Articles by Mihail Vakulovski

După două cărți tare bune de poezie și un foarte serios studiu critic despre mișcarea literară „Școala de la Brașov”, scriitorul Ioan Șerbu publică două cărți absolut minunate pentru copii, una în versuri, „Călătoria unui bichon”, și una în proză, „Myrmica”. Amîndouă sînt publicate la editura chișinăuiană Prut și ambele sînt pentru copiii de toate vîrstele, cea în versuri poate fi citită copiilor și dinainte să știe ei să citească, iar pentru cea în proză e nevoie de mai multă atenție și răbdare (fiind și mult mai mare, de 178 de pagini!).  Dar pînă să publice aceste două cărți excepționale Ioan Șerbu s-a antrenat minuțios în ceea ce privește literatura pentru copii, creînd povești personalizate, în care copilul care primește cartea e personaj principal. Proiectul se numește „Atelier de eroi” și a fost gîndit în timp ce tînărul poet le-a tot inventat povești copiilor săi seară de seară, fără să-i plictisească. Observînd că le plac poveștile în care-s implicați și ei, Ioan Șerbu a dezvoltat chiar o afacere de succes, scriind cărți personalizate pentru copii.  „Călătoria unui bichon” e un basm în versuri despre aventurile unui bichon care s-a născut în familia unor cîini ciobănești, care erau paznici la o stînă de oi. Ciobănești „din cei mari și frumoși, / cu spatele lat și la blană lățoși, / în stare să numere oile-n turmă, / pe mieii mai blegi să îi mîne din urmă”. Aceștia își făceau treaba perfect, doar că în familia lor a apărut un… bichon, adică un cățel mic și simpatic, deloc fioros, ba din contra, un animăluț foarte frumos și prietenos („Era jucăuș și zglobiu, lucru mare, / pufos ca o vată pe băț cu picioare”). Aici Ioan Șerbu apelează la umor, apoi la filozofia populară, ceea ce le place la nebunie copiilor: „Pai ăsta, în loc s-o păzească pe oaie, / se bagă sub ea să se-ascundă de ploaie. / Și lupul, cînd vine să caute miel, / se poate să-l ia din greșeală pe el. / Așa mogîldeață cu lațele crețe, / au știe să latre? Și-au zis să-l învețe. // Dar, vezi, să înveți nu-i tot timpul ușor”. După ce-au crezut că l-au învățat să latre, ciobăneștii au hotărît să-l pună la încercare. I-au dat trei miei să aibă grijă de ei, dar ăștia-s neastîmpărați și au fugit, de două ori bichonul i-a scos din tufiș și mărăciniș, apoi… „s-a făcut noapte și bichonului frică”. N-a știut să latre, iar dimineața s-a hotărît să fugă. Noroc că l-a întîmpinat bufnița și i-a dat o lecție de viață și de demnitate: „Mărimea, bichon, nu înseamnă nimic. / Puteai fi furnică, puteai fi bizon, / cît timp ai curaj, poți să fii și bichon. / Deci strînge-ți curajul și mergi înapoi, / și fă s-aduci mieii în turma de oi”. În căutarea mieilor a dat peste o broscuță care juca rolul unui balaur. Niște maimuțe care aruncau cu bețe una-n alta au țintit și broasca, iar cățelușul le-a dat o lecție de îndemînare, care-o să-i distreze mult pe copii: „Eu pot să vă-nvăț și pe voi, / cînd termin cu mieii și vin înapoi, / dar sincer, nu cred că au cum să învețe, / maimuțele care-și scot ochii cu bețe. / Și porni dînd din coadă, fudul și profund, / și cu el și broscuța, dînd mîndră din fund”. Vulpoiul, pentru momeală, îl fraierește, dar tot el pică-n lanț pînă la urmă, datorită istețimii cățelului. În drum a învățat principiile de bază pentru un cîine, care îi vor amuza teribil pe micii cititori sau mai degrabă ascultători. Și a trecut și de leu, care a fost șocat de îndrăzneala cățelului: „E mic, da-i nebun! / Mai bine îl las și mă dau eu din drum!” Cînd ajunge la miei, la capătul lumii, dă de lup. Cum se descurcă mai departe bichonul descoperiți dacă citiți „Călătoria unui bichon” de Ioan Șerbu.  Personajul principal din „Myrmica” e Luca – aflăm asta chiar din a doua propoziție, moment în care ne dăm seama că avem o carte despre bullingul în mediul școlar. Părinții îi sînt plecați, iar de el, copil în clasa a IV-a, are grijă o bonă, Christine. La școală nu se simte bine deloc, fiindcă băieții îl cam umilesc, poreclindu-l Luca Jumulitul.  Lui Luca i se pare că-n casa vecină nu locuiește nimeni, e goală, dar se dovedește că acolo stă o fetiță, Sonia, care-l întreabă de ce părinții lui sînt mereu plecați, și așa aflăm că-s agenți imobiliari. Sonia sapă după trufe, pe care le împarte cu Luca. Deci avem copii lăsați acasă, cu o bonă sau chiar singuri, în timp ce părinții le sînt plecați la muncă în străinătate – și exemplele nu trebuie căutate, că e vorba chiar de doi vecini. Căutînd trufe, vede o colonie de furnici, una îl pișcă, apoi se trezește sub pămînt, mai mic decît furnicile. „Ți-am schimbat mărimea. Furnicile pot face asta”, îi spune furnica Medah, care îl conduce spre colonia ei – Myrmica. Aici Luca află că furnicile au nevoie de un om pentru că sînt atacate mortal de o viespe, despre care ele nu știu nimic și de aceea e nevoie de un om care să le ajute să supraviețuiască. Apoi le vor reda mărimea tot cu ajutorul laptelui de cocon, cu care i-au micșorat, pe el și pe Sonia. Ajung, după un control minuțios, în care Luca și Sonia stau unul peste altul, ca să iasă picioarele la numărătoare, la o adunare cu Regina, la care participă toate cele 11 caste. Regina spune cum a ajuns aici, acum 4 ani, cum s-au dezvoltat și cum au început să fie omoarîte, acum cîteva zile. Situația e gravă și asta observă și Luca, scăpîndu-se cu vorba. Regina l-a pus să vorbească și el a spus strict matematic cît de periculoasă e situația. Castele au început să se certe, dar la vot s-a hotărît ca oamenii Luca și Sonia să facă parte din Myrmica. Scopul lor era să nimicească viespea care le ucidea pe furnici. Ieșiți

După „Septologie”, Anansi. World Fiction mai publică o carte de Jon Fosse (Premiul Nobel pentru Literatură 2023), „Strălucirea” (trad.: Ioana-Andreea Mureșan), o povestire care se citește ca un poem, cu un ritm intens care se susține pe tot parcursul cărții pe care mi-ar plăcea s-o ascult în lectura lui Cosmin Perța.  Un bărbat plictisit urcă la volan și conduce aiurea, fără nici un scop, în nici o direcție concretă, îi face bine mișcarea, își zice, merge pur și simplu, fără nici un scop, doar merge unde îl duce drumul. Îmi amintesc de-un interviu cu Chuck Palahniuk, care povestea că și el merge exact la fel cu mașina, fără nici un scop, pur și simplu merge cu mașina și atunci îi vin cele mai bune idei despre romane, pe care le și scrie, în gînd, conducînd mașina, apoi, cînd ajunge acasă, transcrie în comp ce „scrisese” în cap. La un moment dat personajul nostru ajunge la un drum forestier, conduce în continuare și, deși vede că roțile se afundă, merge pînă mașina nu mai poate fi scoasă de acolo. Îi e frică să iasă din mașină și nu înțelege de ce. De aici încolo are loc un monolog continuu, abstract doar fiindcă e hiper realist. Omul își amintește pe unde a trecut, inventează dacă în casele pe lîngă care a mers locuiește cineva și ce face, dacă are mașină sau tractor cu care să-l scoată de aici, își amintește de viața lui, se gîndește dacă i-ar plăcea să locuiască într-o astfel de casă. Exact așa vorbește și un vecin, prieten de copilărie, care a luptat în războiul din Afganistan. Cînd ne întîlnim în fața casei noastre, el fiind în drum spre fîntînă, începe să-mi povestească de cînd s-a trezit, ce-a zis nevastă-sa, cum unchiu-so i-a cerut țigări și ce i-a zis și ce a făcut el, cum s-a hotărît să se ducă la fîntînă, cum s-a pornit spre căldarea goală și ce-a făcut în drum și poate povesti încontinuu ore întregi fără să ajungă povestitul la cum a ajuns cu căldarea la noi la poartă. Tot gîndindu-se, observă că a început să ningă și dacă pînă acum era greu să-și scoată mașina, acum e imposibil. La un moment dat începe să se observe, să vorbească despre ce face el de parcă ar fi un altul. Îi e frig, dă drumul la căldură în mașină, dar își dă seama că nu poate sta așa pur și simplu, trebuie să caute pe cineva care să-l ajute să scoată mașina de aici, vede o cărare în pădure și pornește pe cărarea care în scurt timp e acoperită de zăpadă, își dă seama că îi e foarte frig și că nu în pădure trebuie să caute oameni. Ar vrea să se întoarcă înapoi la mașină, dar nu știe în ce direcție trebuie să meargă, că-n pădure e beznă, cerul e întunecat, fără stele. La un moment dat vede un contur de om luminos, dalb. Îi e frică să nu aibă vedenii. Își dă seama că de cînd e făptura în fața lui îi e mai cald. Aici se gîndește foarte mult ce ar trebui să facă, cu atît de multe cuvinte și variante că mă gîndesc că, în sfîrșit, prietenul din copilărie are o concurență serioasă la capitolul la care-l credeam campion mondial absolut („Dar de ce gîndesc așa, ceea ce gîndesc acum e de domeniul evidenței și nu e ceva la care să te gîndești, pur și simplu așa este. Așa stau lucrurile”). Își dă seama că a ținut ochii închiși cîtă vreme a văzut făptura sau ce-o fi fost, „căci orice ar fi fost, om sigur nu era, dar, da, nici stafie nu era, dar poate, poate, poate că atunci era pur și simplu un înger, un înger al lui Dumnezeu, poate. Căci făptura era așa de luminos de dalbă, sau poate că era un înger al răului. Căci și îngerii răului sînt îngeri de lumină, poate toți îngerii strălucesc dalb, și cei buni, și cei răi. Sau poate că toți îngerii sînt și buni, și răi, căci și asta se poate. Și zic: ești acolo – și aud o voce zicând: da, da, da, acum sînt aici, de ce mă întrebi”. Apoi iar se gîndește mult dacă n-a avut o vedenie și se hotărăște să întrebe iar dacă e cineva acolo și i se pare că aude o voce, „și era o voce subțire și slabă, și totuși parcă vocea avea un soi de plinătate caldă și profundă, da, era aproape ca și cum, da, ca și cum în voce exista ceva ce putea fi numit dragoste. Dragoste, oare ce vreau să spun acum cu un asemenea cuvînt, căci, dacă există vreun cuvînt care nu înseamnă nimic, atunci ăsta trebuie să fie”. Cînd vede în depărtare o pereche, îi întreabă cine sînt și află că-s chiar părinții lui, care au venit să-i spună că-i periculos să stea noaptea, pe așa frig, într-o pădure, și că trebuie să se ducă acasă. Apoi ei dispar și vede un bărbat îmbrăcat în costum negru, cu cămașă albă și cravată neagră, dar cu picioarele goale în zăpadă, care se uită fix la el. Apoi se duce la părinții lui care, vede, sînt și ei descălțați și, cînd își mută privirea în jos observă că și el e cu picioarele goale în zăpadă…  Mi-am însemnat astea în timp ce citeam, ca pe-un poem, cartea asta strălucită a lui Jon Fosse, dar mă opresc aici cu povestitul, cum ar zice Daniel Pișcu, fiindcă meritați să descoperiți la lectura cărții care-i șpilul, cum ar zice Dumitru Crudu.   Văd povestirea asta jucată pe-o scenă de teatru și cred că i se potrivește perfect lui Florin Piersic jr. Dar și lui Florin Piersic. Mi-ar plăcea la nebunie s-o văd jucată într-o seară de Florin Piersic jr., iar în altă seară de Florin Piersic.  Pînă atunci, o putem citi datorită Editurii Anansi. World Fiction, care a publicat-o. Apropo, ideea cărții e să-ți păstrezi pasiunile, iar dacă se întîmplă să te plictisești,

„Mi-e frică de moarte, mi-e silă de viață.” „Fratele meu, tătarul” de Nicolae Dabija e considerat ultimul text scris de scriitorul basarabean, asta pentru că e ultima proză publicată, pe fragmente, în revista pe care a înființat-o și a condus-o – „Literatura și Arta”. În volum apare la Editura Prut, într-o ediție de lux, cu coperte cartonate, în colecția Platforma, cu o bibliografie impresionantă (de 30 de pagini) în fața textului. „O poveste inedită, ce se petrece cu secole în urmă, în care prietenia, dragostea, războiul și invidia se împletesc cu inteligență și umor. În această nuvelă Nicolae Dabija ne predă, pe de o parte, o lecție importantă de condamnare a discriminării într-o societate diversă, a zilelor noastre, unde cultura, religia, etnia diferă de la o casă la alta; pe de altă parte, conviețuirea în micile comunități, în care, uneori, deciziile politice venite din afară pot răsturna totul din temelii”, spune scriitoarea și editoarea Moni Stănilă pe coperta a IV-a.  Nuvela începe cinematografic, cu o imagine foarte puternică – cu valurile mării care împinge înapoi spre pămînt rîul Boaz, adică partea finală a Nistrului, care intră, la Akerman, în Marea Neagră. Pentru cei ca mine, din partea de sud est a Moldovei, e o imagine cunoscută – mergeam adesea, în copilărie, la mare, trecînd prin Akerman, cum îi ziceam și noi, adică prin Cetatea Albă, și am văzut de nenumărate ori fenomenul. Acolo, la Bulboanele Ielelor, nu înoată nimeni, pentru că legenda spune că te răpesc ielele și nu te lasă să mai poți ieși din ape.  Acolo sare de pe stînci protagonistul, dar în loc să se răcorească se înfierbîntă, fiindcă e strîns de lianele-iele și ar fi murit înecat, dacă n-ar fi trecut chiar atunci de acolo Ali maurul, dușmanul lui de moarte, care n-a ezitat să sară în ape și să-l salveze. „O salvare de la moarte egală cu moartea”, gîndește cînd înțelege ce s-a întîmplat, și prietenii lui zic la fel. Dar un bătrîn care „vînturase marea noastră în lung și-n lat”, le spune că din contra, îi datorează toate zilele de aici încolo celui care l-a salvat și să facă bine să-l găsească să-l roage să-l accepte ca frate de cruce. Și așa au deveniți frați de cruce musulmanul Ali și creștinul Coste, vlahul. Fiindcă „Dumnezeu și Allah sînt doi și doar diavolul e unul, el face să ne dușmănim și să ne urîm pentru lucruri pentru care ar trebui să ne iubim”. La cheful de la Coste a apărut o fată, Aișe (probabil prietena lui Coste), care s-a așezat între ei și se pare că i-a tulburat mințile lui Ali cel neînfricat. Tătarii și valahii din Akerman se dușmăneau tradițional, dar încingeau bătălii doar foarte rar, cu reguli clare, iar la un moment dat și unii, și alții au primit ordine să distrugă dușmanul, „dușmanul” fiind reprezentat chiar cei cu care locuiesc în același oraș dintotdeauna.  Cei doi frați de cruce s-au înțeles perfect pînă Ali s-a îndrăgostit de Aișe și i-a cerut lui Coste să i-o vîndă… pentru haremul lui. Aici tradiția și educația i-au despărțit irevocabil („Nu-l puteam înțelege pe Ali nicidecum”)…  „Fratele meu, tătarul” de Nicolae Dabija este o foarte frumoasă povestire istorică de dragoste despre prietenie, alegere, despre importanța educației, tradiției și despre rolul religiei în societate. Un text extraordinar, extrem de bine scris, pe care vi-l recomand cu drag! Lectură plăcută! Nicolae Dabija, „Fratele meu, tătarul”, Editura Prut, 2025

„relaţiile tale cu copiii, despre care, în fond, e vorba în toată scrisoarea asta” Ascultasem „Scrisoare către tata” de Franz Kafka cînd a apărut varianta audiobook (în lectura excepțională a actorului Marius Manole, la Humanitas Multimedia, 2014), dar cînd cartea a fost editată și tradițional, pe hîrtie, nu m-am putut abține să n-o citesc. Volumul a apărut la editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, în traducerea superbă a lui Mircea Ivănescu, cu o postfață de Ioana Pârvulescu. Deși începe cu „Iubite tată”, scrisoarea este o răbufnire de orgoliu a unui om rănit, care a suferit toată viața din cauza traumelor din copilărie și care, în sfîrșit, a explodat. Scrisoarea a fost scrisă în noiembrie 1919 (cînd Kafka avea 36 de ani), în urma unor certuri în familie, provocate de intenția scriitorului de a se căsători cu o fată care nu le plăcea părinților și de cuvintele tatălui, altfel… inofensive: „M-ai întrebat odată, acum de curînd, de ce susțin că mi-e frică de tine”. Franz se retrage la o pensiune unde de obicei se ducea la tratament și… scrie o scrisoare care-i reprezintă – și totodată… îi răzbună – pe toți fiii care au suferit din cauza taților.  Scrisoarea e despre „viaţa mea cu tine de pînă acum” şi „perspectivele pe care le prezintă ea pentru viitor”. Fiul îi reproşează tatălui cam tot răul care i se întîmplă în viaţă: de la faptul că e timid pînă la ratarea alegerii profesiei & nevestei. Nu se poate înţelege cu taică-so nici măcar în problema religioasă: „(nu m-am plictisit atît, mai tîrziu, cred, decît la orele de dans)”.  Deși scrisoarea e autobiografică, prezintă în primul rînd interes literar. Franz nu i-a dat-o tatălui, ci a rugat-o pe mama sa să i-o înmîneze, dar aceasta nu i-a transmis-o (aşa cum ar face orice mamă… normală la cap), așa că tatăl n-a citit… capodopera pe care a provocat-o. De altfel, tatăl a făcut numai bine pentru fiul său, l-a crescut, a avut grijă să nu-i lipsească nimic, l-a lăsat să facă ce vrea și ce-i place. Oricît de ofuscat e scriitorul, nu-și poate aminti mai mult de o scenă în care tatăl a greșit – atunci cînd, în copilărie, l-a închis puțin la balcon, pentru că scîncea fără nici un motiv și nici măcar nu avea de gînd să înceteze. Atunci s-a instalat în el sentimentul neputinţei şi nimicniciei („Aş fi avut nevoie de puţină încurajare, de puţină prietenie, de o oarecare uşurare a propriului meu drum, şi, în loc de toate acestea, tu mi-ai închis drumul”).  Tatăl nu i-a reproşat, de fapt, nimic. Dar el se simte vinovat & stînjenit pentru că tatăl său a muncit toată viaţa pentru el, care nu dă nimic în loc, nici măcar simpatie. Mircea Ivănescu spune că „Scrisoare către tata” este „forma pe care secolul XX a dat-o parabolei Fiului rătăcitor…”. De la această scrisoare pot porni nenumărate discuţii & teorii. Îl înţeleg perfect pe fiul sensibil, dar îl înţeleg la fel de bine şi pe tatăl său. Aşa că prefer să nu pic în patima teoriilor, ci mai citez cîteva fragmente din această carte frumoasă pe care o recomand tuturor, fireşte. E o lectură utilă pentru toată lumea!  „Era de ajuns să fiu fericit din cauza vreunui lucru anume, să-mi fie pline gîndurile de el, să vin acasă şi să caut să-ţi vorbesc despre asta, şi răspunsul tău era un suspin ironic…”. „Învăţăturile pe care mi le dădeai erau în mare măsură învăţături despre felul cum trebuie să te comporţi la masă”. „Ţie îţi este cu neputinţă să vorbeşti liniştit despre un lucru cu care nu eşti de acord”. „Mijloacele tale retorice cele mai eficiente, care în ce mă priveşte n-au dat niciodată greş, erau: insulte, ameninţările, ironia, rîsul răutăcios şi – ciudat – mila faţă de tine însuţi”. „O altă urmare vizibilă a întregii tale educaţii a fost că am fugit de tot ceea ce, chiar de departe, îmi aducea aminte de tine”. Toate astea în relaţia cu fiul, dar iată şi un citat despre nepotu-so: „Întocmai ca taică-tu”… Nu-i aşa că-l cam cunoaşteţi pe tatăl… lui Franz Kafka? Franz Kafka, „Scrisoare către tata”, Humanitas Fiction, 2016 

Cînd am descoperit cartea „Et Cetera. Ghid ilustrat de expresii latine” de Maia Lee-Chin, ilustrată de Marta Bertello, publicată la noi de Editura Paralela 45, exact în timpul Campionatului Mondial de Fotbal din 2026, m-am gîndit că asta-i bijuteria pe care-aș comenta-o capitol cu capitol în acest campionat, așa cum am făcut la Campionatul European de Fotbal din 2024 cu „101 cuvinte argotice” de Rodica Zafiu (Humanitas). Adică aș citi și comenta cîte o expresie latină pe zi – să ne uităm și la fotbal, dar și să învățăm cîte ceva care să nu fie doar precum o ciocolată, care să-ți facă plăcere, dar pe care s-o uiți imediat.  Cartea m-a bucurat și grație calității obiectului, dar și datorită faptului că mi-a trezit multe amintiri. Primul examen la Facultatea de Filologie de la Universitatea de Stat din Moldova, unde am învățat și eu, și fratele meu, și părinții noștri, a fost tocmai la limba latină, la prima sesiune – latina clasică, la a doua – latina vulgară. Obiect care mi-a plăcut foarte mult și datorită profesorului de limba latină, Nicolae Chiricenco, un boem jovial, cu plete, care nu permitea să intri în examen dacă nu cunoști pe de rost 100 de maxime în latină, pe care să știi să le și explici. Era anul 1989, încă în URSS, cînd am intrat la facultate, la 17 ani abia împliniți. Nu aveam voie să citim în timpul orelor, firește, și era interzis să deții cărți românești, cu grafie latină (în R. Moldova se scria cu grafie chirilică), iar domnul profesor m-a prins citind, în ultima bancă. A venit, încet, pînă la mine, ca printre altele, povestind tema pe care o preda atunci, și mi-a făcut un semn discret să-i arăt ce citesc. Cînd a văzut ediția românească a cărții lui Nichita Stănescu mi-a zîmbit și s-a întors la catedră, povestind în continuare. Cînd am pus mîna pe cartea asta m-am gîndit cît de mult mi-ar fi plăcut s-o fi avut atunci, în studenție, dar mă bucur c-a apărut și acum, e o carte pe care s-o ai în biblioteca personală, s-o păstrezi și s-o mai răsfoiești din cînd în cînd.  Autoarea cărții, americanca Maia Lee-Chin, e profesoară, clasicistă din noua generație, cum spune pe coperta a IV-a Billy Collins, poet laureat al Academiei Americane de Arte și Litere. Minunatele ilustrații aparțin Martei Bertello, absolventă a Academiei de Belle-arte „Albertina” din Torino, care trăiește și lucrează la Veneția.  După fiecare expresie e traducerea – semnificația, cui i se atribuie, sursa și textul explicativ al autoarei cărții, scurt și la obiect, texte care nu depășesc o pagină pentru fiecare expresie. Exemplific chiar cu primul text:  „Exegi monumentum aere perennius Semnificație: Am înălțat un monument mai durabil decît bronzul Atribuire: Horațiu Sursă: Ode 3.30.1 Artiștii tuturor epocilor își doresc să fie ținuți minte pentru operele lor, dar poate niciunii cu mai multă pasiune și îndrăzneală decît cei din Roma antică. În influentele sale Ode, poetul Horațiu se mîndrește cu opera sa scrisă care, își imaginează el, îi va asigura kleos-ul – gloria nepieritoare. Oricît de arogantă ar părea atitudinea aceasta, ea s-a dovedit întemeiată. Chiar dacă nu dispun de puteri inimaginabile, poeții au construit lumi întregi doar prin extinderea limitelor limbajului omenesc. Dacă acesta este felul în care măsurăm nemurirea – altfel spus, prin glorie –, atunci, într-adevăr, Horațiu a învins moartea.  Multe dintre statuile de bronz ale împăraților sau comandanților militari romani au fost topite, iar metalul lor s-a refolosit pentru făurirea armelor. Însă un cuvînt, un enunț sau o idee sînt mult mai greu de distrus. Așa cum știa Horațiu, acestea au potențialul de a dura o eternitate – trecînd de la mamă la fiică și de la general la soldat –, fiind gravate în amintire, nu în piatră”.  Cartea-antologie conține proverbe și expresii cunoscute, folosite și astăzi (Carpe diem, Memento mori, Alea iacta est, Lupus in fabula, Manus manum lavat, Fortes fortuna iuvat, Pane et circenses), dar – mai ales – mai puțin cunoscute, unele chiar uitate, de aici și titlul (alea celebre și, iată, acestea, …altele). De unele aflu abia acum, dar le găsesc foarte interesante. Cînd se pare că controlezi situația, dar, de fapt, ești în primejdie, fiindcă ții pericolul aproape, se potrivește expresia lui Terentiu, „Auribus teneo lupum”/„Țin lupul de urechi”. „Sed pecasse iuvat”/„Dar să păcătuiești e incitant” e un rînd atribuit singurei scriitoare romane antice, Sulpicia, tot ea autoarea expresiei „Invisus natalis adest”/„A sosit iritanta mea zi de naștere”. Alte expresii de reținut: „Odi et amo”/„Urăsc și iubesc”, „Teneo te Africa” (Așa a exclamat Iulius Caesar, căzînd în nas, la prima sa călătorie în Africa – „Africa, ești în mîinile mele”), „Nunc este bibendum”/„Acum (e timpul) să bem”, „Sol omnibus lucet”/„Soarele strălucește pentru toți”, „Nemo saltat sobrius”/„Nimeni nu dansează treaz”, etc., etc.  Am început cartea asta între două meciuri, propunîndu-mi s-o citesc așa, de plăcere, expresie cu expresie, cîte o expresie pe zi, dar am terminat-o a doua zi, unicul regret fiind că s-a terminat prea repede. Și învățasem în anul I și expresia Festina lente, dar se pare că mi-a plăcut mai mult Carpe diem…  Maia Lee-Chin, „Et Cetera. Ghid ilustrat de expresii latine”, Editura Paralela 45, 2026. Ilustrații de Marta Bertello. Trad.: Mugur Butuza

Din centrul unui continent (Humanitas Fiction, 2026) este o antologie de proză scurtă din America Centrală din secolul XXI, concepută și coordonată de Abel Murcia Soriano și Alina Cantacuzino. O antologie bilingvă, în spaniolă și română, care conține proze scurte și foarte scurte semnate de doisprezece tineri autori din șase țări – Jessica Clark, Carla Pravisani (Costa Rica, traduceri de Mioara-Adelina Angheluţă), Patricia Lovos, Patricia Trigueros (El Salvador, traduceri de Florin Galiș), Rodrigo Fuentes, Eduardo Halfon (Guatemala, trad.: Sergiu Lozinschi), Jessica Isla, Maria Eugenia Ramos (Honduras, trad.: Irina Călin), Roberto Carlos Pérez, Mario Martz (Nicaragua, trad.: Melania Stancu), Nicolle Alzamora Candanedo și Ela Urriola (Panama, trad.: Alma Marhamati).  În „Mesaj pentru mai tîrziu” de Jessica Clark Cohen (n. 1969) o fată supărată pe viață, care e singură fiindcă așa îi place ei, se plînge că oricît de mult s-ar izola, tot se găsește cineva prietenos care să se bage în seamă, să-ți povestească despre dragostea și viața ei. Noua cunoștință de acum, Diana, ilustratoare de cărți pentru copii, îi povestește de sufletul pereche, bărbatul vieții ei, că orice ai face, el îți iese în cale odată și odată. „Îndrăgostiții sînt precum cei care tocmai l-au descoperit pe Dumnezeu, cred că dețin o taină pe care numai ei o știu și n-o să te lase în pace pînă ce n-o să ți-o dezvăluie de-a fir a păr”, spune naratoarea. Dar de data asta Diana are o poveste foarte interesantă, despre reîncarnare și despre cum iubirea e mai puternică decît frica de moarte.  În localitatea Picada Once din „Pielea nu minte” de Carla Pravisani (n. 1976) totul depindea de familia Grueber. Narator e unul din muncitorii lui de culoare, care povestește cum fiul domnului Grueber, Fred, l-a ucis pe cel mai emancipat și mai îndrăzneț dintre ei, Mencho, care nu s-a putut abține să-i spună adevărul, că e la fel de negru ca ei. Doamna Grueber a pierdut două sarcini, așa că Fred a fost făcut cu o servitoare de culoare, iar pielea nu minte încă din titlul textului, care are un final neașteptat, cum și e și la „Mesaj pentru mai tîrziu”. O proză f. scurtă cu teme foarte serioase: rasismul, conviețuirea dintre săraci și bogați, nedreptățile sociale.  Cînd s-a trezit într-o dimineață, protagonista din „Ei” de Patricia Lovos a văzut că în sufragerie erau un el și o ea, doi hipioți care fumau marijuana și compuneau un cîntec la chitară. Cînd îi întreabă ce caută acolo, zic că ei sînt acolo dintotdeauna. Nici soțul, nici poliția nu i-au putut da afară, iar ăștia au făcut ce-au dres și le-au ocupat casa, elimînîndu-i pe stăpîni unul cîte unul. Un text cam halucinant, despre cum unii cărora le permiți să-ți intre în viață încep să te controleze și să te elimine din propria ta casă, familie, biografie…  În „Nunta” de Patricia Trigueros (n. 1987), Margarita vine la nunta Claudiei cu Samuel. Deși a venit la hotel din timp, oricum întîrzie la nuntă, avantaj că prinde loc doar în spate, în biserică, de unde-i poate observa pe toți. Asta e proza asta, ce și pe cine vede Margarita, de la verișoara sa de lîngă ea la mire, care se gîndește la ea și la relația pe care au avut-o cîndva…  „Insula lui Ubaldo” de Rodrigo Fuentes (n. 1984) e despre cum oamenii de pe insula Monterrico nu se lasă intimidați și cumpărați de o bandă de bandiți, cu avocat, secretare și prostituate cu tot. Narator e Ubaldo, iar ascultător – nepotul patronului pe care localnicii l-au apărat în fața bandiților. În „Bambus” de Eduardo Halfon (1971) narator e un guatemalez mai alb, cu bunic polonez, care scrie despre Guatemala mai mult din afara țării, unde și locuiește. Poate de aceea observă chestii pe care un guatemalez get beget nici nu le-ar lua în seamă. De exemplu, la cooperativa pescarilor vede cum în interior două fetițe curăță cu mîinile măruntaiele a nenumărați rechini spintecați, de toate felurile și mărimile, o imagine șocantă pentru cititorul european (și pentru ChatGpt, care mi-a refuzat transcrierea), care vede acolo braconaj, iar pentru localnici e o simplă zi de pescuit („Deodată mi-am simțit piciorul ud. Cu ochii după mulatră, călcasem într-o baltă roșiatică. M-am oprit. Mi-am întors privirea spre stînga, spre interiorul unui local întunecos și îngust și am constatat că podeaua era plină de rechini. Rechini mici. Rechini mijlocii. Rechini albaştri. Rechini gri. Rechini cenușii. Chiar și cîțiva rechini-ciocan. Toți parcă plutind într-o mîzgă din saramură, și organe, și sînge, și alți rechini. Mirosul era aproape de nesuportat. O fetiță stătea în genunchi. Fața-i strălucea de apă sau de transpirație. Avea mîinile vîrîte în despicătura mare din burta albă a unui rechin, de unde scotea organe și mațe. În fundul localului, altă fetiță spăla podeaua cu firicelul de apă dintr-un furtun. Era cooperativa pescarilor, după cum indica inscripția spoită neglijent pe peretele încăperii. În fiecare dimineață, am presupus eu, toți pescarii din Iztapa își duceau acolo captura, iar cele două fetițe o curățau, o făceau bucăți și o vindeau. Am observat că majoritatea rechinilor nu mai avea înotătoare. Mi-am amintit că citisem undeva despre piața neagră mondială. I se spune „scuturatul aripioarelor”. Ar trebui ca mai tîrziu să fiu mai atent la mare, m-am gîndit eu. Fiind ziua de prins rechini”).  În casa de pe malul mării unde-și lasă mașina îl întîmpină un bătrîn, despre care află imediat că are mulți copii, printre care unul foarte mic, care i se joacă printre picioare, și unul care n-a ieșit prea sănătos, cum i-a zis bătrînul, pe care-l ține într-o cușcă de bambus, ca pe-un animal. Naratorul se gîndește că el și-a luat o zi liberă de la muncă doar ca să vină pînă la o plajă ca să înoate, iar acest tînăr e doar prizonierul a ceva – al răutății sau bolii, alcoolului sau nebuniei…  „Alergînd dezbrăcată” de Jessica Isla (n. 1974) e despre depresia feminină, în special cea postnatală, și despre cum se poate trăi viața din perspective diferite, pornind de la sînii din realitate și sînii

„Cît m-am războit eu cu mine!” Acțiunea noului roman al Ioanei Nicolaie, „Drumul spre Soare-Răsare” (Humanitas), are loc între vieți, ca la George Saunders în „Lincoln între vieți”, unde fiul președintelui SUA, Willie, moare și e adus în cimitirul din Georgetown, iar personajele care formează atmosfera romanului sînt spiritele celor ca Willie, suflete încă în Purgatoriu + Lincoln, care vine la fiul băgat „într-un mormînt de împrumut (….) ultimul din stînga, la capăt de tot”. Radu, personajul principal al Ioanei Nicolaie din „Drumul spre Soare-Răsare”, se află exact între vieți, în momentul trecerii dintr-o lume în alta („Ești pe o graniță, n-ai pășit mai departe. Trupul dă încă spre timpul tău, cel de care te desparți în clipele acestea. Sufletul, însă, ei bine, el scapă de sub vreme. Pe drumul greu care i se arată în față, nu e prezent și trecut. Dar vei afla curînd asta”). Radu Maxim Niculai se vede pe el mort (chiar în vinerea Paștelui, cînd „oricine se poate mîntui”) și vede ce se întîmplă în jurul lui, dar și cu ai lui (el fiind primul din 12 frați). Vede cum fratele său Viorel ia caietele lui cu poezii și le pune într-un raft, jelindu-l că „s-a omorît cu bună știință”. Polițista zice că-l știe de cînd a venit în oraș, cînd era om normal, ca toți oamenii, dar apoi s-a prostit, și-a bătut joc de el. Tatăl, frații și surorile sînt tare necăjiți. Concluzia celor care l-au cunoscut e că și-a făcut-o cu mîna lui, c-a fost și frumos, și talentat, dar prea i-a plăcut băutura, n-a ascultat de nimeni și s-a prăpădit cu zile.  Acum se luptă pentru el tot felul de diavoli și sufletul lui scapă de ei doar la apariția Celui Alb și Celui Galben. Cel Galben e moartea, iar Celui Alb Radu îi zice Doamne și El îi spune lui Radu să se adune, că mai are doar două zile pe pămînt și timpul curge, să încerce să iasă din impas, din încurcătură, „să vedem cu ce te întorci înspre mine”. Pentru a nu nimeri pe mîna dracilor, trebuie să demonstreze că n-a fost un om rău. Trebuie să treacă prin mai multe vămi: a ereziei, a leneviei, bîrfei, furtului, magiei, a vrăjilor făcute pe față sau pe ascuns, a farmecelor, a necurățeniei, magiei, mîndriei, a lipsei de respect, a neascultării, mîniei, înșelătoriei, răzbunării, uciderii, a zgîrceniei și iubirii de arginți, a cămătăriei, geloziei, lăcomiei, beției, incestului și-a altor păcate împotriva firii, adulterului, milostivirii. Ca să treacă de aceste obstacole ale vieții, retrăiește întîmplări din viața lui, prin care să fie iertat de păcate, să treacă încercările. Ioana Nicolaie reușește să treacă de la o întîmplare la alta schimbînd stilul, fiecare întîmplare amintită-povestită de Radu fiind o excelentă proză scurtă care îl caracterizează și pe personaj, dar și timpul & locul acțiunii (Transilvania din perioada ceaușistă și postcomunistă). Povestirile din copilărie sînt inocente, directe, cele din adolescență sînt înfierbîntate de focul dragostei, al geloziei, trădării, decepției. Cele de după Revoluție readuc în roman atmosfera incertă, încordată, cu miros de nesiguranță și sărăcie lucie, cu cumpărare și vînzare și cu Caritas cu tot. În mină personajul aiurește, „amintindu-și” prin ce corpuri a mai trecut sufletul său. Înainte de moarte avem un personaj autodistructiv, decăzut, distrus de alcool, boală, nevastă și soartă.  „Drumul spre Soare-Răsare” e povestea unui om care n-a avut noroc în viață, povestea unui dezamăgit, învins, răpus.  Deși a fost tot timpul foarte bun la învățătură, n-a ajuns niciodată să învețe la facultatea visată, n-a ajuns student (și nici la liceul dorit n-a intrat tot dintr-o scăpare stupidă). Mai întîi n-a intrat la facultate la limită, tulburat la maximum de aflarea veștii că iubita sa l-a părăsit irevocabil și ireversibil, fără nici o explicație, fără nici o șansă. A scris la examen ca în transă și a picat primul sub linie. Apoi n-a mai putut să-și împlinească visul din cauza viitoarei soții, care a insistat să facă nunta exact cînd erau examenele de intrare la facultate.  Deși și-a întîlnit foarte devreme iubirea vieții, perechea, Helga fiindu-i colegă de școală, de clasă, soarta a făcut ca ea, nemțoaică, să emigreze în Germania, iar el să rămînă în România ceaușistă. Apoi Corina l-a lăsat pentru cineva mai bogat. Iar Mona îl înșela chiar dinainte de nuntă, dar și – la propriu – în ziua nunții, în fine, în noaptea nunții și tot așa înainte.  La fel s-a întîmplat și cu pasiunea sa, poezia. A scris poezie de mic, a umplut caiete întregi, dar n-a ajuns niciodată „un nume adunat pe-o carte”. Iar „poetul fără cărți publicate nu face nici cît o ceapă degerată. Pe cînd dom’ profesorul și dom’ poetul de cîrciumă, ăsta, da, se vede de departe. Pînă și copiii strigă după el, maimuțărindu-l: poietule! Poietule!”  Un roman existențial și social puternic, foarte tare și foarte bun, cu un personaj principal complex, acțiune, dragoste, adulter, trădări, trăiri psihologice intense, construcție originală și ingenioasă, părere de rău cînd se termină. Lectură plăcută și utilă!  Ioana Nicolaie, „Drumul spre Soare-Răsare”, Humanitas, 2024 

Antologia curajului (Editura Revistei Timpul, 2026) e o carte de interviuri realizare de Dumitru Crudu cu scriitori și artiști de pe ambele maluri ale Prutului, tema comună fiind războiul actual din Ucraina, țară vecină atacată mișelește de terorușii lui Putin. Partea a II-a e despre relația scriitorilor cu KGB-ul, iar ultima parte, a III-a, e în special despre textele celor intervievați și despre părerea lor față de alți scriitori. Interviuri cu Mihail Vakulovski, Ioana Nicolaie, Ivan Pilchin, Viorica Nagacevschi, Vasile Ernu, Maria Pilchin, Vitalie Vovc, Emilian Galaicu-Păun, Alexandru Vakulovski, Iulian Ciocan, Radmila Popovici, Moni Stănilă, Charlotte van Rooden, Ana-Felicia Scutelnicu, Mircea V. Ciobanu, Gheorghe Erizanu, Constantin Șchiopu, Diana Iepure, Nicolae Rusu, Nicolae Roibu, Grigore Grigorescu, Andreea Răsuceanu, Igor Guzun și Nicolae Leahu. Interviurile sînt atît de directe și pline de nerv, încît e suficient să le citești, de aceea am să încerc să vă transmit energia lor mai mult prin citate din ele decît prin comentarii.  În „Prefață”, Maria Alexandra Silvestru spune că „textele din această antologie nu încearcă să demonstreze nimic și, cu atît mai puțin, să construiască un model. Nu sînt povești despre eroi și nu oferă vreo formă de liniște. Dacă există un element comun, acesta nu este succesul sau depășirea, ci imposibilitatea de a rămîne în același loc – de a accepta o formă de compromis care, la un moment dat, devine insuportabilă. Curajul apare aici, mai degrabă, ca limită decît ca forță: limita pînă la care poți merge fără să te contrazici complet pe tine însuți. Într-un spațiu în care adaptarea a devenit aproape o regulă tacită, iar evitarea conflictului este adesea recompensată, curajul nu mai are nimic spectaculos. Nu mai produce admirație imediată și nici nu garantează un rezultat favorabil. Din contră, există suficiente situații în care el complică lucrurile, le face mai dificile și mai greu de susținut. Și, totuși, ceea ce devine vizibil în aceste texte este faptul că alternativa nu este, în realitate, mai ușoară. A continua fără reacție, fără intervenție, fără a spune nimic implică un alt tip de cost – mai greu de numit, dar nu mai puțin real. (…) Ceea ce contează în această antologie nu este rezultatul acestor gesturi, ci faptul că ele există și sînt asumate, chiar și atunci cînd consecințele rămîn incerte sau incomode. Literatura nu schimbă lumea în mod direct – aceasta nu mai are nevoie de demonstrație. Dar produce un alt tip de efect, mai greu de cuantificat și, poate, mai important: face vizibil ceea ce, în mod obișnuit, rămîne ascuns sau amînat. Textele de față funcționează exact în acest registru. Nu oferă soluții și nu închid discuția; dimpotrivă, o deschid – uneori brutal, alteori aproape imperceptibil, dar suficient cît să nu mai poți ignora întrebarea care rămîne după lectură”.  Așadar, aleg cîte un citat din fiecare interviu, în ordinea aranjării lui Dumitru Crudu în antologie.  Mihail Vakulovski: „Părerea mea despre acest război e publică de la începutul lui – e o mizerie incredibilă, o barbarie care, eram convins, nu mai e posibilă, cel puțin nu în Europa mileniului III. Tehnicile de invadare și cucerire ale armatei lui Putin sînt medievale, sălbatice, criminale, teroriste – violul, uciderea cu arme din cele două războaie mondiale, distrugerea localităților, schingiuirea civililor, răpirea copiilor… Evident că trebuie să ne opunem acestui război nedrept și să susținem Ucraina. (…) Literatura mea nu prea mai contează cînd văd la televizor că iar a fost bombardată Odesa și știu că mama aude totul live, nu de la știri”.  Ioana Nicolae vorbește de „tumora rusească și mafia românească” și la întrebarea despre Ion Iliescu și revoluția din 1989 răspunde cu multe alte întrebări: „De ce n-am avut un proces al comunismului? Cum de nimeni n-a fost tras la răspundere pentru ce s-a petrecut în dictatură? Cum de n-a existat o condamnare a celor implicați în crimele de la revoluție? Cum de-au fost posibile mineriadele? Cum de fosta Securitate a continuat să meargă la slujbă, ocupîndu-se exact de aceleași dosare ca și înainte de 1989? Cum de nu s-a predat la școală istoria comunismului, iar acum avem o populație ajunsă deja la patruzeci de ani care nu știe nimic coerent despre cît de catastrofal a fost acel regim totalitar? De ce, în anii ’90, n-am trăit ca popor doar sărăcia, ci și o mare rușine, căci ne-am pierdut credibilitatea în fața lumii libere, care începuse să ne ajute?” În legătură cu războiul din Ucraina, Ioana Nicolaie e tranșantă (la fel ca toți ceilalți scriitori din carte, de altfel): „Rusia este o țară agresoare care, am mai spus-o, se face vinovată, istoric vorbind, de crime pe care mintea omenească nu și le poate închipui: de la milioanele de vieți masacrate la venirea comunismului, la Gulag, la teroare, la execuții, la minciună, la propagandă perpetuă, cu minister, cu metodă, cu boți și cu inteligență artificială. Cum a schimbat lumea acest război? Fundamental. A arătat încă o dată că o graniță nu te apără, că așezarea lîngă o lăcustă nu-i totuna cu cea de lîngă un nufăr. Lăcusta face ce știe și nu se oprește, ea vrea mai mult, tot mai departe. Ucraina apără România, Republica Moldova, Europa și, oricît de ciudat le-ar părea această afirmație celor de pe alte continente, și pe ei îi apără. Iar Zelenski este cu adevărat eroul lumii noastre. Ce-ar fi făcut alții în locul lui? Sper ca spiritul liber european să cîștige și să nu ne înghită, ca specie, barbarii momentului”. Ivan Pilchin menționează că: „Este foarte important ca toate crimele de război să devină cunoscute și ca toți criminalii de război să ajungă în sala de judecată, așa cum a fost și după cel de-Al Doilea Război Mondial”.  Viorica Nagacevschi spune că: „Pînă în 24 februarie 2022, credeam că Lenin a fost cel mai monstruos om de pe pămînt, care a născocit cele mai oribile torturi imaginabile, urmat de Stalin și Hitler. Dar nu am apucat să ne revenim din convalescența acestor orori, că rușii rescriu istoria într-un mod abject și neverosimil. Mă gîndeam într-una din aceste

„nu degeaba am inventat noi doina și nu jazzul”. Noul roman publicat de Moni Stănilă, „Oase strălucitoare” (Editura Polirom, 2026) cuprinde un secol de istorie a Basarabiei, de la vizita tînărului rege Mihai la Cimitirul Eroilor Români din Chișinău la carantina de Corona virus și războiul din Ucraina. Și asta doar datorită biografiei a trei femei. Laura are o mamă singură și posesivă, Iana, care o trimite la un terapeut cu față de psihopat, după ce își bagă nasul în jurnalul ei în care-și însemna chestii literare, deci fictive. Știe că nu are nevoie de terapeut și nu i-a plăcut din prima de cel la care a dus-o mamă-sa, nici de el, nici cabinetul zugrăvit roșu, cu o floare în unica fereastră, care acoperă toată lumina, dar acceptă doar ca să-i facă pe plac mamei ei, despre care e conștientă că o minte tot timpul. Laura e o adolescentă normală, puțin retrasă, dar nu antisocială, care învață bine, dar care preferă integrarea în natură decît între colege („Luna mai e printre preferatele mele. Nici prea cald, nici prea frig, dar nu de asta mă încîntă. Mie îmi plac foarte mult păsările: să le observ, să le desenez, să le urmăresc, să citesc despre ele. Iar în mai cîntă cel mai frumos. Uneori îmi pun alarma la cinci și jumătate dimineața doar ca să ies în balconul mic și să le ascult în copacii din jurul blocului și de lîngă tomberoane. Ascult cîteva minute, fiindcă ele încep pe rînd, stau pînă ajung să cînte toate, apoi intru în casă și mă culc. Mereu reușesc să adorm înapoi, fiindcă atîta liniște îmi dau păsările astea. Iată, asta e terapia mea. Păsări cîntînd în luna mai. Începînd cu privighetoarea de zăvoi și culminînd cu inconfundabilul grangur”). Iana e din generația mea, era studentă în anii ’90 și, cînd nu avea nici un ban, nu aveau nici părinții ei, fiind anii cînd profesorii nu și-au primit salariile cu anii. Exact ca mama, nu mai suportă „ceaiurile” din plante și flori, c-au trăit ani de zile în care nu și-au permis să-și cumpere nici măcar ceai. A crescut-o singură și îi e frică de ea, îi e frică să nu fie prinsă că o minte tot timpul („am creat acest cocon de minciuni ca să o protejez, fiindcă teama nu e singurul meu sentiment, evident că o iubesc pe Laura”). Tatăl Laurei, Leo, e foarte prezent, nu absent, cum o minte mamă-sa dintotdeauna, chiar el îi plătește ședințele la terapeut, nicidecum mamă-sa, care îi zice că și-a dublat meditațiile pentru asta. Laura, ca să facă față minciunilor mamei, joacă și ea teatru, deși știe ce și cum, inclusiv cine e tatăl ei, pictorul Leo, care, ca și ea, are ochi albaștri sau verzi, iar cînd e emoționat se fac negri. Unicul efect al terapiei asupra Laurei e că s-a apucat de fumat. Pentru asta se duce în cele mai mărginașe locuri ale Chișinăului, unde n-ar ajunge mama ei. Așa a întîlnit o femeie foarte elegantă și foarte bătrînă, doamna Maria, de 90 de ani, pe care o însoțește la Cimitirul Eroilor Români de pe Decebal, unde au fost îngropați soldați români, unul dintre ei fiind frate-so, cimitir la care s-a închinat și regele Mihai. Doamna Maria e extrem de lucidă, e „însăși Google-ul, dar mult mai ordonat”. Întîlnirea cu ea îi schimbă viața Laurei, pe care-o face să citească, să iubească literatura și istoria, să fie mult mai atentă la cum arată și cum se comportă. Mai ales că Iana și Leo emigrează în Italia, iar Laura, acum studentă la Istorie, rămîne singură la Chișinău. Maria îi povestește, încetul cu încetul, toată biografia familiei ei și a ei, despre prietenia tatălui cu primarul pro-român, despre relația ei de dragoste, despre deportări, despre cum, după 10 ani de căsnicie, soțul ei a dispărut fără urmă, fiind deportat. Despre cum a rămas aici, în casa părintească de pe Mateevici, ca să-l aștepte, să aibă unde să se întoarcă, despre comunism și ruși, despre război, foamete, frică – toate astea amănunțit, convingător, expresiv, veridic. Maria e vocea istoriei. A trăit multe evenimente istorice prin care a trecut Basarabia în istoria recentă, – ocuparea Basarabiei de către ruși, comunism, război, tifos, foamete, deportări, – și mărturisește ce-a văzut și prin ce-a trecut, ca istoria să nu se uite și, mai ales, să nu se repete („Istoria asta uitată, ignorată, strîmbată va reveni peste noi, fiindcă nu vrem să o ținem minte. Și nu vorbesc de ceea ce s-a întîmplat în secolul al XIV-lea, ci doar cu o generație-două în urmă, o istorie despre care încă putem vorbi noi, cei care am trăit și am văzut cum arată iadul pe pămînt și cîtă moarte poate face ura dintre popoare, nestăpînita gură a Rusiei, care înghite fără să se înece popoarele mici din jur. Eu am văzut și mărturisesc despre toate ca să nu îmi iau păcat în fața celor care vor veni după mine”). Doamna Maria o sfătuiește pe Laura să plece, fiindcă „pe-pămînturile-astea-niciodată nu va fi bine. Nu e vorba de pandemii, spunea, nu e vorba de sărăcie, e vorba de Rusia, care nu va renunța niciodată pe deplin nici la Moldova și nici la vreo altă țară care a făcut parte din Uniunea Sovietică. Se vor întoarce, spunea, sub o formă sau alta, vor reveni. Vor despărți familiile, vor omorî bărbații, vor deporta localnicii. Nu va fi pace aici, nu atîta timp cît există rușii”. Romanul are un final foarte puternic, și concluziile filozofic-existențial-sociale la care ajunge Laura sînt tranșante și surprinzătoare, și scena de la sfîrșit e poetică, cinematografică și sfîșietoare.  „Oase strălucitoare”, cel mai recent roman al scriitoarei Moni Stănilă, e și cea mai bună carte de proză a sa, așa cum și „Ofsaid”, cel mai nou volum de poezie al său, e și cel mai bun volum de poezie. Ceea ce înseamnă că avem o scriitoare în plină ascensiune. Lectură plăcută! Moni Stănilă, „Oase strălucitoare”, Editura Polirom, 2026 

Noua carte scrisă și ilustrată de Ana Alfianu, Peter Haas și fantoma din Kronburg (Humanitas Junior, 2026), este un roman de aventuri – pentru copiii de la 10 la 110 ani – despre ceva extraordinar și neobișnuit, despre prietenie, magie, (auto)cunoaștere, familie, iubire pentru trecut și pentru locurile natale, ale familiei, ale copilăriei. Iată cum ne-o prezintă Alex Moldovan, tăticul cărților cu Olguța, pe coperta a IV-a: „O coroană dispărută. Catacombe tenebroase, bătălii uitate de timp și un mister care se adîncește cu fiecare capitol. Cu o imaginaţie debordantă și o forţă narativă remarcabilă, Ana Alfianu ne poartă într-o călătorie captivantă, unde trecutul, aventura și descoperirea de sine se împletesc într-o poveste care te prinde de la prima pînă la ultima pagină”.  Chiar din „Prolog” aflăm că acțiunea cărții are loc în Kronburg, fostul Kronstadt, adică în Brașovul atît de iubit de brașoveanca Ana Alfianu („Cartea s-a născut din două gînduri mari care s-au unit: dragostea pentru orașul Brașov și dorința de a construi o aventură clasică pentru copii. (…) Kronburg este cu siguranță un personaj, un aliat discret al lui Peter, este acasă, este locul unde copilul se simte atît de protejat, încît are curaj să exploreze, să caute pericole inventate și, ulterior, să le înfrunte pe cele reale. Este spațiul aventurii, al prieteniei și al ieșirii treptate din copilărie, dar este în același timp viu și activ, mai ales prin rolul pe care i-l atribuie Peter (și imaginația lui)”, spune Ana Alfianu într-un interviu). Două fantome se plimbă prin cimitirul vechi de lîngă Biserica Sfînta Maria (adică Biserica Neagră). Cele două fantome sînt o fetiță, Ada, și unchiul ei, fost duce, care sînt în căutare a ceva foarte important, „iar un băiat pe nume Peter Haas le va fi de mare ajutor”, ni se spune. Peter are 12 ani și se plimbă prin catacombele Kronburgului cu prietenul său Aldo Philippi. În prima plimbare descrisă în carte nu găsesc o comoară, ci un cățeluș, pe care Peter îl „botează” Bobiță și-l ia acasă. Mama lui Peter, Clara Haas, profesoară de matematică, e derutată de numărul mare de animale de companie din casa lor. Cînd Peter citea și desena, în camera sa, pe fotoliu apare fantoma unei fete, care se prezintă Ada („Peter pune încet creionul jos. Cu coada ochiului zărește ceva mișcîndu-se. Nu. Nu ceva. Cineva. Un fior rece îi trece pe șira spinării. Întoarce încet capul și încremenește. Pe fotoliul de lîngă bibliotecă stă fantoma unei fete. Peter n-a văzut în viața lui o fantomă, dar nu încape nicio îndoială că ceea ce vede acum este o stafie în carne și oase, ca să zicem așa. Este o făptură semitransparentă făcută din aer colorat. Ce altceva poate fi, dacă nu o fantomă?”). El e unul din puținii care o poate ajuta, fiindcă doar oamenii care au murit puțin pot vedea și pot comunica cu fantomele. Cînd au fost prinși de-o avalanșă, la schi, taică-său a murit pe loc, iar el a fost în anticameră, dar și-a revenit, de aceea are capacitatea să-i vadă pe cei ca ea. „Am venit la tine ca să mă ajuți să găsim coroana fermecată a regelui Bertie și s-o redăm posesorului ei de drept. Dacă nu reușim, declinul lent care a început cu secole în urmă se va accentua și va duce într-un final la distrugerea treptată a acestui ținut și a locuitorilor lui. Trebuie să știi că, încă de la începutul începuturilor, lumea a fost îmbibată cu magie. E vorba de o magie subtilă și nevăzută, dar cît se poate de adevărată. Magia aceasta unește și încheagă totul, precum ligamentele din trupul nostru. Este ceea ce păstrează echilibrul în toate cele ce sînt vii”, spune Ada, care caută exact coroana fermecată care proteja Kronburgul, dar care a dispărut. Ducele e fratele regelui Bertie și-i spune lui Peter adevărata legendă a ucenicului pietrar, Ian Steinmetz, care are statuie pe Biserica Neagră (băiețelul care se aruncă). Nici n-a alunecat, nici n-a fost împins, spune Ducele, s-a aruncat să nu se afle secretul pe care i l-a spus regele, secretul fiind locul unde a fost ascunsă coroana. Doar el îi poate ajuta și Ian mai e doar puțin aici, în Sala Sidarta, pe Muntele Căprioara. Ducele e cel care tînjea după coroana fratelui său, cel care l-a făcut pe Ian să sară de pe biserică, așa se explică cum de știe toate cele întîmplate cu Ian. Iar Peter e urmașul ducelui și moștenitorul de drept al coroanei (mai întîi cititorul poate deduce asta, apoi află că chiar așa e). Pentru a-l întîlni pe Ian, coboară în fîntîna din vîrful muntelui, de unde – în tunelul de sub pămînt, a cărui intrare, fiind păzită de magie, n-ar fi găsit-o Peter dacă nu era un băiat special. Ada îl găsește pe Ian, care-i spune doar atît: „E scris în piatră”. Peter se prinde că Ada e fiica regelui Bertie și unicul lui moștenitor, care a căzut în luptă cu o zi înaintea tatălui ei, regele. O ajută să iasă iar la suprafață, apoi începe aventura căutării hărții, apoi a coroanei regelui Bertie. Va apărea și un personaj negativ, vor fi și momente neprevăzute, și schimbări totale de situații, ca atunci cînd harta e citită greșit fiindcă e privită cu susul în jos, și pilde înțelepte, și descrieri frumoase și chiar poetice. Personajele vor purta cititorii prin locuri celebre din Brașovul zilelor noastre – Biserica Neagră, Bastionul Țesătorilor, Muzeul de Istorie, muntele Tîmpa și fîntîna de pe Tîmpa, catacombele și tunelurile Brașovului, despre care circulă și acum nenumărate legende… Fantoma Ada își dorește „mai mult ca orice să fiu iar vie, să simt, să ating, să miros, fie și numai pentru o săptămînă”, Peter și-ar dori foarte tare să-l reînvie pe tatăl său, chiar dacă știe că nu te poți folosi personal de magia coroanei. Aflați ce-au mai făcut – și pe unde – cei trei prieteni (Ada: „Și-acum ce mai facem?”) și urmăritorii lor în căutarea coroanei magice și ce-au făcut și după ce o găsesc