispune, pentru că are o teorie despre cum numele nu e important și același om poate fi numit diferit în situații diferite. Cînd gîndește zice că e Socrate, cînd scrie spune că e Platon. Cînd povestește despre el, Gheorghi Gospodinov folosește pentru fiecare întîmplare alt nume, apoi le adună („Gaustin, Goșo Centralul sau Socrate se așeza”… „Băi, Gaustine, Goșule, Socrate sau Platoane, mușcă peștele, mușcă?”, el răspundea liniștit: Cînd mă aflu lîngă o apă curgătoare, numele meu nu poate fi altul decît Heraclit”)”…  În „Primii pași” personajul e lovit de-o idee filozofico-existențială într-un WC de țară, din fundul curții, unde are prima percepție a lumii de dincolo. Printr-o găurică vedea cerul, iar sub el era iadul („deasupra, printre spațiile dintre cărămizi și densele pînze de păianjeni, se vedea cerul, iar dedesubt exact sub mine, fierbea iadul. Și moartea se explica de la sine, în modul cel mai natural. Cerul își aduna sufletele printre cărămizi, iar trupurile erau azvîrlite în Tartar. Aceasta era esența lumii de apoi. / Stăteam deasupra găurii fără să-mi fie scîrbă. Eram șocat de faptul că iadul, unde urma să ne ducem cu toții, după spusele bunicii mele, se găsea atît de aproape, în curte, lîngă casă. / Și noi mergeam acolo în fiecare zi”).  Naratorul din „O a doua povestire” povestește cum tot timpul nimerește în tren doar lîngă babe și moși vorbăreți, dar de data asta e în compartiment doar cu o doamnă foarte frumoasă. De obicei se ascunde după o carte, iar acum hotărăște să-i povestească despre bunicul său, care a fost toată viața conducător de tren și care de două ori pe an, de Crăciun și de Paște, le povestea la toată familia cum o dată i-a povestit toată noaptea unui pasager tot ce avea pe suflet, conștient că ăla nu înțelegea bulgara. Își justifica povestea cu o pagină întreagă dintr-o revistă, în care celălalt povestea exact întîmplarea asta, fiindcă pasagerul s-a dovedit a fi un scriitor ungur. M-am prins de pe la începutul poveștii că frumoasa de lîngă narator tot nu înțelege bulgara în care i se povestește despre cei doi care nu știau nici o limbă comună, dar s-au înțeles foarte bine o noapte întreagă…  Kristin din „Kristin, care face cu mîna din tren” crede că, salutînd din tren oamenii de afară, le aduce bucurie, dar interlocutorul o contrazice amarnic…  Faptul că-n Germania, unde toaletele-s lună de curate, ăia s-au gîndit să deseneze o muscă-n pisoar, îl provoacă pe naratorul din „O muscă în pisoar” la o întreagă filozofie, că doar și bulgarii sînt balcanici.  În ultima noapte a veacului, de revelion, un boschetar din „Un cadou întîrziat”, trecînd prin

Am plecat de la cazarea fără internet și TV din centrul centrului, în care frigiderul se închide cu un zăvor cu șurub, de pe Kong Oscars Gate, stradă lungă care asigură legătura între piața Torget și Gară. Azi s-a anunțat vreme ploioasă și oricum ne-am rezervat & plănuit vizite la muzee. Carmina a vrut să vadă mai întîi Muzeul Școlii, eu – unul în care are chiar acum expoziție Dan Perjovschi, Kraft (chiar am cu mine și un tricou cu Tiuk, cu desene de-ale lui Perjo pe spate). Azi am luat pe mine două tricouri, că acasă am neglijat ce mi-a zis Carmina, să-mi iau un pulover. Pulover? Păi mă topesc de căldură. Oricît de frig ar fi acolo, am zis, va fi o bucurie după canicula asta. Dar e atît de frig, încît salvamarii aici se numesc salvaGer. E atît de ger și vîntul bate în ochi atît de puternic, încît am citit „salvager” în loc de „stavanger”. Muzeul Școlii e închis, așa că primul muzeu pe care-l vom vedea e muzeul cu expoziția lui Perjo, pe care scrie sus, mare, ART. Aici scriu acum, între muzeu și port, în timp ce m-a înconjurat un grup de turiști de prin Asia. Carmina e peste drum, la Info Point, unde e internet (începe școala și are treabă și-n concediu). Muzeul se deschide în cinci minute, dar nu vrem să stăm în fața ușii înaintea deschiderii, cum ni se tot întîmplă la librărie, unde, după ce deschizi, ai de făcut o grămadă de chestii, de la numărat banii la deschis n programe și aranjat cărțile lăsate aiurea seara trecută de culTuriști etc.; doar că nu te lasă ăia care rup ușa dinaintea deschiderii, de deranjat te deranjează la max., dar 99 la sută dintre ei de fapt nu vor nimic, nu cumpără nimic, doar pierd timpul. Și la intrarea în Kraft se încing spiritele, văd.  Expoziția lui Dan Perjovschi & Andrea Galiazzo (It.) e într-o fostă bancă (știm asta de la domnișoara curator, amabilă și profesionistă). În prima sală e o expo comună, compusă din desenele-mesaj ale lui Dan Perjovschi în stilul lui Dan Perjovschi, partea lui Andrea Galiazzo fiind alcătuită din scaune scrise și mesaje scrise (sau desenate) pe bucăți de material de culoare galben-verzuie, care atîrnă pe pereți și pot fi văzute și ca vederi, doar că „vederi” cu mesaje sociale, toate conținînd întrebarea dacă ceea ce pînă acum era considerat anormal, greșit, rasist, criminal în noua realitate e normal, a intrat în normalitate. Expoziția e în limba engleză: „War crimes the new normal?”, „Bombing schools the new normal?”, „Violating international law the new normal?”, „Impunity the new normal?”, „Etnic cleansing the new normal?”, „Supplying weapons to wanted war criminals the new normal?”, „Targeting civilians the new normal?”, „Political double standards the new normal?”, „No global outrange the new normal?”, „Targeting journalists the new normal?” „Complicity in war crimes the new normal?”, „Dehumanisation the new normal?” „Genocide the new normal?”, „No accountability for complicity in war crimes the new normal?”…  Iar în buncărul în care erau păstrați, cândva, banii din bancă e – simbolic? – o expoziție făcută exclusiv de Dan Perjovschi, care știe exact cum să exploateze și ce să deseneze în orice colțișor al camerei, desenată pe toți pereții – și nici tavanul n-a scăpat nedesenat. De exemplu, după gratii e un om care zice că el e liber, altul care cere libertate („Freedom”). Camera de supraveghere e întrebată dacă vede și ea („You see?”). Din aerisire e făcut un cap și un corp feminin care spune: „Men are very skilled inventing torture devices for women world economy it is”… Sub ceasul de la intrare în buncăr scrie „TIME’S UP. We’re going down!” Mesajul „Art is permanent” e pe jumătate șters, iar în alt desen din ART se șterge AR și se adaugă ANK…  Expoziția e social-politică și atinge subiectele fierbinți de cea mai mare actualitate, ceea ce înseamnă că Perjo a terminat de desenat chiar zilele astea, cînd TrumPutin și-au dat mîna în Alaska, adică „în Rusia”, cum a tot repetat Trump, președintele SUA.  Pe lîngă subiectele internaționale acute, în special cele legate de războaie, Perjovschi evidențiază și soarta, rolul, locul artistului și al artei în societate, dar în stilul său, ba serios, ba ironic, ba furios, ba cu umor, ba filozofic, ba existențial. Ce e și mai interesant în această expoziție departe de casă e că de data asta Dan Perjovschi amintește adesea și de România, și de Transilvania, și de limba română, ba chiar și de Sibiu, orașul său natal. Încercuiește DAR din SOLIDARITAT și menționează că „in my language and many other means gift”. În legătură cu A.I., „In my language ai means „you have” so what do I have?” În alt desen, omul îi urează unei drone un sincer Fuck you! Fiindcă acum dronele rusești bombardează școlile și muzeele și universitățile și grădinițele și spitalele și maternitățile și blocurile de locuit din Ucraina…  Am venit la Bergen de la Brașov să vedem o expoziție făcută de un sibian, un prieten extraordinar cu care am făcut – vreo 20 de ani – prima revistă on-line de cultură din România, revista Tiuk, de la primul la ultimul număr! O expoziție extraordinară din toate punctele de vedere! Dacă treceți prin Bergen – să nu ratați în nici un caz expoziția lui Dan Perjovschi & Andrea Galiazzo, care poate fi văzută pînă pe 20 octombrie! Muzeul Kraft e în centrul centrului orașului, peste drum de Info Point-ul și celebra piață de pește din port, intrarea este liberă și gratuită, iar lucrările pot fi luate acasă, pentru o sumă menționată într-un pliant de la intrare (numai lucrarea comună și cele ale lui Andrea, desenele lui Perjo nu sînt de vînzare și pot fi luate „doar” ca fotografii în aparatele noastre foto sau în telefoane, ca sugestii, idei, gînduri, concluzii, îndemnuri, mesaje, autografe)… Mulțumim foarte mult, dragă Perjo, că ne-ai făcut călătoria la Bergen de neuitat! Felicitări, Andrea Galiazzo & Kraft Bergen!  Text și fotografii de Carmina

Editura Humanitas Fiction a publicat o nouă carte de-a lui Fernando Pessoa și orice nouă apariție a vreunui text de-al scriitorului portughez e o mare bucurie pentru iubitorii literaturii. E vorba de „Educația stoicului. Unicul manuscris al Baronului de Teive” (trad.: Dinu Flămând), singurul produs al heteronimului Baronul de Teive, cum ne spune și subtitlul.  Fernando Pessoa nu are chef să se imagineze pe sine în unele situații tentante din punct de vedere literar, așa că inventează heteronimi pe care-i aruncă la marginea prăpastiei și-i lasă să trăiască intens și să se exprime filozofic & existențial. S-ar fi putut ascunde lejer după protagoniștii scrierilor sale, oricine știe că Nică nu e chiar Ion Creangă, dar lui Fernando Pessoa i-a plăcut să se joace altfel.  Baronul de Teive, ajungînd la concluzia că s-a ratat din punct de vedere literar, se hotărăște să se sinucidă. Zice că face asta firesc, ca un impuls care ne face să ne trezim dimineața, pentru că a atins sațietatea neantului și plenitudinea nimicului. Și, fiindcă avea în manuscrise texte începute pentru o Operă (cu „O” mare!), pe care n-ar fi putut să le termine niciodată, le arde, conștient că a renunțat din cauza orgoliului, dorinței lui de a scrie opere perfecte, nimic sub ce „inteligența mea putea să facă”. Aceste opere sînt gîndite, schițate, începute, scrise fragmente întregi din fiecare – exact cum scria și Pessoa (la urma urmei, și „Cartea neliniștirii” e adunată așa, din fragmente). Așadar, avem aici și o autoironie șfichiuitoare și nemiloasă din partea heteronimului baron. Arderea „Operei” i-a luat ceva timp, pentru că înainte să le ardă le-a recitit și s-a hotărît să lase în urmă doar o carte – asta pe care o scrie în timp ce-și arde manuscrisele, „Educația stoicului”.  În această ultimă – și unică – carte baronul de Teive zice că a fi și intelectual, și moral e o tragedie și asta l-a nenorocit pe el: „Nu există mai mare tragedie decît atunci cînd în același om sau în același suflet locuiesc, cu intensități egale, și sentimentul intelectual, și sentimentul moral. (…) E imposibil să te conduci rațional în viață. (…) De cînd există inteligența, orice viață e imposibilă”.  Într-o seară de primăvară a renunțat la iubire și atunci a fost începutul sinuciderii. Totuși, e ciudat că se gîndește la sinucidere, pentru că e plin de viață și „micile emoții rămîn. O briză brusc ridicată deasupra unui loc liniștit, la marginea unei cîmpii, pare să-mi tulbure sufletul. O îndepărtată rafală scoasă de o fanfară sătească trezește în sufletul meu sonorități cu efecte mult mai intense decît toate simfoniile. La vederea unei bătrîne rămase în fața ușii simt în mine toată bunătatea lumii. Un copil murdar, oprit în fața mea, mă luminează. Savurez cu nesaț spectacolul unei vrăbii ce vine și se așază pe un fir electric, la douăzeci de pași de mine, de parcă ar fi viziunea inextricabilă a adevărului însuși”.  Moartea mamei l-a devastat și asta e mai mult decît de înțeles: „Moartea mamei mele a tăiat ultimele punți externe ce încă mă legau de sensibilitatea vieții. La început am rămas năuc una dintre acele uluiri care nu te fac să comiți greșeli, dar seamănă cu un vid mort, instalat în creier, o cunoaștere intuitivă a neantului. Apoi dezgustul de viață, devenit angoasă, s-a transformat pînă la urmă într-o adevărată greață”.  Își amintește de duelul în care a fost implicat direct, despre amputarea piciorului, despre vise, inteligență, lașitate, despre caracterul sexual al pesimismului. Îl enervează cei care plîng propriile dureri și necazuri ca pe dureri universale, cum fac romanticii, exemplificînd cu Leopardi, Vigny și Quental. El, zice, limitează la propria persoană tragedia lui, așa se simte el stoic („Mă face să sufăr, dar sufăr privind-o în față, ochi în ochi, fără metafizică sau sociologie. Mă declar învins de viață, nu însă și abătut de ea. (…) Dar e datoria fiecăruia în parte, ca om, să nu vorbească de tragedia lui; după cum e de datoria fiecăruia, ca artist, sau să fie bărbat și să nu vorbească nimic despre asta – chit că scrie sau cîntă despre altceva –, sau să extragă din ea, cu grandoare și fermitate, o lecție universală”).  Acest text, „Educația stoicului. Unicul manuscris al Baronului de Teive”, e tot ce a lăsat lumii baronul, un eseu filozofic sau o proză autobiografică de idei, în care acest personaj dostoievskian își expune părerea despre viață. Un testament, dar și un ultim salut pentru lumea pe care o lasă în urmă, iar el alege altă cale, considerîndu-se și învins, dar și învingător. Te salutăm și noi, cititorii, dragă baron de Teive. Mulțumim, Fernando Pessoa, și pentru textul ăsta!  Fernando Pessoa, „Educația stoicului. Unicul manuscris al Baronului de Teive”, Editura Humanitas Fiction, 2025. Traducere: Dinu Flămând

După o carte de debut excepțională, „A rîs și tata” (2022), Remus Boldea publică, tot la Editura Trei, tot o carte de povestiri foarte faine, „Degeaba ai citit atîtea cărți” (2025). Titlul e aprecierea tatălui unui personaj din carte („- Degeaba ai citit atîtea cărți, spune ea. / – Asta obișnuia să-mi zică tata. / – Păi, avea dreptate”), care-mi amintește de motoul cărții lui Alexandru Mușina, „Lucrurile pe care le-am văzut”: „Degeaba ești deștept, că ești prost”, „La ce-ți folosește atîta școală, dacă n-ai școala vieții?!?”, semnat „Tatăl meu”.  Cartea conține 11 proze scurte. „O zi desăvîrșită pentru trei dinți din față” e despre cum a început să citească un adolescent nu prea bun la învățătură, dar care deja începuse să chelească. Concluzia e că cititul e de la Dumnezeu, chiar dacă te-ai născut într-o familie care nu are în casă nici măcar Biblia, „bestsellerul Lui”. A început cu „Trei dinți din față” de Marin Sorescu și chiar dacă n-a înțeles mai nimic, a continuat să citească, pînă a dat de cartea care l-a cucerit definitiv, „De veghe în lanul de secară” de Salinger. Un text foarte bun și pentru cei care încurajează cititul. Dacă vrei ca elevii tăi sau copilul tău să citească – roagă-i să încerce să citească proza asta de doar două pagini despre magia lecturii și dacă nu-s dîn-dîn definitiv & irecuperabili veți vedea că proza asta poate face minuni! „Oamenii fără probleme” e despre relația unui tînăr cu tatăl său, din copilărie pînă acum, cînd are 30 de ani. Tatăl a trăit multe necazuri, dar mereu a trecut peste ele cu umor, ca-n „A rîs și tata”. În „Nu crede tot ce crezi” un student de la anul II la Filozofie, care e și naratorul povestirii, se duce la o întîlnire cu Andrei Lungu, un regizor celebru, cîștigător al premiului Palme d’Or, care vine la facultate la invitația profesorului lor dement, Valentin. Regizorul e idolul naratorului, iar după conferința deschisă și prietenoasă merg la o bere. Cînd Lungu zice că Tarantino n-a mai făcut un film bun de la Pulp Fiction, studentul își pierde încrederea în idolul de pe locul doi, care e chiar Lungu. „Trusa de machiaj” e despre viața grea a unei prostituate urîte și slabe, de care rîd corporatiștii, iar popa care-i e client după înmormîntări n-o lasă să intre în biserica unde slujește. O fetiță întreabă de ce, iar mamă-sa îi spune că nu e voie să intri în biserică machiată. În „O să zbori într-o zi de la atîta citit” Emanuel și Ado îi duc cu căruța pe tații lor morți la Miron, care cumpără cadavre și-i folosește artistic – face din cadavre personaje literare (Emanuel visează ca taică-so să fie transformat în Aureliano Buendia). La un moment dat calul fuge, Ado se duce după cal, iar Ely, iubita lui Ado, vine cu motocicleta după el, dar îl găsește doar pe Emanuel, cu care are o discuție existențială. „Întîlnirea” e despre relațiile între colegii de muncă și cum pot deveni deodată iubiți, cum doi oameni care au doar o relație colegială, de serviciu, pot deveni într-o clipă iubiți. „Obiceiuri proaste” e despre relația părinte-copil într-o familie cu părinți divorțați. Cînd mama se supără, îi spune copilului adolescent că-i dă de mîncare în continuare, dar bani să ceară de la tată-so, taică-so părăsindu-i acum zece ani și de atunci „nimeni nu mai știa nimic de el”. „Aceleași discuții” e despre prietenie. „Crenvurști” e despre prietenia între colegii de clasă, „Genocid” – despre prietenia cu băieții mai mari. „De ce să fiu fals?” e despre dragostea părinților văzută prin ochii copiilor, cum doi oameni care nu se plac se pot iubi, despre cum modul omului de a-și manifesta afecțiunea este impregnat de felul în care s-au iubit părinții.  Așadar, „Degeaba ai citit atîtea cărți” are între coperte texte foarte plăcute, cu acțiune, umor, (auto)ironie, scrise foarte bine, cu multă poftă de a povesti, exact ca-n „A rîs și tata” („Nevoia asta de-a spune povești ajunge să fie ca un drog”). Poți citi cartea cap-coadă sau poți citi din cînd în cînd cîte o proză, de plăcere.  Remus Boldea, „Degeaba ai citit atîtea cărți”, Trei, 2025. Fotografie de Mihail Vakulovski.

„Nu pacea este, pare-se, intenția generală a omenirii,  chiar dacă în ceasul destinderii  (în căminul îndrăgit, în inima fiecăruia)  pare uneori a fi”. Noua carte a lui George Saunders publicată de Humanitas Fiction, Ziua eliberării, e de proză scurtă și, ca și în cazul celuilalt volum de proză scurtă, „Pastoralia”, și aici scriitorul american își construiește astfel textele, încît descoperi citind și doar după ce termini textul înțelegi cu adevărat lumea de acolo sau chiar personajele sau naratorul. Nu-ți place și nu-ți displace din prima, dar te lași cucerit cînd citești prozele lui scurte și, mai ales, după ce termini textul și te gîndești la el – și chiar ai la ce să te gîndești după fiecare proză în parte! Umor, ironie, critică socială, situații hiper-realiste și absurde, imaginație bogată, drame existențiale, de familie, sociale, profesionale, personaje foarte veridice și credibile, situații incredibile, îngrozitoare, toate prozele fiind extrem de bine scrise…  „Ziua eliberării”, textul care dă și titlul volumului, e o proză cutremurătoare, tulburătoare, groaznică, despre pînă unde te poate împinge pasiunea și bogăția, despre monștri și victime, despre dependență, relații, sex, familie, lupta dintre generații și mentalități, inumanitate, tehnologie, memorie, istorie, despre mancurții de tip nou, sclavagism, despre cum oamenii pot fi transformați în roboți de către alți oameni.  În „Mama faptelor cutezătoare” avem portretul mamei hiper protectoare și posesive, dar proza e și despre grija și iubirea mamei, neputința tatălui, sentimentul de vină, despre dorințe, așteptări, supărare, răzbunare, dreptate și nedreptate.  „Scrisoare de dragoste” e o scrisoare a bunicului pentru nepotul deja mare, ca răspuns la un e-mail de-al acestuia. Nu are încredere în mail din cauza vremurilor ciudate, sub fanfaronul republican, spune el. Deși bătrînul e senin și înțelept („Cînd ajungi la o anumită vîrstă, îți dai seama că timpul este tot ce avem”), se simte reținerea, grija, frica, nu le zice pe nume personajelor despre care vorbesc, îl roagă pe nepot să ardă scrisoarea după ce-o citește. Cu toate că e clar de partea cui e, n-o spune direct, ci prin pilde și aluzii, exact ca-n comunism.  „O chestie la muncă” e despre ierarhie și despre problemele de la serviciu, despre relațiile umane, de serviciu, de dragoste, interesate, dependente, pierdute. Un text foarte bun, în care se vor recunoaște mult prea mulți cititori în unul dintre personaje sau măcar își vor recunoaște colegii și firma la care lucrează sau au lucrat…  „Vrabia” e despre cum o relație poate schimba oamenii care o formează, dar și părerea celorlalți despre ei. O ființă banală (dintr-un orășel mic), e poreclită vrabia (avea un fel de a spune cele mai previzibile lucruri). O cheamă, de fapt, Gloria, ceea ce amuză naratorul, care e gura lumii, adică „noi, oamenii care trăim în acel orășel”. Vrabia „părea întotdeauna să citească direct dintr-un volum despre cum să fii cît mai banal” și „nu ai fi descris-o niciodată ca fiind feminină”. Se îndrăgostește de-un coleg, Randy, „care nici el însuși nu era vreun izvor de originalitate”. Mamă-sa, o hîrcă bătrînă și rea, care deține magazinul la care lucrează ăștia doi, se prinde imediat, o ridiculizează pe fată și-l atenționează pe fiu-so. Ăstuia i se pare interesant că l-a ales tocmai pe el dintre toți bărbații din orășel, din țară, din lume. Observă că se înțeleg bine, că-l susține, că e mereu de acord cu el, așa că e și el mai atent cu ea, se întîmplă primul sărut, care „n-a fost rău” (el)/„n-a fost rău deloc” (ea), se căsătoresc și totul se schimbă. Hîrca îi susține și-i laudă, fata e mai grijulie cu clienții, el – mai harnic, iar gura lumii trebuie să recunoască că vrabia e acum o „doamnă mărunțică, radioasă”.  În „Strigoi” (care mi-a amintit de „Pastoralia”, doar că aici povestea e dusă și mai la extrem) acțiunea are loc în subteran, cam sub orașul Pueblo. Trăiesc & lucrează după legi extrem de stricte, iar încălcarea lor se pedepsește imediat cu bătaia pînă la moarte. Oamenii nu știu de ce sînt izolați, într-un spațiu înghesuit, nu știu cine a făcut legile astea, știu doar că sînt în așteptarea Vizitatorilor de de-asupra, care, însă, nu vor veni niciodată. Dar cei care află adevărul riscă să fie omorîți instantaneu.  „Ziua mamei” e un text despre iubire, despre „care e păcatul mai mare, crezi tu: adulter sau a te pune în calea dragostei adevărate?” Pammy și Paulie au scos-o la prînz pe Alma de ziua mamei. Alma își amintește cum i-a crescut, ea fiind ultra libertină, încercînd – peste tot prin casă – toate pozițiile cu soțul ei, Paul. Le iese în cale hipiota Debi și așa aflăm viziunea ei despre trecutul lor. L-a „iubit” în toate pozițiile pe soțul Almei, ca și pe toți ceilalți bărbați pe care i-a întîlnit în viață, dar parcă cu Paul s-a întreținut cel mai mult. Începe o grindină groaznică, Debi iese cu o umbrelă pentru Alma, care-i face semn că nu e nevoie, o respinge, deși grindina e atît de groaznică încît totul se va sfîrși imediat pentru Alma. Și așa trecutul de poate ucide…  „Elliot Spencer” e un alt text despre roboții umani, oameni spălați pe creier, mancurtizați, zombificați și reprogramați, folosiți mai apoi în scopuri propagandistice. Un astfel de om e protagonistul, 89 (Greg), care e și naratorul acestui text experimental, scris de George Saunders doar cu cuvintele pe care le știe personajul…  În „Casa mea” proprietarul unui conac-bijuterie, cu soție bolnavă, pensionară, anunță că-și vinde casa, dar înainte de asta vrea să se întîlnească cu oricine se gîndea să facă o ofertă. Narator e potențialul cumpărător, care e încîntat de casă și se înțelege foarte bine cu proprietarul chiar de la prima întîlnire, îi oferă mai mult decît a cerut acesta, dar apoi află că a fost refuzat, de fapt, proprietarul nu mai vrea să vîndă casa. Insistă, îi scrie scrisori, dar… degeaba. Află că soția proprietarului casei a murit, proprietarul nu-și mai poate plăti întreținerea casei care se tot prăbușește, dar oricum n-o vinde… Cum s-ar zice, casa părintească nu se vinde, doar

„Viața mea nu înseamnă altceva  decît lipsa rimei și prezența ritmului.” Pămîntul Plath (Editura Art, colecția pocket) e cea mai bună carte de poezie a Ancăi Zaharia, care a mai publicat „Sertarul cu ură”, „Suicid” și „Eu n-am trăit războiul”, cărți care mi-au plăcut foarte mult și ele. Și aici avem o poezie biografică, existențialistă, hiper-realistă & cotidiană și un eu liric feminin debordînd de trăiri și energii plathiene („pot trăi o veșnicie în timp ce mă autodizolv”), dar acum Anca Zaharia nu-i mai lasă libertate totală, ci îl controlează discret, apoi și acest eu liric s-a mai maturizat („Acum vorbesc cel mai bine tăcînd”; „mă reapuc de urcat pe munte doar ca să strig / din cel mai înalt loc la care pot ajunge / că nu simt nimic / că sunt exact unde vreau să fiu”).  Cartea e compusă din două părți, „Tratative pentru unirea cu un alt oraș de o persoană” și „Pămîntul Plath”, precedate de poemul-manifest „Femeile din familia mea”.  „Femeile din familia mea” poate fi considerat un manifest feminin și feminist, în care se pot recunoaște foarte multe femei, mai ales cele din generația mamelor și bunicilor noastre, am vrut să spun mai ales din Moldova, dar mi-am dat imediat seama că le caracterizează și pe femeile din restul României, apoi m-am gîndit să scriu că din Estul Europei, dar nu e așa. Deci, reformulez: „Femeile din familia mea” poate fi considerat manifestul feminin și feminist, în care se recunosc foarte multe femei („FEMEILE DIN FAMILIA MEA // un lung lanț cu verigi cărînd sacoșe grele, făcînd / drumuri de furnică de acasă la piață și înapoi // veriga care strînge la piept banii primiți după / îndelungi rugăminți se leagă în universuri suprapuse / cu veriga care muncește pe ascuns pentru că soțul / nu îi dă voie, fuge la magazin și înapoi cînd el e plecat, / face totul perfect și în grabă // gătește și pentru el pentru că el nu se întreabă, // convenabil, despre miracolul care îi pune mîncare / în farfurie, copii sănătoși în brațe (…) veriga infertilă care plînge la finalul fiecărei zile / pentru că pășește pe tărîmul încă unei nopți nedormite / din motivele nedorite // femeile din familia mea, un lung șir de lacrimi / care se împletesc deasupra vinetelor decojite, tocate, / mărunțite…”).  „Tratative pentru unirea cu un alt oraș de o persoană” a fost scris în cadrul Taberei de Literatură de la Sângeorz-Băi, un loc mirific, o tabără literară binecuvîntată, organizată de cîțiva scriitori minunați. Ciclul e compus din șapte poeme care cuprind o săptămînă, de luni pînă duminică. Aleg pentru voi cîte un citat din fiecare poem. Luni: „Crezi că doar anihilarea înseamnă liniște, / dar o vrei doar pe cea din urmă”. Marți: „Despre mine nu doar cred, ci știu că mă agăț / de poveștile altora ca să nu mă sufoce a mea.”. Miercuri: „Nu e deloc trist să decizi că vrei să trăiești pentru cafea, / uneori poți ajunge să trăiești și pentru tine”. Joi: „Vreau să mă văd așa cum eram / acum o jumătate de viață și să-mi transmit / că va fi extraordinar și va fi îngrozitor / și uneori va fi în mod egal și simultan copleșitor”. Vineri: „Senzația că dau de oameni cunoscuți / oriunde m-aș ascunde”. Sîmbătă: „E adevărat că poți să fii nefericit oriunde te-ai afla?” Duminică: „Nu ești ceea ce caut doar pentru că nu mai caut nimic”.  „Tratative pentru unirea cu un alt oraș de o persoană” e despre singurătate. Eul liric e în căutarea unui oraș gîndit pentru un singur locuitor, în care să se stabilească și să înceapă tratativele de unire cu un alt oraș de o persoană. Eul liric nu-l găsește nici măcar pe primul. Dar i se întîmplă asta poetei, pe care o înghețată cu aromă de vanilie o smulge din orășelul în care mușcă din ea, Sângeorz-Băi, și o aruncă în Comăneștiul copilăriei („Și gustul care mă smulge din Sângeorz-Băi / și mă ține cu forța sub apa amintirii: aroma de vanilie / înseamnă că apare mama să mă certe că am dat / pe hainele bune cîțiva stropi de înghețată topită / în Comăneștiul copilăriei // Și-o vreme cele două orașe mici se suprapun, / la fel ca două întrebări cu posibile răspunsuri diferite”).  Pămîntul Plath e un ciclu foarte consistent, cu mai multe sertare cu frici, revolte, griji, dezamăgiri („Sinopsisul vieții mele zice că mereu am căpătat / prea tîrziu ce mi-am dorit și prea devreme / ce abia urma să învăț să apreciez”) – și nu lipsește nici sertarul cu ură, firește – dar eul liric feminin nu îi urăște chiar pe toți bărbații, fiindcă nu toți bărbații sînt „narcisiști, răi, nesiguri…”.  Anca Zaharia scrie din revoltă, pe muchie de cuțit ascuțit, pe marginea prăpastiei sau la limita dintre supărare și depresie. Dacă te-ai recunoscut în vreo poezie de-a Ancăi nu e de bine, oricum, ești mai în siguranță dacă Anca tace… despre tine („dovada supremă a iubirii mele absolute: / n-am scris nici măcar un rînd despre tine / așa știi că te iubesc”).  Anca Zaharia mi-a mărturisit cîndva că-și scrie poeziile în agende și nu mai revine la ele. Ei, (cred că) Pămîntul Plath e un volum lucrat atent, intens și minuțios, cu poezii la care a revenit de mai multe ori – cu baioneta, ochelarii, lupa și memoria. Dar, la fel ca pînă acum – fără vreun truc anestezic sau alte ajutoare, fiindcă „e posibil să nu vezi toate astea dacă îți iei pastilele”, iar eul Ancăi Zaharia vrea să vadă, să simtă, să trăiască și să înțeleagă totul – pe propria răspundere, cu toate riscurile trecerii pe pămîntul acesta atît de rotund.  Anca Zaharia, Pămîntul Plath, Editura Art, Colecția Pocket, 2025 Fotografii de Mihail Vakulovski

Dacă în „Vîrtej în reluare”, roman scris de Péter Demény în limba maghiară, protagonist era un om obidit de toată lumea, în noul său roman, „Ieșirea din vîrtej”, scris în română, același protagonist iese din acel vîrtej toxic datorită iubirii Mikunei – despre această ieșire din vîrtej e povestea acestui roman-continuare a bestsellerului dinainte.  „Ieșirea din vîrtej” începe așa: „Iubind-o pe Mikuna, mi-am zărit conturul iubirii”, se termină astfel: „Doamne-Dumnezeule, lasă-mă să pot înflori”, iar pe la mijloc citim asta: „Nu am spus bine în prima frază. Nu doar eu am găsit punctul din care să-mi privesc iubirea: Mikuna a găsit punctul din care eu mă pot privi pe mine”. Ceea ce face scriitorul aici e o terapie prin scris, scriind, își spală viața așa cum făcea mamă-sa cu covoarele, cînd le curăța în Someș („Așadar, singurul loc unde mă pot confesa și unde pot defula este literatura. Scrisul m‑a salvat probabil de multe, și pe alții i‑a salvat de impulsivitatea mea colerică, din care totuși a rămas destulă și pentru familia mea sau pentru colegi și prieteni. Probabil că asta e cauza pentru care scriu prea mult, așa cum e și cauza pentru care scriu prea sincer, venindu‑mi greu să pun niște limite între lucrurile pe care ar trebui să le spun și cele care ar trebui să rămînă ascunse, așa cum îmi e greu și să trasez o linie dincolo de care începe discreția. Dacă tac, tac despre tot, dacă vorbesc, vorbesc despre tot, nu pot fărîmița sau nuanța”), iar ceea ce face personajul principal este o terapie prin iubire („A început o terapie generală, ca să zic așa, pe care nu o puteam ghici, dar trebuia s-o fac. Era o terapie prin iubire – dacă mă întrebați pe mine, cea mai eficientă formă de terapie”). Mikuna e un personaj complex, matur, care-l ajută să aibă răbdare cu el însuși, să se descotorosească de frustrările trecutului, să (se) ierte, să-și schimbe perspectiva, să iubească și să accepte să fie iubit. Fiindcă, zice ea, nu are nevoie de un copil pe care trebuie să-l crească, ci de un bărbat pe care să-l iubească.  Dar tot își amintește de copilărie, părinți, a doua soție, Melly, pe care o compară mereu cu Mikuna (sau mai degrabă invers). Și toată linia asta de subiect autobiografică, psihologică, de dragoste este întreruptă din cînd în cînd de mici povești și basme pentru adulți, dar care pot fi citite fără nici o problemă și de copii, care probabil că vor înțelege cu totul altceva, dar care se vor bucura și mai mult de carte la o relectură la maturitate. Chiar mi-ar plăcea să citesc o astfel de carte scrisă de Péter Demény și sînt convins c-ar prinde și la copii, mai ales la cei isteți & inteligenți.  „Ieșirea din vîrtej” este o continuare fericită a romanului „Vîrtej în reluare” și ca stil, și ca narațiune, cu același protagonist, aceleași trăiri intense, în vîrtej, stări psihologice complexe, existențiale, de dragoste, hiper-realiste. Le văd pe ambele romane între aceleași coperte. Curtea Veche, mă auzi?  Péter Demény, „Ieșirea din vîrtej”, Curtea Veche, 2025