Articles by Mihail Vakulovski

„Tatăl meu care ești pe pămînt” de Andrei Gogu e un extraordinar roman de debut, apărut în Colecția Pantazi de la Editura Litera. Cosmin Perța, coordonatorul colecției, spune „doar atît despre romanul lui Andrei Gogu: este un pariu nebunesc cîștigat. Gogu intră în literatură trîntind ușa cu piciorul. Și are toate motivele să o facă: maturitate stilistică și compozițională, curaj tematic și un simț rafinat al poveștii (al literaturii, dar și al vieții). „Tatăl meu care ești pe pămînt” este cel mai remarcabil roman de debut pe care l-am citit. Și nu doar din literatura română”.  Într-adevăr, Andrei Gogu excelează la toate capitolele: tematică, stilistică, analize sociale directe, brute, dure și observații existențiale subtile, acțiune captivantă, analize psihologice fără anestezie, personajele sînt credibile, perfect descrise și ilustrate. Cartea e scrisă cu mult umor și ironie, chiar dacă temele sînt deosebit de serioase: relația tată – fiu/fiică, familia, violența în familie, alcoolismul în familie, avortul, feminismul, situația romilor în societatea românească, holocaustul și deportările romilor, discriminare, traume, nedreptăți sociale, condiția copiilor, a femeii, a angajaților într-o firmă, într-o librărie, de exemplu, poziția profesorilor față de sistemul de învățămînt, relația cu programa școlară, elevii, părinții etc., etc.   „Tatăl meu care ești pe pămînt” are doi protagoniști de genuri diferite: în prima parte narator e un bărbat, iar în partea a doua – iubita lui. Ambii provin din același loc și au o profundă problemă paternă. Așadar, titlul se potrivește și primei cărți, și cărții a doua, fiindcă fiecare din cele două părți ar fi putut fi publicat și între două coperte.  Începutul îți taie respirația. Un tînăr, Iulian Noapteș, întorcîndu-se în garsoniera închiriată de el, descoperă că tatăl lui, Narcis, pe care l-a primit să locuiască cu el, a furat tot ce aveau, în afară de hainele mamei, moartă de cancer, și cărțile lui. Tatăl alcoolic le-a dus la vînzare, pentru alcool. Scriitura te cucerește din prima. Întorcîndu-se acasă, Iulian mai găsește în garsonieră doar „o ramă cu fotografia lipsă”, fiindcă fusese furată și aceea, fotografia. Protagonistul se trezește un om care nu-și reîncepe viața de la zero, ci „de la minus”, tatăl, pe care mama l-a rugat vreo două decenii să nu mai bea, fură „chiar de la copilul său”, și nici în relația cu iubita nu e tocmai liniște.  (Cronica avea 7 pagini de computer, dar m-am autocenzurat, să nu mă trezesc dat în judecată c-aș fi dat… spoilere. Dar după ce citești cartea ai foarte multe de povestit, e un roman care te îndeamnă la acțiune, la povestit, vorbit, scris). De la capitolul 14 protagonistă e Magda, noua iubită a lui Iulian, deci textul de aici încolo e scris la feminin, dar nu e doar alt punct de vedere, ci acțiunea curge mai departe (cu săpăturile din trecut firești, care au fost și-n prima parte). Inițial romanul „trebuia să-l aibă doar pe Iulian personaj-narator. Magda era destinată să fie un personaj secundar care să evolueze laconic în umbra iubitului ei. Pe măsură ce partea lui Iulian creștea, mi-am dat seama că ea satisface doar jumătate din nevoile mele. Erau atît de multe lucruri pe care voiam să le exprim, dar pe care personajul bărbat nu le putea conține. Iulian era îngrădit de limitele biografiei sale, dar eu aveam nevoie să explorez și alte sentimente și relații familiale, străine de el. Magda și-a pretins dreptul de a fi separată de Iulian, deși legată prin anumite fire inițial invizibile în carte”, spune Andrei Gogu în interviul realizat de Anca Zaharia pentru Subversiv.  (…) Am putea spune că „Tatăl meu care ești pe pămînt” e romanul timpului nostru, un roman atît de matur, de complex și de bine scris, încît nu poți să te întrebi cum va trece Andrei Gogu peste… șocul acesta. Dar au pățit-o și alții. Jonathan Safran Foer, după un debut fabulos cu romanul „Totul e iluminat”, mai reușește să scrie alte două romane la fel de faine – „Extrem de tare și incredibil de aproape” și „Iată-mă”. Guzel Iahina, după un debut incredibil cu romanul „Zuleiha deschide ochii”, mai reușește să publice alte două romane tulburătoare – „Copiii de pe Volga” și „Trenul spre Samarkand”. Nu vreau să pun nici un fel de presiune, dar abia aștept să citesc următoarea carte a lui Andrei Gogu.  Andrei Gogu, „Tatăl meu care ești pe pămînt”, Editura Litera, 2025  Fotografii de Mihail Vakulovski.

În adolescență mi-au plăcut foarte mult cărțile lui Thomas Mann, iar cînd a apărut romanul „Magicianul” de Colm Tóibín, despre viața lui Thomas Mann, l-am citit cu cea mai mare plăcere, de parcă aș fi citit în copilărie o poveste foarte frumoasă sau „Micul prinț”. Un roman biografic extraordinar și fascinant despre Thomas Mann, scriitor german premiat cu Nobel pentru Literatură, care a trăit vremuri istorice foarte intense, extreme & extremiste (de la Marele Război şi revoluţia de la München la ascensiunea şi decăderea lui Hitler, cel de-Al Doilea Război Mondial și o parte din Războiul Rece), într-o familie complexă & complicată, fie că e vorba de familia în care s-a născut, fie în cea pe care a crescut-o. În copilărie mi-a plăcut cel mai mult „Micul Prinț” și mi-ar fi plăcut la nebunie să citesc ceva de genu’ „Magicianul”-ui și despre Antoine de Saint-Exupéry. Ei, tot la Humanitas Fiction a apărut și un roman despre autorul cărții „Micul Prinț”, „Să furi noaptea” de Romana Petri (trad.: Mihai Banciu). Lucrez de peste 10 ani într-o librărie și știu că „Micul Prinț” e cea mai cumpărată carte – și o cumpără, în limba română, și foarte mulți străini. E o adevărată modă să cumpere ediția din țara în care călătoresc, în limba țării; îmi și imaginez biblioteci întregi doar cu rafturi pline de „Micul Prinț” în toate limbile lumii… O carte (nu numai) pentru copii, de o frumusețe uimitoare, cum e și imaginea personajului principal – un mic prinț de pe-o planetă micuță, care se plimbă pe planete, în căutarea prieteniei. „Micul prinț” e una din cărțile care n-ar trebui să lipsească din nici o bibliotecă, o carte care chiar bucură copilul din noi, așa cum se spune – de cele mai multe ori clișeistic și nejustificat.  „Să furi noaptea” de Romana Petri este exact un roman despre viața lui Antoine de Saint-Exupéry, care urmărește viața autorului cărții „Micul prinț” de la naștere pînă la dispariția sa din cel de-Al Doilea Război Mondial. În limba lui Baudelaire pentru „a fura” și „a zbura” se folosește același cuvînt, verbul „voler”, iar Antoine de Saint-Exupéry a fost un mare pilot („cînd zbor noaptea, am impresia că o fur (…). Cînd zbor noaptea mă gîndesc: Repede, repede… Să furi noaptea”), unul împătimit, care visează la profesia sa încă din copilărie. Tonio s-a născut pe 29 iunie 1900 la Lyon, în una din cele mai nobile familii din Franța, dar tatăl său a murit din cauza unui infarct cînd el abia împlinise patru ani. Au rămas doar cu mama, el și frații, trei surori, Marie-Madeleine, Simone și Gabrielle, și un frate, Francois. Deși avea doar 28 de ani în acel moment, mama și-a dedicat viața numai lor, copiilor ei. Tonio a fost toată viața deosebit de atașat de mama sa, care-i zicea Regele Soare. În copilărie n-o lăsa să plece la culcare fără să-i spună cîteva povești, pe care le dramatiza, iar cînd a început să scrie a compus poezii pe care i le citea mamei imediat după ce o trezea. E și un roman epistolar, fiindcă Antoine de Saint-Exupéry se va simți toată viața deosebit de apropiat de mama sa, care a fost cel mai bun prieten al lui și căreia i-a scris toată viața scrisori. Romanul Romanei Petri începe chiar cu o astfel de scrisoare („Vă scriam scrisori încă de copil și nu am încetat să o fac”), abia apoi va urma primul capitol, despre copilăria scriitorului. În această primă scrisoare Toni îi povestește mamei ce mai face departe de casă, în deșertul din Africa, unde e pilot și, mai nou, directorul aeroportului unde duce scrisori cu avionul și asta îi place la nebunie („Există un lucru care mă emoționează în munca aceasta a mea: faptul că avioanele noastre transportă poșta. Scrisori, mamă. Munți de cuvinte pe care oamenii le așteaptă. Și să nu credeți că sînt curios ce conțin, nu aș deschide vreo una pentru nimic în lume; orice farmec s-ar risipi. Eu trebuie să le strîng ca pe niște ipoteze în mintea mea. Nimic mai mult. Și să zbor cu ele. Și să aștept să sosească noi piloți, care să aducă altele. Să știu că este o misiune importantă și că scrisorile acelea trebuie duse la destinație cu prețul vieții”). Îi mai place să se ducă să salveze avioanele căzute și pe piloții eșuați. Toți îl iubesc, dar îl cred puțin țicnit, pentru că salvarea acelor avioane costă mult mai mult decît cît cheltuiește pentru asta. Maurilor le place să vîneze avioanele lor, aflînd că scrisorile pot avea bani, iar pe piloți ori îi fac sclavi, ori cer răscumpărare pe ei. O scrisoare frumoasă (pasajele despre diferitele feluri de tăceri din deșert te fac să te întrebi dacă nu cumva e chiar o scrisoare scrisă de Antoine de Saint-Exupéry), sinceră, în care se autocaracterizează: „Vă mărturisesc că nu m-am schimbat mult. Continui să mă consider un incapabil, chiar dacă aici se afirmă contrariul. S-o datora insucceselor din îndeletnicirile precedente? Continui să mă socotesc o persoană răsfățată și leneșă, mă plictisesc de ceva destul de repede. Și sînt convins că n-am să găsesc niciodată o femeie pe care s-o iubesc. Acest lucru vi-l mărturisesc ca pe suferința cea mai chinuitoare. Așa am crescut, diferit de cum aș fi putut. (…) Un singur lucru îmi e clar: știu ce înseamnă aventură pentru mine. Este o nevoie constantă de a descoperi locuri noi, de a mă lăsa purtat de picioare, de a nu fi sigur de ziua de mîine. Iar acest lucru, o știi, îmi iese perfect. Sper ca, la întoarcere, toate experiențele aventuroase prin care voi fi trecut să mă facă bun de însurat”), dar și cam crudă – nu cred că nu-și imaginează că mamă-sa nu are cum să nu se gîndească și la faptul că și el ar putea cădea cu avionul în deșert, că ar putea fi luat și el prizonier de mauri… A fost un copil visător, curios și inventiv, și-a dorit o bicicletă zburătoare. Se duce adesea

„Nu-mi mai amintesc eu toate nevoile astea.  Credeți-mă că sînt și ani și eu vreau să uit,  nu să retrăiesc momentele astea.  Să-mi pară că viața mea a fost altfel.  Pentru dumneavoastră asta e o poveste,  dar, pentru mine, asta este viață”.  „Aicea-i și raiul, și iadul. Republica Moldova: un veac de istorie trăită” de Paula Erizanu (Cartier) e o carte fabuloasă de interviuri care sînt adunate pentru a acoperi un veac de istorie trăită pe teritoriul de acum al Republicii Moldova, dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial pînă în prezent. Asta fiindcă, deși unul dintre personajele din carte (străbunica scriitoarei) nu a ieșit din satul natal niciodată, și-a petrecut viața în patru țări diferite – istoria recentă ne-a demonstrat că asta este posibil, același om se poate naște în România și să locuiască, în aceeași casă, și-n Rusia, URSS și R. Moldova. Străbunica aceasta era foarte supărată pe puterea sovietică și cînd Moldova a fost cucerită de ruși, și-a schimbat o cifră în buletin, făcînd 1913 din 1903, „să lucreze mai puțin la sovietici”.  Interviurile sînt făcute cu oameni foarte diferiți din toate punctele de vedere – naționalitate, biografie, profesie, orientare politică și sexuală. Important e să fi trăit povești, istorii sau istorioare care să caracterizeze și istoria Moldovei, să se suprapună cu evenimentele importante. Cartea păstrează limbajul și expresiile moldovenești, regionale, ceea ce dă mai multă veridicitate și credibilitate textului, mărturisirilor, poveștilor. „Aicea-i și raiul, și iadul” se poate citi și ca un roman, pentru că interviurile sînt ca un puzzle care se tot întregește, ca niște cioburi ale aceluiași obiect. Apoi, Paula Erizanu leagă interviurile și capitolele prin niște proze sau eseuri. Proze despre alte personaje decît cele intervievate (cum e „La stație”), altele pornesc de la istorisirea cuiva („Catița, dar ar fi putut s-o cheme și Ghiuna”) sau observații (p. 113, „fac uz de acest respiro”). Introducerea, poetică, e despre omenire și oameni în general, dar se potrivește oricărei localități de pe Planeta Pămînt. „Du-te vino”, introducerea ultimei părți, e un excelent eseu sociologic despre anii ’90 în R. Moldova. Trei pagini cît o enciclopedie, serios, mi-am amintit imediat atmosfera acelei perioade unice și probabil irepetabile.  Protagoniștii interviurilor sînt de la străbunică, bunică și mamă la un congolez care a studiat la Chișinău, a învățat limba română în trei luni și a rămas să lucreze și să trăiască în R. Moldova, veterani de război, oameni care au plecat la muncă și nu s-au mai întors, dar au venit copiii lor, oameni care au supraviețuit războaielor, Holocaustului, foametei… Majoritatea interviurilor sînt semnate, puține au doar nume mic, nume de cod sau poreclă. Chiar m-am întrebat dacă unora nu le-a fost frică să dea atîtea detalii care au fost sau mai sînt secrete și să facă unele comentarii legate direct de oameni politici, bandiți sau securiști. E și cazul lui Aurel Matei, care are o biografie incredibilă, iar interviul e pe măsură. Dar omul ăsta nu cred că știe ce-i aia frica. Ambii lui bunici au fost deportați, după război, în Siberia. El a luptat în războiul din Afganistan, iar după întoarcerea din armată s-a înregimentat la forțele speciale, OMON, apoi, după căderea URSS-ului, la brigada de poliție „Fulger”. Povestește foarte interesant, nu e vorba doar de evenimentele trăite la Aurel Matei. Cum l-au convins cei de la OMON să li se alăture? Plătea abonament pentru antrenamentele sportive, iar ăia i-au zis că dacă se duce la ei poate să se antreneze nu numai că gratis, dar și să primească bani pentru asta și are sălile de sport la dispoziția lui oricînd și oriunde. A participat activ și la războiul de pe Nistru, inclusiv la prima luptă, război în care a fost rănit de trei ori. Regizorul Victor Bucătaru a filmat din tancul său pentru celebrul lui documentar despre războiul din Transnistria, „Masacrul inocenților sau cronica unui război uitat”. De Iurie Roșca știa încă din ’92-’93 că e vîndut, printre ei era poreclit Lis (Vulpoiul), zice că a luat foarte mulți bani ca să compromită mișcarea unionistă. Cînd Dodon a fost racolat de serviciile secrete rusești a aflat de la un agent FSB din anturajul lui Putin, cu care e prieten („Le-am dat serviciilor noastre un pachet mare de documente care demonstrau asta. I le-am dat și unei jurnaliste de investigații cu care am făcut cunoștință pe 7 aprilie 2009”). A participat activ și la revolta de pe 7 aprilie 2009, cînd oamenii au dat foc parlamentului. Voluntar și-n războiul din Ucraina, de partea ucrainenilor, firește, a luptat chiar la Bahmut. A pus bazele grupului Getica, soldați pe care i-a antrenat. Crede că trebuie să se vorbească despre război, dar nu în familie.  Foarte interesantă e și povestea Eugeniei Bulat. S-a născut într-o familie fără cărți, ceea ce n-a împiedicat-o să îndrăgească cititul. Primul băiat cu care s-a pupat a doua zi a plecat în armata sovietică, dar ea avea o bănuială, că nu citește, iar scrisorile lui i-au confirmat asta. Cînd s-a întors, a încercat s-o fure, cu încuviințarea părinților ei, groaznică „tradiție” basa. S-a împotrivit și s-a supărat foarte tare. S-a îndrăgostit de altcineva, dar cînd a venit s-o ceară, tat-so l-a refuzat și l-a dat afară, iar ei i-a dat un pumn și a încuiat-o în magazinul unde lucra. Era deja seara și băiatul n-a avut cu ce să iasă din sat, așa că a dormit într-o colibă a unui paznic, pe care ea a vizitat-o imediat după ce a fost aleasă primar și a văzut că iubitul ei a dormit pe pămînt, doar pe-o scîndură, fără să aibă cu ce să se învelească. S-a căsătorit din amiciție cu fiul profului de română, mare cititor și el. Experiența nașterii – traumatizantă. Au lăsat-o toată noaptea în travaliu, în chinuri. Dimineața au pus-o pe-o „capră” rece ca gheața. Născînd, a auzit: „Ian ce băiat frumos, nu ca mă-sa”. A făcut în sat și cenaclu, și un grup de susținere a Frontului Popular, partid despre care se credea că-i unionist, dar care s-a dovedit a

După ce a scris versurile „sînt atît de bătrîn / încît am impresia că am venit din viitor”, poetul & rockerul Daniel-Silvian Petre (vocalistul formației Survolaj) a hotărît să ne ofere o bucurie neaşteptată – un blog unde a postat selecţii din toate cele trei cărţi ale sale de poezie + un grupaj de existeme inedite, care acum pot fi ascultate în lectura minunată a actriței Mădălina Ghițescu – și pe blog, dar și-n mașină sau acasă, fiindcă avem și un audiobook (înregistrat în Timișoara – „liniștea care se poate auzi în fundal este 100% naturală”), audiobook care cuprinde și o carte cu poemele și care se numește LAS BEGAS BLUES & alte Scrisori din Elisabetin.  Pe blog, puteţi să citiţi selecțiile poeziilor din cărțile lui Daniel-Silvian Petre în ce ordine aveţi chef, pentru că-s foarte faine toate, scrise impecabil, originale, pline de viaţă & intertexte, inteligente, ironice, sclipitoare. Eu le-am citit în ordinea în care au fost scrise, de la Overdose (1996) la Inedite și am ascultat și audiobook-ul, înregistrat în pandemie, adică în 2022. Deşi selecţia lui Daniel-Silvian Petre din volumul de debut, Overdose (1996), începe cu un eu liric foarte optimist, poetic şi îndrăgostit („Poate că raiul e pe strada mea”, „Gîndurile mele gonind spre tine în noapte / ca o ambulanţă spre un caz de suicid”), rockerul îl aduce imediat pe poet cu picioarele pe pămînt, la teme existenţiale acute, de la rostul în viaţă la moarte („Viaţa ca o succesiune de morţi efemere (…) / Moartea – ca un diagnostic firesc al atîtor simptome”). Napalm d’Or (2008) e în special despre singurătate şi despre cum nu (mai) există minuni („Găsisem o broască rîioasă / O unsesem cu toate alifiile, ca s-o scap de rîie / Îi dădusem numele tău, îi scriam poezii… / Într-o seară, pe cînd ne-ntorceam de la şcoală, / mi-am luat inima-n dinţi, am sărutat-o şi, / deodată, / nu s-a întîmplat nimic”). Pornirea copilului de a fi precum ceilalţi, de a se integra („Îmi doream o cheie să mi-o pun la gît cu o sfoară, / ca toţi copiii de la bloc / (mi-era ruşine că stau la casă) / Mergeam vara cu băieţii la furat de cireşe / din curtea mea, ehee…”) se transformă mai tîrziu în căutarea sinelui în ceilalţi („Flanez prin oraş în căutarea mea / (aş putea fi oricare dintre voi)”). Din Peace Off (2012) aflăm că „trage la spate în ceruri la fel ca pe Pămînt”. În acest ultim volum publicat poezia lui Daniel-Silvian Petre e şi mai şlefuită, şi mai directă, şi mai concretă. Volum în care poetul are nevoie de tot mai puţine cuvinte pentru a transmite mesajul, cam aşa: „Au înflorit cireşii, / iubito – / o să murim”.  Ineditele-s intitulate „Las Begas Blues (scrieri alese)” şi ne poartă-n copilăria eului liric, unde bunicii vorbesc dialectul bănăţean şi-i dau sfaturi cam anarhiste, dar şi-n adolescenţă, cînd nişte cocalari încearcă să-i tundă cu o sticlă de bere spartă, iar după ce scapă cumva se pornesc, cu trenul, spre mormîntul lui Eminescu.  Un excelent blog de poezie adevărată, trăită şi scrisă de Daniel-Silvian Petre. Pînă va apărea o antologie D.-S.P. cu ISBN, băgaţi o geană aici. Și ascultați și audiobook-ul! 

„Tu și alte femei” de Dumitru Crudu e un extraordinar roman 18+ de dragoste, despre un basarabean care învață mai întîi la Chișinău, apoi la Tbilisi, apoi la Brașov, unde și lucrează și de unde se întoarce iar la Chișinău, de unde se mai duce pe la Flutura, Stepanakert, Balcic, Odesa. În tot acest timp încearcă să scape de singurătate îndrăgostindu-se și trăind n relații de dragoste. Romanul nu e tradiționalist, linear, ci sare de la o perioadă la alta, de la niște personaje dintr-o perioadă la altele din altă perioadă, dar din aceste cioburi se reface, încetul cu încetul, ulciorul, povestea, biografia lui compusă din multe relații de iubire și tot atîtea despărțiri. Începe erotico-eroic, pe 11 aprilie 2014, cu doi poeți basa la un salon literar din Paris, unde li s-au tradus și prezentat cîte o carte de poezie, în care condamnau războiul din Ucraina. Noaptea poetul a fost trezit de poetă, pe care el o consideră cea mai frumoasă și senzuală femeie din lume, cu care avusese o tumultuoasă relație de dragoste în satul natal, Flutura, dar în perioada chișinăuiană nici nu-l bagă în seamă, îl evită, iar după moartea tragică a fotbalistului cu care fusese măritată, a fost doar amantă de bandiți și de VIP-uri („Eu încă nu realizam cum de această femeie răpitoare, în jurul căreia se învîrteau mereu doar bogătani sau vedete, acum se afla la mine în cameră și mă fixa cu o privire rugătoare, la o distanță de un fotoliu de mine. Mă frecam la ochi uluit. În urmă cu cîteva clipe, încă mai dormeam singur în patul meu enorm din camera mea cu tavan înalt, iar acum împărțeam odaia mea cu una dintre cele mai senzuale femei de pe pămînt, care, de cînd s-a măritat cu fotbalistul ăla de la Zimbru, dar și după moartea lui violentă în pușcăria din Pruncul, nu m-a mai învrednicit nici măcar cu o singură privire, deși noi ne știam încă din Flutura”). După acea noapte carnală parisiană nesperată s-a trezit singur, iar cînd a ieșit din hotel a văzut-o plecînd la aeroport și a mai întîlnit-o doar după trei luni, la un recital de poezie anti-război, de unde a fugit într-un taxi și a dispărut iar. E Iulia, cu care a trăit o poveste sfîrșietoare și cutremurătoare și care-l va părăsi de mai multe ori, cum i se va întîmpla și-n relația cu brașoveanca Tanța, care seamănă inclusiv fizic cu Iulia. De altfel, Iulia e prima lui Iubire, cu care a avut și prima relație sexuală. Erau în cantonament, iar după ce antrenorul a sunat stingerea, Fiodor și Zosim au ieșit din cameră și s-au întors cu două fete, toți patru beți. După ce s-a întors de la baie, fata lui Fiodor s-a oprit la el în pat („Pentru prima dată în viață pupam și eu o fată, și nu conta deloc că era beată. Nu știu dacă și-a dat seama că nu-l pupă pe Fiodor, care deja mîna porcii la jir și nu mai auzea nimic. Cred că a înțeles. Cu toate astea, nu m-a părăsit. Nu știu ce era între ea și Fiodor, dar fata a rămas cu mine cîteva ore bune. Ea îmi conducea mîinile mele neîndemînatice. Ea mi-a condus palmele către sînii ei trandafirii, provocîndu-mi o erecție îngrozitoare, pe care, firește, a simțit-o și ea, întrucît am împuns-o în burtă. Mi-a împins mîna între picioarele ei nisipoase. De parcă aș fi făcut asta dintotdeauna, cu toate că nu o mai făcusem pînă atunci niciodată, îi mîngîiam buzele vaginului, umed deja. Cînd am intrat cu degetele în vaginul ei, parcă aș fi intrat într-o casă cuprinsă de flăcări. Înăuntrul ei totul ardea și totul trosnea. O pălălaie uriașă, care devenea tot mai mare și mai mare cu cît pătrundeam mai adînc. Aveam impresia că mă aflam în inima focului. În inima unui mare pojar. A unui incendiu devastator, pe care nimeni din lumea asta nu l-ar mai fi putut stinge. Îmi luară foc și hainele. Plapuma. Perna. Salteaua. Cearceafurile. Degetele mele. Picioarele. Părul din capul meu. Burta. Pieptul. Fruntea. Nasul. Gura. Umerii. Gîtul. Ardeam tot, în timp ce ea mă pupa și gemea înăbușit, ca să n-o audă colegii mei, dar cine s-o audă, cînd toți dormeau tun, în frunte cu Fiodor și cu Zosim. La un moment dat, niște convulsii ciudate i-au cuprins tot corpul – se zbătea ca un pește pe uscat –, după care s-a destins și s-a relaxat brusc. Mi-a mușcat buzele pînă la sînge. Mă dureau, dar mi-am înghițit strigătele, odată cu sîngele care îmi umplea gura. Plăcerea pe care o simțeam era mai intensă decît durerea. Prevala asupra ei. Apoi ea s-a ridicat în genunchi și s-a cățărat pe picioarele mele, intrînd în mine. Era ca și cum ar fi făcut genuflexiuni. Intra și ieșea din mine cu o regularitate de metrometru. Cobora și se ridica. Se ridica și cobora, și eu eram cînd undeva în adîncul ei încins, făcînd parte din corpul ei învăluit de flăcări și fum, cînd afară. Nu știu cum de nimeni dintre colegii mei nu se trezi. Se vede că erau foarte obosiți după antrenamentul de ieri-seară. Cel mai tare mă bucura că Fiodor dormea dus. Din cînd în cînd, ea se oprea și pur și simplu se culca peste mine, sleită de puteri, gîfîind, odihnindu-se și turnîndu-mi peste trupul meu obosit o desfătare fără margini, pe care nu o mai trăisem pînă atunci niciodată. Țîțele ei fierbinți îmi pîrjoleau pieptul. Aș fi preferat să adorm așa, cu ea lungită pe mine ca o plapumă. Mi-am zis că, atunci cînd voi avea și eu o iubită, o să dormim anume așa. Ea va fi pătura mea. Fata asta însă nici gînd n-avea să doarmă. Se dezlipi de pieptul meu și își reluă dansul sălbatic. Dansul coapselor și sînilor ei arzînd. Dansul apropierii și îndepărtării. Dansul pătrunderii și ieșirii. Dansul contopirii și dispariției. Dansul regăsirii și dezagregării. Dansul focului și al gheții. Era ca și cum ar fi țesut un covor.

„Odată ce părăsesc casa îmi e dor de ea”,  „Toată lumea din casa aia trăiește pe scenă”. „Casa fără țară. Strada Spătarului 17” de Roxana von Kraus a apărut la Editura Vremea, în Colecția Planeta București, coordonată de Silvia Colfescu, și e debutul în limba română al scriitoarei. Roxana von Kraus s-a născut și a studiat la București, unde a lucrat ca traducătoare la CEPACA și la Ambasada SUA, dar a emigrat în SUA în 1975, la 26 de ani. Casa de pe strada Spătarului, nr. 17, e casa natală, iar cartea e despre familia ei și locuitorii care au trecut prin această casă fabuloasă de-a lungul timpului, biografiile, soarta lor și cum vremurile au trecut peste oameni, nu și peste casă – și acum neschimbată, spune scriitoarea. „Casa fără țară. Strada Spătarului 17” e prezentată ca o carte de memorialistică, dar se citește ca un formidabil roman autobiografic și istoric. Cartea are tot ce-i trebuie unui roman de succes – acțiune cît cuprinde, personaje foarte bine conturate și fixate în spațiu și timp, contraste, stil, atmosferă.  Cel mai important personaj e chiar casa asta din București, iar primul personaj din familie care ajunge aici e tatăl scriitoarei, Ion, cu mult timp înainte să fie tată. Eugenia, bunica sa îl înștiințează pe soțul ei, Dumitru Belloiu, că nu e de acord ca după absolvirea liceului copiii lor să învețe tot la malul Mării Negre, în Constanța, unde locuiesc ei și unde nu prea au cum să avanseze, și așa Ion, cel mai mare copil al lor, ajunge la Universitatea din București și la casa de pe strada Spătarului, nr. 17.  Dar pînă aici Roxana von Kraus ne poartă prin România dinainte de Marea Unire (24 ianuarie 1914), zi în care Eugenia îl naște pe Ion, iar proaspărul tătic iese în oraș la serbare („Se pare că noi, femeile, naștem mereu singure, înconjurate de oameni surzi. Sau indiferenți”). Dumitru Belloiu, „un bărbat frumos și veșnic îndrăgostit. De obicei de soția lui”, e un mocan din zona Brașovului. Soarta l-a adus la Constanța, unde a întîlnit-o pe Eugenia, cu care s-a căsătorit și care a primit ca dar de nuntă un munte transilvan. Familia Belloiu locuia într-o vilă din Piața Ovidiu, iar terasa era lumea secretă a Eugeniei, unde citea Rilke și Eminescu. Constanța găzduia o mulțime de străini în perioada aceea: greci, armeni, albanezi, bulgari, italieni, evrei, germani, ucraineni, turci. Cu scurt timp înainte să fie executați în Rusia, țarul Nicolai al II-lea și regina Elisabeta s-au întîlnit la bunicii ei cu monahii români Hohenzollern – Sigmaringen, pe care i-a fotografiat Barta, fotograful care le-a făcut și lor fotografiile de la nuntă.  Își vede neamul prin prisma evenimentelor istorice – și, firește, așa le urmărim și noi, cititorii. Între 1914-1916 România n-a intrat în război; totuși, regina Maria a trimis rezervele de aur ale țării, la păstrare, la vărul ei, țarul Nicolai al II-lea al Rusiei. Bunica, Eugenia, a avut încă doi fii, Mihai și Titi, și o fiică, Viorica, marele război n-a atins casa lor de la malul mării. După război, regina Maria s-a dat bine pe lîngă învingători și a mărit, teritorial, țara, România Mare datorează mult reginei Maria.  În prima zi de București, Ion și-a cheltuit banii de mîncare pe cărți de poezie, un Rilke pentru mamă-sa și un Arghezi pentru el. Cînd hotelul unde locuiește se închide, mamă-sa îl roagă pe prietenul ei din copilărie, îmbogățit inexplicabil, să-l primească în casa din titlu, o vilă cu mai multe apartamente, unde lui Ion i se va naște peste 17 ani primul lui copil, o fiică, viitoarea autoare a cărții de care ne bucurăm acum. În vara lui 1941 România s-a alăturat Germaniei în invazia URSS. Ion avea 29 de ani cînd a primit ordinul de mobilizare pe frontul rusesc, unde, însă, n-a abandonat lecturile. Pe 23 august 1945 armata sovietică a cucerit Constanța, jefuind ceasurile oamenilor cu celebrul „Davai ceas!”, supunînd, violînd („La 23 august 1945, de la o cafenea din Piața Ovidiu, Liria i-a văzut pe ruși intrînd în Constanța. Ani mai tîrziu, își amintea ziua și îmi spunea povestea la casa noastră din Cape Cod. „Armata Roșie ne-a eliberat cu baionetele în spate. Au îngrozit și au redus orașul la tăcere în cîteva săptămîni. Un soldat rus a încercat să mă violeze în mare. Mi-a rupt costumul și mi-a mușcat sînii. Fiind o înotătoare mai bună, am scăpat, dar îi simt și acum respirația pe piele”.”). Eugeniei îi e mereu frică să nu-și piardă muntele în urma războaielor. Familia Belloiu a luat primul tren spre București și s-au dus în casa de pe strada Spătarului, nr. 17, unde vor ajunge, pe rînd, și celelalte personaje ale cărții.  CASA avea patru etaje. SUBSOLUL avea o treaptă mai jos, de aceea, cînd ploua, apa pătrundea în casă și uda covoarele. PARTERUL avea o ușă niciodată închisă. La intrare era mereu o baltă plină de urina bețivilor de noapte. ETAJUL ÎNTÎI e cu 20 de trepte mai sus. Becurile dintre etaje erau mereu furate, înlocuite și furate iar, „un ciclu continuu de lumină și întuneric”. MANSARDA părea la capătul lumii, la început aici locuiau servitorii domnului Necula Sasu, proprietarul casei.  Bunicii, refugiați din Constanța, s-au mutat la primul etaj. Eugenia ieșea la terasă, își imagina marea deasupra Bucureștiului și-i scria prietenei sale, rămasă la malul mării: „Casa asta e magică. Pereții au viață. Sînt calzi cînd îi ating. Apartamentul nostru este în așa fel construit, încît fiecare colț se reflectă în oglinzi. Paturile, lustrele, dulapurile și trupurile noastre sînt toate văzute prin oglindă, ca și cum am trăi de două ori”.  În comunism, conform regulilor, apartamentul de jos, ocupat pînă atunci de două persoane, acum e locuit de opt suflete, „și totul era folosit în comun: baia, bucătăria, holul și viața”. Poveștile tuturor celor care au trecut prin casă sînt impresionante, memorabile și de studiat, și ale celor din familia Zamfirescu, care au locuit chiar cu ei în apartament, Bebe, Bobby și Măriuca, a croitorului din București, Iancu,

„Cînd dispare cineva drag, ne plătim cu mii de regrete sfîșietoare păcatul de a-i fi supraviețuit”. Deși urmează cam multe întîlniri la CenaKLUb-ul Tiuk pe care îl moderez și pe care n-am putut să le refuz (deci, multe cărți de citit), după ce-am deschis O moarte foarte ușoară de Simone de Beauvoir, carte nouă și foarte frumoasă de la Humanitas Fiction, doar s-o răsfoiesc și să văd cam cum e scrisă, nu m-am mai putut opri din citit…  Se spune că înainte să mori îți trece prin fața ochilor, fulgerător, întreaga viață. În O moarte foarte ușoară de Simone de Beauvoir, înainte să-i moară mama, fiica își reamintește toată viața mamei ei, parcă refăcînd-o din cioburi-amintiri, din copilărie pînă la moarte. E un roman autobiografic, iar fiica e chiar scriitoarea, care folosește numele adevărate ale personajelor. Protagonista e Simone de Beauvoir, mamă-sa e Françoise de Beauvoir, soțul e chiar Sartre, sora sa e sora din realitate, Poupette, și tot așa.  Era la Roma cînd a fost sunată de la Paris și chemată acasă, fiindcă mamă-sa și-a fracturat colul femural. E bătrînă, are 78 de ani, arată „rău, ca de obicei”, „la urma urmei, era la vîrsta la care oamenii mor”, dar „accidentul mamei mă afecta mai mult decît bănuisem. Nu prea știam de ce”. Acțiunea are loc în prezent (în 1963, iar cartea apărea în 1964), povestea pare să se scrie ca un jurnal, naratoarea pare un ochean care o are mereu în vizor pe mama pe ultima sută de metri. La clinică e răsfățată de toată lumea – și de medici și asistente, și de prietene, și de cele două fiice. Dar i se descoperă un cancer dintre cele mai grave. Înainte s-o opereze, o asistentă a sfătuit-o să nu accepte. L-a rugat pe doctor să n-o chinuie, iar asta a sunat ca și cum ar fi spus: „Lăsați-o să moară”. La operație i se extrag din burtă doi litri de puroi și o tumoare uriașă. Ceea ce n-o fac să renunțe la planurile ei de viitor. Cînd iese din comă, zice: „Du… du…” „Duhovnic?” au întrebat-o. „Dulciuri”, a răspuns ea. A venit să-și opereze femurul și au operat-o de cancer. Glumește: „M-au operat pe furiș”. Pe naratoare o miră că mamă-sa, după operație, acordă atenție deosebită „celor mai mărunte senzații plăcute; de parcă, la 78 de ani, descoperea din nou miracolul vieții”.  Își amintește ce i-a povestit mamă-sa despre copilărie. Nu crede c-a avut o copilărie fericită. Mama ei a fost rece cu copiii, era topită după soțul ei curvar, care-o iubea pe soră-sa blondă și mai tînără. Mereu a fost ascultătoare și a trăit… împotriva sa. „Să gîndeşti împotriva ta e adesea un lucru rodnic; cu mama a fost însă altceva; a trăit împotriva propriei persoane. Plină de dorinţe, și-a folosit întreaga energie ca să le refuleze și a trăit cu furie această negare. În copilărie, trupul, sufletul, mintea i-au fost comprimate sub un întreg harnaşament de principii şi de interdicţii. A fost deprinsă să-şi strângă singură chingile. În ea dăinuia o femeie vie și pătimaşă; însă contrafăcută, mutilată şi străină de sine”. În primii ani de căsnicie a fost fericită, chiar dacă și soțul, nu numai taică-so, era mult prea iubitor de alte femei. Ei îi plăcea să călătorească, dar „a fost nevoită să renunțe la multe dintre visurile sale: dorințele tatei erau mai presus de ale ei”. Și-a controlat fiicele îndeaproape, practic îi erau sclave, nu puteau să facă un pas fără ea și nu-i plăcea că se înțeleg bine (iar această prietenie între surori vedem c-a rămas pentru totdeauna și această relație i-au făcut și ei ultimele zile mai… ușoare). Dar tatăl le-a murit cînd mamă-sa avea 54 de ani și nu i-a lăsat nici un ban. A lucrat, a călătorit, a vizitat muzee din străinătate, nu s-a lăsat.  A stat nopțile cu soră-sa la spital, la perna mamei lor, apoi ea, apoi soră-sa, apoi ba una, ba alta. Unicul ei scop – s-o ocrotească, chiar dacă vedea că „devenise un cadavru viu”, „o gură de vampir care adulmeca viața cu aviditate”. Dar și ele au ajuns epuizate, „Poupette era cu nervii la pămînt. Mie îmi crescuse tensiunea, mi se ridicase sîngele la cap. Dar ceea ce ne năruia, mai cu seamă, erau agoniile și învierile mamei, precum și contradicția din noi. În această cursă între suferință și moarte, ne doream arzător să triumfe cea de-a doua. Totuși, cînd mama dormea, cu fața inertă, pîndeam îngrijorate pe boleroul alb tresărirea panglicii negre de care îi era atîrnat ceasul; frica de convulsia finală ne punea un nod în gît”. Are dureri peste tot, „clipele astea de chin zadarnic nu puteau fi justificate nici în ruptul capului”. Cînd nu se simte bine întreabă „Crezi că o să scap?”, cînd își mai revine – „Crezi că o să duc din nou o viață normală?” La început e foarte curioasă, cu speranță de însănătoșire și poftă disperată de viață („nutrea o pasiune animalică pentru viață”), apoi devine nepăsătoare, indiferentă („Mi-e totuna. Nu-mi pasă de nimic (…). Eu nu știu dacă mai iubesc pe cineva”). La început observa cum se simte zi de zi, apoi oră de oră. Cînd, după atîta chin, a zis că se simte bine, „bine cu adevărat”, a fost clar că e acea revigorare dinaintea morții. „Dar, doamnă, i-a răspuns supraveghetoarea, vă asigur că a fost o moarte foarte ușoară”, o moarte de ființă privilegiată, cu copii alături de ea.  Cu toate că era habotnică, mamă-sa n-a vrut să se împărtășească de cînd a fost adusă la spital, unde a zăcut 30 de zile, n-a scos din sertar cartea de rugăciuni, deși a citit literatură și a rezolvat cuvinte încrucișate. N-a acceptat să vină nici un preot, așa cum a făcut și soțul ei, înainte de moarte. Bine, nici soțul ei și nici bunica naratoarei nu s-au temut de moarte, iar mamă-sa a sperat din răsputeri că-și va reveni, că se va vindeca. La asta se gîndește Simone de Beauvoir după moartea mamei ei,

„amintirea plăcerii e mai rezistentă decît / orice plăcere”; „am ajuns repede la concluzia că asta e lumea, că nu-i nimic complicat în lipsa ei de sens”. Multă lume are impresia că Dan Coman a tot publicat poezie, pentru că, no, Poezia e la Bistrița, e mereu prezent în revistele literare și la festivalurile de poezie, i-a apărut și antologia de la Editura Cartier, „Alesul”, dar „Lipsa de greutate a lumii” (Charmides, 2025) vine după „Insectarul Coman”, publicată în 2017, adică exact acum… opt ani! Iar mie-mi plac foarte mult poeții care nu screm un volum pe an și nu-și publică maculatoarele, ci-și lucrează manuscrisele ca lumea, pe îndelete, le cizelează, le dau greutate și nu se grăbesc cu publicatul ca fetele mari cu măritatul. (Apropo de grabă, eu mă grăbesc acum să vă recomand cartea asta foarte pe gustul meu, dar nu e suficientă o singură lectură a cărții „Lipsa de greutate a lumii”; eu, după ce am terminat-o, am simțit nevoia acută a unei relecturi și cu siguranță o voi reciti).  „Lipsa de greutate a lumii” e un fel de dare de seamă a omului ajuns la o vîrstă respectabilă, cum se zice („un bărbat de 50 de ani pregătit să-și continue viața / fără să înțeleagă nimic”). Chiar dacă acest bărbat spune că „experiența de viață nu contează aproape deloc” („Scrisoarea II”), totuși experiența „te ajută să fentezi. să pari interesat / de răspunsurile celorlalţi, de relevanţa lor, de felul atît de / practic / în care poate fi folosită informaţia, / să-ţi manifești curiozitatea faţă de subiect / și, mai presus de toate, încrederea în barem. / în obiectivitatea cu care adaugi punct după punct / și definitivezi nota” („Scrisoarea IV”). Cînd am făcut rost de cartea asta am răsfoit-o și am așteptat s-o citesc în prima zi în care am fost liber de la muncă și am avut perfectă dreptate să n-o citesc obosit sau în grabă, serile, după serviciu, cîte-un poem-două, ci să aștept ziua mea liberă pentru „Lipsa de greutate a lumii”, fiindcă e o carte care trebuie citită cu cea mai mare atenție.  „Lipsa de greutate a lumii” începe cu un rezumat despre lume și despre cum trece viața, cum merg lucrurile, concluzia fiind că „erecția e mult mai importantă decît sufletul” („rezumat”). Pentru eul liric al lui Dan Coman contează acțiunea, realitatea, „o realitate a cărei frumusețe nu m-a interesat niciodată” („rezumat”). Sau, cum va spune în „Scrisoarea III”, încercarea de a înțelege ce ți se întîmplă e „felul atît de meschin al omului de a fi nerecunoscător”. Altfel spus, trebuie să trăiești clipa, să te bucuri de ea, nu s-o analizezi, nu s-o înțelegi.  Prima parte a cărții, „cinci scrisori despre utilizarea corecta a vieții”, e despre cum stau lucrurile, despre oameni și omenire, despre răutate („și chiar dacă adevărul, binele, frumosul sînt încă / tratamentele naturiste cele mai folosite, / eficiența noastră stă-n erbicid”). Deși conștienți că totul se duce dracului („ducă-se învîrtindu-se”), tot mai avem o speranță („dar ducă-se fără noi”), fiindcă „lucrurile pe care le-am adunat o viață întreagă / sînt încă demne de admirat, / cum de admirat e felul în care, / în ciuda logicii, a istoriei și mai ales a statisticilor, / mintea continuă să genereze sens și valoare” („Scrisoarea I”). Sau, cum zice în „Scrisoarea III”, „nu există nici o explicație a faptului că sîntem / încă aici / și că încă sperăm” & „sensul faptelor trebuie să vină din fapte, nu din / interpretarea lor”. În „Scrisoarea II” scriitorul îi spune cititorului să nu se grăbească cu concluziile, fiindcă „nimic din ce-i aici nu-i despre mine”, că poeziile lui sînt texte literare și, da, îi place să se joace cu limbajul, dar tocmai asta ar trebui să-l facă pe cititor să înțeleagă că „nimic din ce-i aici n-are de-a face cu adevărul”. Asta într-un poem autobiografic și existențialist, exact ca-n „aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată”, unde spune că nu-i place realismul magic într-un roman realist magic. Că textele lui Dan Coman sînt poezie, nu mesagere ale adevărului demonstrează și un fragment care descrie o săptămînă din viața lui, strofă pe care n-ar fi putut s-o scrie niciodată altcineva, nici măcar un alt poet: „luni, hainele aruncate la-ntîmplare. / marţi. pat dublu și cafea. / miercuri. liniștea abruptă a dimineţii, / geamul aburit în baie. bătăile / tot mai dezordonate ale inimii. / joi, plăcerea de la capătul corpurilor. / vineri. aerul rece prin păr. / sîmbătă. mîinile ciocnindu-se întruna / ca niște pahare de cristal, / înainte să bem. / căderea în somn, duminică, / trezirea în vis” („Scrisoarea V”).  În primul poem al părții a doua, „gloria gloria”, „Nimic complicat”, poetul recunoaște că a trăit după regulile altora, așa cum trăiește mai toată lumea, de fapt („am vorbit numai despre lucruri în care n-am crezut / niciodată. / le-am împărtășit altora, mi-am educat copiii în numele / lor. // am iubit (respectînd toate regulile, admirându-i / inteligenţa și devotamentul) / o femeie care n-a știut nimic despre fanteziile mele / sexuale. // de cîteva ori m-am gîndit că asta nu-i viaţa mea, / de cele mai multe ori am fost mulţumit”). Asta fiindcă „tot ce-am făcut, am făcut cu gîndul la ceilalți”. Dar și se întreabă unde ar fi ajuns dacă „aș fi avut curaj să trăiesc cu adevărat”. Aici poetul Dan Coman face exact ceea ce în „scrisori” îl sfătuia pe cititor să evite – analizează acțiunile, nu trăiește clipa. Dar cam așa e la 50 de ani, dragii moșului, dai sfaturi pentru alții, dar nu ții neapărat cont de înțelepciunea la care ai ajuns. „Poemul de dragoste al lui George Dan Coman pentru Serena Jameka Williams” e un fermecător poem de dragoste imposibilă, care mi-a amintit de poezia lui Mircea Cărtărescu cu Annabel Lee („ah annabell, annabell lee, / n-am să reviu, / n-ai să revii. / (deşi ne doare inimili)”).  Cea de-a treia și ultima parte a cărții, „Lipsa de greutate a lumii”, îi

„Ne era frică de moarte?  Da, dar mai mult ne era frică de viață.” Linda Boström Knausgård este o scriitoare suedeză care-mi place foarte mult și care va fi prezentă luna aceasta în orașul meu, Brașov, la NOD Festival, unde o vom putea vedea și-i vom putea lua autografe. Linda Boström Knausgård are două romane foarte puternice traduse în română de Roxana Dreve și apărute la minunata Editură Anansi. World Fiction, „Bine ai venit în America!” și „Copil de octombrie”.  „Bine ai venit în America!” e un roman poetic și psihologic foarte intens, al cărui voce interioară şi amintirile fetiţei de 11 ani, protagonista cărţii, ne asurzesc (şi – după lectură – o să ne ţiuie multă vreme urechile)… După ce se roagă la Dumnezeu ca taică-so (beţiv violent) să moară şi acesta chiar moare, fetiţa refuză să mai vorbească vreodată. Frate-so, un alt ciudat, respinge în felul lui comunicarea şi se închide în camera sa, bate uşa în cuie şi se scufundă în muzică. Mamă-sa, o actriţă foarte frumoasă, încearcă să ţină „barca” pe linia de plutire, ca o amintire tristă a familiei luminii care a fost înainte ca tatăl şi soţul familiei să se schimbe iremediabil…  Și „Copil de octombrie” începe direct, tranșant, ca un film documentar. Încă din prima propoziție aflăm că protagonista ne va povesti despre „fabrică”, despre o experiență la limită prin care a trecut, fiindcă „aveam o slăbiciune înlăuntrul meu”. Așa începe romanul: „Aș vrea să-ți pot spune totul despre fabrică. Dar nu am cum. În curînd nu-mi voi aminti zilele și nopțile sau de ce m-am născut. Tot ce știu este că am fost acolo în intervale lungi de timp, între 2013 și 2017, și că mi-au prăjit creierul cu electroșocuri atît de puternice, încît erau siguri că nu voi reuși să scriu aceste rînduri. Vom începe cu o serie intensivă de douăsprezece intervenții. Foloseau acest cuvînt. „Intervenții”. Un cuvînt care dădea o substanță neutră acțiunilor lor și care era menit să reducă frica de procedură. Spuneau că intervenția e delicată și că o poți asemăna cu repornirea unui calculator. Se foloseau deseori de imagini din astea îngrozitoare. Era un limbaj creat de cei care considerau că suferința unui om se poate atenua astfel, iar ei erau așa de obișnuiți cu el, încît procedura se transforma rapid în ceva ce uitai la fel de ușor ca pe ultima minciună. Făceau douăzeci de astfel de intervenții pe zi. Aceste evenimente pe bandă rulantă erau cireașa de pe tort într-o afacere lipsită de transparență. Aveau mînă liberă și puteau explica oricînd o abatere spunînd că pacientul sau pacienta nu răspunde la tratament. În astfel de situații, se vorbea cu mîndrie de rezultate. Îți zădărniceau orice încercare de a lua legătura cu lumea reală. Erau atît de speriați de posibilitatea de a fi anchetați, încît dădeau mereu vina pe pacient. Nu ne-am putut înțelege cu ea. La el, boala era deja prea avansată. Pacienta era disperată. Bătrîna era bolnavă cronic și ar fi trebuit să trăiască într-o altă perioadă, unde ar fi rămas în liniște și pace cu alții de o seamă cu ea, într-un loc adaptat nevoilor lor. Cu trei ore de plimbare în parc și mîinile unei asistente care niciodată nu i-ar fi reproșat nimic. Vremea aia s-a dus și nimeni nu mai voia bolnavi cronic în secția lor. Toți voiau rezultate, iar rezultatele se obțineau prin populara terapie cu electroșocuri, panaceul pentru suferințele oricărui individ. Își promovau procedurile în fața unor pacienți care oricum credeau orice le spunea medicul specialist, în perioada scurtă de timp în care chiar purtau o discuție. Zece minute o dată pe săptămînă, fără loc de întrebări. Celor mai incomozi li se administra o doză mai puternică de electroșocuri. Toată lumea o știa”. Linda Boström Knausgård chiar a fost internată între 2013 și 2017 într-un spital de psihiatrie, unde a fost supusă terapiei cu electroșocuri, așa că romanul e autobiografic și e scris din experiență, din interior, de aici și veridicitatea și credibilitatea trăirilor și descrierilor. Așadar, „fabrica” e un loc unde se experimentează pe pacienți cu ajutorul electroșocurilor și scriitoarea suedeză povestește despre experiența asta la limita posibilităților unui om. Terapia cu electroșocuri, „un dezastru neurologic”, o fac să uite, îi fură memoria, ceea ce e de neacceptat pentru un… scriitor. Ca să reziste, o asistentă o sfătuiește să se gîndească la trecut, să-și amintească, să nu-și piardă memoria, cum protagonista a observat că i se întîmplă și ei, și celorlaltor pacienți. Visul ei a fost să fie actriță și a și exersat, dar cînd nu-i veneau replicile pica în anxietate, așa că a hotărît să aleagă „ceea ce se aflase mereu în interiorul meu. Scrisul”. S-a trezit singură, doar ea și anxietatea ei: „Sînt singură cu mine însămi. N-am prieteni în orașul în care locuiesc, iar soțul m-a părăsit. S-a săturat să înceapă doar el conversațiile cu copiii la masă. Era nevoit să facă mai multe glume doar pentru a ascunde faptul că eu tăceam mîlc. Nu doar la masă, ci în general. În afară de clipele cînd vorbeam ca o moară stricată. Eram adesea plecată. Stăteam deseori internată la spital. Boala mea ne-a doborît pe toți. Era o viață pe care nu și-a dorit-o. Toată dragostea s-a transformat într-un pulover strîmt pe care trebuia să-l dezbrace. Dacă scapi de pulover totul va fi bine din nou”. După divorț, se înțelegea bine cu copiii mai mici, iar cei mai mari îl preferau pe tatăl lor. În această nebunie una din cărțile ei începe să aibă succes, doar că și asta o copleșește, pentru că „să publici cărți nu e pentru suflete neliniștite. Sau cel puțin nu pentru suflete zbuciumate, care au nevoie de ajutor”. Cînd era copil, mamă-sa, actriță la Teatrul Național, făcea parte dintr-un grup de extremiști de stînga, care cîntau la chitară și fumau marijuana. Cît despre tată, „visam intens să am alt tată” (și mama extrem de frumoasă și tatăl extrem de violent sînt descriși amănunțit și-n „Bine ai venit în America!”). Cînd

Noua carte a lui Gheorghi Gospodinov, apărută la Anansi. World Fiction, e de proză scurtă, se numește „Și alte povestiri” și e tradusă de Mariana Mangiulea Jatop.  Cartea de povestiri a lui Gheorghi Gospodinov are „povestire” și-n titlul volumului, și-n titlul unor alte povestiri din carte („O a doua povestire”, „O poveste dintr-o gară”, „L. (o povestire polițistă)”, „O ultimă povestire despre anii ’90”…). Citind-o, am simțit plăcerea scrierii pe care o simt cînd scriu, ceea ce mă apropie foarte mult de acest scriitor pe care-l îndrăgesc dinainte să-l văd, să am o lectură, alături de el, în aceeași seară, la același festival, la același eveniment, la aceeași masă, chiar unul lîngă altul. Prozele sale scurte și foarte scurte sînt simple, dar ingenioase. Majoritatea au fost scrise pentru reviste, iar prima ediție a cărții a apărut în 2001.  Ia să vă povestesc niște povestiri din cartea asta frumoasă.  Personajului principal din prima proză, „A opta noapte”, în copilărie i s-a povestit ce-a pățit un străbunic: speriat probabil de-o oaie, acesta și-a pierdut auzul și vederea. Asta i se părea cea mai groaznică poveste pe care a auzit-o. Totuși, cînd a fost întrebat la jocul ăla de copii ce preferă să-și piardă, vederea sau auzul, zice auzul, iar la maturitate chiar i se întîmplă. Sfatul lui e să nu ne jucăm cu din astea, fiindcă „Dumnezeu aude toate rugămințile noastre, dar rareori face diferența între bine și rău”. A încercat toate metodele de lecuire, dar pînă la urmă s-a predat – urechea sa a întors spatele societății (iar ochiul a devenit adevărata ureche). Atunci a hotărît să adune sunete ce trebuie reținute – o listă impresionantă, poetică, Gheorghi Gospodinov fiind și un poet foarte bun („Într‑o noapte, la scurt timp după ce refuzasem orice tratament și dispunînd încă de destul auz, m‑am decis să încep să adun sunete, pe care trebuie neapărat să le aud înainte de a surzi definitiv. Un fel de Fonotecă de aur, o colecție completă de înregistrări, pe care în lungile ore de surzenie memoria va putea să le reproducă. Iată o parte din inventarul lucrurilor care trebuie să fie auzite: Ploaia de toamnă într‑o livadă de meri; / Respirația celor doi în prima noapte; / Pîrîitul la tăierea unui pepene copt; / Sunetul făcut de jetul unui bărbat care urinează; / Foșnetul mătăsii în cădere, alunecînd de‑a lungul corpului; / Bîzîitul prelungit al muștelor într‑o casă de la țară pe la două după‑amiaza; / Respirația șuierătoare a unui porc abia tăiat care se îneacă cu propriul sînge; / Sunetul linguriței amestecînd într‑o ceașcă din porțelan cu ceai de Ceylon; / Căscatul tatălui meu înainte de culcare; / Strecuratul rapid al unui gușter printre căpșuni; / Bolborositul unei oale pe o sobă cu lemne; / Scîrțîitul unui creion pe o foaie de hîrtie… Și-a cumpărat o pisică pe care o observa și așa nu era surprins de nici un sunet, pînă a înțeles că pisica e adevărata lui ureche. Cînd au dispărut amîndoi odată s-au mai auzit doar, din cînd în cînd, zvonuri – c-ar fi fost văzut un om cu cap de pisică sau mai degrabă o pisică cu corp pe om.  Protagonist în „Omul cu mai multe nume” e unul despre care lumea zice c-a înnebunit de la prea mult citit, exact ca Don Quijote. Nu se știe cum îl cheamă, dar asta doar îl binedispune, pentru că are o teorie despre cum numele nu e important și același om poate fi numit diferit în situații diferite. Cînd gîndește zice că e Socrate, cînd scrie spune că e Platon. Cînd povestește despre el, Gheorghi Gospodinov folosește pentru fiecare întîmplare alt nume, apoi le adună („Gaustin, Goșo Centralul sau Socrate se așeza”… „Băi, Gaustine, Goșule, Socrate sau Platoane, mușcă peștele, mușcă?”, el răspundea liniștit: Cînd mă aflu lîngă o apă curgătoare, numele meu nu poate fi altul decît Heraclit”)”…  În „Primii pași” personajul e lovit de-o idee filozofico-existențială într-un WC de țară, din fundul curții, unde are prima percepție a lumii de dincolo. Printr-o găurică vedea cerul, iar sub el era iadul („deasupra, printre spațiile dintre cărămizi și densele pînze de păianjeni, se vedea cerul, iar dedesubt exact sub mine, fierbea iadul. Și moartea se explica de la sine, în modul cel mai natural. Cerul își aduna sufletele printre cărămizi, iar trupurile erau azvîrlite în Tartar. Aceasta era esența lumii de apoi. / Stăteam deasupra găurii fără să-mi fie scîrbă. Eram șocat de faptul că iadul, unde urma să ne ducem cu toții, după spusele bunicii mele, se găsea atît de aproape, în curte, lîngă casă. / Și noi mergeam acolo în fiecare zi”).  Naratorul din „O a doua povestire” povestește cum tot timpul nimerește în tren doar lîngă babe și moși vorbăreți, dar de data asta e în compartiment doar cu o doamnă foarte frumoasă. De obicei se ascunde după o carte, iar acum hotărăște să-i povestească despre bunicul său, care a fost toată viața conducător de tren și care de două ori pe an, de Crăciun și de Paște, le povestea la toată familia cum o dată i-a povestit toată noaptea unui pasager tot ce avea pe suflet, conștient că ăla nu înțelegea bulgara. Își justifica povestea cu o pagină întreagă dintr-o revistă, în care celălalt povestea exact întîmplarea asta, fiindcă pasagerul s-a dovedit a fi un scriitor ungur. M-am prins de pe la începutul poveștii că frumoasa de lîngă narator tot nu înțelege bulgara în care i se povestește despre cei doi care nu știau nici o limbă comună, dar s-au înțeles foarte bine o noapte întreagă…  Kristin din „Kristin, care face cu mîna din tren” crede că, salutînd din tren oamenii de afară, le aduce bucurie, dar interlocutorul o contrazice amarnic…  Faptul că-n Germania, unde toaletele-s lună de curate, ăia s-au gîndit să deseneze o muscă-n pisoar, îl provoacă pe naratorul din „O muscă în pisoar” la o întreagă filozofie, că doar și bulgarii sînt balcanici.  În ultima noapte a veacului, de revelion, un boschetar din „Un cadou întîrziat”, trecînd prin