Articles by Mihail Vakulovski

Noua carte de poezie a Mariei Ivanov, „Aici nu ai pe cine te baza”, a apărut la editura chișinăuiană Prut, în Colecția Teritorii, coordonată de Moni Stănilă. Ca și-n volumul de debut, și-n „Aici nu ai pe cine te baza” avem o poezie existențială, cotidiană și socială, scriitoarea păstrîndu-și stilul din „Totul va fi bine”. Trăirile și suferințele personale și ale planetei se îmbină natural și se mai potolesc, alinîndu-se unele pe altele. Poeziile Mariei Ivanov sînt simple, directe, cu finaluri ingenioase, neașteptate, foarte bine alese și punctate. Avem și poezii stări, care se creează din contradicții, la prima vedere („cînd ne-am văzut / prima dată / rețin mătreața / pe umerii tăi înguști / asemenei unei zăpezi / de mult uitate / pe care o suflam / cum ai sufa / din palme / mii de vise / mărunțite / rețin zîmbetul tău / cel mai urît zîmbet / cu dinții încălecați / îngălbeniți / de tutun ieftin / cel mai urît zîmbet / cea mai caldă amintire /peste ani”). Poeziile situații îi pun pe cei implicați în poziții opuse, fiindcă gîndesc și acționează total diferit, sînt incompatibili, de fapt, iar asta se dovedește la un moment dat, aproape întîmplător („cînd m-am întors / de la consultația / gastroenterologului / căutam cuvinte / potrivite / pentru a-ți spune / că am / helicobacter / și că helicobacterul / se transmite prin / sărut / ți-am zis și ți-am cerut / scuze / iar tu / mi-ai declarat că îl ai / de zece ani / și mi-ai cerut scuze” – helicobacter).  Deși „Aici nu ai pe cine te baza” nu e o carte voluminoasă, Maria Ivanov aduce multe teme în poeziile sale, avem multe poezii despre ceva anume, care tratează o anumită temă. Poezii despre cum experiența altora, a celor mai în vîrstă, a părinților te ajută și pe tine, de parcă ai mai fi trecut tu însuți prin ce-ar fi putut urma, dacă nu li s-ar fi întîmplat celor dinainte („cînd mi-ai propus / să-l cunosc / pe fratele tău / mi-am amintit de / mama // profesoara ei de obstetrică / i-a făcut cunoștință / cu tata / în trei zile / s-au logodit / într-o lună / au jucat nunta / un an mai tîrziu / m-a născut / pe mine // mama n-a fost / niciodată / fericită // nici tata” – despre iubire). Sau exact invers, despre cum experiența ta o poate ajuta pe fiica ta („Despre alegeri”). Prin imagini simple, dar hiper exacte și eficiente, poezia Mariei Ivanov transmite chestii dure, cum ar fi trecerea dragostei, sfîrșitul relației („stau în fața oglinzii și / nu te văd / stau în fața oglinzii și / nu mă văd / tot ce mai deslușesc sînt / două puncte albastre // paralele // în cădere liberă – oglinda”). Poezii observații, ca „Nu ne vom revedea”, poezii rețetă, precum „Nu mai suferi”, despre singurătate și diferență, ca-n „Poți merge cu cîinele”. Poezii despre dorința de răzbunare, precum „Pînă la urmă, nu asta contează”, și despre răzbunare – „Acesta e felul meu de a mă răzbuna”. Despre importanța, necesitatea și responsabilitatea alegerii corecte („Despre alegeri”), despre necesitatea siguranței, nevoia de apărare („Burta bunicii”). Despre diferențele pentru care nu avem nici o vină, dar și nici un merit („Teatru fără actori”), despre dor și nerăbdare („Aștept primăvara”), despre greutatea, dar și nevoia de a te abține („Un poem pentru tine”. Nu lipsesc nici existemele despre – sau pornind de la – războiul din Ucraina („mă rog ca Ucraina să reziste”), care trezesc stări diferite, cum ar fi frica („O groapă foarte adîncă”), speranța („Aici nu ai pe cine te baza”) sau trezirea la realitate, prin o simplă comparație sau prin empatie („Urletul de după Munch”). Dumitru Crudu spune despre „Aici nu ai pe cine te baza”, în prefață, că aici „Totul se amestecă și se confundă, încît nu mai știm unde începe viața personală și unde începe cea socială, formînd un întreg. Un ghem cu fire indistincte, răsfirate prin toate poemele din carte. Succesul? Care e rolul succesului în această ecuație? E un fel de praf în ochi sau o umbrelă cu găuri? Cred că, mai degrabă, l-aș putea asemăna cu o umbrelă cu găuri, prin care curge viața. Viața adevărată, care clocotește în poezia ei din acest volum. Așa cum e ea, fără machiaj și fără ochelari de soare. Adevărată. De la primul vers și pînă la ultimul. Atît de adevărată, că după ce vei citi cartea vei simți dorința s-o cauți pe autoare pentru a o strînge pur și simplu în brațe, mulțumindu-i că a putut, că a scris această carte nemaipomenită, despre vremurile de azi, una dintre cele mai bune ale generației din care face parte Maria Ivanov”. Sînt convins că, citind noua carte a Mariei Ivanov, „Aici nu ai pe cine te baza”, vei descoperi poezii pe gustul tău, care să-ți placă sau să te pună pe gînduri. Lectură plăcută!  Maria Ivanov, „Aici nu ai pe cine te baza”, Prut, Colecția Teritorii, 2025 

„Ai uitat să rîzi” de Bogdan Munteanu (Nemira) conţine 17 proze scurte, una mai faină decît cealaltă, aşa că orice cititor va găsi măcar cîteva texte care să-i placă. Preferatele mele rămîn primele două, „Feri baci” şi „O zi cu tata”, deşi îmi plac mult şi altele, cum ar fi „Ciumurel” sau „Clătite cu zahăr”, de exemplu. Şi în „Feri baci”, şi în „O zi cu tata” narator e un copil. Pentru micii golani taţii nu prea existau, aşa că-l căutau pe Feri baci, care pentru două ţigări şi o bere le povestea întîmplări cu femei din viaţa lui, povestiri care „ne luau minţile”. Moşul îşi vindea tinereţea pe ţigări şi bere („Tot la Feri baci ne întorceam, că altul mai de seamă la ştiinţa asta nu era. Taţii noştri, vai de curul lor! Ori trăgeau ca sclavii prin Spanii și Italii, ori se îmbătau şi ne cafteau, ori nu le dădeam de urmă. Taţii noştri nu existau. Să murim de rîs, nu alta. În serile tîrzii de vară, cînd fierbinţeala se potolea, Feri baci se aşeza pe o băncuţă, în parcul din cartier, iar noi îl împresuram imediat, de nici sufletul n-apuca să şi-l tragă. Nu scotea un cuvînt ramolitul, nici bineţe nu ne dădea pînă nu-i aduceam doza de bere şi două ţigări. Din vreme-n vreme se chircea şi se văita, ioioioi, ioioioi, iştenem, pesemne trăgea vreo boală de el, era piele şi os, habar n-aveam ce are și nici nu ne păsa”). Bogdan Munteanu e foarte atent la limbajul folosit de personajele sale. Iar ultima poveste a lui Feri baci e sclipitoare şi datorită limbajului, nu doar a poveștii în sine: „Mucoşilor, io cînd aveam 14-15 ani, ca voi, am cunoscut pe femeie. Ascultaţi aici! Profesoara mea de matematică m-o chemat pe mine la ea acasă să ajut pe ea să care nişte cutii. Eram puternic şi tînăr, nu ca acuma, urît şi bătrîn. Ungur adevărat! Şi profesoara era tînără şi frumoasă, şi era şi văduvă, că o murit bărbatu’, l-o tăiat trenu’ în doi. Da’ ce să-i fac io dacă o fo’ prost? Proştii cu proştii şi deştepţii cu deştepţii. Așa. Şi cum am intrat io acolo, la ea în casă, avea numai capota pe ea, şi cînd să pun mîna pe o cutie, o dat capota jos şi-o rămas gol-goluţ, uite-aşa, la doi metri în faţa mea. M-am uitat puţin, plăcut la mine ţîţele ei, mari erau, ca lubeniţa, şi cînd m-am uitat mai jos, am băgat capu’ în pămînt, ioi, ioi, iştenem, ce fac acuma, am gîndit”…  Acţiunea din „O zi cu tata” are loc în ziua de naştere a protagonistului, care împlineşte… 6 ani. Fiindcă deja „eşti mare”, tat-so îl ia la cîrciumă… şi nu numai („Cîţi ani ai, puță, a zis el, iar eu am spus şase, azi am făcut. S-a luminat la faţă. Eşti mare, a strigat. Azi te iau cu mine! Eşti gata? Dacă eram gata?! Era ziua mea, aveam şase ani. Eram mare! Tata mă lua cu el! Normal că eram gata! Am sărit în sus de bucurie. Nu mi-a păsat cînd mama a ieşit la geam şi s-a luat de noi, unde duci copilul, mă, printre animalele alea, vrei s-ajungă vagabond, ca tine? Ba chiar m-am simţit bine cînd tata i-a tăiat-o, vezi-ţi de-ale tale, e bărbat acum, îl iau cu mine la cîrciumă, doar n-o să stea toată viaţa lîngă curul tău!”). Atmosfera din bodegă e exact aşa cum şi-o imagina copilul. Taică-so cîştigă la zaruri, după ce-l pune să le pupe, ca să-i aducă noroc, apoi îl duce la amantă, că-i „mare” deja şi… va înţelege mai tîrziu. Îi dă ăleia toţi „banii noştri”, deşi pe drum îi promisese că-i va da şi lui ceva. Copilul fuge şi taică-so se face tot mai mic, pînă dispare („Am fugit în curte. Am prins un fluture, i-am smuls aripile și l-am strivit sub talpă. Apoi am trîntit poarta și am luat-o la goană. M-am uitat peste umăr de vreo cîteva ori. Tata se făcea din ce în ce mai mic. Cît mine, cît jumate din mine, cît un zar, cît un punctuleț. Pînă cînd nu l-am mai văzut deloc”). Şi „Feri baci”, şi „O zi cu tata” e despre rolul tatălui în copilărie, despre absenţa tatălui şi despre cum tinerii taţi sînt mai degrabă ca nişte fraţi mai mari, foarte nepricepuţi în a-şi creşte odraslele…  Între timp Bogdan Munteanu a mai publicat romanul „Stai jos sau cazi”, la aceeași editură, în aceeași colecție, n’autor, coordonată de Eli Bădică, volum care, deși e scris în același stil, cu mult umor și (auto)ironie, în același timp e foarte serios, pentru că abordează o astfel de temă, serioasă – epilepsia. Dar numai cu umor poți învinge sau îmblînzi o astfel de boală. Îmi place cum scrie Bogdan Munteanu și-l recomand cu încredere! 

În noua sa carte, „Cînd ești fericit, lovește primul” (Cartier, 2025), cea mai dură de pînă acum, Tatiana Țîbuleac își construiește un roman pe două linii de subiect, pe care le intercalează-îmbrățișează încontinuu, iar cititorul trebuie să aibă grijă să le lipească încetul cu încetul, cu răbdare și atenție. Primul plan e de la Chișinău, din copilăria, apoi adolescența și tinerețea Milei, personajul principal, și a celor din jurul ei – părinții, prietenii, vecinii, colegii, mama vitregă, iubiții. Al doilea plan e parisian, de la maturitate, cînd Mila lasă totul în urmă, casă părintească, tată, universitatea unde era profesoară și emigrează la Paris, nu după un trai mai bun, ci după cei doi prieteni din copilărie, Malik și ea, pentru a fi din nou împreună. Așadar, avem atmosfera apăsătoare a Chișinăului din anii ’90 și viața emigranților din Estul Europei în Parisul zilelor noastre, acum, după pandemia de Covid, cînd e război în Ucraina. Sare mereu de la un plan la altul, cititorul parcă aflîndu-se în fața unui ecran cu flash-uri care apar dintr-un film tăiat și cadrele ar intra întîmplător pe ecrane, fără o succesiune temporală. Eu mi-am însemnat povestea chișinăuiană aparte și istoria parisiană în altă parte și așa am putut reface mai ușor acest puzzle existențial și social.  Romanul începe cu o femeie, Mila, care nu mai bea de șase luni („Astăzi se împlinesc șase luni de cînd am jurat că nu voi mai bea”), supărată și disperată că abstinența asta n-a ajutat-o cu absolut nimic, nici măcar financiar, că de cînd nu mai bea mănîncă mult mai mult, ca să umple golul lăsat de alcool, zice ea. Să se lase n-a fost deloc ușor și „n-a fost tocmai o alegere”, în sens c-a trebuit, n-a avut de ales. Începuse să uite, se trezea în situații groaznice și penibile, periculoase pentru ea, își pierdea cunoștința, se trezea cu mîinile însîngerate, îngrozită să nu fi fost violată sau tîlhărită – frici obsesive, aduse cu ea la Paris din Estul Europei. Îi invidiază pe bărbații alcoolici, pe care nu-i urăște nimeni, oricît ar bea, oriunde ar bea, cu oricine ar bea. Astfel și-l amintește pe tatăl său, un intelectual talentat, care venea acasă „beat în neștire” seară de seară, dar toată lumea îl respecta și chiar îl iubea. La vîrsta ei, la 50 de ani, tatăl ei bea mereu, „bea la terase. Bea la Casa Presei. Bea la Uniunea Scriitorilor. Bea mai mult decît mînca și mai mult decît dormea”. Aici recunosc Chișinăul studenției mele (cînd încă nu făcusem cunoștință cu Bahus, deci îmi amintesc și mai clar bețiile ziariștilor, scriitorilor și studenților din acea vreme, exact în locurile amintite de Tatiana Țîbuleac).  Mila vrea lucruri normale, dar pe care nu le are – „să lucrez ce-am învățat, să mănînc bun și să pot dormi măcar duminica, măcar pînă la amiază. Aș vrea să am și eu weekenduri lungi și vacanțe (…) și să mă duc la mare cu un bărbat sănătos, care nu trebuie împins în cărucior sau lovit între omoplați. Un bărbat care să mă vadă și să vrea ce vede”. Îi e foarte greu să se abțină de la băutură; cînd vede o bătrînă care bea apă „vreau vin. Mă uit la burta gravidei și o văd plină cu vin”. Asta fiindcă atunci „cînd beau, pot uita. Cînd beau, pot ierta. Cînd beau, tata se scurge în mine și acolo nu mai poate să moară”, își spune ea.  Părinții ei nu se înțelegeau deloc și stăteau împreună doar din cauza ei. Mamă-sa a murit la 23 de ani, cînd ea încă nu era nici de grădiniță, au locuit într-o cameră dintr-un cămin de nefamiliști, cu baia și bucătăria la comun. După moartea mamei, s-au mutat într-o garsonieră de la marginea Chișinăului, primită de la redacția la care lucra tatăl, care nu se descurca deloc cu fiică-sa, fiindcă era mereu la serviciu, apoi se obișnuise cu deplasările la care nu avea de gînd să renunțe. O doctoriță din blocul în care locuiau i-a spus că dacă ar da-o la școală, ar ajuta-o și fiu-so, Malik, cu trei ani mai mare și i-ar fi și lui, tatălui, mai ușor. De atunci Mila și Malik au fost nedespărțiți, el a învățat-o ce ar fi trebuit s-o învețe mamă-sa, cu el și-a început și viața sexuală. Din una din deplasările lui de serviciu, taică-so a adus în casă o femeie, pe Nina, care să aibă grijă de Mila, chiar dacă ei doi aveau în comun doar dragostea pentru dulceața de caise, pe care Nina o făcea ca nimeni altcineva. La un moment dat a venit în bloc o nouă familie, din Tiraspol. El, Gleb, era fără picioare, soția sa, Roza, și o fetiță foarte frumoasă care i-a vrăjit din prima și pe Malik, și pe Mila („Nu știu dacă prima viață mi s-ar fi potrivit mai tare. Știu doar că în acea vară în care ea a intrat în curtea noastră cu frumusețea ei, cu rănile ei, cu merele ei verzi – ca o zgripțuroaică tînără prefăcută în lumină –, eu cu Malik am pierdut totul. Mai întîi capul. Apoi, pe rînd, inima. Iar la sfîrșit, cel mai de preț lucru care ni s-a dat vreodată, prietenia”). Fata era nepoata lor; mama, sora lui Gleb, murise în accidentul în care Gleb și-a pierdut picioarele. După acel eveniment nefericit fetița și-a pierdut graiul, dar intra în rolurile actrițelor de la TV și atunci comunica, prin replici învățate la televizor. Protagonista din romanul „Din cauze naturale” de Nina Lykke (Humanitas Fiction, trad.: Ivona Berceanu), medic, are o explicație pentru astfel de situații: „Subconștientul alege și discerne zgomotul constant care ne înconjoară și relevă ceea ce știm în interiorul nostru, dar poate nu reușim să recunoaștem. Frînturi de informații aparent fără sens se pot aduna în mici fante din creier și să zacă acolo, să te roadă. Acestea pot conține replici dintr-un film, o propoziție prinsă din zbor de la masa vecină, într-o cafenea, ceva ce vezi trecător pe net, un pacient

Lucrînd în ultimii (destui) ani la o librărie, am posibilitatea să răsfoiesc toate noile apariții. De obicei citesc începutul, sfîrșitul și un fragment la nimereală și-mi dau seama ce fel de carte am în mîini și dacă-i pe gustul meu sau nu prea. Unele cărți mă atrag imediat și „Din cauze naturale” de Nina Lykke (Humanitas Fiction, trad.: Ivona Berceanu) mi-a plăcut din prima, a fost suficient să arunc o privire pe prima pagină ca să mi-o cumpăr și să-mi doresc s-o citesc (Așa începe: „Nimeni nu cunoaşte curenţii de adîncime ai populaţiei aşa cum îi ştie un medic de familie. M-am confruntat cu de toate: fără glucoză, fără lactoză, fără zahăr, chestiuni dezbătute pe internet şi la fiecare al doilea articol de fond din ziare, care îi fac pe oamenii sănătoşi să creadă că, dacă încetează să consume pîine sau brînză, totul se va rezolva. Cei de vîrstă medie nu înţeleg de ce sînt tot timpul obosiţi. „Pentru că începeţi să îmbătrîniţi”, le zic eu, dar ei cred că treaba asta cu îmbătrînirea nu se aplică în cazul lor, aşa cum nici moartea nu se aplică în cazul lor. Li se pare firesc ca trupul să le funcţioneze fără să scîrţîie din încheieturi şi sînt surprinşi în ziua în care el, corpul, nu mai răspunde comenzilor la fel ca înainte. Ziua în care materiile fecale refuză să iasă, somnul refuză să vină sau muşchii nu vor să coopereze. „Patruzeci şi şapte nu înseamnă că eşti bătrîn”, spune pacientul în vîrstă de patruzeci şi şapte de ani. „Ba da”, îi zic eu, „la patruzeci şi şapte de ani eşti destul de bătrîn ca organismul să nu mai funcţioneze ca înainte”. Dar ei nu vor să accepte una ca asta. Aşa că îşi văd de viaţa lor la fel ca pînă atunci, apoi îşi cumpără un anumit tip de suc sau de pulbere verde de pe internet, sau găsesc o dovadă că sînt alergici la ceva sau prezintă intoleranţă la vreun fel de mîncare, astfel încît să-şi poată continua viaţa în acelaşi mod. Totul se rezumă atunci la a bea acel suc, la a consuma acea pulbere, la eliminarea vreunui aliment de bază din dietă sau la a se feri de orice tip de blană. Nu ascultă de mine cînd le spun că trebuie să se calmeze, să se mulţumească totuşi cu situaţia dată, să mănînce variat şi să facă mişcare, în ordinea aceasta. Mi-e lehamite să repet aceleaşi lucruri, şi lor le este lehamite să le tot audă, dar acesta este adevărul, iar adevărul este plictisitor”). Mi-am dat imediat seama că e un roman scris cu multă plăcere, din ăla cinic, cu umor negru, care-mi place, fiind un „roman cu medici”, o carte la care mă voi distra copios, apoi, am simțit și că protagonista, de vîrsta mea, se află în situația & starea mea de acum, de aproape lehamite, după ce ani de zile a încercat să se implice, să facă viața celor cu care intră în contact mai frumoasă, mai liniștită, mai relaxată. Apoi, m-am prins că personajul Ninei Lykke seamănă cu personajul principal al cărții la care scriu de multă vreme. Dar așa s-a întîmplat că am tot amînat lectura romanului care a stat mereu lîngă biroul meu cu cărți care urmează să fie citite. L-am luat cu mine abia acum, cînd am făcut o călătorie în Armenia, unde nu mi-au lipsit cărțile Narinei Angarian, care, oricît de optimistă ar fi, e, totuși, serioasă, mai ales în ultimele două cărți publicate la noi. Mi-am zis că-mi iau „Din cauze naturale” pe post de carte de relaxare, deși am bănuit eu că Nina Lykke își va pedepsi cititorul care se așteaptă doar la distracție.  Protagonista cărții este Elin, un medic de familie de 50 de ani, care nu mai are rezistența și răbdarea de pe vremuri, cînd și-a adus în cabinet un schelet, Tore, căruia i-a pus o pălărie, pe vremea cînd încă o preocupau chestii cum ar fi rolul umorului în relația doctor – pacient și semnificația rîsului în procesul de vindecare. Acum are un dialog interior continuu cu Tore, ori despre pacienți, mulți – bolnavi închipuiți, ori despre viața ei. E căsătorită cu Aksel, medic ortoped, care, cînd nu e la muncă, e mai mult în competiții de schi. Hobby-urile ei sînt serialele și băutura, după munca cu clienții ei îngrozitori (exemplele-s în carte) are motive serioase să se relaxeze cumva. După cîteva experiențe neplăcute refuză total viața socială și ea, și soțul.  Totul e distractiv, ironic și critic cît e vorba de alții, dar Elin mai are și o viață personală. După o relație cu un fost iubit, Bjorn, se separă de Aksel și se mută din cartierul Grenda, un fel de rai al anarhiștilor norvegieni, în cabinetul ei medical, deși ar fi putut locui în apartamentul mamei ei, acum la o casă de bătrîni.  Întîlnirile cu clienții sînt asemănătoare cu întîlnirile cu clienții din librărie – și din realitate, și din romanul la care tot lucrez, iar dialogurile cu scheletul la mine-s dialoguri cu fanToma, cu care, însă, nu avem dialoguri interioare, ci reale, dar cînd sîntem doar noi doi, de obicei înainte de deschidere.  „Din cauze naturale” de Nina Lykke, considerată una dintre cele mai originale voci literare scandinave, este romanul femeii la 50 de ani, un roman cinematografic, de altfel regizoarea Tyra Tønnessen a făcut din roman un spectacol, pus în scenă la Teatrul Național din Oslo. O carte care la început pare amuzantă și haioasă, dar care, păstrînd, totuși, umorul și ironia de la început, devine foarte serioasă, acidă, satirică, apăsătoare. O carte despre natura umană, despre viața medicilor de familie și despre medici, despre familie, despre relația de cuplu, despre viață, despre destin. Roman cîștigător al celui mai important premiu literar norvegian, Brageprisen (2019), nominalizat, în același an, la premiul acordat de librarii norvegieni, Bokhandlerprisen. Cea mai bună carte a anului 2019 în publicațiile Dagsavisen, Dagbladet, VG, Adresseavisen, Aftenposten și Klassekampen. Bestseller internațional, în curs de apariție în peste

„Este mai ușor să vorbim despre ororile lumii decît despre frumusețea lucrurilor.” Librarul din Gaza („L’homme qui lisait des livres”) este cel mai recent roman al scriitorului marocan Rachid Benzine, profesor, islamolog și cercetător la Fonds Ricoeur.  Acțiunea din Librarul din Gaza are loc, firește, în Gaza, „un oraș rescris în permanență”. Narator e Julien Desmanges, fotograf francez, corespondent de presă. Între bombardamente, iese din hotel și se plimbă printre ruine, în căutarea unei fotografii pe care să i-o accepte ziarul la care lucrează („Copiii chirăie, femeile umblă de colo-colo, totul este mișcare. Negustorul se agită, cîntărește, discută, împachetează. Dar ceva trădează o anume descurajare. Efortul fiecărui gest, poate. Bărbatul știe că aici pacea este mereu provizorie. Și atunci vinde repede, vinde tot. Ca și cum ziua de mîine ar putea să dispară pentru totdeauna. Praful, omniprezent, acoperă totul. O senzație de pămînt, de uscăciune în gît. (…) Și totuși, oamenii continuă să trăiască. Un teatru al mizeriei și nebuniei, un bal grotesc la care viii nu mai sînt întru totul vii, dar nici întru totul morți deocamdată. Se tîrăsc prin ruine ca niște fantome, cu aerul celor care au văzut totul, au pierdut totul și nu mai așteaptă nimic, doar sfîrșitul. Pînă atunci, însă, trebuie să trăiască. Prin urmare, copiii fug și rîd mereu. Știu deja totul despre moarte. Le e de ajuns o minge dezumflată ca să facă slalom printre ruine. E un teren de joacă la fel ca oricare altul. Mai interesant chiar. Uneori poți găsi comori”). La un moment dat fotograful observă un bătrîn de 60-70 de ani, citind în fața unei librării („Încă n-ai declanșat aparatul. Te temi să nu sfărîmi o clipă de grație. În scena aceasta este totul. Tot ce a devenit Gaza. Un bătrîn librar care se agață încă de cărțile lui, care citește la doi pași de ruine. Ca și cum cuvintele ar putea să-l scape de zgomot, de suferință, de moartea lentă a orașului. Și îți spui că asta e imaginea autentică. N-ai nevoie să mai cauți. E acolo, sub ochii tăi”). Îi cere voie să-l fotografieze, iar acesta îi spune că pentru asta va trebui să-i asculte povestea, iar mai întîi îi dăruiește trei cărți, să le citească pînă mîine, cînd, dacă va mai fi în viață, se pot revedea. Așa sînt albumele Mihaelei Noroc cu cele mai frumoase femei din lume – sînt atît de apreciate și pentru că fiecare fotografie are o poveste în spate! Pe librarul lui Rachid Benzine îl cheamă Nabil Al Jabel și a doua zi e tot la librăria sa, între cărți („În mijlocul cărților, totul este ca în depărtare. În fundal. Un murmur, mai curînd. Un sunet abia perceptibil”). Aduce ceai, cafea („are proprietăți extraordinare pentru corp și minte”), curmale și-i povestește viața sa.  Nabil Al Jabel e născut în 1948 (deci e mai în vîrstă decît tata cu un an). Bunicii au fost țărani. Părinții au fost scoși din case, alături de ceilalți consăteni, împușcați la nimereală, iar cei care au scăpat au fost trimiși în exil. Ai lui au rămas în viață; dar mamă-sa, care avea 19 ani, a fost rănită și l-a născut a doua zi, chiar pe 1 ianuarie (el fiind al doilea copil al cuplului). Din satul de lîngă Haifa au ajuns într-o tabără de pe valea Iordanului. Moussa, frate-so, era considerat cel mai promițător elev din tabără, citea mult și învăța foarte bine, dar avea o furie și un dor de răzbunare pe care el nu-l înțelegea. În 1966, cînd avea 18 ani, tatăl i-a anunțat că a doua zi dimineață pleacă. Toți s-au bucurat, doar el nu, că el nu cunoștea nimic altceva. În tabăra din Jbaliya/Gaza a cunoscut teatrul și pe Hiam. La 17 ani a urmat cursuri de teatru cu un scriitor francez, de plictiseală. În piesa pe care o jucau, el era Hamlet, iar Hiam, viitoarea lui soție, era Ofelia. Premiera a fost un triumf. Atunci a înțeles forța literaturii, fiindcă fiecare om s-a bucurat în felul lui de ea, chiar și analfabeții. În 1957 Israelul a atacat tabăra, atunci un tanc i-a călcat pe bunici cu șenilele, Moussa a sărit să-i salveze, dar a fost împușcat, ultimul lui cuvînt pentru fratele său mai mic fiind „Citește”. A organizat cu soră-sa o bibliotecă, cu lecturi publice. La 20 de ani a lucrat ca interpret pentru Națiunile Unite, apoi a plecat, împreună cu sora sa Maryam și cu prietenul Hafez, la studii la Universitatea din Cairo. Hafez voia să se facă ziarist, soră-sa – avocată, iar el – profesor de literatură. Soră-sa a absolvit facultatea în calitate de șefă de promoție și a emigrat în SUA. Hafez lucra la un ziar clandestin din Egipt, pentru că în Palestina ziarele au fost închise. După absolvire, în 1973, s-au întors în Gaza de bună voie. Hiam era medic, el – profesor, iar Hafez a intrat în politică. Primul copil, Mourid, li s-a născut în 1976. În 1987 a început o mare revoltă a palestinienilor, iar fiul lor de 11 ani a fost ucis. A ieșit și el în stradă, a fost arestat și și-a mai văzut soția și fiica doar după 20 de ani. Cît a stat în pușcărie, i-au murit părinții („Adesea invizibili, vii sau morți, părinții te însoțesc în fiecare clipă a vieții”). A ieșit din pușcărie în 2006, iar în 2009 i-a murit soția, după un bombardament. Atunci și-a deschis librăria. Îl mai vizitează fiica lui și cei trei copii ai ei…  Bătrînul librar l-a lăsat să-l fotografieze doar după ce i-a povestit biografia sa, identică cu istoria poporului său („Fotografiază-l pe bătrînul Nabil Al Jaber. Pierdut în mijlocul cărților lui, așa cum e pierdut în lumea asta absurdă, turbată, inumană”).  Acea primă întîlnire a fotografului francez cu librarul din Gaza a avut loc în 2014 și de atunci au corespondat și s-au sunat mereu pînă în 2023. S-a întors în Gaza în 2025, cînd nu mai era nici o clădire în picioare și „dezastrul era absolut”. Librarul din Gaza de

1994 de Mugur Grosu este romanul unui adolescent visător și talentat, Soni, născut la malul mării, la Constanța, care, după absolvirea liceului, se trezește că are viața în față, dar habar n-are ce să facă cu ea, fiindcă nu l-a învățat nimeni și a rămas blocat într-un moment anume, de unde nu știe unde și cum să se miște mai departe, exact ca-n relația sa cu Miere, care n-a mers pînă la capăt, ci s-a blocat undeva… foarte pe-aproape.  Romanul începe cu o petrecere de revelion, dintre anii 1993 și 1994, la care mai participă și cîteva personaje principale, Virgil, Miere, apoi scrie capitolele despre aceștia, toate textele din acest roman autobiografic încheindu-se cu cîteva versuri, după mențiunea „Am scris mai apoi”. Așadar, naratorul practic îi povestește cuiva adolescența sa, după care a devenit poet și a scris și poezii despre ea, iar acum, iată, un adevărat roman.  Protagonistul, Soni (de la „sonatu’ care cîntă la pian cea mai tristă polcă”) trece prin foarte multe aventuri, pe la foarte multe locuri de muncă, din toate domeniile & zonele țării, dar și prin brațele a multe fete, una mai frumoasă ca alta. Deși artist, – și asta a observat și tatăl său –, elev la grupul de jazz al celebrului Harry Tavitian, muzician avangardist, care le preda lecții ca un șaman, Revoluția l-a prins elev la marină, unde s-a dus cu gîndul că așa poate fugi „dincolo”, adică poate din ghearele sistemului comunist, poate deveni un om liber. La marină se cam îndrăgostise de profa de mate, doamna Boss. Apoi se îndrăgostește de Miere, cu doi ani mai în vîrstă, care „era mai frumoasă decît puteam suporta. Era atît de frumoasă, încît mi-am ferit imediat privirea”. La început s-a simțit „ca o gîză în plasa păianjenului. Și tot ce-mi doream era să nu mă lase să scap”, dar, după o seară foarte intensă, îi scrie o scrisoare de adio și nu cedează la insistențele ei și ale lui Virgil de a-l înțelege ce l-a apucat. După absolvirea liceului de marină se gîndește să se facă ucenic la un pictor de biserici, că după căderea comunismului obsesia pentru „dincolo” se mutase în sus. Află că la Mănăstirea de la Sîmbăta de Sus un pictor are nevoie de ucenic, așa că ia trenul și, via București, Sibiu, Voila, ajunge la Sîmbăta, unde obține un loc într-o chilie, pe care o împarte cu cineva, cu care se duc la „starul mănăstirii”, un mare teolog, orb din naștere, pe care l-am cunoscut și eu, dar ăsta urăște fumatul și-i ginește imediat. Cînd se întoarce după o plimbare pe munte, e agățat de un pictor tînăr, care-l ademenește în atelierul lui de lux, unde încearcă să-l violeze. După care constată că tovarășul de cameră i-a furat și banii, și hainele de schimb și a dispărut. Se lipește de grupul de muncitori de lîngă mănăstire și muncește pînă la desființarea șantierului. Dar înainte de asta mai descarcă un vagon de piatră cubică la Voila, unde un tractorist îi sparge fața. Cînd se duce la București, apoi acasă, aude aceeași replică – „Te-au bătut minerii?” Erau anii ’90, cînd România era lovită de mineriade, șase la număr. Și de aici încolo a mai lucrat în multe locuri și a trecut prin multe îndrăgosteli scurte și sezoniere, ca o seară de vară la mare, toate interesant de urmărit alături de Soni, pe care le găsiți în carte.  Fiind în colecția „Prima dragoste”, te întrebi care e prima dragoste pentru Soni sau măcar cea mai intensă. Putem crede că cel mai mult a pătimit și tînjit după această Miere, care la începutul și sfîrșitul cărții e iubita celui mai bun prieten al lui, Virgil. Probabil vom descoperi într-un alt roman continuarea, sper că asta sugerează margareta de sub titlul de pe coperta I. 1994 de Mugur Grosu e un roman foarte interesant, care se citește cu cea mai mare plăcere și care poate fi ușor ecranizat, fiind și cinematografic.  Mugur Grosu, 1994, Editura Paralela 45, 2025 

Nicolae Esinencu e unul din scriitorii români din Basarabia la care țin foarte mult. Și acum, după 10 ani de la moartea sa, mai recitesc din cînd în cînd din poeziile lui extraordinare, interesante, originale.  De data asta am descoperit „Vin chinezii”, un micro-roman poetic publicat într-o ediție foarte frumoasă a editurii chișinăuiene Prut, în Colecția Platforma, după ce „a fost transliterat, redactat și supus investigației în Laboratorul de cercetări literare și biobibliografie al Bibliotecii „Onisifor Ghibu”, filială a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, Chișinău”, sub îndrumarea lui Vitalie Răileanu, care semnează și prefața cărții.  „Vin chinezii” e o distopie despre frica rușilor de a fi cuceriți de chinezi sau despre cum rușii vor fi cuceriți de chinezi, temă de care e obsedat în romanele sale și Vladimir Sorokin, cel mai popular și mai bun scriitor rus contemporan, care acum nu mai locuiește în Moscova lui natală din motive evidente – e oponentul dintotdeauna al dictatorului Putin. Romanul are două planuri. Primul, din timpul acțiunii, are loc în Metroul Guvernamental din subterană sau subpămîntă, cum ar zice Radu Vancu, săpat la 500-600 de metri sub metroul din Moscova, care e identic cu metroul de deasupra, cu aceleași stații, aceleași străzi. Personajul principal, Nicolae, e scriitor basarabean, iar al doilea plan e din trecut și se desfășoară în Moldova natală, plan în care-și amintește biografia sa, începînd cu bunicii, părinții și pînă la soție, colegii scriitori, activitățile sale în Uniunea Scriitorilor și-n barul Uniunii Scriitorilor („să te porți așa cum ți-e caracterul, cum te-a făcut Dumnezeu. Bea, strigă, urlă și înjură-i pe toți. Așa cum o faci pe la barul Uniunii Scriitorilor”), încercarea de a-l înlocui pe vechiul președinte al Uniunii Scriitorilor și vizita la Moscova, în recepție la președintele Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică, Gheorghii Markov, autorul romanului „Siberiada”.  Nimeni nu știe cum a ajuns în Metroul Guvernamental și ce trebuie să facă aici. Se știe doar că aici toată lumea se află în mișcare, e activă, muncește, îi imită pe ceilalți („Umblă unde vrei și fă ce-ți poftește inima, dar nici pentru o clipă, ar fi bine, să nu uiți că pe aici, neapărat, toți sînt obligați să muncească, iar la muncă poți fi înșfăcat în miezul nopții, în tren, în stradă și folosit după necesități. Clădești, să zicem, după ce te-a tîrît cineva la muncă, imediat însă poate apărea altul în chiar clipa cînd muncești, te cară la altă muncă – să repari un robinet, să potrivești într-un sediu un portret, să plimbi un cîine, să ai grijă de-o mîță… Aici este important ca mereu să fii în mișcare, mereu să creezi impresia că ești grăbit, mobilizat de probleme, și grave! Poftim, tipul de la colț îmi și face semn cu degetul, mă poftește să mă apropii. Parastasul mamei mă-sii! Pe aici toți par șefi. Cine-i?”). Se muncește pînă la limita absurdului, cînd, în viața normală, n-ai mai înțelege nimic din ce (ți) se întîmplă („Din cînd în cînd, cîte unul, pe neașteptate, se apleacă, ridică, să zicem, o mătură din cale, mătură pe ici-colo, apoi aruncă mătura tot așa cum a ridicat-o și merge mai departe. Ia uitați-vă ce face ăla! Îi smulge unuia sacoșa din mînă. Merge omul cu o sacoșă și, nitam-nisam, altul îi smulge sacoșa din mînă și merge mai departe, ca și cum nu s-a întîmplat nimic. Culmea e că și cel păgubit merge mai departe, ca și cum nu a păgubit nimic. Dar uitați-vă ce se întîmplă mai încolo! Tipul care a furat sacoșa i-o bagă altuia în mînă și își vede de treabă. Merge mai departe. Culmea e că și cel căruia i s-a băgat în mînă sacoșa merge mai departe, de parcă nu i s-a întîmplat nimic”).  Metroul Guvernamental e planul de salvare al rușilor, îi spune lui Nicolae o bătrînă clarvăzătoare, care se prinde că scriitorul nu e rus, chiar dacă accentul lui e foarte greu de sesizat („Ăsta-i noul program al Rusiei. Rusia vrea să purifice sîngele rus. Metroul Guvernamental este parte din unul din programele lor de așa-zisă „purificare”. Program fundamental de renaștere a Rusiei. Nu știai? S-a întîmplat să nimerească aici gruzini, armeni, nemți chiar, dar sînt morți demult. Au fost aruncați din tren chiar în clipa cînd au fost descoperiți sau divulgați. Așa că să fii atent. Aici, unde ne aflăm noi, e numai intrarea în Metroul Guvernamental, adevărata Rusie se întinde pe sub pămînt, tunelurile care se sapă au ajuns demult sub Ural, în Siberia, vor să pătrundă sub China. Chinezii, zic rușii, sînt moartea lor și vor să-i dărîme din adînc. Sapă și sapă sub China…” Sau, cum zice Olga, un personaj care se ține scai după el, „creșterea fulgerătoare de chinezi e moartea Rusiei. Săpăm să prăbușim China”…  „Vin chinezii” de Nicolae Esinencu e o distopie care a devenit foarte actuală între timp, scrisă într-un stil original, poetic, concentrat, simbolic, înțelept, dureros de frumos cînd e vorba de subterană și melancolic & aventuros cînd în față ies amintirile din viața lui în Moldova, printre neamuri, prieteni, colegi. Un roman care se citește cu plăcere, dintr-o respirație, chiar dacă după prima lectură mai revii la unele fragmente scrise ca niște adevărate poezii. Lectură plăcută!  Nicolae Esinencu, „Vin chinezii”, Editura Prut, 2023

„A tăcut, pătruns de sentimentul acut că undeva, în spatele lui, se ridicau și își ridicau aripile imense oamenii care plecaseră, dar rămăseseră pentru totdeauna cu el”. La noi, scriitoarea armeană Narine Abgarian este una din cele mai iubite scriitoare din afara României, cărțile sale fiind publicate la Editura Humanitas Fiction, în Raful Denisei. După „Din cer au căzut trei mere”, roman devenit bestseller imediat după publicare, au mai apărut „Simon”, „Viața e mai dreaptă decît moartea” și acum, iată, „Oameni care vor fi mereu cu mine”, toate în traducerea extraordinarei Luana Schidu. Din Prolog aflăm că podișul Armeniei a văzut multă frumusețe la viața lui, dar e îmbibat de sînge și lacrimi, fiindcă s-au dus multe războaie pe teritoriul lui. Cei mai cruzi au fost perșii, care au încercat să șteargă de pe fața pămîntului neamul armenesc, alungînd oamenii din țară și distrugîndu-le localitățile. Dar cei mai viteji armeni au rezistat, retrăgîndu-se în munți, apoi revenind acasă. Așa s-a întîmplat și cu orășelul Berd, cîndva ras din temelii, dar oamenii s-au întors și și-au făcut case lîngă fosta cetate în numele căreia a fost numită localitatea, berd în armeană însemnînd cetate. Berd-ul Narinei Abgarian, unde s-a născut și unde au loc absolut toate cărțile sale. În Berd „cerul e foarte jos”, spune Narine Abgarian, ceea ce-mi amintește de Antonești-ul meu, unde cerul e foarte, foarte jos, mai jos decît oriunde altundeva.  Narator în primul text este o fetiță (care nu vrea să i se spună pe nume, ci Fetița. Abia la pagina 194 aflăm c-o cheamă Ninocika și de ce nu vrea să i se spună pe nume), de aceea avem multe descrieri ale animalelor și păsărilor din jur, dar și ale obiceiurilor oamenilor de Berd, văzute de un ochi proaspăt, practic dinafară. Fetița se duce cu mama la vecina Vardik după lapte, mamă-sa constată acasă că femeia iar l-a îndoit cu apă, iar bunică-sa, pe care o cheamă Tata (Melikian), îi spune că nu trebuie să caute dreptatea în toate, pentru că sînt lucruri care trebuie luate așa cum sînt, „e mai simplu să te împaci cu ele”, zice. Sînt vecini cu nani Tamar, străbunica. Bunica Tata a crescut o livadă de zarzavat, din care nu are voie să lipsească cresonul, fiindcă bunicul se ridică de la masă în semn de protest dacă nu-i dai și creson. Fetița află c-ar fi avut o soră mai mare, dar acum nu mai e, mai observă și că mamă-sa se supără foc dac-o întrebi ceva despre asta. „Ceva nu e bine pe lumea asta, știu eu”, își zice Fetița care, cînd e întrebată cît e ceasul, spune că „ora e cît trebuie”…  În a doua parte avem altă fetiță, Vera, de 6 ani, care are doi frați, Mișca, de 9 ani, și Vaska, de 5. Părinții (Andro și Maria Ogandjanov) erau mai mereu la muncă, așa că toate grijile casei cădeau pe spatele Verei, că băieții n-o ajutau deloc, unul era prea mic, al doilea – prea vagabond. Certăreața vecină Zoia, cea mai bogată locuitoare din Kirovabad, gătea gustări tradiționale armenești – pastramă și sugiuc. Sugiuc – „produs de cofetărie făcut din nuci muiate în must fiert cu făină” sau „un fel de cîrnat afumat preparat din carne de oaie, de capră sau de vită”. Bogăția ei se bazează pe jafurile lui fiu-so din casele nemților deportați după război. Camera în care locuiesc e închiriată, iar într-o seară Vera l-a auzit pe taică-so povestind cu proprietarul, cu care erau prieteni, că nu regretă c-a omorît (și-a răzbunat tatăl), a făcut 15 ani de pușcărie din cauza asta, după care a luptat eroic în război, unde a omorît, în luptă, mulți alți oameni. E o cameră foarte mare, iar cei din familia prietenei ei, Lilka, nu au avut noroc de ceva asemănător, apoi, nici n-ar fi putut închiria ceva mai bun pe salariile lor mizere de profesori, zice Narine Abgarian, născută într-o familie de profesori. Oriunde se duce, Vera întîlnește alți și alți oameni, toți – personaje, cu povestea lor, cu soarta lor tragică de după război („Războiul rămăsese demult în urmă, dar le otrăvea și acum existența, făcîndu-se simțit în nopțile fără somn, în crizele de furie necontrolate, în dureri-fantomă”). Tatăl Lilkăi a rămas fără o mînă în război, mănă lipsă, dar care-l doare în continuare, iar mama ei e mereu tristă. Se duc după lut, la olarul bătrîn care și-a pierdut toată familia în război, pe fii – în luptă, pe soție – de necaz. Calfa tînără e un polonez din Kiev, rămas orfan. Acolo le ajută un copil care tocmai a dat foc la cotețul bunicii. Părinții Verei se certau prea des, mai ales cînd Andro bea fără măsură, dar pînă la urmă se împăcau. Într-o zi a văzut-o pe Maria ascultnd-o, necăjită, pe baba Zoia, care-i povestea că Andro o înșeală. După ce-a intrat în curte, Maria s-a prăbușit. Vom vedea mai încolo că avem mai multe planuri temporale, despre viața mai multor generații, care se întretaie în text.  Usta Saro, bătrînul ceasornicar, spune că „poporul nostru are încăpățînarea-n sînge”, ceea ce susține și Narine Abgarian într-un interviu realizat de Ana Tepșanu pentru Hotnews („Ca orice alt popor căruia i-au fost date numeroase încercări grele și care, în ciuda acestui fapt, a știut să-și păstreze ființa și să dăinuie pînă în zilele noastre, armenii și-au elaborat o formulă proprie de supraviețuire: alfabetul, religia, tradițiile. Din contopirea aceasta de litere armenești întortocheate, psalmi bisericești și diferite obiceiuri s-a forjat caracterul complex al unui popor complex, dureros de naiv și enervant de încăpățînat, îndrăgostit de sine, dar generos”). Fetița din primul text se încăpățînează să învețe să meargă pe măgar și pornesc așa la o plimbare, ea pe măgarul Seto, străbunica Tamar și Vitka, pe jos. Doar că măgarul bătrîn e la fel de încăpățînat și o ia la galop pe marginea prăpastiei, pînă o aruncă pe Fetiță în urzici. Străbunica Tamar o duce la vrăjitoarea Zabel, care o descîntă pentru a-i omorî frica, cum ar veni.  Cînd Tamar

Noua carte de poezie a Cătălinei Bălan, „De partea bună a hărții” (Paralela 45, 2025) e un adevărat album interdisciplinar, care, în afară de poeziiile Cătălinei Bălan, mai conține intervenții conceptuale grafice, foto-video, audio și poetice de Ghenadie Popescu, Sergej Timofejev, Sorina Popescu și Diana Iepure, coordonatoarea Colecției METAmorfoze.  Volumul poetic e compus din trei părți: „De partea bună a hărții”, „Oasele” și „Viața noastră urbană”. Primul poem din carte e despre apartenența la o familie și despre rolul obiectelor din familie, care sînt mai mult decît amintiri, se transmit dintr-o generație în alta și sînt și utile („n-am cunoscut-o / niciodată / ba chiar, săraca, a murit cu 7 ani înainte să aflu de existența ei / dar iată că cele cîteva perechi de cercei de la ea / le-am purtat zi de zi / și încă le mai port”). Așa cum face parte dintr-o familie („cum e în familie așa e și cu patria / o răfuială permanentă”), aparține și unei anumite culturi (una „care concepe mintea separat de corp”) și istorii (zice că există și datorită străbunicii care a ascuns grîne pe timpul foametei de după cel de-Al Doilea Război Mondial și cam are dreptate, iar rîșnița aceea grea la care măcinau grînele „există și azi”, din păcate). Sîntem cine sîntem și datorită sau din cauza predecesorilor noștri, spune Cătălina Bălan: „nu sînt decît suma multor complexe de inferioritate / și a traumelor transgeneraționale / pe care nici un deceniu de terapie n-ar putea să le îmblînzească”.  În prima parte se observă cu ochiul liber nostalgii după copilărie („îmi plac mai ales amintirile din primii șapte ani de viață / în care credeam că familia mea e perfectă / și nu puneam prea multe întrebări”), cînd „pîinea era mai bună / buneii mai tineri / iar vara ținea mult / mult mai mult”. Noroc că fratele mai mic încearcă s-o mai tempereze și s-o mai aducă în prezent, aici și acum, cum ar veni, dar tot prin exemple artistice, concrete, dar și filozofice totodată: „fratele meu îmi spune // Cătălina / nu glumesc / ia bombonica asta. / închide ochii și imaginează-ți că te-ai dus la magazinul din sat / universal coop, de lîngă stadion / să cumperi o pîine / și în loc de rest primești o bomboană // simte-i gustul / n-o mesteca / nu-i așa că are gust de rest?” Apoi, ea însăși își vede viitorul altfel și altundeva decît în satul străbunilor: „soțul meu va trebui să fie / neapărat / un străin înalt / și frumos” (chiar n-o văd pe Cătălina Bălan avînd o relație de iubire cu personajele Dianei Iepure, Borea trompetistul, de exemplu). Oricum, prezentul nu are cum să n-o zguduie, să nu-i atragă atenția, chiar dacă prin ochii bunicilor, pentru că izvoarele săpate cîndva de bunicul au secat, casele cîndva noi și frumoase acum sînt părăsite și-n sat au mai rămas doar babe, cîndva școala din satul bunicilor avea 900 de elevi, iar acum abia adună 100 („coborî de pe deal”). Primul dialog poetic e unul al borcanelor, la care participă autoarea cărții, mama ei, poeta Diana Iepure, și Sergej Timofejev (tradus de Diana Iepure) și, ca personaj, bunica scriitoarei, mama Dianei Iepure și toate mamele basarabenilor care au plecat de acasă, care-i găsesc cu borcanele lor oriunde s-ar ascunde aceștia/acestea, altfel, vorba Dianei, mamele se supără. (Am și eu, firește, borcanele alea-n poezii; credeam că-n una, dar, căutînd-o, le-am găsit în mai multe). Cel de-al doilea dialog e despre mare, toți cei trei poeți de pe partea bună a hărții avînd poezii în care(-și) amintesc de mare. Partea a doua, „Oasele”, e foarte scurtă, dar dură, fiind despre războiul din Ucraina și despre indiferența și stilul de viață absolut iresponsabil din țările vecine țării atacate mișelește de Rusia lui Putin, stări pe care le prinde perfect și-ntr-un singur poem scurt, „o stea sau o dronă”, în care vedem prin descrierea a doar două situații cum unii sînt conștienți – și înfricoșați – de pericolul din apropierea imediată, iar alții habar n-au pe ce lume trăiesc, și-i doare-n bască: „mă uit pe cer și nu știu / dacă văd o stea sau o dronă / de fapt, nu e nicio problemă / tot ce-mi trebuie sunt mijloacele de producție / și o să vă convingeți ce avînt vom căpăta cu toții // în fața mea, la casă / fete îmbrăcate fast fashion / își mai cumpără cîte ceva / se poate observa cu ochiul liber / cam ce salarii au părinții lor”).  „Viața noastră urbană” e despre cum viața noastră socială se lovește de viața noastră interioară „ca un purice care sare de pe un picior pe altul”. Aici avem un eu liric feminin cînd mai jucăuș, mai haios („eram cu tata în Club A / și o doamnă la microfon / întreba pe toată lumea / ce e poezia? / ce e poezia? / stăteam crispată nici nu mă mișcam / de teamă să nu mă întrebe și pe mine”), cînd mai sadic („îmi place să te ciupesc mai ales dacă ai mîinile ocupate / cînd cărăm cumpărăturile de la supermarket / sau duci cănile folosite înapoi la bucătărie”). Dar de cele mai multe ori eul liric al Cătălinei Bălan vede și încearcă să înțeleagă „ce e bine și ce e rău”, să conștientizeze ce se întîmplă, de ce și cum a fost posibil să se întîmple („creier al meu / te rog să-mi arăți ce e bine și ce e rău / ce să cred și ce să nu cred / cîți oameni din apartamentele de aici ascultă aceeași melodie pe / youtube ca și mine / cîte cupluri fac sex simultan pe strada mea / în spatele ferestrelor întunecoase / și cîte se ceartă / uitînd pe moment de iubire / privindu-se în ochi / și întrebîndu-se cu o ură nedisimulată / cum dumnezeului au ajuns să locuiască împreună”).  Poezia Cătălinei Bălan din volumul „De partea bună a hărții” e cotidiană, existențială, (auto)biografică, socială, inspirată

Noua carte de poezie a lui Cosmin Perța, Hate Me Love, apărută la Editura Art, în colecția Pocket, coordonată de Mihók Tamás, e compusă din trei părți, „Hate”, „Me” și „Love”. Primele două părți conțin cîte un poem foarte lung, „Poetry Riot” și „Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte”, iar cu dragostea nu te prea joci, așa că „Love” e un ciclu compus din mai multe poezii de sine stătătoare, dar care tot se adună într-un poem care se poate recita cap-coadă într-o seară de spoken word (bine, Cosmin ar putea recita într-o seară și toată cartea, dacă are chef).   Hate Me Love începe cu „Orice poveste memorabilă se termină prost” și se termină cu un poem citabil integral, fiindcă e foarte bun, „Manual de despărțire. Lecția finală”, care se încheie așa: „E posibil să crăpi. E posibil să nu înțelegi ce se întîmplă cu tine, / e posibil să-ți scape, e posibil să mori. / Mori și gata. / Dar decît să mori e mai bine să iubești, / e mai bine să te scufunzi la mari adîncimi, / fără să știi dacă vei avea oxigen pentru întoarcere. / E mai bine să încerci să te împrietenești cu lei și tigrii, / e mai bine să te arunci cu coarda de pe un pod / peste Amazon”…  „Poetry Riot” e un poem-fluviu despre majoritatea dintre noi, despre oamenii simpli care trebuie să muncească pentru ca să trăiască/iubească/plătească, despre angajații care muncesc pentru alții și, firește, și despre angajatori, un poem social și existențial scris cu ură și ironie amară, în ritm de piesă rock/punk („Să nu dea naiba să te-mbolnăvești, / Boala e doar un pretext ca să nu muncești”).  În „Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte” eul liric constată, cu amărăciune, că nu e chiar cum credeam în tinerețe, cînd „am vrut să nu îmbătrînim niciodată”, că totul există doar la prezent, azi, pentru azi, totul se trăiește în direct, aici și acum, acum și aici… În „Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte” totul e atît de trist & serios, încît dispare rima din prima parte și rămîn „doar” ritmul, gîndurile, ideile și trăirile.  „Love” e despre acele chestii inexplicabile care fac posibilă iubirea, aici intrînd și îndrăgostirea, și dragostea, și vinovăția, și spaima, și despărțirea. Un ciclu poetic despre „respirația mea împletită cu respirația ta”, despre neputință și acceptare, curaj și asumare, răbdare și tăcere, blazare și uitare, spaimă și detașare, despre cum de dragul ei mănînci supă două zile la rînd („Ieri am făcut supă. / Tu nu erai. / Am mîncat azi supă cu gîndul la tine. / Tu nu mănînci seara și mîine / Nu știu dacă va mai fi bună. / Apoi m-ai sunat / A adus mama ta o găină de țară. / Mîncăm supă și mîine”), dar și despre „un viitor care nu se lega”, nu se mai lega…  Spuneam despre cartea de poezie dinainte de Hate Me Love, Cîntec de leagăn pentru generația mea, că poezia lui Cosmin Perța poate aduna foarte mult public, fiind în stare să atragă oameni care n-ar fi crezut c-o să le placă poezia. Și asta e valabil și pentru „Hate Me Love”, volum adunat și cu gîndul la spoken word-ul pe care îl practică, îl încurajează și-l îndrumă în ultimii ani Cosmin Perța. O poezie spectacol, poezie manifest, poezie marș, poezie performanță, care se citește cu vocea scriitorului în minte, de parcă ar recita-o Cosmin Perța pe o scenă, pe scena vieții. Citiți Hate Me Love, iar cînd are recital Cosmin Perța în orașul vostru – nu-l pierdeți!  Cosmin Perța, Hate Me Love, Editura Art, 2025