Articles by Mihail Vakulovski

Fotografii de Mihail Vakulovski. Teritoriu de luptă este cea de-a treia carte a Mariei Orban, care a mai publicat pînă acum două romane extraordinare – Oameni mari și Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, toate publicate la editura Nemira, la imprintul n’autor, coordonat de Eli Bădică.  Teritoriu de luptă este poemul în proză al Mariei Orban, cum e Suflete moarte pentru Gogol, Moscova-Petușki pentru Venedikt Erofeev sau De ce fierbe copilul în mămăligă pentru Aglaja Veteranyi. Cartea Mariei Orban e despre anxietate, despre depresia post-natală, despre frica ancestrală, despre cum apariția unui copil poate schimba total viața familiei, care dintr-un „cuib de nebunii” se transformă într-un… teritoriu de luptă.  Alina, care era o fată admirabilă, sigură, disciplinată, ordonată, talentată, de cînd a devenit mamă e dominată de frică, frică pe care o găsim încă din motoul cărții („De cînd a născut-o pe Maia, creierul i s-a întors pe dos și teama crește. O tîrîtoare cu mai multe capete o cotrobăie, sapă labirinturi întregi, lasă dîre peste tot. / Tu ești cheia, Alina! Nimeni n-o să te repare în locul tău. Dar așa îți place ție. Asta e zona ta de confort! / AȘA ÎȚI PLACE ȚIE! / AȘA EȘTI TU! / Asta aude mereu. Ea e problema, ea e cheia”). Pentru ea acum cea mai mare bucurie e cînd fetița ei, Maia, e veselă și bucuroasă („Uite graurii, Maia, îi vezi? / Rămîn amîndouă nemișcate în mijlocul străzii și sunetele de încîntare ale fetiței sînt cea mai mare bucurie a ei”), cea mai mare frică e cînd fetița plînge („Cel mai mult se teme de plînsul Maiei. Plînsul copilului ei e un scrîșnet care erupe direct din stomac și o transformă într-un monstru”). Alex o iubește, dar iubirea lui e mai mică decît frica ei. Fetița e foarte activă, iar ei sînt foarte obosiți, „oameni obosiți”, vorba lui Andrei Bodiu („niciodată somnul deplin”, „își dorește doar să se întindă pe-un pat mare, să doarmă nesfîrșit”). Se pare că, totuși, aia mică uneori înțelege că mami mai are nevoie și de liniște, „Mami, eu tac cît de tare pot!”, zice, păcat că nu prea poate să tacă („cînd prind un moment neîntrerupt de replicile fetei, nu schimbă decît informații vitale”, „aude încontinuu: mama, mama, mama. / Pereții casei strigă: mama, mama, mama! / Tot cartierul: mama, mama, mama!”). Dar apariția copilului n-a schimbat-o doar pe ea, ci și pe el („Tata e atît de puternic, că odată a rupt un măr în două fără cuțit, doar cu mîinile! / Tatăl ei este soțul tău. Dar tot mai des altcineva decît bărbatul de dinainte de Maia”). Așadar, viața lor, a Alinei și a lui Alex, este împărțită în două – pînă la Maia și după ea.  Uneori dă vina (în sinea ei, niciodată nu se exprimă fățiș) pe soț, uneori învinuiește casa – locuiesc în aceeași casă în care a locuit mereu, casa părinților, acum decedați. Încearcă din răsputeri să redevină o femeie „normală”, dar pînă la urmă toate grijile și fricile o pun la colț și unica ei salvare e să evadeze. O pregătește pe Maia cu o poveste („…Nu murea, nu! Flacăra creștea puțin în preajma celor pe care îi iubea, dar le lua lor din putere. Iar asta îi punea în pericol. Iar cînd se îndepărta de ei, flăcările lor creșteau și a ei scădea. Așa și-a dat seama că… Că? / Că… trebuie să plece. Să regleze singură flacăra aia. Să nu ardă prea tare, dar nici prea încet. Să nu pîrjolească pe cineva, dar nici pe ea. Unele lucruri trebuie să le faci singur. Chiar dacă iubești pe cineva? Mai ales atunci”), apoi se duce, singură, în munți (iar ce se întîmplă mai departe scrie în carte)…  Teritoriu de luptă de Maria Orban e o carte foarte bună și intensă de literatură care bănuiesc c-o să țină loc de manual de parenting pentru tinerele mămici (oricum, va fi o mare alinare, citind-o), dar care e de folos pentru toată lumea – copii și adolescenți (sigur nu au habar prin ce trece mama lor), soți (sigur nu au habar cum e să fii mamă), colegi de muncă, „simpli” cititori. Citiți-o!  Maria Orban, Teritoriu de luptă, Editura Nemira, 2026

„Din calidor (o copilărie basarabeană)” de Paul Goma este o carte imensă pentru literatura şi istoria Basarabiei şi, deci, şi a României – la asta mă gîndeam după ce am citit romanul.  „Din calidor” este cartea lui Paul Goma despre copilărie, cartea lui Paul Goma despre copilăria lui Paul Goma, dar şi despre o perioadă importantă din istoria României şi a omenirii în general – anii ’40 din secolul trecut, cînd avea loc ultimul (sper!) război mondial, al II-lea. Copilăria lui Paul Goma este puternic marcată de istorie şi asta se vede clar în carte, al cărei narator şi personaj principal e un copil, Paul, aşa cum e Nică al lui Ion Creangă pentru „Amintiri din copilărie”. Ba Paul al lui Paul Goma e mai Paul Goma decît e Nică Ion Creangă şi e normal să fie aşa, fiind vorba de doi scriitori de facturi diferite, chiar dacă ambii sînt foarte importanţi pentru istoria literaturii române. Acţiunea are loc în satul Mana (din „Basarabia mea cea rainică”), unde sînt repartizaţi părinţii personajului principal, la dorinţa lor (au vrut cel mai greu sat din zonă), sat de lîngă Orhei, lîngă codrii Orheiului, unde se consumă copilăria autorului-personaj. Părinţii vin în sat ca învăţători, construiesc şcoala şi casa (în aceeaşi curte, lipite), iar copilul asistă la evenimentele trăite de ei şi de consătenii lor. Romanul are două linii de subiect – primul plan fiind scris din prisma copilului, al doilea avînd loc mai tîrziu, dar care-l încalecă pe primul, fiind compus din discuţiile istorice (de la istoria familiei, a Basarabiei, a României, pînă la istoria războaielor şi a mentalităţilor) dintre tatăl personajului-autor şi personajul la maturitate, Paul Goma. Partea despre/din copilărie e foarte interesantă, din toate punctele de vedere, iar partea istorică susţine serios partea literară, dîndu-i un sens major, împingînd romanul mai sus decît pur şi simplu pe un raft al beletristicii româneşti.  Fiul învăţătorilor din Mana stă în coridorul casei-şcoală şi priveşte ce se întîmplă în afară şi înăuntru. „Calidorul” e un loc înăuntru şi în afară în acelaşi timp, un loc unde copilul are dreptul să stea şi unde îi place să stea. „Galeria casei părinteşti din Mana este buricul pămîntului.  Totul îmi pleacă de acolo şi de atunci, toate mi se întorc, după ocoluri largi, perfect rotunde, după definitive dusuri – atunci şi acolo.  I-am spus: galerie, ca să se înţeleagă despre ce este vorba, în realitate casa avea ce avea: pridvor, prispă, cerdac, verandă – însă nu i se spunea nici prispă, nici pridvor (slavisme ţărăneşti); şi nici cerdac (cu, eventual, geamlîc…) – turcism tîrgoveţ. Casa noastră din Mana avea (domnule) calidor” („Pre-mergere”), aşa începe romanul. „Calidorul casei din Mana este orientat spre Nord. O întîmplare: dacă învăţătorul de taică-meu ar fi găsit alt teren de şcoală, în altă parte, altfel ar fi fost orientat – calidorul. Calidorul casei din Mana, chiar orientat exact spre Nord, nu este expus Crivăţului – care, cel puţin în Mana, bate dinspre Nord-Est – or, corpul şcolii, cel mai lung, mai plin, aşezat în esher faţă de calidor, îl… protejează. Nu numai de vînt. L-a protejat cît a putut. La un moment dat – nu l-a mai.  Calidorul casei din Mana este buricul pămîntului. Pe aici au trecut potecile de fugă, căile de bejenie, coridoarele de transhumanţă, bulevardele de năvălire – cu toate întretăierile preţ de un vad – la apa Nistrului. Calidorul naşterii mele (la egală distanţă de paralelele 46 şi 47 – însă nu chiar 47 – şi cam pe unde coboară meridianul 29) a fost un asemenea punct obligatoriu de pasaj” („Numele”)… „Calidorul” lui Goma e un simbol, simbolul care-l apropie de mamă, de părinţi, de strămoşi, simbolul Basarabiei. „…Calidor, acel vestibul deschis spre ambe părţi, acel afară proxim şi nu definitiv, acel loc la aer şi lumină şi umbră şi căldură expus agresiunilor – dar nu mortale: oricînd pot face pasul înapoi, la adăpost”. Copilăria personajului-copil are loc în timpul războiului, cînd tatăl său e ridicat de către ruşi şi dus, pentru că e român, pentru că, pentru că… nu contează pentru ce, „trebuia” să fie deportat şi a fost deportat. În timpul războiului chiar şi cîinele lor rău, pe care-l putea lega doar tatăl, suferă o metamorfoză spectaculoasă şi copilul este şi de această dată martor: „Aşa că în fiecare dimineaţă zic: – Dacă nu azi, atunci mîine! Şi aştept.  Împreună cu Osman: cîinele, de cum au plecat soldaţii, cum s-a arătat şi el. Tîrîind lanţul zmuls. Cînd l-au văzut liber, oamenii din sat au rupt-o la fugă, s-au ascuns care pe unde au putut. Îl ştiau. Şi-l ştiau rău al dracului – mai rău ca lupul. Dar Osman a intrat la noi în curte. Mama s-a repezit să mă tragă la adăpost, dar n-a mai avut timp: cîinele s-a năpustit la noi… şi, scheunînd jalnic, s-a culcat la picioarele noastre, după ce s-a tot învîrtit în jurul cozii, acum jerpelită, plină de scaieţi.  Cînd plecasem în pădure, îl lăsasem în lanţ – cine se putea apropia de fiara sălbatică? După ce-au căzut multe boambe şi plunghi, Moş Iacob a băgat de seamă că Osman a dispărut cu lanţ cu tot. L-a crezut mort, împuşcat, ori sugrumat de lanţ, în vreun tufiş.  Şi uite-l: nu mai mîrîie, nu mai rînjeşte, nu mai sare la om. Scheaună şi se gudură, bate pămîntul cu coada, chiar şi la străini; cînd merge, merge pieziş, ponciş, de parcă n-ar mai şti care-i înaintele. Mama i-a desprins lanţul, l-a lăsat cu zgarda cea frumoasă, de piele roşie, cu ţinte argintii, deşi acum i-ar putea-o fura oricine. Cîinele Osman care era lup a devenit un ceea ce se cheamă cîine uşernic. Chiar dacă nu umblă pe la alte uşi decît a noastră. Dar nu mai hămăie – n-o să-l mai aud niciodată lătrînd”. Cînd vin ruşii, sătenii fug în codrii Orheiului, unde copilul, iar, are trăiri puternice, asistînd cum un tip se dă la mamă-sa, „văduvă tînără”, apoi „stă” cu o fată, pe care o surprinde făcînd sex cu unul mai

Toate întîmplările din noua carte de proză scurtă a Laviniei Braniște, Delfinariu, sînt realiste, cotidiene, credibile, veridice, care pot avea loc oricînd aici și acum – așadar, ar putea fi foarte populare, citite de foarte multă lume. Chiar dacă poate că Lavinia Braniște a inventat cap-coadă vreo povestire din carte, la lectură cititorul e convins că e față în față cu un caz adevărat, care a avut loc în realitate, că asta i se poate întîmpla și lui sau unui cunoscut de-al lui. Proze realiste și cotidiene, care creează o atmosferă potrivită pentru fiecare dintre ele în parte, mai ales că multe situații capătă adevărate stări psihologice.  „Delfinariu”, proza care dă volumului titlu, e despre cum relațiile interumane niciodată nu sînt ce par a fi la prima vedere sau dintr-o parte. Protagonistă e o tînără de aproape 40 de ani care se hotărăște să ia lecții de înot, dar vrea ca antrenor să-i fie o femeie și anume pe Valeria, care trecuse de vîrsta pensionării. O văzuse antrenînd, apoi a aflat de pe internet că e fostă campioană europeană și așa se și comporta – ca o campioană. Deși relația lor inițial e strict tehnică, de antrenament, pînă la urmă se leagă una de alta, le e dor uneia de alta, fata abia așteaptă antrenamentele, antrenoarea o încurajează și-o vede deja la mari competiții. Dar cînd ajunge la spital și îi cere să vină s-o vadă, că-i e dor de ea, tînăra nu-i mai răspunde la telefon și-și ia alt antrenor. Personaj principal în „O plîngere” e Ioana, o absolventă de filologie, limbi străine, traducătoare (de literatură), interpret autorizat la poliția municipală, unde lucrează ca voluntar, pentru că nu are cum să emită factură și asta o cam înfurie, și vrea să se scoată de pe lista de interpreți. Și acum a plătit 25 de lei pentru a veni la caz. Pe lîngă munca gratuită, pierde și mult timp și rămîne în urmă cu traducerile ei, din care trăiește. Despre viața polițiștilor, din interior, fiindcă toți cei cu care intră în contact îi povestesc, i se plîng. Despre spitalul ca o gaură neagră – pentru toți, inclusiv pentru polițiștii în uniformă, înarmați. Ioana se duce să ajute, traducîndu-le străinilor care vin la poliție cu plîngeri, dar pînă la urmă nu se rezolvă nimic niciodată, deși polițiștii susțin sus și tare că ei vor să ajute. Vor s-o ajute inclusiv pe ea să se scoată de pe lista de interpreți. Bunicul Sandu din „Sălbăticiunile de la Dunăre” se trezește prima oară singur cu nepotul său de șase ani, Damian, și vede cum e să fii pus în fața unor situații absurde, de neînțeles pentru un om matur. Tot de la Ștefan, tatăl lui Damian, are un cîine imens, adus cînd era foarte mic de la Dunăre – alt moft de-al lui Damian. I-au zis Codiță, doar că acum nu i se mai potrivește numele și-i zic Calul, atît de mare e. „Ăsta are în el toate sălbăticiunile de la Dunăre”, a zis odată Alina, soția lui Ștefan. Ăștia vin după Damian după alegeri, cu gîndul să stea pînă află rezultatele (înainte Sandu își întreba fiii „cu cine ținem”, dar între timp nici aici nu se mai înțeleg), iar Sandu, epuizat de nepot, își dorește ca ei să-l lase în pace „și să plece toți trei la ei acasă”. Toate diferențele dintre generații într-o singură proză scurtă. „Lacu Sărat” e o proză amară, dar excelentă, una din cele mai reușite din „Delfinariu”. Doi soți pensionari, Aneta și Fane, se duc, cu tramvaiul, din Brăila în stațiunea de alături, Lacul Sărat. Aici, Fane preferă să stea în pat, uitîndu-se fix în tavan, iar Aneta se plimbă prin stațiunea care o dezamăgește de la cameră la mîncare, și vorbește cu oameni plini „de suferințe și ea nu mai putea să dea numai peste suferințe de cîte ori stătea de vorbă cu cineva. Toți se plîngeau încontinuu. Toți erau pedepsiți”. Acasă e obișnuită cu ticurile soțului, iar aici „îi era rușine cu el” și nici el nu se simte mai bine, iar la un moment dat pur și simplu se duce acasă, să vadă meciul în liniște. În „Strîmtoarea”, o fată care a crescut doar cu mamă-sa, îi cumpără lui tat-so un bilet la un concurs de înot în Strîmtoarea Dandanele, care are loc chiar de ziua lui – și astfel sînt mai multe zile împreună. E, cum a spus Oana Paler, „raza de soare a volumului”. Iar „Harta literară” e întunecimea volumului. La aproape 30 de ani, Roxi e blocată în casa bunicilor, pentru a avea grijă de bunica ei cam senilă, toate celelalte neamuri fiind în străinătate. Tat-so și frate-so au impresia că-i trimit destui bani pentru îngrijirea mamei lor bătrîne și bolnave, dar nu e nici pe departe așa. Roxi se bucură foarte mult cînd cîștigă o mențiune de onoare la un concurs de poezie organizat de o universitate din America, de la care primește o hartă literară veche, iar peste o lună e sunată de la poștă să plătească o sumă imensă pentru ea, taxa vamală… „La ce oră vrei să ne trezim?” e despre prima ieșire în afara orașului a unui cuplu de îndrăgostiți, Diana și Paul, care se duc la mare și, din păcate, totul e ca la știri – mîncare extrem de proastă, țînțari, cazare mincinoasă, companie dubioasă, obiecte de vînzare gata stricate… În „Beti scrie pe grup” patru prietene hotărăsc să se ducă, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la absolvirea liceului, la un festival din afara țării. Sînt prietene încă din liceu, trei căsătorite (ori divorțate), cu copii, doar Beti fiind singură. Acolo închiriază un apartament și merg la fest să se bucure, dar apar imediat deosebirile dintre ele, obiceiurile, trăirile, comportamentul, interpretările. Au și un grup pe WatsApp doar al lor, pe care cele trei scriu doar chestii despre copii și familie, așa că Beti nu intră în discuțiile lor. Dar acum, după ce moare un acrobat, Beti refuză să se mai

În noul său roman, Lica, apărut la Editura Polirom, Iulian Ciocan știe să capteze atenția cititorului chiar din primul capitol, ba chiar din prima pagină (mbine, în unele ne îngrozea chiar din titlu, ca-n „Iar dimineața vor veni rușii”, dar de data asta nu mai e o distopie). Ca un adevărat urmaș al scriitorului Gheorghe Crăciun, profesorul său de Teoria Literaturii de la Universitatea Transilvania din Brașov, Iulian Ciocan mînuiește tehnicile literare la perfecție (subtil, deloc demonstrativ). Istoria de dragoste a lui Eugen și a Licăi e povestită, naratorul Eugen își povestește viața la… trecut(ul imediat), dar asta observăm pe parcurs.  Eugen, un ziarist de 42 de ani, se îndrăgostește la prima vedere de o fată care-i vizitează o colegă în redacție și își dă seama deodată că e un ratat care n-a făcut nimic notabil în viața lui pînă acum. A trăit în „bizareria numită Republica Moldova” și s-a bălăcit „în mocirla jurnalismului, un domeniu al superficialității și al derizoriului”. Astfel și-a batjocorit și viața, și pasiunea – literatura. A avut niște relații de dragoste „penibile”, a publicat doar un roman – și ăla banal, își zice. Cînd a văzut-o pe Angelica Stelea asta, protagonistul era reporter și editorialist la postul de televiziune 969 (denumire pe care patronii vor s-o schimbe în 666). Află imediat că Angelica are 29 de ani și că e prezentatoare la postul TV 696. O caută (unde altundeva decît) pe Facebook și i se pare fascinantă, miraculoasă, misterioasă și cu totul deosebită. Asta îl face să se comporte destul de nedrept cu iubita sa, Lenuța Boaghe, „o femeie frumușică de 35 de ani, bună la pat, profesoară de franceză la Spiru Haret”, cu care e de vreo opt ani. Lica vine de la Angelica și Eugen nu are nimic împotrivă, nici măcar atunci cînd fata-l anunță că-i va spune Jenică, un nume cam jenant, dar cu dragostea nu te pui, căci „Lica era un dar al sorții”, femeia visurilor lui. „Lica era prima femeie cu care puteam să discut deschis despre orice” și-i uneau multe lucruri, aveau aceleași gusturi – inclusiv literare, ceea ce înseamnă foarte mult pentru scriitorul Eugen. Dacă pentru Lica (care „ridiculizase toate legăturile mele anterioare prin simpla sa existență”) Eugen e „un bărbat foarte galant, manierat”, pentru Lenuța devine imediat un „porc de cîine, un trădător, o javră bătrînă și libidinoasă, (…) un monstru”…  L + J = LOVE, o poveste de dragoste ca-n povești, doar că de aici și acum, pătimașă la max, cu descrieri ca-n Henry Miller măcar, ceea ce-a făcut-o pe una din prezentatoarele romanului de la lansarea de la Bookfest-ul de la Chișinău să spună că nu e o carte de dragoste, ci una porno. În prima variantă a cronicii mi-am însemnat multe gînduri despre această relație, dar o să vă las pe voi s-o descoperiți, vă asigur că merită (mai ales că nu e doar o poveste de iubire)!  Dacă primul plan e existențial și de dragoste, al doilea e despre jurnalismul din R. Moldova, în fine – din Estul Europei. Cînd crede că șeful nesuferit (Pleșcatu cel Parșiv) îl cheamă să-i dea un șut în fund, acesta îi propune o emisiune la care să invite artiști care să-și spună părerea pe teme social-politice. Aici Iulian Ciocan descrie cu mult umor scene penibile din lumea literară de pe Bîc, pe care o cunoaște și mai bine decît pe cea a jurnaliștilor, chiar dacă Iulian Ciocan se scaldă în ambele bălți. Dar în scurt timp Pleșcatu îi ia și emisiunea, total nemulțumit de ce-a putut să facă Eugen, și îl și demite – cu ură și sudalme. După ce e concediat, unica ofertă vine, ironia sorții, tot din presă – de la ziarul on-line „Săgeata ascuțită”. Apoi lucrează la două edituri. La prima (Euridice) vorbește adesea cu Iulian Baros, autor de distopii (v-ați prins, firește, cine e Baros ăsta). La cea de-a doua editură (District) e corector și cîștigă destul de bine cînd deodată apare tatăl Licăi. Cartea se termină onirist – cu un vis în care Eugen trebuie să aleagă, deși în viața reală nu mai poate să aleagă… (M-am străduit din răsputeri să șterg tot ce v-ar fi știrbit din plăcerea lecturii dacă citiți înainte cronica asta și… mi-a reușit, așa că să citiți neapărat și cartea!).  Lica de Iulian Ciocan e un roman existențial extraordinar, scris cu umor, (auto)ironie, înțelepciune, pasiune și măiestrie. Roman de dragoste (18+), despre soartă, despre cum un om poate fi ars pe dinăuntru de sentimente foarte puternice, pe care nu le poate controla la nici o vîrstă, și salvat de pragmatism, prietenie și bunătate, despre diferite feluri de iubire, despre pasiune, obsesie, necesitate – și în relația dintre oameni, și în societate, și acasă, în familie, și la locul de muncă. Un roman care poate fi pus în raft alături de „Ion” – și spun asta cu admirație, Liviu Rebreanu fiind unul din scriitorii mei români preferați.  Iulian Ciocan, Lica, Editura Polirom, 2026 

„Totul e prea tîrziu.” Scriitorul englez Jonathan Coe (n. 1961) vine în acest an la NOD Festival din Brașov și, curios să văd cum scrie, am citit Ploaia înainte să cadă (Editura Polirom, 2022. Traducere de Luminița Gavrilă). Mi-a plăcut și stilul scriiturii, și subiectul și, mai ales, construcția cărții, simplă, dar deosebit de ingenioasă.  Romanul începe cu umor din ăla englezesc, adică negru. După ce sună telefonul și-o vede pe Gill, nevastă-sa, Stephen își dă seama că s-a întîmplat ceva nasol și s-a gîndit instantaneu la fetele lor, dar cînd a aflat că nu e vorba de ele, ci de moartea mătușii lui Gill, „nu reuși să-și reprime un jenant sentiment de imensă ușurare”, se liniști imediat, chiar dacă pentru Gill moartea mătușii Rosamond e îngrozitoare. Femeia a lăsat în testament toată averea ei celor doi nepoți, Gill și fratelui ei, și fetei verișoarei sale, Imogen. Gill a văzut-o o singură dată, la ziua de naștere a mătușii. Imogen e oarbă din fragedă copilărie și a fost crescută de-o familie adoptivă, iar la un moment dat i s-a pierdut urma și nici măcar mătușa Rosamond n-a mai aflat nimic despre ea. Mătușa a lăsat special pentru ea și patru casete, pe care le-a imprimat exact înainte să moară, iar Gill poate să le asculte doar dacă n-o găsește pe Imogen. Și n-o găsește, așa că, la încurajările celor două fete ale ei, Catherine și Elizabeth, încep să le asculte. Modalitatea de a-i spune istoria familiei ei, a lui Rosamond și a Imogenei, e deosebit de artistică, dar și eficientă – alege 20 de fotografii, 20 de imagini din viața ei, multe care se intersectează cu ale bunicii și mamei ei, pe care i le va povesti, și așa îi va fi mai ușor să înțeleagă ce-o să afle la sfîrșit.  Prima fotografie e din 1938, înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial, cînd copiii au fost luați de la părinți și duși undeva în siguranță, iar ultima e recentă, de la ziua cînd a împlinit 50 de ani, aniversare la care a participat și Imogen, copilă atunci. Descrierea fiecărei fotografii conține povești întregi, fragmente importante din istoria familiei lor, ilustrate în special prin femeile familiei, care parcă rescriu și retrăiesc aceeași soartă. Eu mi-am însemnat despre ce e fiecare fotografie în parte și ce istorii ascunde în spatele ei și m-am bucurat să urmăresc cît de bine știe Jonathan Coe să refacă genealogia unei familii doar prin descrierea unor imagini, făcute pentru o… oarbă.  Ploaia înainte să cadă e un roman bun, intens, original, care m-a convins să caut și alte cărți de-ale lui Jonathan Coe, cu care avem ocazia să ne întîlnim în scurt timp la noi acasă, la NOD Festival, pe 24-27 septembrie 2026!  Jonathan Coe, Ploaia înainte să cadă, Editura Polirom, 2022. Traducere: Luminița Gavrilă

Dacă în volumul dinainte, „Deliruri”, Cătălin Stanciu meditează despre viață și moarte observînd lumea interioară și exterioară, în noul său volum de poezie, intitulat „Rămîne ce e bun din mine” (deși în interiorul cărții are un rînd demn de titlu de mare volum, „Moartea a părăsit sala de așteptare”, care i se și potrivește), poetul psiholog e chiar față în față cu moartea (la „granița dintre două tărîmuri / care nu pot fi vizitate în același timp”). După două „infarcturi / divorțuri / obsesii / iubiri” eul liric spune că e o „fîntînă secată / în care se aud / ecouri de sete”. Ajuns în situația aceasta la limită, de data asta se autoanalizează și își studiază moartea de parcă s-ar uita în oglindă, ba sfidînd-o (cînd semnează pentru viața de după moarte), ba înfricoșat la maximum, tremurînd de frică („nu se poate / ca sistemul meu cardiovascular / să aibă umor negru / și / să mor ca prostu’”). Chiar din primul poem, „În fața morții”, cititorul descifrează titlul cărții, „Rămîne ce e bun din mine”. Eul liric e convins să semneze acel document prin care, în caz de accident mortal, organele sănătoase să poată fi folosite, să salveze, practic, alte vieți („am semnat cu pixul de un leu / pentru viața mea / de doi bani / care poate deveni relevantă / doar dacă se sfîrșește”). El înțelege ideea, dar, totuși, i se pare „șocant / să-mi vorbească de părțile / sănătoase din trup / pe mine / nu mă ajută la nimic”. Faptul că organele rămase sănătoase după moartea lui pot duce mai departe o altă viață „îmi arată / cît de nesemnificativ și inutil sînt”, spune eul liric. De fapt, ar trebui să-i spună cît de util și important și cît de altruist este, pentru că a semnat deja pentru viața de după moarte, e adevărat că, din cele două, doar moartea e a sa, viața e a altora, dar asta e posibil doar datorită părților bune ce rămîn din el după ce sufletul i se urcă la cer.  Apoi are loc operația pe cord (povestită în „Descrierea intervenției”) și trezirea de după operație, cînd o doctoriță-l înjură că moare în tura ei („Nu-mi face bine să știu / că sînt pregătit să mor”). Doar că, vorba Narinei Abgarian, „viața e mai dreaptă decît moartea”, și moartea, după ce-l adulmecă, părăsește sala de așteptare. Urmează medicamentele care trebuie să fie luate „conform schemei de tratament / și nu conform rețetei compensate” și secretul: „nu te opri!”, mișcarea chiar este viață. Nu te opri „din respirat / din înjurat / din a face dragoste / nu te opri / din mers pe jos / alergat după autobuz / călărit / caii verzi de pe pereți” etc., etc.   „Rămîne ce e bun din mine” e un volum de poezie pe muchie de cuțit, scris de psihologul Cătălin Stanciu după ce-a trecut printr-o operație de cord, în urma căreia se putea întîmpla orice, inclusiv să… nu mai scrie acest cel mai reușit și mai bun volum al său de poezie de pînă acum („mi-e tare frică să scriu cartea asta”). Așadar, un poet care e psiholog de profesie ne descrie, în versuri perfect controlate și mînuite, o experiență la limita limitei, pe care o poți trăi, dar n-ai putea s-o și descrii, cel puțin nu mai exact și mai concret decît un medic foarte bun care e și un profesionist în literatură. O poezie (auto)biografică, existențialistă, autentică, pe care e bine s-o citim, nu s-o trăim. Cum ar zice Cătălin Stanciu, nu te opri – nu te opri din scris, nu te opri din citit!   Cătălin Stanciu, „Rămîne ce e bun din mine”, Editura Cartex, 2026 

După două cărți tare bune de poezie și un foarte serios studiu critic despre mișcarea literară „Școala de la Brașov”, scriitorul Ioan Șerbu publică două cărți absolut minunate pentru copii, una în versuri, „Călătoria unui bichon”, și una în proză, „Myrmica”. Amîndouă sînt publicate la editura chișinăuiană Prut și ambele sînt pentru copiii de toate vîrstele, cea în versuri poate fi citită copiilor și dinainte să știe ei să citească, iar pentru cea în proză e nevoie de mai multă atenție și răbdare (fiind și mult mai mare, de 178 de pagini!).  Dar pînă să publice aceste două cărți excepționale Ioan Șerbu s-a antrenat minuțios în ceea ce privește literatura pentru copii, creînd povești personalizate, în care copilul care primește cartea e personaj principal. Proiectul se numește „Atelier de eroi” și a fost gîndit în timp ce tînărul poet le-a tot inventat povești copiilor săi seară de seară, fără să-i plictisească. Observînd că le plac poveștile în care-s implicați și ei, Ioan Șerbu a dezvoltat chiar o afacere de succes, scriind cărți personalizate pentru copii.  „Călătoria unui bichon” e un basm în versuri despre aventurile unui bichon care s-a născut în familia unor cîini ciobănești, care erau paznici la o stînă de oi. Ciobănești „din cei mari și frumoși, / cu spatele lat și la blană lățoși, / în stare să numere oile-n turmă, / pe mieii mai blegi să îi mîne din urmă”. Aceștia își făceau treaba perfect, doar că în familia lor a apărut un… bichon, adică un cățel mic și simpatic, deloc fioros, ba din contra, un animăluț foarte frumos și prietenos („Era jucăuș și zglobiu, lucru mare, / pufos ca o vată pe băț cu picioare”). Aici Ioan Șerbu apelează la umor, apoi la filozofia populară, ceea ce le place la nebunie copiilor: „Pai ăsta, în loc s-o păzească pe oaie, / se bagă sub ea să se-ascundă de ploaie. / Și lupul, cînd vine să caute miel, / se poate să-l ia din greșeală pe el. / Așa mogîldeață cu lațele crețe, / au știe să latre? Și-au zis să-l învețe. // Dar, vezi, să înveți nu-i tot timpul ușor”. După ce-au crezut că l-au învățat să latre, ciobăneștii au hotărît să-l pună la încercare. I-au dat trei miei să aibă grijă de ei, dar ăștia-s neastîmpărați și au fugit, de două ori bichonul i-a scos din tufiș și mărăciniș, apoi… „s-a făcut noapte și bichonului frică”. N-a știut să latre, iar dimineața s-a hotărît să fugă. Noroc că l-a întîmpinat bufnița și i-a dat o lecție de viață și de demnitate: „Mărimea, bichon, nu înseamnă nimic. / Puteai fi furnică, puteai fi bizon, / cît timp ai curaj, poți să fii și bichon. / Deci strînge-ți curajul și mergi înapoi, / și fă s-aduci mieii în turma de oi”. În căutarea mieilor a dat peste o broscuță care juca rolul unui balaur. Niște maimuțe care aruncau cu bețe una-n alta au țintit și broasca, iar cățelușul le-a dat o lecție de îndemînare, care-o să-i distreze mult pe copii: „Eu pot să vă-nvăț și pe voi, / cînd termin cu mieii și vin înapoi, / dar sincer, nu cred că au cum să învețe, / maimuțele care-și scot ochii cu bețe. / Și porni dînd din coadă, fudul și profund, / și cu el și broscuța, dînd mîndră din fund”. Vulpoiul, pentru momeală, îl fraierește, dar tot el pică-n lanț pînă la urmă, datorită istețimii cățelului. În drum a învățat principiile de bază pentru un cîine, care îi vor amuza teribil pe micii cititori sau mai degrabă ascultători. Și a trecut și de leu, care a fost șocat de îndrăzneala cățelului: „E mic, da-i nebun! / Mai bine îl las și mă dau eu din drum!” Cînd ajunge la miei, la capătul lumii, dă de lup. Cum se descurcă mai departe bichonul descoperiți dacă citiți „Călătoria unui bichon” de Ioan Șerbu.  Personajul principal din „Myrmica” e Luca – aflăm asta chiar din a doua propoziție, moment în care ne dăm seama că avem o carte despre bullingul în mediul școlar. Părinții îi sînt plecați, iar de el, copil în clasa a IV-a, are grijă o bonă, Christine. La școală nu se simte bine deloc, fiindcă băieții îl cam umilesc, poreclindu-l Luca Jumulitul.  Lui Luca i se pare că-n casa vecină nu locuiește nimeni, e goală, dar se dovedește că acolo stă o fetiță, Sonia, care-l întreabă de ce părinții lui sînt mereu plecați, și așa aflăm că-s agenți imobiliari. Sonia sapă după trufe, pe care le împarte cu Luca. Deci avem copii lăsați acasă, cu o bonă sau chiar singuri, în timp ce părinții le sînt plecați la muncă în străinătate – și exemplele nu trebuie căutate, că e vorba chiar de doi vecini. Căutînd trufe, vede o colonie de furnici, una îl pișcă, apoi se trezește sub pămînt, mai mic decît furnicile. „Ți-am schimbat mărimea. Furnicile pot face asta”, îi spune furnica Medah, care îl conduce spre colonia ei – Myrmica. Aici Luca află că furnicile au nevoie de un om pentru că sînt atacate mortal de o viespe, despre care ele nu știu nimic și de aceea e nevoie de un om care să le ajute să supraviețuiască. Apoi le vor reda mărimea tot cu ajutorul laptelui de cocon, cu care i-au micșorat, pe el și pe Sonia. Ajung, după un control minuțios, în care Luca și Sonia stau unul peste altul, ca să iasă picioarele la numărătoare, la o adunare cu Regina, la care participă toate cele 11 caste. Regina spune cum a ajuns aici, acum 4 ani, cum s-au dezvoltat și cum au început să fie omoarîte, acum cîteva zile. Situația e gravă și asta observă și Luca, scăpîndu-se cu vorba. Regina l-a pus să vorbească și el a spus strict matematic cît de periculoasă e situația. Castele au început să se certe, dar la vot s-a hotărît ca oamenii Luca și Sonia să facă parte din Myrmica. Scopul lor era să nimicească viespea care le ucidea pe furnici. Ieșiți

După „Septologie”, Anansi. World Fiction mai publică o carte de Jon Fosse (Premiul Nobel pentru Literatură 2023), „Strălucirea” (trad.: Ioana-Andreea Mureșan), o povestire care se citește ca un poem, cu un ritm intens care se susține pe tot parcursul cărții pe care mi-ar plăcea s-o ascult în lectura lui Cosmin Perța.  Un bărbat plictisit urcă la volan și conduce aiurea, fără nici un scop, în nici o direcție concretă, îi face bine mișcarea, își zice, merge pur și simplu, fără nici un scop, doar merge unde îl duce drumul. Îmi amintesc de-un interviu cu Chuck Palahniuk, care povestea că și el merge exact la fel cu mașina, fără nici un scop, pur și simplu merge cu mașina și atunci îi vin cele mai bune idei despre romane, pe care le și scrie, în gînd, conducînd mașina, apoi, cînd ajunge acasă, transcrie în comp ce „scrisese” în cap. La un moment dat personajul nostru ajunge la un drum forestier, conduce în continuare și, deși vede că roțile se afundă, merge pînă mașina nu mai poate fi scoasă de acolo. Îi e frică să iasă din mașină și nu înțelege de ce. De aici încolo are loc un monolog continuu, abstract doar fiindcă e hiper realist. Omul își amintește pe unde a trecut, inventează dacă în casele pe lîngă care a mers locuiește cineva și ce face, dacă are mașină sau tractor cu care să-l scoată de aici, își amintește de viața lui, se gîndește dacă i-ar plăcea să locuiască într-o astfel de casă. Exact așa vorbește și un vecin, prieten de copilărie, care a luptat în războiul din Afganistan. Cînd ne întîlnim în fața casei noastre, el fiind în drum spre fîntînă, începe să-mi povestească de cînd s-a trezit, ce-a zis nevastă-sa, cum unchiu-so i-a cerut țigări și ce i-a zis și ce a făcut el, cum s-a hotărît să se ducă la fîntînă, cum s-a pornit spre căldarea goală și ce-a făcut în drum și poate povesti încontinuu ore întregi fără să ajungă povestitul la cum a ajuns cu căldarea la noi la poartă. Tot gîndindu-se, observă că a început să ningă și dacă pînă acum era greu să-și scoată mașina, acum e imposibil. La un moment dat începe să se observe, să vorbească despre ce face el de parcă ar fi un altul. Îi e frig, dă drumul la căldură în mașină, dar își dă seama că nu poate sta așa pur și simplu, trebuie să caute pe cineva care să-l ajute să scoată mașina de aici, vede o cărare în pădure și pornește pe cărarea care în scurt timp e acoperită de zăpadă, își dă seama că îi e foarte frig și că nu în pădure trebuie să caute oameni. Ar vrea să se întoarcă înapoi la mașină, dar nu știe în ce direcție trebuie să meargă, că-n pădure e beznă, cerul e întunecat, fără stele. La un moment dat vede un contur de om luminos, dalb. Îi e frică să nu aibă vedenii. Își dă seama că de cînd e făptura în fața lui îi e mai cald. Aici se gîndește foarte mult ce ar trebui să facă, cu atît de multe cuvinte și variante că mă gîndesc că, în sfîrșit, prietenul din copilărie are o concurență serioasă la capitolul la care-l credeam campion mondial absolut („Dar de ce gîndesc așa, ceea ce gîndesc acum e de domeniul evidenței și nu e ceva la care să te gîndești, pur și simplu așa este. Așa stau lucrurile”). Își dă seama că a ținut ochii închiși cîtă vreme a văzut făptura sau ce-o fi fost, „căci orice ar fi fost, om sigur nu era, dar, da, nici stafie nu era, dar poate, poate, poate că atunci era pur și simplu un înger, un înger al lui Dumnezeu, poate. Căci făptura era așa de luminos de dalbă, sau poate că era un înger al răului. Căci și îngerii răului sînt îngeri de lumină, poate toți îngerii strălucesc dalb, și cei buni, și cei răi. Sau poate că toți îngerii sînt și buni, și răi, căci și asta se poate. Și zic: ești acolo – și aud o voce zicând: da, da, da, acum sînt aici, de ce mă întrebi”. Apoi iar se gîndește mult dacă n-a avut o vedenie și se hotărăște să întrebe iar dacă e cineva acolo și i se pare că aude o voce, „și era o voce subțire și slabă, și totuși parcă vocea avea un soi de plinătate caldă și profundă, da, era aproape ca și cum, da, ca și cum în voce exista ceva ce putea fi numit dragoste. Dragoste, oare ce vreau să spun acum cu un asemenea cuvînt, căci, dacă există vreun cuvînt care nu înseamnă nimic, atunci ăsta trebuie să fie”. Cînd vede în depărtare o pereche, îi întreabă cine sînt și află că-s chiar părinții lui, care au venit să-i spună că-i periculos să stea noaptea, pe așa frig, într-o pădure, și că trebuie să se ducă acasă. Apoi ei dispar și vede un bărbat îmbrăcat în costum negru, cu cămașă albă și cravată neagră, dar cu picioarele goale în zăpadă, care se uită fix la el. Apoi se duce la părinții lui care, vede, sînt și ei descălțați și, cînd își mută privirea în jos observă că și el e cu picioarele goale în zăpadă…  Mi-am însemnat astea în timp ce citeam, ca pe-un poem, cartea asta strălucită a lui Jon Fosse, dar mă opresc aici cu povestitul, cum ar zice Daniel Pișcu, fiindcă meritați să descoperiți la lectura cărții care-i șpilul, cum ar zice Dumitru Crudu.   Văd povestirea asta jucată pe-o scenă de teatru și cred că i se potrivește perfect lui Florin Piersic jr. Dar și lui Florin Piersic. Mi-ar plăcea la nebunie s-o văd jucată într-o seară de Florin Piersic jr., iar în altă seară de Florin Piersic.  Pînă atunci, o putem citi datorită Editurii Anansi. World Fiction, care a publicat-o. Apropo, ideea cărții e să-ți păstrezi pasiunile, iar dacă se întîmplă să te plictisești,

„Mi-e frică de moarte, mi-e silă de viață.” „Fratele meu, tătarul” de Nicolae Dabija e considerat ultimul text scris de scriitorul basarabean, asta pentru că e ultima proză publicată, pe fragmente, în revista pe care a înființat-o și a condus-o – „Literatura și Arta”. În volum apare la Editura Prut, într-o ediție de lux, cu coperte cartonate, în colecția Platforma, cu o bibliografie impresionantă (de 30 de pagini) în fața textului. „O poveste inedită, ce se petrece cu secole în urmă, în care prietenia, dragostea, războiul și invidia se împletesc cu inteligență și umor. În această nuvelă Nicolae Dabija ne predă, pe de o parte, o lecție importantă de condamnare a discriminării într-o societate diversă, a zilelor noastre, unde cultura, religia, etnia diferă de la o casă la alta; pe de altă parte, conviețuirea în micile comunități, în care, uneori, deciziile politice venite din afară pot răsturna totul din temelii”, spune scriitoarea și editoarea Moni Stănilă pe coperta a IV-a.  Nuvela începe cinematografic, cu o imagine foarte puternică – cu valurile mării care împinge înapoi spre pămînt rîul Boaz, adică partea finală a Nistrului, care intră, la Akerman, în Marea Neagră. Pentru cei ca mine, din partea de sud est a Moldovei, e o imagine cunoscută – mergeam adesea, în copilărie, la mare, trecînd prin Akerman, cum îi ziceam și noi, adică prin Cetatea Albă, și am văzut de nenumărate ori fenomenul. Acolo, la Bulboanele Ielelor, nu înoată nimeni, pentru că legenda spune că te răpesc ielele și nu te lasă să mai poți ieși din ape.  Acolo sare de pe stînci protagonistul, dar în loc să se răcorească se înfierbîntă, fiindcă e strîns de lianele-iele și ar fi murit înecat, dacă n-ar fi trecut chiar atunci de acolo Ali maurul, dușmanul lui de moarte, care n-a ezitat să sară în ape și să-l salveze. „O salvare de la moarte egală cu moartea”, gîndește cînd înțelege ce s-a întîmplat, și prietenii lui zic la fel. Dar un bătrîn care „vînturase marea noastră în lung și-n lat”, le spune că din contra, îi datorează toate zilele de aici încolo celui care l-a salvat și să facă bine să-l găsească să-l roage să-l accepte ca frate de cruce. Și așa au deveniți frați de cruce musulmanul Ali și creștinul Coste, vlahul. Fiindcă „Dumnezeu și Allah sînt doi și doar diavolul e unul, el face să ne dușmănim și să ne urîm pentru lucruri pentru care ar trebui să ne iubim”. La cheful de la Coste a apărut o fată, Aișe (probabil prietena lui Coste), care s-a așezat între ei și se pare că i-a tulburat mințile lui Ali cel neînfricat. Tătarii și valahii din Akerman se dușmăneau tradițional, dar încingeau bătălii doar foarte rar, cu reguli clare, iar la un moment dat și unii, și alții au primit ordine să distrugă dușmanul, „dușmanul” fiind reprezentat chiar cei cu care locuiesc în același oraș dintotdeauna.  Cei doi frați de cruce s-au înțeles perfect pînă Ali s-a îndrăgostit de Aișe și i-a cerut lui Coste să i-o vîndă… pentru haremul lui. Aici tradiția și educația i-au despărțit irevocabil („Nu-l puteam înțelege pe Ali nicidecum”)…  „Fratele meu, tătarul” de Nicolae Dabija este o foarte frumoasă povestire istorică de dragoste despre prietenie, alegere, despre importanța educației, tradiției și despre rolul religiei în societate. Un text extraordinar, extrem de bine scris, pe care vi-l recomand cu drag! Lectură plăcută! Nicolae Dabija, „Fratele meu, tătarul”, Editura Prut, 2025

„relaţiile tale cu copiii, despre care, în fond, e vorba în toată scrisoarea asta” Ascultasem „Scrisoare către tata” de Franz Kafka cînd a apărut varianta audiobook (în lectura excepțională a actorului Marius Manole, la Humanitas Multimedia, 2014), dar cînd cartea a fost editată și tradițional, pe hîrtie, nu m-am putut abține să n-o citesc. Volumul a apărut la editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, în traducerea superbă a lui Mircea Ivănescu, cu o postfață de Ioana Pârvulescu. Deși începe cu „Iubite tată”, scrisoarea este o răbufnire de orgoliu a unui om rănit, care a suferit toată viața din cauza traumelor din copilărie și care, în sfîrșit, a explodat. Scrisoarea a fost scrisă în noiembrie 1919 (cînd Kafka avea 36 de ani), în urma unor certuri în familie, provocate de intenția scriitorului de a se căsători cu o fată care nu le plăcea părinților și de cuvintele tatălui, altfel… inofensive: „M-ai întrebat odată, acum de curînd, de ce susțin că mi-e frică de tine”. Franz se retrage la o pensiune unde de obicei se ducea la tratament și… scrie o scrisoare care-i reprezintă – și totodată… îi răzbună – pe toți fiii care au suferit din cauza taților.  Scrisoarea e despre „viaţa mea cu tine de pînă acum” şi „perspectivele pe care le prezintă ea pentru viitor”. Fiul îi reproşează tatălui cam tot răul care i se întîmplă în viaţă: de la faptul că e timid pînă la ratarea alegerii profesiei & nevestei. Nu se poate înţelege cu taică-so nici măcar în problema religioasă: „(nu m-am plictisit atît, mai tîrziu, cred, decît la orele de dans)”.  Deși scrisoarea e autobiografică, prezintă în primul rînd interes literar. Franz nu i-a dat-o tatălui, ci a rugat-o pe mama sa să i-o înmîneze, dar aceasta nu i-a transmis-o (aşa cum ar face orice mamă… normală la cap), așa că tatăl n-a citit… capodopera pe care a provocat-o. De altfel, tatăl a făcut numai bine pentru fiul său, l-a crescut, a avut grijă să nu-i lipsească nimic, l-a lăsat să facă ce vrea și ce-i place. Oricît de ofuscat e scriitorul, nu-și poate aminti mai mult de o scenă în care tatăl a greșit – atunci cînd, în copilărie, l-a închis puțin la balcon, pentru că scîncea fără nici un motiv și nici măcar nu avea de gînd să înceteze. Atunci s-a instalat în el sentimentul neputinţei şi nimicniciei („Aş fi avut nevoie de puţină încurajare, de puţină prietenie, de o oarecare uşurare a propriului meu drum, şi, în loc de toate acestea, tu mi-ai închis drumul”).  Tatăl nu i-a reproşat, de fapt, nimic. Dar el se simte vinovat & stînjenit pentru că tatăl său a muncit toată viaţa pentru el, care nu dă nimic în loc, nici măcar simpatie. Mircea Ivănescu spune că „Scrisoare către tata” este „forma pe care secolul XX a dat-o parabolei Fiului rătăcitor…”. De la această scrisoare pot porni nenumărate discuţii & teorii. Îl înţeleg perfect pe fiul sensibil, dar îl înţeleg la fel de bine şi pe tatăl său. Aşa că prefer să nu pic în patima teoriilor, ci mai citez cîteva fragmente din această carte frumoasă pe care o recomand tuturor, fireşte. E o lectură utilă pentru toată lumea!  „Era de ajuns să fiu fericit din cauza vreunui lucru anume, să-mi fie pline gîndurile de el, să vin acasă şi să caut să-ţi vorbesc despre asta, şi răspunsul tău era un suspin ironic…”. „Învăţăturile pe care mi le dădeai erau în mare măsură învăţături despre felul cum trebuie să te comporţi la masă”. „Ţie îţi este cu neputinţă să vorbeşti liniştit despre un lucru cu care nu eşti de acord”. „Mijloacele tale retorice cele mai eficiente, care în ce mă priveşte n-au dat niciodată greş, erau: insulte, ameninţările, ironia, rîsul răutăcios şi – ciudat – mila faţă de tine însuţi”. „O altă urmare vizibilă a întregii tale educaţii a fost că am fugit de tot ceea ce, chiar de departe, îmi aducea aminte de tine”. Toate astea în relaţia cu fiul, dar iată şi un citat despre nepotu-so: „Întocmai ca taică-tu”… Nu-i aşa că-l cam cunoaşteţi pe tatăl… lui Franz Kafka? Franz Kafka, „Scrisoare către tata”, Humanitas Fiction, 2016