Articles by Anca Zaharia

Co-fondatoare a ONG-ului Qolony, inițiator al multor proiecte ce explorează intersecția dintre artă, știință și tehnologie, Floriama Cândea este artistă multimedia și manager cultural cu o vastă experiență. Am stat de vorbă cu ea despre cel mai nou proiect al Asociației Qolony, intitulat Hidrotopias, de cercetare a Deltei Dunării în zona Sfântu Gheorghe, despre care veți afla mai multe în cele ce urmează, dar nu doar atât, căci am profitat de ocazie pentru a o întreba pe Floriama despre tipurile de public de care au parte expozițiile Qolony, de așteptări și raportarea la mediul înconjurător, precum și despre lucrarea ca punct nu întotdeauna final. Care au fost reacțiile – așteptate și neașteptate – după expoziția de la Galeria Sector 1 din București, cum a primit capitala ce ați extras de la Sfântu Gheorghe? Cred că reacția pe care o anticipam era curiozitatea față de felul în care o cercetare de teren poate ajunge să se transforme într-o instalație și nu într-o simplă documentare a unui loc. Ce mi s-a părut însă foarte interesant a fost faptul că publicul nu a citit lucrările exclusiv prin referința la Delta Dunării, ci și prin propriile experiențe legate de fragilitate, schimbare, mediu și percepție. Lucrările noastre sunt foarte diferite ca formă și metodă, dar au un interes comun pentru ecologie și, mai ales, pentru felul în care înțelegem transformarea unui teritoriu, fie că vorbim despre schimbări climatice, geologice, sociale sau temporale. În sensul acesta, expoziția nu încerca să ofere o imagine unitară a Deltei, ci mai degrabă mai multe moduri de a o citi. Pentru mine, ceea ce am adus din Sfântu Gheorghe nu a fost propriu-zis un „peisaj”, ci un set de relații, observații și moduri de a privi. Una dintre consecințele importante ale cercetării a fost tocmai această schimbare de scară: începi să observi lucruri foarte mici, procese lente, forme de adaptare și interdependență care nu sunt neapărat spectaculoase, dar care spun foarte mult despre un loc. Interacțiunile și discuțiile dintre noi, artistele sau noi și cercetătorii au gravitat frecvent în jurul acestor distincții. Publicul din București a părut foarte curios și receptiv, dar pentru noi întrebarea importantă era dacă am reușit să facem lizibilă legătura dintre munca de teren și lucrările rezultate. Pentru că fieldwork-ul, cel puțin așa cum îl înțeleg eu, nu înseamnă doar să mergi într-un loc, să colectezi informații și apoi să revii în atelier cu „material”. Înseamnă o formă de cercetare situată: timpul petrecut acolo, întâlnirile, observația directă, lucrurile pe care nu le poți anticipa și, foarte important, felul în care propriile tale întrebări se modifică prin contactul cu acel loc. Documentarul, textele și lucrările din expoziție funcționau împreună tocmai pentru a face vizibil acest traseu dintre experiența teritoriului, cercetare și formă artistică. Și cum a fost primită Hidrotopias peste hotare, dat fiind că s-a încheiat și expoziția de la ReBonkers, din Varna, Bulgaria? Există diferențe pe care le-ai remarcat între cele două „plaje” de public? La Varna a existat, cred, o apropiere mai imediată de anumite teme ale proiectului, tocmai pentru că publicul are o relație cotidiană cu Marea Neagră și cu un mediu costier. Nu era nevoie de foarte multă contextualizare pentru a vorbi despre apă, schimbări de mediu, ecosisteme fragile sau transformarea unui teritoriu. La București reacția a fost poate ceva mai conceptuală, în sensul că publicul vedea mai întâi lucrările și abia apoi ajungea la teritoriul din care provenea cercetarea. La Varna am avut senzația că relația se putea construi și în sens invers: oamenii porneau de la propria experiență a unui mediu apropiat și ajungeau către lucrări. Au existat și diferențe între cele două expoziții. La Varna, de exemplu, proiectul Pepei Ivanova a avut o dezvoltare foarte interesantă prin colaborarea cu Chef Kaloyan Kolev, un apreciat bucătar bulgar și educator culinar. Publicul a fost invitat să guste preparate speculative care integrau specii invazive de pești și moluște. Deci proiectul Pepei, Eat That Invasion, a trecut astfel dincolo de prezentarea clasică a unor obiecte sau instalații și a intrat într-o zonă mai performativă și participativă, în care problema ecologică devenea ceva ce puteai literalmente gusta și încorpora. Tot la Varna am avut ocazia să prezentăm proiectul într-un format de dialog interdisciplinar, cu artiștii și cercetătorii împreună, răspunzând întrebărilor publicului. Pentru mine, asemenea momente sunt foarte importante. De multe ori, pe parcursul unui proiect, lucrăm separat, fiecare în atelierul sau laboratorul său, și comunicăm prin mailuri, call-uri, schimburi punctuale. Nu avem neapărat ocazia să ascultăm cap-coadă discursul celuilalt și să vedem cum s-a modificat cercetarea lui pe parcurs. Într-o astfel de conversație devine mult mai vizibil felul în care practicile noastre se influențează reciproc, chiar dacă rezultatele finale sunt foarte diferite. Nu aș spune că unul dintre publicuri a fost mai receptiv decât celălalt, ci că punctele de intrare au fost diferite. Și tocmai asta mi se pare interesant la o astfel de expoziție: faptul că aceeași lucrare se reconfigurează prin locul în care este întâlnită și prin experiențele pe care publicul le aduce cu el. Neural Bloom, instalația ta, e alcătuită din structuri hibride care reacționează la prezența vizitatorilor și la schimbările din mediul înconjurător. Ce speri să aprindă în vizitatori o astfel de experiență, care e mesajul ideal de luat acasă? Nu cred că îmi doresc ca vizitatorul să plece cu un mesaj foarte precis sau cu o concluzie. Lucrările mele funcționează adesea mai degrabă ca niște prototipuri pentru idei sau pentru moduri de a privi. Revin frecvent la aceleași întrebări: cum percepem lumea, prin ce sisteme o facem inteligibilă, ce devine vizibil atunci când folosim un anumit instrument și ce rămâne în afara lui. În Neural Bloom am lucrat cu trei moduri diferite de raportare la mediu, pe care le-am gândit aproape ca pe trei lentile epistemologice: atmosfera comună, distanța și proximitatea. Atmosfera comună pornește de la aer ca mediu împărtășit, care circulă continuu între corpuri și specii. Aici mă interesa ideea că mediul nu este ceva exterior nouă, ci ceva care trece literalmente prin noi. Respirația devine astfel nu

Fotografie de Cristian Vasile Nu știu câtă lume e la curent cu ce se întâmplă cool și semnificativ în viețile cititorilor din România și, deși sunt convinsă că mai toată lumea știe de câtă amploare a căpătat Harta Literară, sper totuși să pot surprinde plăcut pe câțiva oameni care și-au dorit o altă punere în context a literaturii și care au visat la o hartă literară și în spațiul românesc. Cristina Foarfă este omul din spatele ideii care prinde, iată, tot mai mult contur – Harta Literară este un proiect inițiat în București și care s-a extins, până la momentul discuției, în Brașov, Iași și Timișoara, precum și la Chișinău, trecând astfel granița. Vă invit să o descoperiți pe Cristina și, în același timp, să sondați felul în care vedeți literatura, cum o asociați cu locurile pe care le parcurgeți și despre care, poate, nu știți (încă) nimic. Harta Literară e aici să schimbe felul în care ne uităm în jurul nostru chiar și-n spațiile în care ne-am obișnuit să nu mai vedem nimic spectaculos. De unde s-a născut ideea Hărții Literare și cât de dificilă a fost transformarea ideii în acțiuni concrete, în angrenarea de resurse pentru proiectul frumos despre care vorbim astăzi? Din două obiceiuri care la mine merg împreună: citesc mult și mă plimb mult. La un moment dat, acum foarte mult timp, căci ideea e veche, implementarea e nouă, mi-am dat seama că trec zilnic pe lângă locuri despre care citisem, fără să le recunosc. Bucureștiul e plin de literatură, doar că nu scrie nicăieri pe el. Ideea în sine e simplă și nu e nici măcar a mea în exclusivitate, hărți literare există în destule orașe din lume. Ce nu exista era una care să adune sistematic locurile, fragmentele și autorii într-un singur loc, gratuit și deschis oricui. Partea grea n-a fost ideea, ci tot ce vine după, de la finanțări la construirea unui proiect de infrastructură literară, cu toate componentele lui, de la tehnic la comunicare. Cercetarea e o muncă enormă și complet invizibilă: citești, recitești, notezi, verifici, te cerți cu tine dacă strada din carte e strada reală sau una inventată. Și munca asta trebuie plătită, ceea ce înseamnă aplicații de finanțare, contracte, deconturi, rapoarte. Între momentul în care ai ideea și momentul în care apare ceva online e cale lungă, din care bună parte e administrativă. Noroc că nu știam asta la început. Această hartă nu vizează doar accesul online la sute de locuri literare și evenimente asociate, cu fragmente care pot fi citite din varii opere, ci și tururi literare cu scriitori și cercetători, ba chiar și ateliere de scriere creativă pentru copii, așadar și evenimente ce presupun interacțiune umană față în față. Care e ponderea online versus offline a evenimentelor și ce spune ea despre lumea în care trăim azi? În cazul evenimentelor noastre, ele sunt sută la sută offline. Harta e online pentru că trebuie să fie, e o bază de date pe care o deschizi din orice oraș și la orice oră. Dar online-ul e infrastructura, nu experiența. Experiența începe când ieși din casă. Și cred că asta spune ceva destul de optimist, de fapt. Am construit un produs digital ca să scoatem oamenii la plimbare, iar oamenii chiar vin. La tururi se ocupă locurile în câteva ore și de multe ori rămân oameni pe dinafară. După atâția ani în care ni s-a tot spus că totul se mută online, se vede clar că lumea are nevoie să stea împreună pe o stradă și să asculte pe cineva povestind. Nu un robot, nu un AI, ci un om în carne și oase, care și-a folosit inteligența și emoțiile să scrie și să dea altora din ce e in interiorul lui. Cititul e o activitate singuratică. Poate tocmai de-aia cititorii sunt atât de dornici să se adune. Speri ca prin Harta Literară să poată fi compensată în vreun fel lipsa de ancorare în literatura contemporană a orelor de limbă și literatură română din majoritatea școlilor? Absolut, și a fost unul dintre gândurile cu care am pornit proiectul. Nu am nimic cu canonul, dimpotrivă. Problema e că literatura ajunge la copii aproape exclusiv ca obligație, cu comentariu și cu teză, și foarte rar ca ceva viu, scris de oameni care trăiesc acum, în orașul lor. De-aia gândul e să ducem scriitori în școli și să scoatem elevii din clasă. E cu totul altceva să afli că strada pe care mergi spre liceu apare într-un roman publicat anul trecut și că autorul poate fi întrebat de ce a pus-o acolo. Mută literatura din zona de „materie” în zona de „lucru care mi se întâmplă mie”. Nu-și schimbă nimeni viața după un tur de două ore, dar se sparge o idee falsă, și anume că literatura s-ar fi încheiat undeva prin secolul trecut. Chiar așa, care e feedbackul primit dinspre tineri? Există și azi copii și adolescenți care cred, ca „pe vremea mea”, că „toți scriitorii sunt morți”? Sigur că există. Mai în glumă, mai în serios, am fost întrebați dacă ținem tururile cu autori vii. Vin tineri la tururile noastre și, pe viitor, chiar vom pune accentul mai mult pe acest lucru, pe evenimente dedicate exclusiv lor.  Altfel, feedbackul e mult mai bun decât se așteaptă adulții. Copiii și adolescenții nu sunt ostili față de citit, sunt ostili față de felul în care li se servește. Dacă le dai un context în care pot să întrebe orice, inclusiv cât câștigă un scriitor sau de ce a omorât personajul ăla, discuția merge foarte bine. București, apoi Brașov și Iași, acum și Timișoara. Unde să ne așteptăm să se mai întindă Harta Literară, care e planul amplu și optimist pentru nivelul de acoperire? Am lansat și Chișinăul recent, lucru ce ne bucură foarte tare. Cum ne place să glumim, Harta ajunge la nivel internațional, UE și non-UE. Fără glumă acum, sunt mai multe direcții de dezvoltare, pe care am vrea să le creștem în paralel. O dată este să mergem în orașele

Nu știu când am început să-l urmăresc pe social media pe Victor Fală, cert e că în timp a devenit un pilon important al lumii culturale – cel puțin cea de la mine din cap, în orice caz. Librar dedicat și scriitor la rândul său, acesta a făcut recent trecerea spre o viață profesională probabil mai împovărătoare în câteva sensuri, căci știm că nu-i ușor să supraviețuiești din vânzarea de carte sau din aproape orice e cultural, dar și rewarding, cred eu, căci știu că poate fi împlinitor să știi că ai șansa de a recomanda cuiva noua sa carte preferată. Pe 15 august 2026, Victor Fală a deschis, la Chișinău, librăria și galeria Apartamentul 12, despre care am vorbit cu această ocazie – și nu ne-am oprit aici; am vrut să aflu mai multe despre Victor cititorul, despre proiectul „Cărți la nuntă”, o altă idee fantastică pe care o duce mai departe, dar și despre fricile și speranțele cu care apucă pe acest nou drum. Sper să vă bucure să-l (re)descoperiți și, la o vizită prin Chișinău, să nu ezitați să treceți pragul librăriei din Str. Vlaicu Pârcălab 2. Care e povestea ta cu cărțile, în special cu cititul? Am văzut că ai spus la un moment dat că până la 18 ani ai citit doar manuale școlare, o realitate des întâlnită, căci mi se pare că școala nu reușește să ne împrietenească cu cititul așa cum ar putea și-ar trebui. Cum a început să te pasioneze și cum găsești motivația de a continua? E adevărat, aș fi vrut să fi stat cu cărțile în mână de mic, din Carahasani, satul meu de baștină. Aș fi vrut să fac schimb de cărți cu toți prietenii și colegii mei, să merg peste două case la Aram și să-i trântesc Tom Sawyer pe masă, nu noul pistol de lemn și cauciuc pe care l-am făcut cu mâna mea, sau arbaletul. Aș fi vrut să împrumut de la prietenii mai mari cărți – adică de la cei cu care îmi și petreceam cel mai des timpul, nu cu cei de vârsta mea. Doar că la mine în sat nu știam de obiceiul de a citi de la nimeni. Nici măcar de la profesori.  Și, în principiu, nici așa nu am avut o copilărie rea. Ba chiar am trăit momente foarte curioase de povestit în proză la bătrânețe (dar și la tinerețe tot!). Însă am trăit fără lectură și, fără să-mi dau seama, trăiam deja și cu regretul de mai târziu al lipsei de lecturi. Căci atunci când nu știi că îți lipsește ceva aproape la fel de vital cum e lectura, nici nu-ți lipsește! Hahah. Așa și trăim.  Voi afla mult mai târziu despre un nan de-al meu, din sat, cu care nu țineam foarte mult legătura. Devenise cioban, stătea cât era ziua de lungă (adică dinainte să apară ziua și până după ce aceasta se stingea) cu caprele, iar pe dealuri citea romane detective, proze cu pușcăriași (în rusă) și romane de dragoste de genul Amanda Quick. Tot el mi-a zis că demult renunțase să le mai zică oamenilor despre cărțile pe care le citea, că nu le era interesant nimănui și îl batjocoreau doar. Ciobanul lui Amanda Quick.  Și poate că de aici m-am apucat eu să vreau să le vorbesc oamenilor despre citit, să recuperez și pentru nanul meu, să salvez copii ca mine de la lipsa totală a cărților în copilărie.  Iar povestea a urmat fix așa cum am tot povestit peste tot. Aveam optsprezece ani, am cunoscut oameni care citeau și erau fascinant de faini și proaspeți pentru mine, erau, vorba clișeului, izvoare nesecate de inspirație (lucru pe care îl voi dezminți după vreo 200 de cărți citite – o parte din acei oameni, ca prin minune, au devenit pli-cti-si-tori…). Aveam o profesoară de română tânără și nurlie la colegiu, care ne permitea să citim chiar și în timpul orelor fără să ne penalizeze. Era minunat! Un mediu mai favorabil pentru a începe să citești ca apucatul nu există. Citeam Marchizul de Sade și mă uitam la ea peste capetele colegilor.  Acum că mi-am ales și joburile ulterioare tot în jurul cărților – librăritul în special – nu mă mai pot despărți de citit și nici nu vreau. Motivația mea e un soi de curiozitate continuă de a descoperi o nouă carte care o să mă surprindă. Sau poate doar un poem care să mă surprindă. Și eu chiar mă las surprins! Nu voi accepta să devin morocănos și ignorant cu tot ce se publică, așa cum sunt, din nefericire, o parte din autorii pe care îi cunosc de pe la Chișinău, pe care nu-i mai mulțumește nimic și pentru care „toți îs cel puțin mediocri”.  Întreb de motivația de a continua pentru că, fără să-mi doresc a suna ca o bătrână speriată de tot ce e nou, remarc un tot mai puternic dispreț față de cititorii „pe bune”, o descurajare continuă din multiple direcții și o favorizare a ideii că tot ce produce AI-ul e genial și necesar, de la copertă la rezumat. Cum resimți tu presiunea de a integra inteligența artificială în tot ce ține de arta pe care o creezi, ca scriitor, și o consumi, la rândul tău?  Nu mă sperie nici ca și consumator și nici ca scriitor AI-ul. Eu sunt mare cititor de cărți de autoficțiune, biografii, jurnale, corespondențe, poezia îmi place dacă simt o anumită sinceritate și dimensiune personală, nu simboluri și zburători, adică tot ce-i legat de om și în care colcăie viața, chiar și una viermănoasă și dură. Zonă în care AI-ul e un copil de clasa a 5-a din ultima bancă (după sistemul stupid în care am învățat și eu).  Ca librar, refuz să recomand, să expun în prima linie și chiar critic pe rețele aparițiile lucrate cu AI. La Chișinău e un adevărat fenomen cu seria de cărți pentru copii a unui influiencer pe care toți prietenii lui influienceri l-au promovat la rândul lor, iar cărțile acestuia

Acasă, la Reims, în bibliotecă De curând am terminat de citit Fericirea e alături, roman scris de Sebastian Perju și publicat la Editura Vellant în 2026, și am vrut să aflu mai multe nu doar despre mintea din spatele cărții, ci și despre contextul care a făcut posibilă apariția acesteia, a poveștii în sine, dar și despre stereotipuri și alteritate, viața și scrisul în România versus Franța. Și multe altele, după cum veți descoperi citind interviul de mai jos – care sper să vă îndemne să citiți și romanul de la care pornește discuția și în care eu am găsit multă familiaritate, dar și acea sclipire de extraordinar necesară pentru a face ca o lectură să fie cu adevărat memorabilă. Unul dintre marile merite ale romanului tău este, din punctul meu de vedere, că reușește să cuprindă și să surprindă natural și corectitudinea, și incorectitudinea politică – toate acestea în timp ce se inspiră dintr-o întâmplare reală, cea cu francezii nimeriți la Bucarest în loc de Budapest. Ce-a fost mai întâi la temelia cărții, dorința de-a aduce cu naturalețe această „odă” prieteniei sau o întâmplare reală ca un banc care trebuie extins și contextualizat? Mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Corectitudinea și incorectitudinea politică sunt concepte (etichete?) în care nu prea (mai) cred, cel puțin nu în starea lor actuală. Sigur că provin din convingeri sănătoase și că au la bază intenții bune, însă, așa cum se întâmplă des (e suficient să ne uităm la apariția internetului și a rețelelor sociale, nu-i nevoie să ne întoarcem până la revoluția tehnologică și apariția bombei atomice), sunt folosite atât de mult și de prost de persoane care reprezintă exact contrariul valorilor din care s-au născut, încât au devenit derizorii, dacă nu chiar caraghioase. Cred că au mai rămas foarte puțini oameni în jurul nostru, dar în puținii care au rămas cred cu toată puterea de care sunt capabil. Un roman pe care probabil n-o să-l scriu niciodată vorbește despre o persoană care pleacă în căutarea ultimului om bun de pe pământ. Pentru mine, prietenia e cea mai puternică legătură pe care o poți forma în viață, iar cei cu adevărat norocoși o găsesc și în cuplu. E unul dintre puținele lucruri asupra cărora avem control în viață. Nu ne alegem familia, țara în care ne naștem și așa mai departe, însă prietenii, da. Și e cu atât mai frumos să rămâi o viață alături de niște oameni de care nu te leagă nicio obligație concretă, nimic material, nici casă, nici rate, nici copii, nici cățel. De aici am plecat. Bun, și acum ca să îți răspund și la întrebare după ce am luat-o pe la Ploiești, întâmplarea a făcut ca cele două să mi se ivească în cale cam în același timp. Ideea de a scrie despre prietenie mi-a încolțit în cap după ce am citit Eshkol Nevo – Simetria dorințelor. Am continuat cu Yanagihara și a ei Viață măruntă și m-am bucurat că la scurt timp după am dat peste știrea despre francezii rătăciți prin București, ea în sine cel puțin un subiect de nuvelă. Cartea lui Yanagihara doare fizic, așa că m-am întors la Nevo, mai aproape de povestea mea, cu toate că ceva, ceva mi-a lăsat și O viață măruntă în buricele degetelor, cred. Cum a fost să-ți asumi că vei scrie atingând zone sensibile din cultura noastră, așa cum e conturarea personajului fostei lucrătoare sexuale de etnie romă și în special într-un oarecare contrast cu iubitul francez? Eu m-am gândit, citind, că e posibil ca un activist să considere că ai făcut prea puțin pentru Roza, în vreme ce un „dac liber” te-ar putea acuza că „te-ai vândut” și ai scris prea mult despre ceva ce n-ar considera reprezentativ pentru România. Nu m-am gândit nici măcar o secundă la cei care s-ar putea ofensa. Nici la dacii liberi, nici la activiștii de carton. După cum spunea și Ricky Gervais, pe care îl iubesc: Just because you’re offended, it doesn’t mean you’re right. Îmi place ideea lui că trebuie să facem diferența între subiectul unei glume și ținta ei. Poți scrie despre lucruri incomode, poți râde de ele, fără ca scopul să fie să umilești sau să rănești pe cineva. Mi se pare un efort prea mare să creezi ceva încercând să slalomezi printre potențialele pericole ale jignirii unuia sau altuia. Romanul meu de debut e despre un camerunez care ajunge clandestin, cu barca, în Europa și sfârșește în pușcărie (Culorile adevărului, Editura Zugzwang, 2022). Trăiesc cu convingerea că cititorii sunt suficient de inteligenți încât să sesizeze nuanțele și să nu se oprească la etichete gata făcute, de genul Roza – curvă, rom – borfaș etc. Sigur că m-am jucat cu clișeele în această carte, ideea însăși de la care pleacă e un clișeu (occidentalii ignoranți care confundă Budapesta și Bucureștiul), dar exact asta am încercat (nu știu cât mi-a reușit) să demontez: ideea că valoarea cuiva e dată de însușiri asupra cărora nu are deloc sau are prea puțin control (rasă, origine, context social), și nu de deciziile pe care le ia. Dimpotrivă, Roza ar fi putut fi orice altceva, dar asta a ales să fie, Matthieu (dat fiind statutul său) ar fi trebuit să fie cel mai chibzuit și cerebral, însă nu e… La fel de bine, nu sunt fanul mersului permanent pe coji de ouă și nici al negării evidenței. Un arab e arab, un francez e francez, un român e român, iar originea, cultura și mediul lor fac parte din cine sunt. Problema începe când reducem un om la atât. Pentru mine, în orice caz. Cum a fost procesul de a-ți asuma vocea unui narator de altă naționalitate față de-a ta, provenind dintr-o cultură totuși diferită? Ai avut parte de bariere, de piedici de vreun fel, mai ales că el descoperă cu ochi „noi”, inocenți România în profunzimea ei, cu bețiile care nasc camaraderii improbabile, cu pericolele din anumite locuri și din unele tipologii de oameni? Sunt 13 ani de când trăiesc în Franța. Naratorul, la fel

Read this interview in English. Interesele mele actuale ar șoca-o varianta mea de la cincisprezece ani – în ultimii câțiva ani, sunt din ce în ce mai curioasă în legătură cu natura și cu modul în care interacționăm cu flora și fauna și cu alte elemente naturale, concentrându-mă asupra crizelor ecologice actuale sau potențiale. Inevitabil, am descoperit și am urmărit îndeaproape proiectele derulate de Asociația Qolony și am fost încântată să aflu despre Hidrotopias, o expoziție de artă care explorează conexiunile dintre apă, oameni, alte forme de viață și infrastructurile care guvernează aceste conexiuni în Sfântu Gheorghe, parte a Deltei Dunării, prin ochii artistelor Floriama Candea, Ioana Vreme Moser și Pepa Ivanova, care au lucrat îndeaproape cu cercetătorii Ștefan Constantinescu și Răzvan Crimschi. Pentru acest interviu, parte dintr-o serie care sper să vă ofere perspective semnificative din partea tuturor oamenilor implicați în acest proiect, am discutat cu Pepa Ivanova despre Eat that Invasion, contribuția sa la proiectul mai amplu, precum și despre inspirația și feedbackul primit, așteptările sale și modurile în care Sfântu Gheorghe a surprins-o. Acum, la încheierea expoziției Hidrotopias din București, sunt interesată să știu cum a decurs această experiență pentru tine. Ce crezi despre modul în care a fost primit de public „Eat that Invasion”, proiectul tău, cum arată feedbackul? A fost prima dată când am expus în România și sunt recunoscătoare pentru primirea călduroasă din partea Galeriei Sector 1. Contribuția mea în cadrul expoziției de grup constă în două lucrări de artă: sculptura luminoasă Sea on pieces și o parte din seria de desene numită Sea designed by humans/ Where no humans exist. Ambele fac parte din cercetarea mai amplă Eat that Invasion, axată pe speciile invazive și acțiunile din Marea Neagră. Fiind prezentă doar la vernisaj, am primit diverse comentarii și reacții și m-am bucurat să mi se explice personal conceptul mai amplu care conectează lucrările. Publicul a fost foarte divers și m-am bucurat să cunosc atât de mulți oameni. Cât de important este pentru tine să creezi artă cu un mesaj care ar putea stârni dezbateri, să le arăți oamenilor că arta poate fi politică? E politică, de fapt? Pentru mine, mesajul sau povestea reprezintă cel mai important element al artei. Mediile și tehnicile folosite pentru a transmite un mesaj îl pot amplifica și pot varia, la fel ca percepția publicului asupra acestuia. Prin lucrările prezentate ating doar aceste probleme pentru a crește gradul de conștientizare și pentru a ridica întrebări, nu neapărat pentru a transmite răspunsuri concrete. Te vezi drept activistă care se întâmplă să creeze artă sau ca o artistă concentrată asupra problemelor de mediu? Atunci când cercetezi crizele ecologice, să devii activist este inevitabil. Cu cât aprofundez mai mult acest concept, cu atât mai puternic este, în conversațiile pe care le am cu oamenii de știință, activiștii și organizațiile implicate, sentimentul că munca mea ar trebui să contribuie la conștientizarea socială și la acțiunile care trebuie întreprinse. Delta Dunării era ceva familiar pentru tine, te interesa înainte de cercetarea pe care ai desfășurat-o acolo sau a fost o surpriză completă să te găsești într-un mediu atât de paradoxal? Interesul meu inițial pentru Delta Dunării a fost legat de calitatea și compoziția apei care se varsă în Marea Neagră. Traversând aproape întreaga Europă, apele Dunării sunt afectate de diverse activități antropice care ajung în mare. Când am ajuns la Sfântu Gheorghe, am fost uimită. Totul era o sursă de inspirație condensată. Păsările, delfinii, peștii, acoperișurile din stuf și drumul nisipos, apoi interacțiunile cu oamenii, cântecele și patrimoniul conservat, codul și poveștile pescarilor și experiențele de a rătăci pe poteci și de a pluti pe brațele râului. Sunt veșnic fermecată de deltă și iubesc grija și perseverența oamenilor care trăiesc acolo. Cu alte cuvinte, au existat prejudecăți cu care te-ai dus acolo? Înainte să merg în Deltă, i-am întrebat pe oamenii de știință cu care lucrez aici, la Marea Neagră, ce ar trebui să cercetez acolo. Mi-au spus: „Îi întrebi despre pește?” Această întrebare a răsunat în mintea mea pe tot parcursul călătoriei. Petrecând timp cu pescarii și învățând despre viața și activitățile lor sezoniere, mi-am dat seama cât de strâns legată de râu este supraviețuirea lor – și cât de dificilă. Dar situații sau elemente care te-au șocat, care te-au nedumerit în timpul șederii în Sfântu Gheorghe? Pentru mine, acel loc este absolut magic. Lumina, sunetele, corul broaștelor cu burta de foc în timpul sezonului lor de împerechere, țipetele șacalilor aurii noaptea, sunetul șoptit al vântului prin stuf, barca liniștită care alunecă pe cerul reflectat pe suprafața râului și atât de multe stele… atât de frumos. Expoziția a trecut granița și a fost prezentată la ReBonkers, în Varna, Bulgaria. Care erau așteptările tale în ceea ce privește modul în care oamenii aveau să îți experimenteze arta acolo? De la renașterea sa în 2022, ReBonkers a devenit principalul spațiu de artă contemporană din Varna și un important centru cultural din Bulgaria. M-am așteptat la un interes puternic pentru expoziție, cu vizitatori din întreaga țară care ne-au contactat chiar înainte de deschidere și cu public internațional care a vizitat expoziția în timpul sezonului turistic de vârf. Proiectul a reunit pescari locali, scafandri, oameni de știință de la Institutul de Oceanologie, bucătari care lucrează cu specii marine invazive, parteneri de producție și administrația locală, activiști locali și studenți. Prin intermediul expoziției, i-am reunit pe toți pentru o discuție colectivă despre viitorul Mării Negre și despre eforturile colective de a o proteja. Cum percepi tu – ca artistă preocupată de mediu și de modul în care reușim să trăim într-o lume naturală pe care o exploatăm, o poluăm și o distrugem – fascinația tot mai mare pe care majoritatea oamenilor o simt față de AI și „arta” pe care o produce, cu un cost enorm pentru planeta noastră? Nu împărtășesc fascinația pentru AI și nu sunt de acord că artiștii trebuie să urmeze acest val, de dragul unor granturi artistice mai bine plătite sau din alte motive. Arta nu ar trebui să valideze practici ecologic dezastruoase

Citește interviul în limba română. My current interests would shock the fifteen-year-old me – as of the past few years, I am more and more curious about nature, and about our ways of interacting with flora and fauna and other natural elements, focusing on current or potential ecological crises. Inevitably, I discovered and closely followed the projects run by Qolony NGO, and was excited to hear about Hidrotopias, an art exhibition that explores the connections between water, people, other forms of life, and the infrastructures that govern these connections in Sfântu Gheorghe, part of the Danube Delta, through the eyes of artists Floriama Candea, Ioana Vreme Moser, and Pepa Ivanova, who worked closely with researchers Ștefan Constantinescu and Răzvan Crimschi. For this interview, part of a series that I hope will offer you meaningful perspectives from all the people involved in this project, I discussed Eat that Invasion with Pepa Ivanova, her contribution to the larger project, as well as her inspiration and feedback, her expectations, and the ways in which Sfântu Gheorghe might have surprised her. After the Hidrotopias exhibition in Bucharest, I’m interested to know how this experience went down for you. What did you think about the way your project ”Eat that Invasion” was welcomed by the public, what does the feedback look like? It was the first time I exhibited in Romania and I am thankful for the warm welcome of Sector 1 Gallery. My contribution in the group exhibition are two artworks: the light sculpture Sea on pieces and part of the series of drawings called: Sea designed by humans/ Where no humans exist. Both of them are part of the larger research Eat that Invasion focused on invasive species and actions in the Black Sea.  Present only at the opening I received various comments and reactions and I was happy to be explained in person the bigger concept that connects the artworks. The audience was very diverse and I was happy to meet so many people.  How important is it for you to create art with a message that could spark debate, to show people that art can be political? Or is it, though? Messages or a story to me is the most important element in the art. The mediums and techniques to convey a message can enhance it and vary, as well as the audience perception of it. Throughout the presented artworks I only touch on the issues to raise awareness and questions not necessary to transport concrete answers. Do you see yourself as an activist who happens to create art or as an artist that is focused on environmental issues? When researching ecological crises becoming an activist is inevitable. The deeper I dive into the concept, the stronger the conversations I have with the involved scientists, activists and organisations is the feeling that my work should contribute to the social awareness and actions that must be taken. Was the Danube Delta something familiar to you, was it of any interest before the research you conducted there or was it a complete surprise to find yourself in such a paradoxical environment? My initial interest about the Danube Delta was the water quality and content that runs into the Black Sea. Crossing almost the entire Europe Danube waters are stained with various anthropogenic activities that enter the sea. When I arrived at Sfântu Gheorghe I was in awe. Everything was condensed inspiration. The birds, the dolphins, the fish, the reed rooftops and sandy road, after the interactions with the people, the songs and preserved heritage, the fisherman code and stories and experiences wandering the pathways and drifting in the river arms. I am eternally enchanted about the delta and love the care and perseverance of the people living there.  In other words, were there any prejudices you may have happened to bring with you?  Before I went to the Delta I asked the scientists I work with here at the Black Sea, what should be researching there. They said: “Ask them about the fish?” That question echoed in my mind during the journey. Spending time with the fishermen and learning about their life and seasonal activities I realise how intertwined and hard is their survival with the river. What about any situations or elements that shocked you, that bewildered you during your stay in Sfântu Gheorghe? To me that place is absolutely magical. The light, the sounds, the fire bellied toad choir during their mating season, the golden jackals screams at night, the whispering sound of the wind in the reeds, the quiet boat gliding on the sky reflected onto the river surface, and so many stars… so beautiful.  The exhibition moved across the borders and was displayed at ReBonkers, in Varna, Bulgaria. What were your expectations regarding the way people have experienced your art there? Since its revival in 2022, ReBonkers has become Varna’s leading contemporary art space and a key cultural hub in Bulgaria. I have expected strong interest in the exhibition, with visitors from across the country that reached out even before the opening and international audiences visiting during the peak tourist season. The project brought together local fishermen, divers, scientists from the Institute of Oceanology, chefs working with invasive marine species, production partners, and the local municipality, local activists and students. Through the exhibition we brought all those people together for a collective talk on the Black Sea’s future and collective efforts to protect it.  How do you – as an artist that is focused on the environment and the way we manage to live in a natural world that we’re exploiting, polluting, and destroying – perceive the increasing fascination most people feel with AI and the ”art” it makes at a great cost for our planet?  I do not share the AI fascination and I do not agree that artists must follow this hype, for the sake of higher paid artistic grants or otherwise. Art should not validate ecologically disastrous practices that promise universal comfort, enslaves many and

Mircea Laslo este una dintre cele două jumătăți care se completează cu succes în organizarea proiectului CONACUL (Clubul de Ospețe, Networking, Audiții, Crafting și, Uneori, Lectură), relativ nou apărut pe scena culturală a Bucureștiului. Alături de Anca Spiridon, el se asigură că iubitorii de frumos și nostalgicii după vremuri în care totul se consuma mai conștient, mai prezent, au parte de ocazii și contexte care să-i aducă împreună și să le pună în valoare nu doar pasiunile, ci și să le dea șansa de a se cunoaște și a interacționa cu folos și plăcere. Am vrut să aflu mai multe și despre evenimentele CONACUL, dar și despre el, Mircea Laslo, despre felul în care se raportează la muzică, la lucrul alături de partenera sa, la viață-n general. Sper să vă bucurați să-l cunoașteți și, dacă n-ați fost încă la CONACUL, să simțiți impulsul de-a merge și-ai cunoaște personal pe cei care par să dea tot mai mult online-ul pe autenticitatea din offline. Ce așteptări avea micul Mircea Laslo, pe la 7, 10, fie și 15 ani, de la adultul de-acum? Adultul Mircea a petrecut câțiva ani buni de terapie încercând să răspundă la această întrebare într-o manieră constructivă, care să fie mai puțin despre povară și mai mult despre spontaneitate. Putem intra într-o întreagă discuție despre excepționalism, despre intersecția dintre speranțe și așteptări, ale mele, ale familiei, ale profesorilor, dar cred că ajunge să spun că există o tensiune fertilă între ce mă așteptam de la mine și ce am izbutit, tensiune pe care încerc să o canalizez și să o mențin pozitivă. Este aici și o componentă spirituală, ceva ca o gândire magică, căreia îi fac loc la mine în cap. Altfel, aș fi încă și mai încrâncenat și ursuz decât par.  Cum și unde se potrivește muzica în quiltul pasiunilor tale? Muzica nu are seamăn, mi-e și târșă să o pun în același plan cu oricare alt interes al meu. E mai aproape de religie decât de pasiune într-un sens secular. Mi s-a spus că îmi moștenesc întocmai bunicul de pe partea mamei, care nu-și putea închipui viața fără muzică. Am avut norocul să am acces la muzică de foarte mic, pe discuri din colecția părinților mei, pe care le ascultam obsesiv și pe care le prețuiesc și acum. Dormeam cândva pe o canapea care era sprijinită de una dintre boxele pick-up-ului nostru rusesc. La un moment dat mi s-a format această idee că muzica poate fi „tradusă” în orice altă formă de exprimare, pot fi surprinse imagini și nuclee narative printre note, ca niște iluzii într-un cristal. Și acum, cred că acesta este jocul meu preferat – să surprind șoaptele acestea de inspirație și să le „traduc” în alte forme de exprimare. De aceea fac audițiile Blackout/Midday Sessions, ca să încerc să dau mai departe nu neapărat poveștile propriu-zise, care sunt mereu acolo, mereu în schimbare, ci jocul în sine, foamea de a le asculta, de a te acorda la ele. Am întrebat-o și pe Anca același lucru și mi se pare onest ca cititorii să aibă parte și de răspunsul tău: cum se poate lucra alături de partenerul romantic. CONACUL e o extensie naturală a intereselor „de-acasă” sau e diversitatea de care, indiferent de motiv, aveți nevoie? Este o premieră pentru mine să lucrez alături de partenera mea. Am fost tentat să mă lansez într-o spirală analitică în jurul subiectului, dar mi-am dat seama foarte repede că pe mine mă bucură enorm situația asta – este o formă de încredere și de intimitate de care nu mai avusesem parte și după care nici nu știam cât tânjesc, până când nu s-a întâmplat. Așa că nu am mai analizat, ci am lăsat-o să se întâmple și mă bucur în fiecare zi că am avut și am putut aplica înțelepciunea asta. Dacă mai avea cineva nevoie de o dovadă în plus că nu există reguli universale în relații, iată – Anca și cu mine lucrăm împreună de peste doi ani și asta ne apropie mai mult în fiecare zi. Pentru că amândoi am ales un domeniu de activitate în care profesia și identitatea nu prea se pot separa și în care, de altfel, nici nu cred că s-ar cuveni o astfel de separare, nu pe deplin. Și-atunci problemele profesionale sunt și personale, și invers. Așa că ne sprijinim și ne potențăm reciproc pe ambele planuri, simultan. CONACUL este rezultatul organic al acestei realizări – în loc să avem de-a face mereu cu proiecte profesionale care ne influențează peisajul emoțional personal, am pus în lume ceva cu aspect cât-de-cât profesional, dar iscat în întregime între noi doi, am încercat să venim cu o soluție deschisă publicului pentru deziderate pe care le simțim în mod intim față de lumea în care trăim. După o serie de întâlniri „cuminți” acasă, în septembrie faceți un pas uriaș, din punctul meu de vedere, cu prima ediție din Vilegiaturile CONACUL. Te rog să ne spui mai multe despre idee, însă și despre așteptările voastre. Cum ai convinge pe cineva care parcă ar vrea, dar parcă ezită un pic? Să știi că unii dintre membrii comunității noastre nu ar fi neapărat de acord că au fost „cuminți” întâlnirile noastre de până acum, cel puțin nu toate. Am avut o ediție a Societății de Lectură Intermitentă „Macondo” cu bulină 18+, despre care se mai aud șoapte scandalizate prin târg, iar colierele de perle se mai strâng și acum, cu degete șocate, tremurând, la piept. Dar da, e un pas mare pentru noi să încercăm acest concept de „Vilegiatură”.  Pe scurt și pentru cei la care faima noastră n-a ajuns încă, Anca și cu mine am început în ultimul an-și-ceva patru feluri de evenimente recurente: un club de carte mai neconvențional, pomenit mai sus (S.L.I.M.), o serie de audiții imersive de albume, de pe vinil (Blackout/Midday Sessions), întâlniri săptămânale „libere de muncă”, dedicate hobby-urilor și lucrurilor care ne încarcă bateriile (Free Wednesday) și ocazionalele adunări Context Creator, dedicate celor ca noi, care lucrează (și) în cultură,

Acasă la bunici, la Cosăuți. În zare se vede Iampol, orășelul ucrainean de peste Nistru. Fotografia e făcută de fratele Cătălinei, Felix, în vara lui 2017 Când am citit-o prima oară pe Cătălina Bălan, adică atunci când am descoperit volumul de poezie Cutii (despre care am scris aici în 2020), lumea mea parcă s-a lărgit puțin cu un om pe care, deși nu-l cunoșteam, puteam să-l includ măcar mental în categoria celor care mă înțeleg, a celor care îmi pot descrie viața și trăirile mai bine decât o pot face eu. Volumul recent al Cătălinei Bălan, De partea bună a hărții, m-a emoționat și impresionat suplimentar: am găsit aici dovada creșterii sale ca om și poetă, o sensibilitate suplimentară, o complexitate care mereu mă dă gata când e realizată din cuvinte puține, dar care alcătuiesc imagini de un impact colosal. Ca să aflu mai multe despre omul din spatele cărților care mi-au plăcut atât de mult, am profitat de ocazia că există platforma Subversiv și-am provocat-o pe Cătălina Bălan la o discuție despre scris și poezie, despre munca la Editura Paralela 45 și rădăcinile care o țin bine ancorată într-o familie care i-a îndrumat pașii cu naturalețe și iubire. Discursul tău poetic este unul care navighează conceptele de identitate – atât personală, cât și națională, explorând stări și situații care construiesc un sine complex, mereu la graniță și integrând caracteristici din ambele culturi: românească și basarabeană. Este ceva căutat, un drum literar planificat, sau vorbim despre o pură reflectare a intereselor tale de zi cu zi, a personalității tale? Am privit mereu exotismul celor din dreapta Prutului ca parte a unei identități românești, exact cum ar fi identitatea de bucovinean, muntean sau oltean. Fiind născută la Chișinău și trăind primii șapte ani de viață în Republica Moldova, problematica identitară și cea geopolitică și-au pus amprenta asupra mea, cu atât mai mult cu cât acasă s-a discutat întotdeauna despre aceste subiecte.  Nu am un drum planificat în ceea ce privește propria poezie, însă lucrurile despre care scriu sunt, inevitabil, cele care m-au marcat. Fiindcă mă interesează să înțeleg mecanismele care ne modelează viața și identitatea, am ales să studiez știința politică. Astăzi fac un doctorat în domeniul diplomației culturale. Pur și simplu, lucrurile se așază de la sine.  De partea bună a hărții traversează granița poeziei și se transformă într-un întreg concept ce include intervenții grafice, foto-video, audio și chiar poetice. Cum a apărut această idee și cum a ajuns cartea să prindă forma aceasta destul de rar întâlnită la noi? Ideea conceptului îi aparține Dianei Iepure, care a lansat în 2024 colecția albumelor de artă Metamorfoze, la Editura Paralela 45. A fost o idee nebunească, foarte curajoasă, pe care mă bucur că editura a susținut-o, deși implică un efort în plus față de o colecție obișnuită, care nu mizează pe interdisciplinaritate, pe colaborări conceptuale, pe un produs finit al cărții obiect care să fie, cu adevărat, album de artă, asta incluzând și condiții grafice excepționale. De partea bună a hărții este al doilea proiect din colecție și a ajuns la forma aceasta într-un mod destul de firesc. Am simțit, și eu, și editoarea, că poezia mea poate intra în dialog cu niște artiști aflați de partea bună a hărții, că nu are nimic de pierdut și că nu va fi nici diluată, nici pervertită de intervențiile conceptuale pe care am mizat. Mi-am dorit să lucrez cu Ghenadie Popescu pentru că și el explorează recuperarea memoriei, fiind excelent artist conceptual. Apoi, după ce l-am întâlnit în persoană pe Sergej Timofeev, mi-am spus că merită să-l invit în proiect, pentru că este un artist complex, foarte sensibil și autentic, un poet care înțelege mizele unei abordări multidisciplinare. Colaborarea cu Diana a venit și ea natural. Scriem despre același spațiu poetic, uneori avem personaje comune. Suntem personaje una în cărțile celeilalte. Cărțile noastre, foarte diferite, au și elemente de ADN comun, așa cum avem și noi două. Așadar, am invitat-o să facem dialoguri poetice, pornind de la poemele noastre despre borcane, ACELEAȘI borcane basarabene care ne-au hrănit pe amândouă decenii la rând. La final, un grafician trebuia să preia elementele acestea încărcate cu multe valențe sociale, conceptuale, istorice și să le găsească o coerență grafică. Asta a făcut Sorina Popescu. A trecut jumătate de an de la publicarea cărții și încă nu-mi vine să cred că acest proiect foarte neobișnuit a apărut și că dimensiunea lui colaborativă propune un mod diferit de raportare atât la rolul poeziei și la dialogurile artistice, cât și la rolul scriitorilor astăzi. Sunt mândră de ce a ieșit.   Dacă tot vorbim despre asta, cum a fost primită cartea, care au fost reacțiile care te-au surprins? Mă bucur că nu poate fi nominalizată la premiul „Cea mai discretă carte de poezie a anului” și că este pe rafturile librăriilor din București, din țară, chiar și din Chișinău. Cartea are parte de vizibilitate, este citită, are cel puțin zece cronici. Am lansat-o la București, la Ploiești. Datorită invitației Mariei Ivanov și a lui Dumitru Crudu, am ajuns în această vară la Chișinău, la Festivalul Întâlniri la Timp. A fost fabulos, am descoperit că scriitorul maghiar Pál Dániel Levente a scos și el o carte cu o Lada roșie pe copertă. Ne-am hotărât să facem un dialog-eseu despre literatură, simboluri, identitate și frontiere. Textul a apărut în revista Timpul, ediția din Republica Moldova. Poate fi citit online, aici. Există și o variantă în engleză a dialogului, aici. Îi sunt recunoscătoare Mariei Pilchin că mi-a organizat o lansare fabuloasă la Chișinău atunci când a aflat că urmează să vin la festival. A contat enorm pentru mine să prezint cartea în orașul în care m-am născut, un fel de epicentru al hărților despre care scriu și pe care le trăiesc. În septembrie urmează să particip la două festivaluri importante de la Bruxelles, la invitația ICR și Europanova. Ce m-a surprins sunt câteva comentarii legate de preț. Albumul costă 85 de lei. Nu e un preț mare având în vedere condițiile grafice

Am descoperit universul literar al scriitorului George Moise odată cu Kanashibari, un volum de povestiri stranii, doar are și-n titlu că-s „pe jumătate visate”, iar romanul Boran, dumnezeul subteran l-am cumpărat după ce am citit cât de plin de entuziasm a scris Mihail Vakulovski despre el într-o revistă acum defunctă. Și oricât de sus ar fi fost așteptările mele după recenzia lui, tot am fost luată prin surprindere de o narațiune atât de coerentă, de ancorată în realitatea de zi cu zi. Blasfemiatoare, i-am spus eu la un moment dat cu admirație, astfel că acest interviu a devenit consecința firească a curiozității care s-a aprins cu fiecare pagină din romanul despre cât de ușor se pot fabrica o religie și-o divinitate dacă terenul e prielnic. Ai debutat cu proză scurtă (Iertați-mă că nu sunt japonez, 2011) și ai publicat în continuare tot formă scurtă (Kanashibari, povestiri japoneze pe jumătate visate, 2023), iar acum ai surprins cititorii – pe mine, în orice caz – cu un roman (care s-ar putea spune că e pasul următor firesc după cele două cărți și antologii unde ai publicat anterior) ale cărui acțiune și spirit sunt 100% românești: Boran, dumnezeul subteran, 2025. Ai vrut să „reglezi conturile” în vreun fel prin această întoarcere la origini printr-o distopie religioasă nemiloasă, să echilibrezi balanța în care avem, pe de o parte, viața ta actuală (cu referire la Japonia chiar din titlu) și, pe de altă parte, poate ce te-a deranjat mai mult la România? Am vrut, mai degrabă, să echilibrez balanța între temele mai vechi, rămase nescrise și cele noi, pentru care mi-am făcut timp să le aștern pe hârtie. Ideea romanului Boran mi-a fermentat în compostul minții mai bine de douăzeci de ani, încă de pe vremea când dacă mi-ar fi zis cineva că voi locui cândva în Japonia i-aș fi râs în față și i-aș fi zis că e complet nebun. Balanța în care pe un taler avem Japonia și România e destul de echilibrată. Deși fizic locuiesc aici, o mare parte din mine a rămas conectată la România, chiar și la lucrurile din ea care mă deranjează.  E corect să te întreb ce te-a alungat din România, ce te-a dus atât de departe? Dacă nu e prea personal, desigur. Am fost un câine scăpat din lanț. Două, mai exact: primul divorț și demisia din publicitate. Aveam 31 de ani. La momentul respectiv, singura soluție să evit sufocatul într-un birou a fost să plec fotograf pe un vas de croazieră. Știi cum se spune, „cea mai fericită perioadă din viața unui bărbat este cea imediat următoare primului divorț.” A cam fost. Aș fi ajuns și mai departe, geografic vorbind, dacă nu aș fi cunoscut pe acel vas pe cineva care să mă facă să mă opresc, cine știe pentru câtă vreme, în Japonia. Simți că ești, ca autor român care trăiește în Japonia de aproape două decenii, supus vreunui fel de exoticizări, de fetișizări din partea publicului cititor sau, de ce nu, din partea editurilor românești? Prima carte, Iertați-mă că nu sunt japonez, a apărut la fix două luni de la cutremurul din 11 martie 2011. A nimerit deci pe un curent de opinie foarte favorabil față de tot ce venea atunci din Japonia. N-aș zice fetișizare, dar a fost primită destul de bine pentru un debutant anonim, care scrisese, onest, dar stângaci și fără nicio pretenție de literatură, impresiile primului an printre japonezi. A urmat o pauză destul de mare în care n-am mai prea scris nimic. Prin 2016, am publicat câteva povestiri într-o antologie apărută la Editura Trei, tot cu temă japoneză, apoi în 2023, Kanashibari, povestiri japoneze pe jumătate visate. O vreme, recunosc, a fost confortabil să plutesc pe creasta tsunamiului de simpatie față de „Țara soarelui răsare” (apropo, detest sintagma asta), dar de la un punct încolo, am vrut să dezlipesc de pe mine eticheta cu „ăla din Japonia”. Toate interviurile pe care le dădeam, toate discuțiile pe care le purtam, în loc să fie despre teme, personaje, povestiri, convergeau invariabil într-o singură direcție: cum e Japonia, cum sunt japonezii, hai mai povestește-ne despre Japonia. Singurul meu atribut era în „cel care locuiește în Japonia”.  Există și un revers al exoticizării și al fetișizării despre care vorbești, atât din partea publicului, cât și din partea editurilor. Sunt ceea ce se numește un „scriitor fără trup”. Nu respir aer de librării, nu fac băi de mulțime, nu sunt văzut la lansări de carte, evenimente, târguri, discuții despre literatură, deci nu exist, la modul concret, în lumea literară românească. Cum zicea personajul lui Victor Rebengiuc, doctorul Poenaru, „eu nu mă țuicăresc cu nimeni”. Cât despre edituri, sunt unele care preferă autorii care locuiesc în România sau atât de aproape încât să se arate relativ des prin țară. Știu eu un manager de PR de la o editură căruia îi e mult mai ușor să se plângă că autorul nu vine atât de des în țară pe cât și-ar dori el, decât să-și ridice curul de pe scaun și să-i promoveze cartea.  M-a surprins să văd, la începutul romanului tău de debut, mențiunea că ai lucrat într-o vreme ca preot. Mi se pare că am trecut prea ușor peste informația asta, care mi se pare ceva cu potențial zguduitor într-un CV, așa că te rog să ne spui mai multe, dacă poți, despre cum ai ajuns preot, cum a fost pentru tine și, bineînțeles, de ce n-ai mai fost. E mai puțin spectaculos decât sună. În Japonia, în paralel cu ceremoniile civile, de niște ani buni a intrat moda ceremoniilor religioase. Sau mai exact, a ceva cu iz religios, care să arate ca-n filmele americane. În centrele care găzduiesc nunți, există niște spații care aduc a capele, decorate minimalist, în care cineva care arată a preot oficiază o ceremonie care seamănă cu o slujbă religioasă. Acel cineva este un gaijin care mai face și el un ban în plus. În japoneză este numit „Nise Bokushi”, adică preot fals și japonezii n-au nicio problemă

Pe Vanessa Steinacher am descoperit-o întâi ca scriitoare – inevitabil, ar spune cei care mă cunosc. Dar apoi am vrut să aflu cine e în spatele personajelor sale, cui aparține mintea care le-a construit, așa că am fost și n-am fost surprinsă să aflu despre faptul că autoarea este în mod egal dedicată scrisului și muzicii; pe aceasta din urmă nu doar că o practică, ci o și predă și altora. Așa că dialogul de mai jos trebuia să existe, într-o formă sau alta, în special pentru că mi-au rămas câteva întrebări în minte după ce am citit, cu inima deschisă și nu prea, o carte care m-a pus la încercare: Pippa. Aventuri la balamuc. De la o viață dedicată muzicii, la scris – care pare o iubire la fel de autentică, de cursă lungă. Cum își fac loc cele două pasiuni în viața ta, cum și când prioritizezi una în defavoarea celeilalte? Se eclipsează reciproc, se potențează? Sunt mai mult decât recunoscătoare că am început studiul muzicii în copilărie și că acum, la maturitate, am șansa să le fructific elevilor mei iubirea pentru această artă. Cu toate acestea, nu am fost niciodată atrasă de compoziție, însă viața m-a condus spre scrierea primului meu roman — Imagini de fado, satisfăcându-mi o nevoie de creație de care nu eram conștientă la vremea aceea. Odată cu acea experiență, care a durat doi ani și jumătate, am înțeles că scrisul este scânteia vieții mele. Cu amintirea scrierii primului meu roman, nu mi-am imaginat că procesul de creație poate fi unul programat, dar odată cu cel de-al doilea volum, m-am bucurat că acest lucru este posibil. Datorită sesiunilor de scris programate, care s-au desfășurat între orele de predare și seara, de multe ori până noaptea târziu, am reușit să echilibrez aceste două pasiuni. Desigur, cu marea susținere din partea familiei mele. Un aspect foarte important pe care îl observ în scris este faptul că forma unui roman, construcția capitolelor și a frazelor sunt foarte asemănătoare cu multe dintre noțiunile discursului muzical, sau mai bine zis, ale formelor muzicale. Iar dacă arta sunetului și cea a cuvântului sunt mult mai apropiate decât aș fi crezut, atunci nu pot decât să mă bucur de această asociere, care pentru mine cred că este un mare avantaj, mai ales că prefer să scriu auzind (nu ascultând, pentru că sunt prea concentrată la formularea ideilor) diverse lucrări muzicale, pe care le simt compatibile cu scenele la care lucrez. De aceea apar în romanele mele listele cu lucrările muzicale care m-au acompaniat pe parcursul scrierii. Care sunt obiceiurile tale de scriitor în ceea ce privește construcția unei cărți? Ai disciplina de a face un plan și de a-l urma la sânge sau pornești de la o imagine în jurul căreia se construiește totul ulterior? Până acum am scris opt romane; cinci dintre ele sunt publicate. Pentru unele am avut nevoie de schițe pe „ciorne digitale”, iar pentru altele nu. De exemplu, pentru Imagini de fado am avut nevoie de mai multe schițe, inclusiv de fișe de personaje, iar O viață cu Clara sau Jaja nu au necesitat așa ceva. E interesant că fiecare roman a reprezentat pentru mine o experiență diferită, atât din punct de vedere al conturării subiectului, cât și al procesului de scriere. Dacă n-ar fi existat limbajul și comportamentul explicit al Laurei-Paloma, m-am gândit eu deseori pe parcurs, Pippa. Aventuri la balamuc ar fi putut fi cu ușurință o carte pentru copii. Tu te-ai gândit astfel la ea când ai scris-o sau la final? Ai luat cumva în calcul și dimensiunea aceasta a poveștii? Primul personaj pe care am început să-l conturez a fost Laura/Paloma. Din nevoia unui martor, de asemenea lipsit de discernământ, pentru scenele cu omorurile, s-a născut Missy/Pippa. Pe parcursul scrierii, învăluită de inocența pisicii, mi-am dorit să scot cu totul romanul din registrul infantil și de aceea am considerat că cele două pasaje naturaliste/horror sunt absolut necesare. Ce poți să ne spui despre partea de documentare legată de schizofrenia paranoidă? Mi se pare o decizie riscantă această caracteristică a personajului, deși necesară pentru construcție, mai ales că îi dă și acea unreliability apreciată de cititori, dar asta ne readuce la dimensiunea riscantă. Mi s-a părut obligatoriu să mă documentez. Am avut discuții lungi cu un medic psihiatru, care mi-a vorbit cu foarte multă răbdare despre schizofrenie în general și mai ales despre cea paranoidă, despre simptome, tratamente, crize sub formă de episoade, dar și despre devierile grave ale bolii, care pot apărea pe parcursul vieții unui pacient. Îmi amintesc și acum primul lucru pe care mi l-a spus, vizavi de acest subiect: „Schizofrenia nu este altceva decât decizia conștientă a minții de a fi lăsată în pace”. Mi-am dorit foarte mult ca numele acestui medic să apară la pagina cu mulțumiri, însă răspunsul lui a fost unul negativ. După nenumărate insistențe, nu am avut de ales și i-am respectat decizia. Mă judec deja pentru că știu că o astfel de întrebare nu se pune, dar am văzut în postările tale o pisică ce seamănă cu cea de pe copertă. Așa că o să întreb mai pe ocolite dacă narațiunea pornește de la ceva real: dacă Imagini de fado s-a născut pentru că ai locuit câțiva ani în Portugalia, există șanse ca cititorii să o poată (re)cunoaște pe Missy/Pippa pe undeva? Cartea este dedicată prietenei mele Andreea, care mi-a împărtășit o experiență personală neplăcută și ieșită din comun. În perioada când cele dezvăluite de ea începeau să prindă contur pentru sâmburele firului narativ al cărții, în noiembrie anul trecut, a apărut în curtea casei noastre o pisică foarte prietenoasă. Gândindu-mă că apăruse din vecini, nu m-am grăbit s-o hrănesc. A început să vină zilnic și până la urmă am lăsat-o în casă. Dormea liniștită pe covor în timpul orelor mele de pian, venea seara zgribulită de frig la pervazul casei și după scurt timp s-a mutat la noi. A apreciat pătuțul moale pe care l-am cumpărat pentru ea, mâncarea pe care i-am oferit-o