Articles by Mihail Vakulovski

Cînd am descoperit cartea „Et Cetera. Ghid ilustrat de expresii latine” de Maia Lee-Chin, ilustrată de Marta Bertello, publicată la noi de Editura Paralela 45, exact în timpul Campionatului Mondial de Fotbal din 2026, m-am gîndit că asta-i bijuteria pe care-aș comenta-o capitol cu capitol în acest campionat, așa cum am făcut la Campionatul European de Fotbal din 2024 cu „101 cuvinte argotice” de Rodica Zafiu (Humanitas). Adică aș citi și comenta cîte o expresie latină pe zi – să ne uităm și la fotbal, dar și să învățăm cîte ceva care să nu fie doar precum o ciocolată, care să-ți facă plăcere, dar pe care s-o uiți imediat.  Cartea m-a bucurat și grație calității obiectului, dar și datorită faptului că mi-a trezit multe amintiri. Primul examen la Facultatea de Filologie de la Universitatea de Stat din Moldova, unde am învățat și eu, și fratele meu, și părinții noștri, a fost tocmai la limba latină, la prima sesiune – latina clasică, la a doua – latina vulgară. Obiect care mi-a plăcut foarte mult și datorită profesorului de limba latină, Nicolae Chiricenco, un boem jovial, cu plete, care nu permitea să intri în examen dacă nu cunoști pe de rost 100 de maxime în latină, pe care să știi să le și explici. Era anul 1989, încă în URSS, cînd am intrat la facultate, la 17 ani abia împliniți. Nu aveam voie să citim în timpul orelor, firește, și era interzis să deții cărți românești, cu grafie latină (în R. Moldova se scria cu grafie chirilică), iar domnul profesor m-a prins citind, în ultima bancă. A venit, încet, pînă la mine, ca printre altele, povestind tema pe care o preda atunci, și mi-a făcut un semn discret să-i arăt ce citesc. Cînd a văzut ediția românească a cărții lui Nichita Stănescu mi-a zîmbit și s-a întors la catedră, povestind în continuare. Cînd am pus mîna pe cartea asta m-am gîndit cît de mult mi-ar fi plăcut s-o fi avut atunci, în studenție, dar mă bucur c-a apărut și acum, e o carte pe care s-o ai în biblioteca personală, s-o păstrezi și s-o mai răsfoiești din cînd în cînd.  Autoarea cărții, americanca Maia Lee-Chin, e profesoară, clasicistă din noua generație, cum spune pe coperta a IV-a Billy Collins, poet laureat al Academiei Americane de Arte și Litere. Minunatele ilustrații aparțin Martei Bertello, absolventă a Academiei de Belle-arte „Albertina” din Torino, care trăiește și lucrează la Veneția.  După fiecare expresie e traducerea – semnificația, cui i se atribuie, sursa și textul explicativ al autoarei cărții, scurt și la obiect, texte care nu depășesc o pagină pentru fiecare expresie. Exemplific chiar cu primul text:  „Exegi monumentum aere perennius Semnificație: Am înălțat un monument mai durabil decît bronzul Atribuire: Horațiu Sursă: Ode 3.30.1 Artiștii tuturor epocilor își doresc să fie ținuți minte pentru operele lor, dar poate niciunii cu mai multă pasiune și îndrăzneală decît cei din Roma antică. În influentele sale Ode, poetul Horațiu se mîndrește cu opera sa scrisă care, își imaginează el, îi va asigura kleos-ul – gloria nepieritoare. Oricît de arogantă ar părea atitudinea aceasta, ea s-a dovedit întemeiată. Chiar dacă nu dispun de puteri inimaginabile, poeții au construit lumi întregi doar prin extinderea limitelor limbajului omenesc. Dacă acesta este felul în care măsurăm nemurirea – altfel spus, prin glorie –, atunci, într-adevăr, Horațiu a învins moartea.  Multe dintre statuile de bronz ale împăraților sau comandanților militari romani au fost topite, iar metalul lor s-a refolosit pentru făurirea armelor. Însă un cuvînt, un enunț sau o idee sînt mult mai greu de distrus. Așa cum știa Horațiu, acestea au potențialul de a dura o eternitate – trecînd de la mamă la fiică și de la general la soldat –, fiind gravate în amintire, nu în piatră”.  Cartea-antologie conține proverbe și expresii cunoscute, folosite și astăzi (Carpe diem, Memento mori, Alea iacta est, Lupus in fabula, Manus manum lavat, Fortes fortuna iuvat, Pane et circenses), dar – mai ales – mai puțin cunoscute, unele chiar uitate, de aici și titlul (alea celebre și, iată, acestea, …altele). De unele aflu abia acum, dar le găsesc foarte interesante. Cînd se pare că controlezi situația, dar, de fapt, ești în primejdie, fiindcă ții pericolul aproape, se potrivește expresia lui Terentiu, „Auribus teneo lupum”/„Țin lupul de urechi”. „Sed pecasse iuvat”/„Dar să păcătuiești e incitant” e un rînd atribuit singurei scriitoare romane antice, Sulpicia, tot ea autoarea expresiei „Invisus natalis adest”/„A sosit iritanta mea zi de naștere”. Alte expresii de reținut: „Odi et amo”/„Urăsc și iubesc”, „Teneo te Africa” (Așa a exclamat Iulius Caesar, căzînd în nas, la prima sa călătorie în Africa – „Africa, ești în mîinile mele”), „Nunc este bibendum”/„Acum (e timpul) să bem”, „Sol omnibus lucet”/„Soarele strălucește pentru toți”, „Nemo saltat sobrius”/„Nimeni nu dansează treaz”, etc., etc.  Am început cartea asta între două meciuri, propunîndu-mi s-o citesc așa, de plăcere, expresie cu expresie, cîte o expresie pe zi, dar am terminat-o a doua zi, unicul regret fiind că s-a terminat prea repede. Și învățasem în anul I și expresia Festina lente, dar se pare că mi-a plăcut mai mult Carpe diem…  Maia Lee-Chin, „Et Cetera. Ghid ilustrat de expresii latine”, Editura Paralela 45, 2026. Ilustrații de Marta Bertello. Trad.: Mugur Butuza

Din centrul unui continent (Humanitas Fiction, 2026) este o antologie de proză scurtă din America Centrală din secolul XXI, concepută și coordonată de Abel Murcia Soriano și Alina Cantacuzino. O antologie bilingvă, în spaniolă și română, care conține proze scurte și foarte scurte semnate de doisprezece tineri autori din șase țări – Jessica Clark, Carla Pravisani (Costa Rica, traduceri de Mioara-Adelina Angheluţă), Patricia Lovos, Patricia Trigueros (El Salvador, traduceri de Florin Galiș), Rodrigo Fuentes, Eduardo Halfon (Guatemala, trad.: Sergiu Lozinschi), Jessica Isla, Maria Eugenia Ramos (Honduras, trad.: Irina Călin), Roberto Carlos Pérez, Mario Martz (Nicaragua, trad.: Melania Stancu), Nicolle Alzamora Candanedo și Ela Urriola (Panama, trad.: Alma Marhamati).  În „Mesaj pentru mai tîrziu” de Jessica Clark Cohen (n. 1969) o fată supărată pe viață, care e singură fiindcă așa îi place ei, se plînge că oricît de mult s-ar izola, tot se găsește cineva prietenos care să se bage în seamă, să-ți povestească despre dragostea și viața ei. Noua cunoștință de acum, Diana, ilustratoare de cărți pentru copii, îi povestește de sufletul pereche, bărbatul vieții ei, că orice ai face, el îți iese în cale odată și odată. „Îndrăgostiții sînt precum cei care tocmai l-au descoperit pe Dumnezeu, cred că dețin o taină pe care numai ei o știu și n-o să te lase în pace pînă ce n-o să ți-o dezvăluie de-a fir a păr”, spune naratoarea. Dar de data asta Diana are o poveste foarte interesantă, despre reîncarnare și despre cum iubirea e mai puternică decît frica de moarte.  În localitatea Picada Once din „Pielea nu minte” de Carla Pravisani (n. 1976) totul depindea de familia Grueber. Narator e unul din muncitorii lui de culoare, care povestește cum fiul domnului Grueber, Fred, l-a ucis pe cel mai emancipat și mai îndrăzneț dintre ei, Mencho, care nu s-a putut abține să-i spună adevărul, că e la fel de negru ca ei. Doamna Grueber a pierdut două sarcini, așa că Fred a fost făcut cu o servitoare de culoare, iar pielea nu minte încă din titlul textului, care are un final neașteptat, cum și e și la „Mesaj pentru mai tîrziu”. O proză f. scurtă cu teme foarte serioase: rasismul, conviețuirea dintre săraci și bogați, nedreptățile sociale.  Cînd s-a trezit într-o dimineață, protagonista din „Ei” de Patricia Lovos a văzut că în sufragerie erau un el și o ea, doi hipioți care fumau marijuana și compuneau un cîntec la chitară. Cînd îi întreabă ce caută acolo, zic că ei sînt acolo dintotdeauna. Nici soțul, nici poliția nu i-au putut da afară, iar ăștia au făcut ce-au dres și le-au ocupat casa, elimînîndu-i pe stăpîni unul cîte unul. Un text cam halucinant, despre cum unii cărora le permiți să-ți intre în viață încep să te controleze și să te elimine din propria ta casă, familie, biografie…  În „Nunta” de Patricia Trigueros (n. 1987), Margarita vine la nunta Claudiei cu Samuel. Deși a venit la hotel din timp, oricum întîrzie la nuntă, avantaj că prinde loc doar în spate, în biserică, de unde-i poate observa pe toți. Asta e proza asta, ce și pe cine vede Margarita, de la verișoara sa de lîngă ea la mire, care se gîndește la ea și la relația pe care au avut-o cîndva…  „Insula lui Ubaldo” de Rodrigo Fuentes (n. 1984) e despre cum oamenii de pe insula Monterrico nu se lasă intimidați și cumpărați de o bandă de bandiți, cu avocat, secretare și prostituate cu tot. Narator e Ubaldo, iar ascultător – nepotul patronului pe care localnicii l-au apărat în fața bandiților. În „Bambus” de Eduardo Halfon (1971) narator e un guatemalez mai alb, cu bunic polonez, care scrie despre Guatemala mai mult din afara țării, unde și locuiește. Poate de aceea observă chestii pe care un guatemalez get beget nici nu le-ar lua în seamă. De exemplu, la cooperativa pescarilor vede cum în interior două fetițe curăță cu mîinile măruntaiele a nenumărați rechini spintecați, de toate felurile și mărimile, o imagine șocantă pentru cititorul european (și pentru ChatGpt, care mi-a refuzat transcrierea), care vede acolo braconaj, iar pentru localnici e o simplă zi de pescuit („Deodată mi-am simțit piciorul ud. Cu ochii după mulatră, călcasem într-o baltă roșiatică. M-am oprit. Mi-am întors privirea spre stînga, spre interiorul unui local întunecos și îngust și am constatat că podeaua era plină de rechini. Rechini mici. Rechini mijlocii. Rechini albaştri. Rechini gri. Rechini cenușii. Chiar și cîțiva rechini-ciocan. Toți parcă plutind într-o mîzgă din saramură, și organe, și sînge, și alți rechini. Mirosul era aproape de nesuportat. O fetiță stătea în genunchi. Fața-i strălucea de apă sau de transpirație. Avea mîinile vîrîte în despicătura mare din burta albă a unui rechin, de unde scotea organe și mațe. În fundul localului, altă fetiță spăla podeaua cu firicelul de apă dintr-un furtun. Era cooperativa pescarilor, după cum indica inscripția spoită neglijent pe peretele încăperii. În fiecare dimineață, am presupus eu, toți pescarii din Iztapa își duceau acolo captura, iar cele două fetițe o curățau, o făceau bucăți și o vindeau. Am observat că majoritatea rechinilor nu mai avea înotătoare. Mi-am amintit că citisem undeva despre piața neagră mondială. I se spune „scuturatul aripioarelor”. Ar trebui ca mai tîrziu să fiu mai atent la mare, m-am gîndit eu. Fiind ziua de prins rechini”).  În casa de pe malul mării unde-și lasă mașina îl întîmpină un bătrîn, despre care află imediat că are mulți copii, printre care unul foarte mic, care i se joacă printre picioare, și unul care n-a ieșit prea sănătos, cum i-a zis bătrînul, pe care-l ține într-o cușcă de bambus, ca pe-un animal. Naratorul se gîndește că el și-a luat o zi liberă de la muncă doar ca să vină pînă la o plajă ca să înoate, iar acest tînăr e doar prizonierul a ceva – al răutății sau bolii, alcoolului sau nebuniei…  „Alergînd dezbrăcată” de Jessica Isla (n. 1974) e despre depresia feminină, în special cea postnatală, și despre cum se poate trăi viața din perspective diferite, pornind de la sînii din realitate și sînii

„Cît m-am războit eu cu mine!” Acțiunea noului roman al Ioanei Nicolaie, „Drumul spre Soare-Răsare” (Humanitas), are loc între vieți, ca la George Saunders în „Lincoln între vieți”, unde fiul președintelui SUA, Willie, moare și e adus în cimitirul din Georgetown, iar personajele care formează atmosfera romanului sînt spiritele celor ca Willie, suflete încă în Purgatoriu + Lincoln, care vine la fiul băgat „într-un mormînt de împrumut (….) ultimul din stînga, la capăt de tot”. Radu, personajul principal al Ioanei Nicolaie din „Drumul spre Soare-Răsare”, se află exact între vieți, în momentul trecerii dintr-o lume în alta („Ești pe o graniță, n-ai pășit mai departe. Trupul dă încă spre timpul tău, cel de care te desparți în clipele acestea. Sufletul, însă, ei bine, el scapă de sub vreme. Pe drumul greu care i se arată în față, nu e prezent și trecut. Dar vei afla curînd asta”). Radu Maxim Niculai se vede pe el mort (chiar în vinerea Paștelui, cînd „oricine se poate mîntui”) și vede ce se întîmplă în jurul lui, dar și cu ai lui (el fiind primul din 12 frați). Vede cum fratele său Viorel ia caietele lui cu poezii și le pune într-un raft, jelindu-l că „s-a omorît cu bună știință”. Polițista zice că-l știe de cînd a venit în oraș, cînd era om normal, ca toți oamenii, dar apoi s-a prostit, și-a bătut joc de el. Tatăl, frații și surorile sînt tare necăjiți. Concluzia celor care l-au cunoscut e că și-a făcut-o cu mîna lui, c-a fost și frumos, și talentat, dar prea i-a plăcut băutura, n-a ascultat de nimeni și s-a prăpădit cu zile.  Acum se luptă pentru el tot felul de diavoli și sufletul lui scapă de ei doar la apariția Celui Alb și Celui Galben. Cel Galben e moartea, iar Celui Alb Radu îi zice Doamne și El îi spune lui Radu să se adune, că mai are doar două zile pe pămînt și timpul curge, să încerce să iasă din impas, din încurcătură, „să vedem cu ce te întorci înspre mine”. Pentru a nu nimeri pe mîna dracilor, trebuie să demonstreze că n-a fost un om rău. Trebuie să treacă prin mai multe vămi: a ereziei, a leneviei, bîrfei, furtului, magiei, a vrăjilor făcute pe față sau pe ascuns, a farmecelor, a necurățeniei, magiei, mîndriei, a lipsei de respect, a neascultării, mîniei, înșelătoriei, răzbunării, uciderii, a zgîrceniei și iubirii de arginți, a cămătăriei, geloziei, lăcomiei, beției, incestului și-a altor păcate împotriva firii, adulterului, milostivirii. Ca să treacă de aceste obstacole ale vieții, retrăiește întîmplări din viața lui, prin care să fie iertat de păcate, să treacă încercările. Ioana Nicolaie reușește să treacă de la o întîmplare la alta schimbînd stilul, fiecare întîmplare amintită-povestită de Radu fiind o excelentă proză scurtă care îl caracterizează și pe personaj, dar și timpul & locul acțiunii (Transilvania din perioada ceaușistă și postcomunistă). Povestirile din copilărie sînt inocente, directe, cele din adolescență sînt înfierbîntate de focul dragostei, al geloziei, trădării, decepției. Cele de după Revoluție readuc în roman atmosfera incertă, încordată, cu miros de nesiguranță și sărăcie lucie, cu cumpărare și vînzare și cu Caritas cu tot. În mină personajul aiurește, „amintindu-și” prin ce corpuri a mai trecut sufletul său. Înainte de moarte avem un personaj autodistructiv, decăzut, distrus de alcool, boală, nevastă și soartă.  „Drumul spre Soare-Răsare” e povestea unui om care n-a avut noroc în viață, povestea unui dezamăgit, învins, răpus.  Deși a fost tot timpul foarte bun la învățătură, n-a ajuns niciodată să învețe la facultatea visată, n-a ajuns student (și nici la liceul dorit n-a intrat tot dintr-o scăpare stupidă). Mai întîi n-a intrat la facultate la limită, tulburat la maximum de aflarea veștii că iubita sa l-a părăsit irevocabil și ireversibil, fără nici o explicație, fără nici o șansă. A scris la examen ca în transă și a picat primul sub linie. Apoi n-a mai putut să-și împlinească visul din cauza viitoarei soții, care a insistat să facă nunta exact cînd erau examenele de intrare la facultate.  Deși și-a întîlnit foarte devreme iubirea vieții, perechea, Helga fiindu-i colegă de școală, de clasă, soarta a făcut ca ea, nemțoaică, să emigreze în Germania, iar el să rămînă în România ceaușistă. Apoi Corina l-a lăsat pentru cineva mai bogat. Iar Mona îl înșela chiar dinainte de nuntă, dar și – la propriu – în ziua nunții, în fine, în noaptea nunții și tot așa înainte.  La fel s-a întîmplat și cu pasiunea sa, poezia. A scris poezie de mic, a umplut caiete întregi, dar n-a ajuns niciodată „un nume adunat pe-o carte”. Iar „poetul fără cărți publicate nu face nici cît o ceapă degerată. Pe cînd dom’ profesorul și dom’ poetul de cîrciumă, ăsta, da, se vede de departe. Pînă și copiii strigă după el, maimuțărindu-l: poietule! Poietule!”  Un roman existențial și social puternic, foarte tare și foarte bun, cu un personaj principal complex, acțiune, dragoste, adulter, trădări, trăiri psihologice intense, construcție originală și ingenioasă, părere de rău cînd se termină. Lectură plăcută și utilă!  Ioana Nicolaie, „Drumul spre Soare-Răsare”, Humanitas, 2024 

Antologia curajului (Editura Revistei Timpul, 2026) e o carte de interviuri realizare de Dumitru Crudu cu scriitori și artiști de pe ambele maluri ale Prutului, tema comună fiind războiul actual din Ucraina, țară vecină atacată mișelește de terorușii lui Putin. Partea a II-a e despre relația scriitorilor cu KGB-ul, iar ultima parte, a III-a, e în special despre textele celor intervievați și despre părerea lor față de alți scriitori. Interviuri cu Mihail Vakulovski, Ioana Nicolaie, Ivan Pilchin, Viorica Nagacevschi, Vasile Ernu, Maria Pilchin, Vitalie Vovc, Emilian Galaicu-Păun, Alexandru Vakulovski, Iulian Ciocan, Radmila Popovici, Moni Stănilă, Charlotte van Rooden, Ana-Felicia Scutelnicu, Mircea V. Ciobanu, Gheorghe Erizanu, Constantin Șchiopu, Diana Iepure, Nicolae Rusu, Nicolae Roibu, Grigore Grigorescu, Andreea Răsuceanu, Igor Guzun și Nicolae Leahu. Interviurile sînt atît de directe și pline de nerv, încît e suficient să le citești, de aceea am să încerc să vă transmit energia lor mai mult prin citate din ele decît prin comentarii.  În „Prefață”, Maria Alexandra Silvestru spune că „textele din această antologie nu încearcă să demonstreze nimic și, cu atît mai puțin, să construiască un model. Nu sînt povești despre eroi și nu oferă vreo formă de liniște. Dacă există un element comun, acesta nu este succesul sau depășirea, ci imposibilitatea de a rămîne în același loc – de a accepta o formă de compromis care, la un moment dat, devine insuportabilă. Curajul apare aici, mai degrabă, ca limită decît ca forță: limita pînă la care poți merge fără să te contrazici complet pe tine însuți. Într-un spațiu în care adaptarea a devenit aproape o regulă tacită, iar evitarea conflictului este adesea recompensată, curajul nu mai are nimic spectaculos. Nu mai produce admirație imediată și nici nu garantează un rezultat favorabil. Din contră, există suficiente situații în care el complică lucrurile, le face mai dificile și mai greu de susținut. Și, totuși, ceea ce devine vizibil în aceste texte este faptul că alternativa nu este, în realitate, mai ușoară. A continua fără reacție, fără intervenție, fără a spune nimic implică un alt tip de cost – mai greu de numit, dar nu mai puțin real. (…) Ceea ce contează în această antologie nu este rezultatul acestor gesturi, ci faptul că ele există și sînt asumate, chiar și atunci cînd consecințele rămîn incerte sau incomode. Literatura nu schimbă lumea în mod direct – aceasta nu mai are nevoie de demonstrație. Dar produce un alt tip de efect, mai greu de cuantificat și, poate, mai important: face vizibil ceea ce, în mod obișnuit, rămîne ascuns sau amînat. Textele de față funcționează exact în acest registru. Nu oferă soluții și nu închid discuția; dimpotrivă, o deschid – uneori brutal, alteori aproape imperceptibil, dar suficient cît să nu mai poți ignora întrebarea care rămîne după lectură”.  Așadar, aleg cîte un citat din fiecare interviu, în ordinea aranjării lui Dumitru Crudu în antologie.  Mihail Vakulovski: „Părerea mea despre acest război e publică de la începutul lui – e o mizerie incredibilă, o barbarie care, eram convins, nu mai e posibilă, cel puțin nu în Europa mileniului III. Tehnicile de invadare și cucerire ale armatei lui Putin sînt medievale, sălbatice, criminale, teroriste – violul, uciderea cu arme din cele două războaie mondiale, distrugerea localităților, schingiuirea civililor, răpirea copiilor… Evident că trebuie să ne opunem acestui război nedrept și să susținem Ucraina. (…) Literatura mea nu prea mai contează cînd văd la televizor că iar a fost bombardată Odesa și știu că mama aude totul live, nu de la știri”.  Ioana Nicolae vorbește de „tumora rusească și mafia românească” și la întrebarea despre Ion Iliescu și revoluția din 1989 răspunde cu multe alte întrebări: „De ce n-am avut un proces al comunismului? Cum de nimeni n-a fost tras la răspundere pentru ce s-a petrecut în dictatură? Cum de n-a existat o condamnare a celor implicați în crimele de la revoluție? Cum de-au fost posibile mineriadele? Cum de fosta Securitate a continuat să meargă la slujbă, ocupîndu-se exact de aceleași dosare ca și înainte de 1989? Cum de nu s-a predat la școală istoria comunismului, iar acum avem o populație ajunsă deja la patruzeci de ani care nu știe nimic coerent despre cît de catastrofal a fost acel regim totalitar? De ce, în anii ’90, n-am trăit ca popor doar sărăcia, ci și o mare rușine, căci ne-am pierdut credibilitatea în fața lumii libere, care începuse să ne ajute?” În legătură cu războiul din Ucraina, Ioana Nicolaie e tranșantă (la fel ca toți ceilalți scriitori din carte, de altfel): „Rusia este o țară agresoare care, am mai spus-o, se face vinovată, istoric vorbind, de crime pe care mintea omenească nu și le poate închipui: de la milioanele de vieți masacrate la venirea comunismului, la Gulag, la teroare, la execuții, la minciună, la propagandă perpetuă, cu minister, cu metodă, cu boți și cu inteligență artificială. Cum a schimbat lumea acest război? Fundamental. A arătat încă o dată că o graniță nu te apără, că așezarea lîngă o lăcustă nu-i totuna cu cea de lîngă un nufăr. Lăcusta face ce știe și nu se oprește, ea vrea mai mult, tot mai departe. Ucraina apără România, Republica Moldova, Europa și, oricît de ciudat le-ar părea această afirmație celor de pe alte continente, și pe ei îi apără. Iar Zelenski este cu adevărat eroul lumii noastre. Ce-ar fi făcut alții în locul lui? Sper ca spiritul liber european să cîștige și să nu ne înghită, ca specie, barbarii momentului”. Ivan Pilchin menționează că: „Este foarte important ca toate crimele de război să devină cunoscute și ca toți criminalii de război să ajungă în sala de judecată, așa cum a fost și după cel de-Al Doilea Război Mondial”.  Viorica Nagacevschi spune că: „Pînă în 24 februarie 2022, credeam că Lenin a fost cel mai monstruos om de pe pămînt, care a născocit cele mai oribile torturi imaginabile, urmat de Stalin și Hitler. Dar nu am apucat să ne revenim din convalescența acestor orori, că rușii rescriu istoria într-un mod abject și neverosimil. Mă gîndeam într-una din aceste

„nu degeaba am inventat noi doina și nu jazzul”. Noul roman publicat de Moni Stănilă, „Oase strălucitoare” (Editura Polirom, 2026) cuprinde un secol de istorie a Basarabiei, de la vizita tînărului rege Mihai la Cimitirul Eroilor Români din Chișinău la carantina de Corona virus și războiul din Ucraina. Și asta doar datorită biografiei a trei femei. Laura are o mamă singură și posesivă, Iana, care o trimite la un terapeut cu față de psihopat, după ce își bagă nasul în jurnalul ei în care-și însemna chestii literare, deci fictive. Știe că nu are nevoie de terapeut și nu i-a plăcut din prima de cel la care a dus-o mamă-sa, nici de el, nici cabinetul zugrăvit roșu, cu o floare în unica fereastră, care acoperă toată lumina, dar acceptă doar ca să-i facă pe plac mamei ei, despre care e conștientă că o minte tot timpul. Laura e o adolescentă normală, puțin retrasă, dar nu antisocială, care învață bine, dar care preferă integrarea în natură decît între colege („Luna mai e printre preferatele mele. Nici prea cald, nici prea frig, dar nu de asta mă încîntă. Mie îmi plac foarte mult păsările: să le observ, să le desenez, să le urmăresc, să citesc despre ele. Iar în mai cîntă cel mai frumos. Uneori îmi pun alarma la cinci și jumătate dimineața doar ca să ies în balconul mic și să le ascult în copacii din jurul blocului și de lîngă tomberoane. Ascult cîteva minute, fiindcă ele încep pe rînd, stau pînă ajung să cînte toate, apoi intru în casă și mă culc. Mereu reușesc să adorm înapoi, fiindcă atîta liniște îmi dau păsările astea. Iată, asta e terapia mea. Păsări cîntînd în luna mai. Începînd cu privighetoarea de zăvoi și culminînd cu inconfundabilul grangur”). Iana e din generația mea, era studentă în anii ’90 și, cînd nu avea nici un ban, nu aveau nici părinții ei, fiind anii cînd profesorii nu și-au primit salariile cu anii. Exact ca mama, nu mai suportă „ceaiurile” din plante și flori, c-au trăit ani de zile în care nu și-au permis să-și cumpere nici măcar ceai. A crescut-o singură și îi e frică de ea, îi e frică să nu fie prinsă că o minte tot timpul („am creat acest cocon de minciuni ca să o protejez, fiindcă teama nu e singurul meu sentiment, evident că o iubesc pe Laura”). Tatăl Laurei, Leo, e foarte prezent, nu absent, cum o minte mamă-sa dintotdeauna, chiar el îi plătește ședințele la terapeut, nicidecum mamă-sa, care îi zice că și-a dublat meditațiile pentru asta. Laura, ca să facă față minciunilor mamei, joacă și ea teatru, deși știe ce și cum, inclusiv cine e tatăl ei, pictorul Leo, care, ca și ea, are ochi albaștri sau verzi, iar cînd e emoționat se fac negri. Unicul efect al terapiei asupra Laurei e că s-a apucat de fumat. Pentru asta se duce în cele mai mărginașe locuri ale Chișinăului, unde n-ar ajunge mama ei. Așa a întîlnit o femeie foarte elegantă și foarte bătrînă, doamna Maria, de 90 de ani, pe care o însoțește la Cimitirul Eroilor Români de pe Decebal, unde au fost îngropați soldați români, unul dintre ei fiind frate-so, cimitir la care s-a închinat și regele Mihai. Doamna Maria e extrem de lucidă, e „însăși Google-ul, dar mult mai ordonat”. Întîlnirea cu ea îi schimbă viața Laurei, pe care-o face să citească, să iubească literatura și istoria, să fie mult mai atentă la cum arată și cum se comportă. Mai ales că Iana și Leo emigrează în Italia, iar Laura, acum studentă la Istorie, rămîne singură la Chișinău. Maria îi povestește, încetul cu încetul, toată biografia familiei ei și a ei, despre prietenia tatălui cu primarul pro-român, despre relația ei de dragoste, despre deportări, despre cum, după 10 ani de căsnicie, soțul ei a dispărut fără urmă, fiind deportat. Despre cum a rămas aici, în casa părintească de pe Mateevici, ca să-l aștepte, să aibă unde să se întoarcă, despre comunism și ruși, despre război, foamete, frică – toate astea amănunțit, convingător, expresiv, veridic. Maria e vocea istoriei. A trăit multe evenimente istorice prin care a trecut Basarabia în istoria recentă, – ocuparea Basarabiei de către ruși, comunism, război, tifos, foamete, deportări, – și mărturisește ce-a văzut și prin ce-a trecut, ca istoria să nu se uite și, mai ales, să nu se repete („Istoria asta uitată, ignorată, strîmbată va reveni peste noi, fiindcă nu vrem să o ținem minte. Și nu vorbesc de ceea ce s-a întîmplat în secolul al XIV-lea, ci doar cu o generație-două în urmă, o istorie despre care încă putem vorbi noi, cei care am trăit și am văzut cum arată iadul pe pămînt și cîtă moarte poate face ura dintre popoare, nestăpînita gură a Rusiei, care înghite fără să se înece popoarele mici din jur. Eu am văzut și mărturisesc despre toate ca să nu îmi iau păcat în fața celor care vor veni după mine”). Doamna Maria o sfătuiește pe Laura să plece, fiindcă „pe-pămînturile-astea-niciodată nu va fi bine. Nu e vorba de pandemii, spunea, nu e vorba de sărăcie, e vorba de Rusia, care nu va renunța niciodată pe deplin nici la Moldova și nici la vreo altă țară care a făcut parte din Uniunea Sovietică. Se vor întoarce, spunea, sub o formă sau alta, vor reveni. Vor despărți familiile, vor omorî bărbații, vor deporta localnicii. Nu va fi pace aici, nu atîta timp cît există rușii”. Romanul are un final foarte puternic, și concluziile filozofic-existențial-sociale la care ajunge Laura sînt tranșante și surprinzătoare, și scena de la sfîrșit e poetică, cinematografică și sfîșietoare.  „Oase strălucitoare”, cel mai recent roman al scriitoarei Moni Stănilă, e și cea mai bună carte de proză a sa, așa cum și „Ofsaid”, cel mai nou volum de poezie al său, e și cel mai bun volum de poezie. Ceea ce înseamnă că avem o scriitoare în plină ascensiune. Lectură plăcută! Moni Stănilă, „Oase strălucitoare”, Editura Polirom, 2026 

Noua carte scrisă și ilustrată de Ana Alfianu, Peter Haas și fantoma din Kronburg (Humanitas Junior, 2026), este un roman de aventuri – pentru copiii de la 10 la 110 ani – despre ceva extraordinar și neobișnuit, despre prietenie, magie, (auto)cunoaștere, familie, iubire pentru trecut și pentru locurile natale, ale familiei, ale copilăriei. Iată cum ne-o prezintă Alex Moldovan, tăticul cărților cu Olguța, pe coperta a IV-a: „O coroană dispărută. Catacombe tenebroase, bătălii uitate de timp și un mister care se adîncește cu fiecare capitol. Cu o imaginaţie debordantă și o forţă narativă remarcabilă, Ana Alfianu ne poartă într-o călătorie captivantă, unde trecutul, aventura și descoperirea de sine se împletesc într-o poveste care te prinde de la prima pînă la ultima pagină”.  Chiar din „Prolog” aflăm că acțiunea cărții are loc în Kronburg, fostul Kronstadt, adică în Brașovul atît de iubit de brașoveanca Ana Alfianu („Cartea s-a născut din două gînduri mari care s-au unit: dragostea pentru orașul Brașov și dorința de a construi o aventură clasică pentru copii. (…) Kronburg este cu siguranță un personaj, un aliat discret al lui Peter, este acasă, este locul unde copilul se simte atît de protejat, încît are curaj să exploreze, să caute pericole inventate și, ulterior, să le înfrunte pe cele reale. Este spațiul aventurii, al prieteniei și al ieșirii treptate din copilărie, dar este în același timp viu și activ, mai ales prin rolul pe care i-l atribuie Peter (și imaginația lui)”, spune Ana Alfianu într-un interviu). Două fantome se plimbă prin cimitirul vechi de lîngă Biserica Sfînta Maria (adică Biserica Neagră). Cele două fantome sînt o fetiță, Ada, și unchiul ei, fost duce, care sînt în căutare a ceva foarte important, „iar un băiat pe nume Peter Haas le va fi de mare ajutor”, ni se spune. Peter are 12 ani și se plimbă prin catacombele Kronburgului cu prietenul său Aldo Philippi. În prima plimbare descrisă în carte nu găsesc o comoară, ci un cățeluș, pe care Peter îl „botează” Bobiță și-l ia acasă. Mama lui Peter, Clara Haas, profesoară de matematică, e derutată de numărul mare de animale de companie din casa lor. Cînd Peter citea și desena, în camera sa, pe fotoliu apare fantoma unei fete, care se prezintă Ada („Peter pune încet creionul jos. Cu coada ochiului zărește ceva mișcîndu-se. Nu. Nu ceva. Cineva. Un fior rece îi trece pe șira spinării. Întoarce încet capul și încremenește. Pe fotoliul de lîngă bibliotecă stă fantoma unei fete. Peter n-a văzut în viața lui o fantomă, dar nu încape nicio îndoială că ceea ce vede acum este o stafie în carne și oase, ca să zicem așa. Este o făptură semitransparentă făcută din aer colorat. Ce altceva poate fi, dacă nu o fantomă?”). El e unul din puținii care o poate ajuta, fiindcă doar oamenii care au murit puțin pot vedea și pot comunica cu fantomele. Cînd au fost prinși de-o avalanșă, la schi, taică-său a murit pe loc, iar el a fost în anticameră, dar și-a revenit, de aceea are capacitatea să-i vadă pe cei ca ea. „Am venit la tine ca să mă ajuți să găsim coroana fermecată a regelui Bertie și s-o redăm posesorului ei de drept. Dacă nu reușim, declinul lent care a început cu secole în urmă se va accentua și va duce într-un final la distrugerea treptată a acestui ținut și a locuitorilor lui. Trebuie să știi că, încă de la începutul începuturilor, lumea a fost îmbibată cu magie. E vorba de o magie subtilă și nevăzută, dar cît se poate de adevărată. Magia aceasta unește și încheagă totul, precum ligamentele din trupul nostru. Este ceea ce păstrează echilibrul în toate cele ce sînt vii”, spune Ada, care caută exact coroana fermecată care proteja Kronburgul, dar care a dispărut. Ducele e fratele regelui Bertie și-i spune lui Peter adevărata legendă a ucenicului pietrar, Ian Steinmetz, care are statuie pe Biserica Neagră (băiețelul care se aruncă). Nici n-a alunecat, nici n-a fost împins, spune Ducele, s-a aruncat să nu se afle secretul pe care i l-a spus regele, secretul fiind locul unde a fost ascunsă coroana. Doar el îi poate ajuta și Ian mai e doar puțin aici, în Sala Sidarta, pe Muntele Căprioara. Ducele e cel care tînjea după coroana fratelui său, cel care l-a făcut pe Ian să sară de pe biserică, așa se explică cum de știe toate cele întîmplate cu Ian. Iar Peter e urmașul ducelui și moștenitorul de drept al coroanei (mai întîi cititorul poate deduce asta, apoi află că chiar așa e). Pentru a-l întîlni pe Ian, coboară în fîntîna din vîrful muntelui, de unde – în tunelul de sub pămînt, a cărui intrare, fiind păzită de magie, n-ar fi găsit-o Peter dacă nu era un băiat special. Ada îl găsește pe Ian, care-i spune doar atît: „E scris în piatră”. Peter se prinde că Ada e fiica regelui Bertie și unicul lui moștenitor, care a căzut în luptă cu o zi înaintea tatălui ei, regele. O ajută să iasă iar la suprafață, apoi începe aventura căutării hărții, apoi a coroanei regelui Bertie. Va apărea și un personaj negativ, vor fi și momente neprevăzute, și schimbări totale de situații, ca atunci cînd harta e citită greșit fiindcă e privită cu susul în jos, și pilde înțelepte, și descrieri frumoase și chiar poetice. Personajele vor purta cititorii prin locuri celebre din Brașovul zilelor noastre – Biserica Neagră, Bastionul Țesătorilor, Muzeul de Istorie, muntele Tîmpa și fîntîna de pe Tîmpa, catacombele și tunelurile Brașovului, despre care circulă și acum nenumărate legende… Fantoma Ada își dorește „mai mult ca orice să fiu iar vie, să simt, să ating, să miros, fie și numai pentru o săptămînă”, Peter și-ar dori foarte tare să-l reînvie pe tatăl său, chiar dacă știe că nu te poți folosi personal de magia coroanei. Aflați ce-au mai făcut – și pe unde – cei trei prieteni (Ada: „Și-acum ce mai facem?”) și urmăritorii lor în căutarea coroanei magice și ce-au făcut și după ce o găsesc

Noua carte de poezie a Mariei Ivanov, „Aici nu ai pe cine te baza”, a apărut la editura chișinăuiană Prut, în Colecția Teritorii, coordonată de Moni Stănilă. Ca și-n volumul de debut, și-n „Aici nu ai pe cine te baza” avem o poezie existențială, cotidiană și socială, scriitoarea păstrîndu-și stilul din „Totul va fi bine”. Trăirile și suferințele personale și ale planetei se îmbină natural și se mai potolesc, alinîndu-se unele pe altele. Poeziile Mariei Ivanov sînt simple, directe, cu finaluri ingenioase, neașteptate, foarte bine alese și punctate. Avem și poezii stări, care se creează din contradicții, la prima vedere („cînd ne-am văzut / prima dată / rețin mătreața / pe umerii tăi înguști / asemenei unei zăpezi / de mult uitate / pe care o suflam / cum ai sufa / din palme / mii de vise / mărunțite / rețin zîmbetul tău / cel mai urît zîmbet / cu dinții încălecați / îngălbeniți / de tutun ieftin / cel mai urît zîmbet / cea mai caldă amintire /peste ani”). Poeziile situații îi pun pe cei implicați în poziții opuse, fiindcă gîndesc și acționează total diferit, sînt incompatibili, de fapt, iar asta se dovedește la un moment dat, aproape întîmplător („cînd m-am întors / de la consultația / gastroenterologului / căutam cuvinte / potrivite / pentru a-ți spune / că am / helicobacter / și că helicobacterul / se transmite prin / sărut / ți-am zis și ți-am cerut / scuze / iar tu / mi-ai declarat că îl ai / de zece ani / și mi-ai cerut scuze” – helicobacter).  Deși „Aici nu ai pe cine te baza” nu e o carte voluminoasă, Maria Ivanov aduce multe teme în poeziile sale, avem multe poezii despre ceva anume, care tratează o anumită temă. Poezii despre cum experiența altora, a celor mai în vîrstă, a părinților te ajută și pe tine, de parcă ai mai fi trecut tu însuți prin ce-ar fi putut urma, dacă nu li s-ar fi întîmplat celor dinainte („cînd mi-ai propus / să-l cunosc / pe fratele tău / mi-am amintit de / mama // profesoara ei de obstetrică / i-a făcut cunoștință / cu tata / în trei zile / s-au logodit / într-o lună / au jucat nunta / un an mai tîrziu / m-a născut / pe mine // mama n-a fost / niciodată / fericită // nici tata” – despre iubire). Sau exact invers, despre cum experiența ta o poate ajuta pe fiica ta („Despre alegeri”). Prin imagini simple, dar hiper exacte și eficiente, poezia Mariei Ivanov transmite chestii dure, cum ar fi trecerea dragostei, sfîrșitul relației („stau în fața oglinzii și / nu te văd / stau în fața oglinzii și / nu mă văd / tot ce mai deslușesc sînt / două puncte albastre // paralele // în cădere liberă – oglinda”). Poezii observații, ca „Nu ne vom revedea”, poezii rețetă, precum „Nu mai suferi”, despre singurătate și diferență, ca-n „Poți merge cu cîinele”. Poezii despre dorința de răzbunare, precum „Pînă la urmă, nu asta contează”, și despre răzbunare – „Acesta e felul meu de a mă răzbuna”. Despre importanța, necesitatea și responsabilitatea alegerii corecte („Despre alegeri”), despre necesitatea siguranței, nevoia de apărare („Burta bunicii”). Despre diferențele pentru care nu avem nici o vină, dar și nici un merit („Teatru fără actori”), despre dor și nerăbdare („Aștept primăvara”), despre greutatea, dar și nevoia de a te abține („Un poem pentru tine”. Nu lipsesc nici existemele despre – sau pornind de la – războiul din Ucraina („mă rog ca Ucraina să reziste”), care trezesc stări diferite, cum ar fi frica („O groapă foarte adîncă”), speranța („Aici nu ai pe cine te baza”) sau trezirea la realitate, prin o simplă comparație sau prin empatie („Urletul de după Munch”). Dumitru Crudu spune despre „Aici nu ai pe cine te baza”, în prefață, că aici „Totul se amestecă și se confundă, încît nu mai știm unde începe viața personală și unde începe cea socială, formînd un întreg. Un ghem cu fire indistincte, răsfirate prin toate poemele din carte. Succesul? Care e rolul succesului în această ecuație? E un fel de praf în ochi sau o umbrelă cu găuri? Cred că, mai degrabă, l-aș putea asemăna cu o umbrelă cu găuri, prin care curge viața. Viața adevărată, care clocotește în poezia ei din acest volum. Așa cum e ea, fără machiaj și fără ochelari de soare. Adevărată. De la primul vers și pînă la ultimul. Atît de adevărată, că după ce vei citi cartea vei simți dorința s-o cauți pe autoare pentru a o strînge pur și simplu în brațe, mulțumindu-i că a putut, că a scris această carte nemaipomenită, despre vremurile de azi, una dintre cele mai bune ale generației din care face parte Maria Ivanov”. Sînt convins că, citind noua carte a Mariei Ivanov, „Aici nu ai pe cine te baza”, vei descoperi poezii pe gustul tău, care să-ți placă sau să te pună pe gînduri. Lectură plăcută!  Maria Ivanov, „Aici nu ai pe cine te baza”, Prut, Colecția Teritorii, 2025 

„Ai uitat să rîzi” de Bogdan Munteanu (Nemira) conţine 17 proze scurte, una mai faină decît cealaltă, aşa că orice cititor va găsi măcar cîteva texte care să-i placă. Preferatele mele rămîn primele două, „Feri baci” şi „O zi cu tata”, deşi îmi plac mult şi altele, cum ar fi „Ciumurel” sau „Clătite cu zahăr”, de exemplu. Şi în „Feri baci”, şi în „O zi cu tata” narator e un copil. Pentru micii golani taţii nu prea existau, aşa că-l căutau pe Feri baci, care pentru două ţigări şi o bere le povestea întîmplări cu femei din viaţa lui, povestiri care „ne luau minţile”. Moşul îşi vindea tinereţea pe ţigări şi bere („Tot la Feri baci ne întorceam, că altul mai de seamă la ştiinţa asta nu era. Taţii noştri, vai de curul lor! Ori trăgeau ca sclavii prin Spanii și Italii, ori se îmbătau şi ne cafteau, ori nu le dădeam de urmă. Taţii noştri nu existau. Să murim de rîs, nu alta. În serile tîrzii de vară, cînd fierbinţeala se potolea, Feri baci se aşeza pe o băncuţă, în parcul din cartier, iar noi îl împresuram imediat, de nici sufletul n-apuca să şi-l tragă. Nu scotea un cuvînt ramolitul, nici bineţe nu ne dădea pînă nu-i aduceam doza de bere şi două ţigări. Din vreme-n vreme se chircea şi se văita, ioioioi, ioioioi, iştenem, pesemne trăgea vreo boală de el, era piele şi os, habar n-aveam ce are și nici nu ne păsa”). Bogdan Munteanu e foarte atent la limbajul folosit de personajele sale. Iar ultima poveste a lui Feri baci e sclipitoare şi datorită limbajului, nu doar a poveștii în sine: „Mucoşilor, io cînd aveam 14-15 ani, ca voi, am cunoscut pe femeie. Ascultaţi aici! Profesoara mea de matematică m-o chemat pe mine la ea acasă să ajut pe ea să care nişte cutii. Eram puternic şi tînăr, nu ca acuma, urît şi bătrîn. Ungur adevărat! Şi profesoara era tînără şi frumoasă, şi era şi văduvă, că o murit bărbatu’, l-o tăiat trenu’ în doi. Da’ ce să-i fac io dacă o fo’ prost? Proştii cu proştii şi deştepţii cu deştepţii. Așa. Şi cum am intrat io acolo, la ea în casă, avea numai capota pe ea, şi cînd să pun mîna pe o cutie, o dat capota jos şi-o rămas gol-goluţ, uite-aşa, la doi metri în faţa mea. M-am uitat puţin, plăcut la mine ţîţele ei, mari erau, ca lubeniţa, şi cînd m-am uitat mai jos, am băgat capu’ în pămînt, ioi, ioi, iştenem, ce fac acuma, am gîndit”…  Acţiunea din „O zi cu tata” are loc în ziua de naştere a protagonistului, care împlineşte… 6 ani. Fiindcă deja „eşti mare”, tat-so îl ia la cîrciumă… şi nu numai („Cîţi ani ai, puță, a zis el, iar eu am spus şase, azi am făcut. S-a luminat la faţă. Eşti mare, a strigat. Azi te iau cu mine! Eşti gata? Dacă eram gata?! Era ziua mea, aveam şase ani. Eram mare! Tata mă lua cu el! Normal că eram gata! Am sărit în sus de bucurie. Nu mi-a păsat cînd mama a ieşit la geam şi s-a luat de noi, unde duci copilul, mă, printre animalele alea, vrei s-ajungă vagabond, ca tine? Ba chiar m-am simţit bine cînd tata i-a tăiat-o, vezi-ţi de-ale tale, e bărbat acum, îl iau cu mine la cîrciumă, doar n-o să stea toată viaţa lîngă curul tău!”). Atmosfera din bodegă e exact aşa cum şi-o imagina copilul. Taică-so cîştigă la zaruri, după ce-l pune să le pupe, ca să-i aducă noroc, apoi îl duce la amantă, că-i „mare” deja şi… va înţelege mai tîrziu. Îi dă ăleia toţi „banii noştri”, deşi pe drum îi promisese că-i va da şi lui ceva. Copilul fuge şi taică-so se face tot mai mic, pînă dispare („Am fugit în curte. Am prins un fluture, i-am smuls aripile și l-am strivit sub talpă. Apoi am trîntit poarta și am luat-o la goană. M-am uitat peste umăr de vreo cîteva ori. Tata se făcea din ce în ce mai mic. Cît mine, cît jumate din mine, cît un zar, cît un punctuleț. Pînă cînd nu l-am mai văzut deloc”). Şi „Feri baci”, şi „O zi cu tata” e despre rolul tatălui în copilărie, despre absenţa tatălui şi despre cum tinerii taţi sînt mai degrabă ca nişte fraţi mai mari, foarte nepricepuţi în a-şi creşte odraslele…  Între timp Bogdan Munteanu a mai publicat romanul „Stai jos sau cazi”, la aceeași editură, în aceeași colecție, n’autor, coordonată de Eli Bădică, volum care, deși e scris în același stil, cu mult umor și (auto)ironie, în același timp e foarte serios, pentru că abordează o astfel de temă, serioasă – epilepsia. Dar numai cu umor poți învinge sau îmblînzi o astfel de boală. Îmi place cum scrie Bogdan Munteanu și-l recomand cu încredere! 

În noua sa carte, „Cînd ești fericit, lovește primul” (Cartier, 2025), cea mai dură de pînă acum, Tatiana Țîbuleac își construiește un roman pe două linii de subiect, pe care le intercalează-îmbrățișează încontinuu, iar cititorul trebuie să aibă grijă să le lipească încetul cu încetul, cu răbdare și atenție. Primul plan e de la Chișinău, din copilăria, apoi adolescența și tinerețea Milei, personajul principal, și a celor din jurul ei – părinții, prietenii, vecinii, colegii, mama vitregă, iubiții. Al doilea plan e parisian, de la maturitate, cînd Mila lasă totul în urmă, casă părintească, tată, universitatea unde era profesoară și emigrează la Paris, nu după un trai mai bun, ci după cei doi prieteni din copilărie, Malik și ea, pentru a fi din nou împreună. Așadar, avem atmosfera apăsătoare a Chișinăului din anii ’90 și viața emigranților din Estul Europei în Parisul zilelor noastre, acum, după pandemia de Covid, cînd e război în Ucraina. Sare mereu de la un plan la altul, cititorul parcă aflîndu-se în fața unui ecran cu flash-uri care apar dintr-un film tăiat și cadrele ar intra întîmplător pe ecrane, fără o succesiune temporală. Eu mi-am însemnat povestea chișinăuiană aparte și istoria parisiană în altă parte și așa am putut reface mai ușor acest puzzle existențial și social.  Romanul începe cu o femeie, Mila, care nu mai bea de șase luni („Astăzi se împlinesc șase luni de cînd am jurat că nu voi mai bea”), supărată și disperată că abstinența asta n-a ajutat-o cu absolut nimic, nici măcar financiar, că de cînd nu mai bea mănîncă mult mai mult, ca să umple golul lăsat de alcool, zice ea. Să se lase n-a fost deloc ușor și „n-a fost tocmai o alegere”, în sens c-a trebuit, n-a avut de ales. Începuse să uite, se trezea în situații groaznice și penibile, periculoase pentru ea, își pierdea cunoștința, se trezea cu mîinile însîngerate, îngrozită să nu fi fost violată sau tîlhărită – frici obsesive, aduse cu ea la Paris din Estul Europei. Îi invidiază pe bărbații alcoolici, pe care nu-i urăște nimeni, oricît ar bea, oriunde ar bea, cu oricine ar bea. Astfel și-l amintește pe tatăl său, un intelectual talentat, care venea acasă „beat în neștire” seară de seară, dar toată lumea îl respecta și chiar îl iubea. La vîrsta ei, la 50 de ani, tatăl ei bea mereu, „bea la terase. Bea la Casa Presei. Bea la Uniunea Scriitorilor. Bea mai mult decît mînca și mai mult decît dormea”. Aici recunosc Chișinăul studenției mele (cînd încă nu făcusem cunoștință cu Bahus, deci îmi amintesc și mai clar bețiile ziariștilor, scriitorilor și studenților din acea vreme, exact în locurile amintite de Tatiana Țîbuleac).  Mila vrea lucruri normale, dar pe care nu le are – „să lucrez ce-am învățat, să mănînc bun și să pot dormi măcar duminica, măcar pînă la amiază. Aș vrea să am și eu weekenduri lungi și vacanțe (…) și să mă duc la mare cu un bărbat sănătos, care nu trebuie împins în cărucior sau lovit între omoplați. Un bărbat care să mă vadă și să vrea ce vede”. Îi e foarte greu să se abțină de la băutură; cînd vede o bătrînă care bea apă „vreau vin. Mă uit la burta gravidei și o văd plină cu vin”. Asta fiindcă atunci „cînd beau, pot uita. Cînd beau, pot ierta. Cînd beau, tata se scurge în mine și acolo nu mai poate să moară”, își spune ea.  Părinții ei nu se înțelegeau deloc și stăteau împreună doar din cauza ei. Mamă-sa a murit la 23 de ani, cînd ea încă nu era nici de grădiniță, au locuit într-o cameră dintr-un cămin de nefamiliști, cu baia și bucătăria la comun. După moartea mamei, s-au mutat într-o garsonieră de la marginea Chișinăului, primită de la redacția la care lucra tatăl, care nu se descurca deloc cu fiică-sa, fiindcă era mereu la serviciu, apoi se obișnuise cu deplasările la care nu avea de gînd să renunțe. O doctoriță din blocul în care locuiau i-a spus că dacă ar da-o la școală, ar ajuta-o și fiu-so, Malik, cu trei ani mai mare și i-ar fi și lui, tatălui, mai ușor. De atunci Mila și Malik au fost nedespărțiți, el a învățat-o ce ar fi trebuit s-o învețe mamă-sa, cu el și-a început și viața sexuală. Din una din deplasările lui de serviciu, taică-so a adus în casă o femeie, pe Nina, care să aibă grijă de Mila, chiar dacă ei doi aveau în comun doar dragostea pentru dulceața de caise, pe care Nina o făcea ca nimeni altcineva. La un moment dat a venit în bloc o nouă familie, din Tiraspol. El, Gleb, era fără picioare, soția sa, Roza, și o fetiță foarte frumoasă care i-a vrăjit din prima și pe Malik, și pe Mila („Nu știu dacă prima viață mi s-ar fi potrivit mai tare. Știu doar că în acea vară în care ea a intrat în curtea noastră cu frumusețea ei, cu rănile ei, cu merele ei verzi – ca o zgripțuroaică tînără prefăcută în lumină –, eu cu Malik am pierdut totul. Mai întîi capul. Apoi, pe rînd, inima. Iar la sfîrșit, cel mai de preț lucru care ni s-a dat vreodată, prietenia”). Fata era nepoata lor; mama, sora lui Gleb, murise în accidentul în care Gleb și-a pierdut picioarele. După acel eveniment nefericit fetița și-a pierdut graiul, dar intra în rolurile actrițelor de la TV și atunci comunica, prin replici învățate la televizor. Protagonista din romanul „Din cauze naturale” de Nina Lykke (Humanitas Fiction, trad.: Ivona Berceanu), medic, are o explicație pentru astfel de situații: „Subconștientul alege și discerne zgomotul constant care ne înconjoară și relevă ceea ce știm în interiorul nostru, dar poate nu reușim să recunoaștem. Frînturi de informații aparent fără sens se pot aduna în mici fante din creier și să zacă acolo, să te roadă. Acestea pot conține replici dintr-un film, o propoziție prinsă din zbor de la masa vecină, într-o cafenea, ceva ce vezi trecător pe net, un pacient

Lucrînd în ultimii (destui) ani la o librărie, am posibilitatea să răsfoiesc toate noile apariții. De obicei citesc începutul, sfîrșitul și un fragment la nimereală și-mi dau seama ce fel de carte am în mîini și dacă-i pe gustul meu sau nu prea. Unele cărți mă atrag imediat și „Din cauze naturale” de Nina Lykke (Humanitas Fiction, trad.: Ivona Berceanu) mi-a plăcut din prima, a fost suficient să arunc o privire pe prima pagină ca să mi-o cumpăr și să-mi doresc s-o citesc (Așa începe: „Nimeni nu cunoaşte curenţii de adîncime ai populaţiei aşa cum îi ştie un medic de familie. M-am confruntat cu de toate: fără glucoză, fără lactoză, fără zahăr, chestiuni dezbătute pe internet şi la fiecare al doilea articol de fond din ziare, care îi fac pe oamenii sănătoşi să creadă că, dacă încetează să consume pîine sau brînză, totul se va rezolva. Cei de vîrstă medie nu înţeleg de ce sînt tot timpul obosiţi. „Pentru că începeţi să îmbătrîniţi”, le zic eu, dar ei cred că treaba asta cu îmbătrînirea nu se aplică în cazul lor, aşa cum nici moartea nu se aplică în cazul lor. Li se pare firesc ca trupul să le funcţioneze fără să scîrţîie din încheieturi şi sînt surprinşi în ziua în care el, corpul, nu mai răspunde comenzilor la fel ca înainte. Ziua în care materiile fecale refuză să iasă, somnul refuză să vină sau muşchii nu vor să coopereze. „Patruzeci şi şapte nu înseamnă că eşti bătrîn”, spune pacientul în vîrstă de patruzeci şi şapte de ani. „Ba da”, îi zic eu, „la patruzeci şi şapte de ani eşti destul de bătrîn ca organismul să nu mai funcţioneze ca înainte”. Dar ei nu vor să accepte una ca asta. Aşa că îşi văd de viaţa lor la fel ca pînă atunci, apoi îşi cumpără un anumit tip de suc sau de pulbere verde de pe internet, sau găsesc o dovadă că sînt alergici la ceva sau prezintă intoleranţă la vreun fel de mîncare, astfel încît să-şi poată continua viaţa în acelaşi mod. Totul se rezumă atunci la a bea acel suc, la a consuma acea pulbere, la eliminarea vreunui aliment de bază din dietă sau la a se feri de orice tip de blană. Nu ascultă de mine cînd le spun că trebuie să se calmeze, să se mulţumească totuşi cu situaţia dată, să mănînce variat şi să facă mişcare, în ordinea aceasta. Mi-e lehamite să repet aceleaşi lucruri, şi lor le este lehamite să le tot audă, dar acesta este adevărul, iar adevărul este plictisitor”). Mi-am dat imediat seama că e un roman scris cu multă plăcere, din ăla cinic, cu umor negru, care-mi place, fiind un „roman cu medici”, o carte la care mă voi distra copios, apoi, am simțit și că protagonista, de vîrsta mea, se află în situația & starea mea de acum, de aproape lehamite, după ce ani de zile a încercat să se implice, să facă viața celor cu care intră în contact mai frumoasă, mai liniștită, mai relaxată. Apoi, m-am prins că personajul Ninei Lykke seamănă cu personajul principal al cărții la care scriu de multă vreme. Dar așa s-a întîmplat că am tot amînat lectura romanului care a stat mereu lîngă biroul meu cu cărți care urmează să fie citite. L-am luat cu mine abia acum, cînd am făcut o călătorie în Armenia, unde nu mi-au lipsit cărțile Narinei Angarian, care, oricît de optimistă ar fi, e, totuși, serioasă, mai ales în ultimele două cărți publicate la noi. Mi-am zis că-mi iau „Din cauze naturale” pe post de carte de relaxare, deși am bănuit eu că Nina Lykke își va pedepsi cititorul care se așteaptă doar la distracție.  Protagonista cărții este Elin, un medic de familie de 50 de ani, care nu mai are rezistența și răbdarea de pe vremuri, cînd și-a adus în cabinet un schelet, Tore, căruia i-a pus o pălărie, pe vremea cînd încă o preocupau chestii cum ar fi rolul umorului în relația doctor – pacient și semnificația rîsului în procesul de vindecare. Acum are un dialog interior continuu cu Tore, ori despre pacienți, mulți – bolnavi închipuiți, ori despre viața ei. E căsătorită cu Aksel, medic ortoped, care, cînd nu e la muncă, e mai mult în competiții de schi. Hobby-urile ei sînt serialele și băutura, după munca cu clienții ei îngrozitori (exemplele-s în carte) are motive serioase să se relaxeze cumva. După cîteva experiențe neplăcute refuză total viața socială și ea, și soțul.  Totul e distractiv, ironic și critic cît e vorba de alții, dar Elin mai are și o viață personală. După o relație cu un fost iubit, Bjorn, se separă de Aksel și se mută din cartierul Grenda, un fel de rai al anarhiștilor norvegieni, în cabinetul ei medical, deși ar fi putut locui în apartamentul mamei ei, acum la o casă de bătrîni.  Întîlnirile cu clienții sînt asemănătoare cu întîlnirile cu clienții din librărie – și din realitate, și din romanul la care tot lucrez, iar dialogurile cu scheletul la mine-s dialoguri cu fanToma, cu care, însă, nu avem dialoguri interioare, ci reale, dar cînd sîntem doar noi doi, de obicei înainte de deschidere.  „Din cauze naturale” de Nina Lykke, considerată una dintre cele mai originale voci literare scandinave, este romanul femeii la 50 de ani, un roman cinematografic, de altfel regizoarea Tyra Tønnessen a făcut din roman un spectacol, pus în scenă la Teatrul Național din Oslo. O carte care la început pare amuzantă și haioasă, dar care, păstrînd, totuși, umorul și ironia de la început, devine foarte serioasă, acidă, satirică, apăsătoare. O carte despre natura umană, despre viața medicilor de familie și despre medici, despre familie, despre relația de cuplu, despre viață, despre destin. Roman cîștigător al celui mai important premiu literar norvegian, Brageprisen (2019), nominalizat, în același an, la premiul acordat de librarii norvegieni, Bokhandlerprisen. Cea mai bună carte a anului 2019 în publicațiile Dagsavisen, Dagbladet, VG, Adresseavisen, Aftenposten și Klassekampen. Bestseller internațional, în curs de apariție în peste