Mircea Laslo este una dintre cele două jumătăți care se completează cu succes în organizarea proiectului CONACUL (Clubul de Ospețe, Networking, Audiții, Crafting și, Uneori, Lectură), relativ nou apărut pe scena culturală a Bucureștiului. Alături de Anca Spiridon, el se asigură că iubitorii de frumos și nostalgicii după vremuri în care totul se consuma mai conștient, mai prezent, au parte de ocazii și contexte care să-i aducă împreună și să le pună în valoare nu doar pasiunile, ci și să le dea șansa de a se cunoaște și a interacționa cu folos și plăcere.

Am vrut să aflu mai multe și despre evenimentele CONACUL, dar și despre el, Mircea Laslo, despre felul în care se raportează la muzică, la lucrul alături de partenera sa, la viață-n general. Sper să vă bucurați să-l cunoașteți și, dacă n-ați fost încă la CONACUL, să simțiți impulsul de-a merge și-ai cunoaște personal pe cei care par să dea tot mai mult online-ul pe autenticitatea din offline.

Ce așteptări avea micul Mircea Laslo, pe la 7, 10, fie și 15 ani, de la adultul de-acum?

Adultul Mircea a petrecut câțiva ani buni de terapie încercând să răspundă la această întrebare într-o manieră constructivă, care să fie mai puțin despre povară și mai mult despre spontaneitate. Putem intra într-o întreagă discuție despre excepționalism, despre intersecția dintre speranțe și așteptări, ale mele, ale familiei, ale profesorilor, dar cred că ajunge să spun că există o tensiune fertilă între ce mă așteptam de la mine și ce am izbutit, tensiune pe care încerc să o canalizez și să o mențin pozitivă. Este aici și o componentă spirituală, ceva ca o gândire magică, căreia îi fac loc la mine în cap. Altfel, aș fi încă și mai încrâncenat și ursuz decât par. 

Cum și unde se potrivește muzica în quiltul pasiunilor tale?

Muzica nu are seamăn, mi-e și târșă să o pun în același plan cu oricare alt interes al meu. E mai aproape de religie decât de pasiune într-un sens secular. Mi s-a spus că îmi moștenesc întocmai bunicul de pe partea mamei, care nu-și putea închipui viața fără muzică. Am avut norocul să am acces la muzică de foarte mic, pe discuri din colecția părinților mei, pe care le ascultam obsesiv și pe care le prețuiesc și acum. Dormeam cândva pe o canapea care era sprijinită de una dintre boxele pick-up-ului nostru rusesc. La un moment dat mi s-a format această idee că muzica poate fi „tradusă” în orice altă formă de exprimare, pot fi surprinse imagini și nuclee narative printre note, ca niște iluzii într-un cristal. Și acum, cred că acesta este jocul meu preferat – să surprind șoaptele acestea de inspirație și să le „traduc” în alte forme de exprimare. De aceea fac audițiile Blackout/Midday Sessions, ca să încerc să dau mai departe nu neapărat poveștile propriu-zise, care sunt mereu acolo, mereu în schimbare, ci jocul în sine, foamea de a le asculta, de a te acorda la ele.

Am întrebat-o și pe Anca același lucru și mi se pare onest ca cititorii să aibă parte și de răspunsul tău: cum se poate lucra alături de partenerul romantic. CONACUL e o extensie naturală a intereselor „de-acasă” sau e diversitatea de care, indiferent de motiv, aveți nevoie?

Este o premieră pentru mine să lucrez alături de partenera mea. Am fost tentat să mă lansez într-o spirală analitică în jurul subiectului, dar mi-am dat seama foarte repede că pe mine mă bucură enorm situația asta – este o formă de încredere și de intimitate de care nu mai avusesem parte și după care nici nu știam cât tânjesc, până când nu s-a întâmplat. Așa că nu am mai analizat, ci am lăsat-o să se întâmple și mă bucur în fiecare zi că am avut și am putut aplica înțelepciunea asta.

Dacă mai avea cineva nevoie de o dovadă în plus că nu există reguli universale în relații, iată – Anca și cu mine lucrăm împreună de peste doi ani și asta ne apropie mai mult în fiecare zi. Pentru că amândoi am ales un domeniu de activitate în care profesia și identitatea nu prea se pot separa și în care, de altfel, nici nu cred că s-ar cuveni o astfel de separare, nu pe deplin. Și-atunci problemele profesionale sunt și personale, și invers. Așa că ne sprijinim și ne potențăm reciproc pe ambele planuri, simultan. CONACUL este rezultatul organic al acestei realizări – în loc să avem de-a face mereu cu proiecte profesionale care ne influențează peisajul emoțional personal, am pus în lume ceva cu aspect cât-de-cât profesional, dar iscat în întregime între noi doi, am încercat să venim cu o soluție deschisă publicului pentru deziderate pe care le simțim în mod intim față de lumea în care trăim.

După o serie de întâlniri „cuminți” acasă, în septembrie faceți un pas uriaș, din punctul meu de vedere, cu prima ediție din Vilegiaturile CONACUL. Te rog să ne spui mai multe despre idee, însă și despre așteptările voastre. Cum ai convinge pe cineva care parcă ar vrea, dar parcă ezită un pic?

Să știi că unii dintre membrii comunității noastre nu ar fi neapărat de acord că au fost „cuminți” întâlnirile noastre de până acum, cel puțin nu toate. Am avut o ediție a Societății de Lectură Intermitentă „Macondo” cu bulină 18+, despre care se mai aud șoapte scandalizate prin târg, iar colierele de perle se mai strâng și acum, cu degete șocate, tremurând, la piept. Dar da, e un pas mare pentru noi să încercăm acest concept de „Vilegiatură”. 

Pe scurt și pentru cei la care faima noastră n-a ajuns încă, Anca și cu mine am început în ultimul an-și-ceva patru feluri de evenimente recurente: un club de carte mai neconvențional, pomenit mai sus (S.L.I.M.), o serie de audiții imersive de albume, de pe vinil (Blackout/Midday Sessions), întâlniri săptămânale „libere de muncă”, dedicate hobby-urilor și lucrurilor care ne încarcă bateriile (Free Wednesday) și ocazionalele adunări Context Creator, dedicate celor ca noi, care lucrează (și) în cultură, sau vor să știe cum anume funcționează tipul ăsta de activitate. Vilegiatura este modul nostru de a încerca să le adunăm pe toate laolaltă, într-o variantă condensată. Asta fiindcă am remarcat că fiecare dintre evenimentele noastre și-a strâns încetișor propria bulă. Iar noi ne-am dorit tocmai să mai spargem din bule, să creăm ceva care să le permită oamenilor să iasă din paradigma asta polarizantă și să-și amestece interesele, să redescoperim împreună plăcerea de a fi surprinși de Celălalt și chiar de noi înșine.

Așa că, prin Vilegiaturi, dorim să oferim experiențe complexe, întrețesute: de la mâncare gătită la muzică ascultată activ, în tihnă, de la literatură proaspătă, la ateliere și răgazuri pentru „lucru de mână”, plus discuții lejere, lăbărțate și autentice între oameni, care credem că sunt cel mai bun „networking” pe care ți-l poți dori. Și poate cel mai important, dorim ca aceste vilegiaturi să fie o ocazie pentru oameni de a învăța ce presupune cu adevărat crearea unei oferte culturale, dincolo de aparența romanțată și boemă: care sunt costurile materiale, emoționale și psihologice pentru un „operator cultural”, când concepe și implementează un tip de eveniment. Ce înseamnă cu adevărat să „susții cultura”? Asta pe lângă un foc de tabără, sau tolănit într-un hamac, cu o carte bună.

Cine poate să participe la întâlnirile CONACUL? Sau nu, hai să o luăm altfel: cui nu se adresează absolut deloc evenimentele voastre, cui crezi că n-ar plăcea ele?

Întâlnirile noastre sunt deschise oricui, dar nu consider că ar fi pe placul celor care cred pe bune în termenul de „produs cultural”, ca și cum am vorbi despre un corp de mobilier de la IKEA. Nu cred că putem vorbi despre o „piață culturală”, așa cum nu vorbim despre o „piață spirituală”, de la care mergi să cumperi acatiste Ortodoxe, indulgențe Catolice sau mantre Buddhiste. Pentru cine crede cu tărie că activitatea culturală este una la fel de supusă „legilor pieței” ca oricare alta, cred că vibe-ul de la CONACUL va fi prea „psihopupu”, vom părea prea „cu capul în nori”. Cultura este, pentru noi, ceva ce nu poate fi asumat numai cu portofelul, nu se reduce la un model de business. Este ceva ce cred că oamenii trebuie să-și asume mai profund de-atât.

Cum decurge procesul de selecție și pregătire pentru o sesiune de muzică pe vinil cu public? Tu alegi toate piesele sau accepți să vină cineva să-ți arunce bancnota și să ceară o melodie anume?

Sesiunile astea de ascultare de pe vinil au evoluat și s-au modificat destul de mult de anul trecut și până acum. Am început cu Blackout Sessions, concept pe care l-am văzut făcut în Belgia, într-un fost cinematograf, în care niște oameni alegeau câte un album esențial pentru o anumită mișcare muzicală sau pentru o anumită perioadă, spunând câteva cuvinte despre el. Apoi stingeau lumina în sală și ne lăsau cu muzica și cu mințile eliberate de orice alt input. Asta mi-aș fi dorit să recreez aici, dar n-a mers chiar cum speram, din mai multe motive logistice. Dar ideea era și este să ascultăm albume întregi. Dacă vrei, o piesă, cât o fie ea de bună, e doar un capitol, sau în cel mai bun caz, o proză scurtă dintr-un volum. Albumul e volumul întreg. 

Acum, în varianta Midday Sessions, încerc să pornesc câte un dialog la fiecare ediție. Prietenul și fratele meu întru muzică experimentală, Alex Galan, îmi este co-host de câte ori se poate, dar încerc să mai chem câte unul sau doi invitați și găsim o temă în jurul căreia să ne jucăm. De exemplu „umor în muzică”, sau „femei formidabile în muzică”. Și alegem în general trei albume (câte unul de la fiecare), care credem că se potrivesc temei și ne permit să o explorăm din mai multe unghiuri. Și bineînțeles că povestim tot felul de detalii relevante, interpretări, opinii, legende, atât între noi, cât și cu participanții la sesiuni. Dar e mai mult curatoriere decât DJ-ală.

Cum vezi proiectul CONACUL peste un an? Dar peste zece?

Uff… Dacă mă întrebai în fiecare dintre ultimii zece ani ce credeam că se va întâmpla în următorul, probabil că fiecare răspuns pe care ți l-aș fi dat ar fi fost greșit, de la planul personal la cel geopolitic și toate cele intermediare. Nu știu, și cred că lecția este să nici nu vreau să știu. Cu cât avem impresia că putem controla lucrurile astea, cu atât îi dăm muniție universului să-și râdă de noi. Ce pot să-ți spun este că acest Club de Ospețe, Networking, Audiții, Crafting și, Uneori, Lectură este foarte autentic și aliniat unui fel de-a fi pe care ni l-am asumat. Dacă putem, vom continua să fim așa. 

Care e feedbackul general, cum reacționează oamenii la readucerea în prim-plan a întâlnirilor față în față? Mai știm să socializăm unii cu alții, mai putem să ne bucurăm de momentele fără ecrane?

La una dintre sesiunile de audiție de pe vinil de anul trecut, cu albumul „Disintegration” al celor de la The Cure, au venit după audiție două fete în jur de 20 de ani, probabil mai tinere, care mi-au spus că tocmai ascultaseră pentru prima oară un album cap-coadă. Tot atunci, a venit o prietenă foarte bună și veche, veterana multor întâlniri efervescente de „pus lumea la cale” pe vremea studenției. Și ea mi-a spus că uitase cum e să dedici un ceas sau două unei ascultări active, fără telefon, fără distrageri, fără „productivitate”. Și cât de profund îi lipsea asta, fără măcar să-și dea seama. Ne-au mărturisit trăiri similare și alte persoane de care ne-am apropiat la S.L.I.M. și la Free Wednesday, fiecare în contextul respectiv. Cred că nevoia de a fi realmente împreună cu oameni pe aceeași lungime de undă, dedicând atenție unei activități alese și nu oferite orbecăind de un algoritm oarecare, asta nu va dispărea nicicând. N-are Zuckerberg cum să rescrie sute de mii de ani de evoluție. Nici Musk. Nici Bezos. Nimeni. Faptul că se încearcă și că oamenii au fost convinși pentru o clipă că se și reușește, este hybris-ul zilelor noastre. Dar cred că ne trezim din visul mâncătorilor de flori de lotus, că tot e subiectul lunii. Eu așa sper.

Ca om născut și crescut la Oradea, dar cu studii făcute la Cluj și cu o vastă experiență profesională adunată prin mai toată țara și din medii diferite, cum vezi polemizarea pe tema drepturilor omului stârnită an de an de interzicerea Oradea Pride?

Eu m-am născut de fapt la Marghita, dar am crescut într-adevăr la Oradea, de unde am plecat însă acum mai bine de douăzeci de ani. Am locuit la Cluj, Târgoviște, Timișoara, Bruxelles, Ghent, Brașov, București, dar niciodată nu mi-a fost urâtă Oradea, nu m-a plictisit și nu m-am dezis de ea. Asta până când am aflat că Oradea a fost (și este, în fond) un mare centru operațional pentru cei cu „familia tradițională”. Atunci m-am amărât și la scurt timp după aceea am și plecat din țară vreo trei ani… 

De-atunci nu prea mai am niciun fel de „pride” pentru orașul meu natal, iar încrâncenarea asta, an după an, nu ajută cu nimic. Cred că într-o majoritate a populației din Oradea este adânc înrădăcinată o mentalitate cu un nucleu dur de frică. Mai mult decât orice, mie îmi stârnește mila, pentru că nu știu cum altfel să reacționez la teama asta uriașă a oamenilor de a pierde ceva ce nici măcar nu le este amenințat. Apropo de perle strânse la gât. 

M-aș bucura foarte tare să fie adus înapoi sentimentul de mândrie a apartenenței și cred că Pride ar fi justiție poetică din acest punct de vedere.

Întrebarea-semnătură este, în cazul meu, motto-ul site-ului unde scriu despre ce citesc și-mi place. Asta pentru că vreau să induc, nu tocmai subtil, ideea că se poate citi zilnic, dar și pentru că așa îmi iau și eu inspirație din ce citesc ceilalți. Așadar, în loc de încheiere, te rog să ne inspiri și să ne spui: tu ce citești azi?

Azi citesc un roman foarte șmecher pe nume „The Rise and Fall of D.O.D.O.”, de Neal Stephenson și Nicole Galland, pe care l-am găsit împreună cu alte trei cărți ale lui Neal Stephenson, pe Vinted. Din câte știu, acest autor american contemporan nu a fost tradus încă în limba română și îmi pare rău, fiindcă e foarte inteligent și are un stil anume de a amesteca genuri și teme într-o manieră la care mă întorc cu drag și de care mi se face dor din nou și din nou. E un fel de SF, dar nu chiar, un fel de satiră și nu prea, un fel de thriller contemporan, dar și istoric, dar și cu magie, dar și cu fizică cuantică, cumva fără să devină o „șaorma cu de toate”. E prog-rock literar. Recomand! 

Fotografii de Andreea Retinschi.