Am descoperit universul literar al scriitorului George Moise odată cu Kanashibari, un volum de povestiri stranii, doar are și-n titlu că-s „pe jumătate visate”, iar romanul Boran, dumnezeul subteran l-am cumpărat după ce am citit cât de plin de entuziasm a scris Mihail Vakulovski despre el într-o revistă acum defunctă. Și oricât de sus ar fi fost așteptările mele după recenzia lui, tot am fost luată prin surprindere de o narațiune atât de coerentă, de ancorată în realitatea de zi cu zi. Blasfemiatoare, i-am spus eu la un moment dat cu admirație, astfel că acest interviu a devenit consecința firească a curiozității care s-a aprins cu fiecare pagină din romanul despre cât de ușor se pot fabrica o religie și-o divinitate dacă terenul e prielnic.
Ai debutat cu proză scurtă (Iertați-mă că nu sunt japonez, 2011) și ai publicat în continuare tot formă scurtă (Kanashibari, povestiri japoneze pe jumătate visate, 2023), iar acum ai surprins cititorii – pe mine, în orice caz – cu un roman (care s-ar putea spune că e pasul următor firesc după cele două cărți și antologii unde ai publicat anterior) ale cărui acțiune și spirit sunt 100% românești: Boran, dumnezeul subteran, 2025. Ai vrut să „reglezi conturile” în vreun fel prin această întoarcere la origini printr-o distopie religioasă nemiloasă, să echilibrezi balanța în care avem, pe de o parte, viața ta actuală (cu referire la Japonia chiar din titlu) și, pe de altă parte, poate ce te-a deranjat mai mult la România?
Am vrut, mai degrabă, să echilibrez balanța între temele mai vechi, rămase nescrise și cele noi, pentru care mi-am făcut timp să le aștern pe hârtie. Ideea romanului Boran mi-a fermentat în compostul minții mai bine de douăzeci de ani, încă de pe vremea când dacă mi-ar fi zis cineva că voi locui cândva în Japonia i-aș fi râs în față și i-aș fi zis că e complet nebun. Balanța în care pe un taler avem Japonia și România e destul de echilibrată. Deși fizic locuiesc aici, o mare parte din mine a rămas conectată la România, chiar și la lucrurile din ea care mă deranjează.
E corect să te întreb ce te-a alungat din România, ce te-a dus atât de departe? Dacă nu e prea personal, desigur.
Am fost un câine scăpat din lanț. Două, mai exact: primul divorț și demisia din publicitate. Aveam 31 de ani. La momentul respectiv, singura soluție să evit sufocatul într-un birou a fost să plec fotograf pe un vas de croazieră. Știi cum se spune, „cea mai fericită perioadă din viața unui bărbat este cea imediat următoare primului divorț.” A cam fost. Aș fi ajuns și mai departe, geografic vorbind, dacă nu aș fi cunoscut pe acel vas pe cineva care să mă facă să mă opresc, cine știe pentru câtă vreme, în Japonia.
Simți că ești, ca autor român care trăiește în Japonia de aproape două decenii, supus vreunui fel de exoticizări, de fetișizări din partea publicului cititor sau, de ce nu, din partea editurilor românești?
Prima carte, Iertați-mă că nu sunt japonez, a apărut la fix două luni de la cutremurul din 11 martie 2011. A nimerit deci pe un curent de opinie foarte favorabil față de tot ce venea atunci din Japonia. N-aș zice fetișizare, dar a fost primită destul de bine pentru un debutant anonim, care scrisese, onest, dar stângaci și fără nicio pretenție de literatură, impresiile primului an printre japonezi. A urmat o pauză destul de mare în care n-am mai prea scris nimic. Prin 2016, am publicat câteva povestiri într-o antologie apărută la Editura Trei, tot cu temă japoneză, apoi în 2023, Kanashibari, povestiri japoneze pe jumătate visate. O vreme, recunosc, a fost confortabil să plutesc pe creasta tsunamiului de simpatie față de „Țara soarelui răsare” (apropo, detest sintagma asta), dar de la un punct încolo, am vrut să dezlipesc de pe mine eticheta cu „ăla din Japonia”. Toate interviurile pe care le dădeam, toate discuțiile pe care le purtam, în loc să fie despre teme, personaje, povestiri, convergeau invariabil într-o singură direcție: cum e Japonia, cum sunt japonezii, hai mai povestește-ne despre Japonia. Singurul meu atribut era în „cel care locuiește în Japonia”.
Există și un revers al exoticizării și al fetișizării despre care vorbești, atât din partea publicului, cât și din partea editurilor. Sunt ceea ce se numește un „scriitor fără trup”. Nu respir aer de librării, nu fac băi de mulțime, nu sunt văzut la lansări de carte, evenimente, târguri, discuții despre literatură, deci nu exist, la modul concret, în lumea literară românească. Cum zicea personajul lui Victor Rebengiuc, doctorul Poenaru, „eu nu mă țuicăresc cu nimeni”. Cât despre edituri, sunt unele care preferă autorii care locuiesc în România sau atât de aproape încât să se arate relativ des prin țară. Știu eu un manager de PR de la o editură căruia îi e mult mai ușor să se plângă că autorul nu vine atât de des în țară pe cât și-ar dori el, decât să-și ridice curul de pe scaun și să-i promoveze cartea.
M-a surprins să văd, la începutul romanului tău de debut, mențiunea că ai lucrat într-o vreme ca preot. Mi se pare că am trecut prea ușor peste informația asta, care mi se pare ceva cu potențial zguduitor într-un CV, așa că te rog să ne spui mai multe, dacă poți, despre cum ai ajuns preot, cum a fost pentru tine și, bineînțeles, de ce n-ai mai fost.
E mai puțin spectaculos decât sună. În Japonia, în paralel cu ceremoniile civile, de niște ani buni a intrat moda ceremoniilor religioase. Sau mai exact, a ceva cu iz religios, care să arate ca-n filmele americane. În centrele care găzduiesc nunți, există niște spații care aduc a capele, decorate minimalist, în care cineva care arată a preot oficiază o ceremonie care seamănă cu o slujbă religioasă. Acel cineva este un gaijin care mai face și el un ban în plus. În japoneză este numit „Nise Bokushi”, adică preot fals și japonezii n-au nicio problemă cu asta. E un fel de wrestling, dar cu religie. Sunt însă companii, cum e cea pentru care am lucrat eu, care cer ca preotul respectiv să fie hirotonisit. Pe scurt, am trecut printr-un curs biblic, sub îndrumarea unui pastor baptist, am dat un test și m-am ales cu o diplomă și un certificat care atestă că sunt hirotonisit și calificat să prestez nunți în Japonia.
Că tot vorbim de CV, la fel de impresionantă mi se pare și varietatea de joburi pe care am observat că le enumeri în biografiile de pe clapele cărților sau în interviuri. Povestește-ne, te rog, despre această alternanță și diversitate: e o căutare neîncetată, e întâmplare, e pur și simplu supraviețuire?
E supraviețuire. Constanta firească a vieții de emigrant necalificat: muncești, pur și simplu, ce se găsește. Pe de o parte, îți dezvoltă flexibilitatea. Pe de alta, e obositor să mai adaugi la CV încă un job din care n-o să ieși la pensie.
Dacă una dintre pistele romanului e cea de mockumentary, iei în calcul ca și cartea ta să fie percepută ca un roman „fals” tocmai prin prisma faptului că ar putea să fie omisă, la citire, exact miza dimensiunii de satiră?
Nu m-am gândit la asta. Dimpotrivă, deși n-am luat în calcul, observ că sunt cititori care nu văd copacii de pădure și percep cartea ca pe un roman „fals”, tocmai pentru că rămân blocați în satiră. E foarte posibil să fi îngropat povestea sub un strat mult prea gros de umor, uneori prea facil și de aceea unii cititori ajung mai greu la ea, sau deloc.
Cu alte cuvinte, ți-a fost teamă de modul în care ar putea fi primită o astfel de carte într-o țară care nu își recunoaște fanatismul religios, deși îl întreține cu bucurie? Îți faci vreodată griji pentru ce ar putea spune cititorul?
Nu-mi fac niciodată griji pentru ce ar putea spune cititorul, singura teamă e dacă tace asurzitor. Înainte să apară romanul, m-am gândit că din două una: ori îmi aduce vreo fatwa de la BOR, ori va zbura sub radar. Și în cazul Mamei Boran, de ce mi-a fost teamă n-am scăpat. Sau tocmai pentru că fanaticii religioși nu citesc?
Crezi că distanța fizică de spațiul despre care ai scris în Boran, dumnezeul subteran te-a ajutat în vreun fel, a făcut să-ți fie mai ușor să scrii despre toate acele lucruri sau poate chiar să le vezi mai bine, cu detașare?
Cred că l-aș fi scris mult mai ușor dacă aș fi fost în țară. Și ce spuneam mai sus, tocmai faptul că n-am plecat niciodată de tot din România m-a ajutat ca în sesiunile de scris să fiu cât mai prezent în poveste.
Influența școlii de scenaristică este evidentă pe tot parcursul romanului, cred că cel mai clar ar fi la trecerile de la un capitol la celălalt, așa că întrebarea următoare este inevitabilă: ai avut în minte, la scriere, o eventuală adaptare cinematografică a distopiei tale?
Filmul rămâne una dintre primele iubiri. Practic eu nu am scris un roman, am încercat doar să transcriu într-o formă cvasi-literară filmul care mi se derula în minte. Deci da, încă visez la o adaptare cinematografică a romanului, adică o întoarcere a lui la forma inițială. Dacă citește cineva interviul ăsta și știe un producător curajos, îl aștept. Rog neseriozitate.
Care sau cine este cititorul ideal pentru Boran, dumnezeul subteran? Cum arată el, ce ar trebui să înțeleagă din cea mai nouă carte a ta?
Nu am un portret de cititor ideal. În primul rând, să existe. Să fie genul de om care nu se grăbește și își face timp din când în când pentru o poveste. Ce-ar trebui să înțeleagă din roman? E un citat din Tom Clancy care îmi place foarte mult: „diferența dintre realitate și ficțiune este că ficțiunea trebuie să aibă sens”. Tocmai de aceea avem nevoie să ne ascuțim gândirea critică pentru a detecta și a amenda absurdul și lipsa sensului din realitate.
Spui la un moment dat că „viața uneori e un spectacol, nu trebuie să aștepți să treacă circul prin oraș ca să te bucuri de toate poveștile care zboară pe lângă tine”. Care sunt spectacolele cele mai reușite pe care ți le-a servit viața până acum?
Dacă m-ai fi întrebat asta acum niște ani, pe când vedeam fericirea ca pe starea care te face să chiui și să te agăți de candelabre probabil ți-aș fi răspuns: prietenii, sau micile momente de glorie sau de iubire. Acum, cele mai reușite spectacole îmi par momentele vieții aparent cele mai lipsite de spectacol. Aș putea privi ore întregi valurile, frunzele foșnind în vânt sau câinele meu jucându-se cu un ciorap furat.
Știu că ai terminat munca la o carte nouă. Ce le poți spune despre ea nerăbdătorilor și curioșilor?
E un volum de povestiri despre alegeri proaste și prețul lor, cu oameni care aleg să se îndrăgostească de cine nu trebuie sau să creadă orbește în dumnezei inexistenți, cu scriitori care aleg să meargă noaptea pe străzi cu ochii închiși, cu impostori care aleg să se identifice drept scriitori. Aproape fiecare întâmplare pare o glumă proastă până când devine tragedie.
Întrebarea-semnătură este, în cazul meu, motto-ul site-ului unde scriu despre ce citesc și-mi place. Asta pentru că vreau să induc, nu tocmai subtil, ideea că se poate citi zilnic, dar și pentru că așa îmi iau și eu inspirație din ce citesc ceilalți. Așadar, în loc de încheiere, te rog să ne inspiri și să ne spui: tu ce citești azi?
Sunt pe sfârșite cu antologia The best short stories 2025 (câștigătorii premiului O. Henry) coordonată de Edward P. Jones, o bijuterie de carte, pe care o recomand din toată inima.