Acasă, la Reims, în bibliotecă
De curând am terminat de citit Fericirea e alături, roman scris de Sebastian Perju și publicat la Editura Vellant în 2026, și am vrut să aflu mai multe nu doar despre mintea din spatele cărții, ci și despre contextul care a făcut posibilă apariția acesteia, a poveștii în sine, dar și despre stereotipuri și alteritate, viața și scrisul în România versus Franța. Și multe altele, după cum veți descoperi citind interviul de mai jos – care sper să vă îndemne să citiți și romanul de la care pornește discuția și în care eu am găsit multă familiaritate, dar și acea sclipire de extraordinar necesară pentru a face ca o lectură să fie cu adevărat memorabilă.
Unul dintre marile merite ale romanului tău este, din punctul meu de vedere, că reușește să cuprindă și să surprindă natural și corectitudinea, și incorectitudinea politică – toate acestea în timp ce se inspiră dintr-o întâmplare reală, cea cu francezii nimeriți la Bucarest în loc de Budapest. Ce-a fost mai întâi la temelia cărții, dorința de-a aduce cu naturalețe această „odă” prieteniei sau o întâmplare reală ca un banc care trebuie extins și contextualizat?
Mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Corectitudinea și incorectitudinea politică sunt concepte (etichete?) în care nu prea (mai) cred, cel puțin nu în starea lor actuală. Sigur că provin din convingeri sănătoase și că au la bază intenții bune, însă, așa cum se întâmplă des (e suficient să ne uităm la apariția internetului și a rețelelor sociale, nu-i nevoie să ne întoarcem până la revoluția tehnologică și apariția bombei atomice), sunt folosite atât de mult și de prost de persoane care reprezintă exact contrariul valorilor din care s-au născut, încât au devenit derizorii, dacă nu chiar caraghioase. Cred că au mai rămas foarte puțini oameni în jurul nostru, dar în puținii care au rămas cred cu toată puterea de care sunt capabil. Un roman pe care probabil n-o să-l scriu niciodată vorbește despre o persoană care pleacă în căutarea ultimului om bun de pe pământ. Pentru mine, prietenia e cea mai puternică legătură pe care o poți forma în viață, iar cei cu adevărat norocoși o găsesc și în cuplu. E unul dintre puținele lucruri asupra cărora avem control în viață. Nu ne alegem familia, țara în care ne naștem și așa mai departe, însă prietenii, da. Și e cu atât mai frumos să rămâi o viață alături de niște oameni de care nu te leagă nicio obligație concretă, nimic material, nici casă, nici rate, nici copii, nici cățel. De aici am plecat.
Bun, și acum ca să îți răspund și la întrebare după ce am luat-o pe la Ploiești, întâmplarea a făcut ca cele două să mi se ivească în cale cam în același timp. Ideea de a scrie despre prietenie mi-a încolțit în cap după ce am citit Eshkol Nevo – Simetria dorințelor. Am continuat cu Yanagihara și a ei Viață măruntă și m-am bucurat că la scurt timp după am dat peste știrea despre francezii rătăciți prin București, ea în sine cel puțin un subiect de nuvelă. Cartea lui Yanagihara doare fizic, așa că m-am întors la Nevo, mai aproape de povestea mea, cu toate că ceva, ceva mi-a lăsat și O viață măruntă în buricele degetelor, cred.
Cum a fost să-ți asumi că vei scrie atingând zone sensibile din cultura noastră, așa cum e conturarea personajului fostei lucrătoare sexuale de etnie romă și în special într-un oarecare contrast cu iubitul francez? Eu m-am gândit, citind, că e posibil ca un activist să considere că ai făcut prea puțin pentru Roza, în vreme ce un „dac liber” te-ar putea acuza că „te-ai vândut” și ai scris prea mult despre ceva ce n-ar considera reprezentativ pentru România.
Nu m-am gândit nici măcar o secundă la cei care s-ar putea ofensa. Nici la dacii liberi, nici la activiștii de carton. După cum spunea și Ricky Gervais, pe care îl iubesc: Just because you’re offended, it doesn’t mean you’re right. Îmi place ideea lui că trebuie să facem diferența între subiectul unei glume și ținta ei. Poți scrie despre lucruri incomode, poți râde de ele, fără ca scopul să fie să umilești sau să rănești pe cineva. Mi se pare un efort prea mare să creezi ceva încercând să slalomezi printre potențialele pericole ale jignirii unuia sau altuia. Romanul meu de debut e despre un camerunez care ajunge clandestin, cu barca, în Europa și sfârșește în pușcărie (Culorile adevărului, Editura Zugzwang, 2022).
Trăiesc cu convingerea că cititorii sunt suficient de inteligenți încât să sesizeze nuanțele și să nu se oprească la etichete gata făcute, de genul Roza – curvă, rom – borfaș etc. Sigur că m-am jucat cu clișeele în această carte, ideea însăși de la care pleacă e un clișeu (occidentalii ignoranți care confundă Budapesta și Bucureștiul), dar exact asta am încercat (nu știu cât mi-a reușit) să demontez: ideea că valoarea cuiva e dată de însușiri asupra cărora nu are deloc sau are prea puțin control (rasă, origine, context social), și nu de deciziile pe care le ia. Dimpotrivă, Roza ar fi putut fi orice altceva, dar asta a ales să fie, Matthieu (dat fiind statutul său) ar fi trebuit să fie cel mai chibzuit și cerebral, însă nu e…
La fel de bine, nu sunt fanul mersului permanent pe coji de ouă și nici al negării evidenței. Un arab e arab, un francez e francez, un român e român, iar originea, cultura și mediul lor fac parte din cine sunt. Problema începe când reducem un om la atât. Pentru mine, în orice caz.
Cum a fost procesul de a-ți asuma vocea unui narator de altă naționalitate față de-a ta, provenind dintr-o cultură totuși diferită? Ai avut parte de bariere, de piedici de vreun fel, mai ales că el descoperă cu ochi „noi”, inocenți România în profunzimea ei, cu bețiile care nasc camaraderii improbabile, cu pericolele din anumite locuri și din unele tipologii de oameni?
Sunt 13 ani de când trăiesc în Franța. Naratorul, la fel ca restul personajelor, trăiește lângă mine, e prietenul cu care fac un apéro, e cumnatul meu, e vecinul de bloc, e persoana de lângă mine de la coadă, e colegul de la muncă. Îi aud zilnic, îi văd zilnic, inevitabil am mai și împrumutat de la ei gesturi, feluri de a mă exprima sau de a vedea anumite situații. Cât despre cum descoperă ei România, m-au ajutat mult experiențele trecute ale amicilor mei de aici, cei care au apucat să ne viziteze țara.
Iar în București mi-am petrecut prima parte din viața mea adultă. Am stat vreo opt ani în capitală. Vai, acum realizez că am mai mulți ani în străinătate decât la București. Mă cam întristează constatarea asta. Mai ales că Bucureștiul e, de departe, orașul meu favorit din întreaga lume. Unul dintre motivele pentru care îl iubesc atât de mult e elementul aproape fantastic care îl caracterizează, și anume că hazardul are un rol extrem de important în cotidianul său. E orașul potrivit pentru expresiile: „întâmplarea face ca”, „deodată s-a petrecut ceva” și, mai ales, „cumva”, acel „cumva” folosit și în Războiul stelelor: „Cumva, s-a întors Palpatine”. Bucureștiul e locul cel mai potrivit pentru întoarcerea lui Palpatine.
Revenind la roman, și în el există mult hazard, cum spui și tu, multe beții care nasc coincidențe și o anumită doză de improbabil. Dar e acel improbabil din care se fac amintirile de mai târziu.
Care dintre interesele tale se reflectă cel mai intens în carte? Pariul meu este pe fotbal, însă sunt dispusă oricând să am parte de surprize.
Aș minți dacă n-aș recunoaște că fotbalul a ocupat mereu o poziție centrală în viața mea, deci își are rolul lui (destul de important) și în carte. Însă nu e doar atât. Mai e și berea. Glumesc.
Intenția mea a fost să folosesc fotbalul ca decor sau, mai bine spus, ca pretext pentru prietenie. Mă interesează mult oamenii, mai ales perifericii, și prieteniile care se leagă între ei. Mă hrănesc din improbabil și chiar grupul meu de prieteni cuprinde persoane din toate categoriile sociale, de toate felurile și cu origini diverse. Mi-ar fi plăcut să se reflecte și mai mult umorul în carte. Umorul, nostalgia și melancolia sunt motoare indispensabile creației pentru mine, doar că îmi dau seama că alunec mai ușor spre ultimele două. Am strecurat intenționat Liverpool FC, clubul meu de suflet, în paginile romanului, măcar ca un memento pentru mine, cel de mai târziu. You’ll Never Walk Alone!
Fără să îmi doresc să te forțez să intri în detalii prea personale, m-ar bucura să ne spui, dacă poți, care sunt punctele unde biografia autorului se intersectează, poate chiar se suprapune mai mult cu ceva din Fericirea e alături?
Nu e nimic de ascuns. Ploieștiul natal, cu blocurile, apartamentele și meciurile vizionate cu televizorul scos pe geam, în grădina din față, sunt smulse direct din copilăria mea. Bucureștiul, Parisul, Vama Veche, la fel. Mai mult decât geografic, locurile astea reprezintă senzații pentru mine. Închid ochii și văd faleza, simt nisipul între măsele, aud sirenele Bucureștiului, simt deopotrivă mirosul mortăciunilor din curțile abandonate și parfumurile scumpe de la intrarea în vreo terasă, aud toate limbile Parisului, care sunt toate limbile lumii, dar și susurul Senei.
Mai personal, aș spune că e mai mult din mine în locuri în care poate cititorii nu s-ar aștepta să mă găsească și mai puțin în fraze care par autobiografice. Sigur că toți am avut relații adolescentine mai mult sau mai puțin toxice, am bețivănit cu prietenii și ne-am încins la vreun meci de fotbal, deci în cartea asta sunt picături din toți oamenii pe care i-am întâlnit până acum. Din fericire, cunosc oameni-ocean. Sunt resurse suficiente și pentru următoarele cărți.
Dacă îți spun care e personajul meu preferat (Tamaș, despre care mi-ar fi plăcut să citesc mai multe), îmi spui dacă există unul care să-ți fie mai drag decât celelalte și de ce?
Ha-ha-ha! Mi se pare originală și foarte tare alegerea ta. „Allez-allez”-urile lui Tamaș intră lejer între expresiile mele preferate din carte. Mă bucur că ți-ar fi plăcut să citești mai multe despre el. Și mie mi-ar fi plăcut să scriu mai multe despre el. De fapt, mint, chiar am făcut-o, dar am șters. Cred că e mai puternic așa, personaj-ancoră, decât dacă l-aș fi dezvăluit cu totul. Cine știe, poate va mai apărea la un moment dat pe undeva nea Tamaș. Chiar, ție care ți s-a părut că ar fi preferatul meu?
Aș fi tentată să zic că Nico…
Sincer, mi-aș fi dorit să fie Nico, dar, scriind, mi-a devenit Youssef. Nu știu dacă s-a simțit asta și-n text. Naturalețea lui Youssef, faptul că nu se ia atât de în serios, dedramatizează situațiile și nu se complică, modul în care se exprimă, felul în care se descurcă, diferența dintre ce ar fi putut fi și ce este… E exact genul de om pe care mi-ar plăcea să îl am în preajmă. Bine, mint și aici puțin: de fapt, chiar am mai mulți Youssefi în viață. Altfel, fără să intru în detalii, îmi place Nico din capitolul cu mama, îmi place Sam copilul, îmi place Matthieu disperat, îmi place Roza din apartament, îmi place și Ciușmandel… Îmi plac toți. Dar cel mai mult Youssef. Ha!
Există multe posibile interpretări ale titlului romanului tău, unele mai evidente, altele destul de subtile, dar esențial cred că e că fericirea tinde să fie mereu în trecut sau în viitor, inaccesibilă acum, o amintire sau o promisiune, e peste graniță, dincolo de ziua aia sau de întâmplarea cealaltă. Cum arată fericirea pentru tine, unde e ea?
Fericirea e întotdeauna în spate pentru mine. Incapabil fiind să fac planuri sau să le duc până la capăt, fericirea e în clipa trecută, fie că vorbim de ieri, de vara lui 2025 sau de copilăria anilor ’90. Normal, am și eu momente de carpe diem în care reușesc să realizez că, într-un moment anume, chiar în acea clipă, viața e frumoasă și poate nu va mai fi niciodată așa. Dar sunt rare.
Sunt un nostalgic optimist, fervent practicant al principiului enunțat de Gică Hagi: Viața e frumoasă, dar merită trăită. Și, înainte de a râde sau, bine, fie, după ce râdeți un pic, gândiți-vă la profunzimea involuntară pe care i-o dă conjuncția adversativă. Viața e frumoasă (chiar dacă nu numai, chiar dacă nu mereu, chiar dacă rar), dar merită trăită (chiar și așa). Splendid.
Ce impact are viața în Franța asupra scrisului și cititului tău, ce obiceiuri ți-a modelat sau chiar modificat, ce gusturi ți-a schimbat?
Mi-am cizelat scrisul lucrând cu Andrei Crăciun la cursurile pe care le ține la Akademia Zugzwang și pe care le recomand cu căldură tuturor celor cărora le place să citească și (poate) ar vrea să și scrie. Iar aceste cursuri au început în vremea pandemiei, pe Zoom, în timp ce eu trăiam deja în Franța. Deci cred că un impact mai mare a avut Andrei (care e mai mult decât un mentor, e prietenul care știe exact unde să apese ca să scoată din tine ce ar trebui să scrii) asupra creației mele decât Franța, deși ar avea și ea multe lecții să-mi predea, dacă aș fi eu pregătit să le ascult.
Probabil că mi-a modificat însă modul în care citesc. M-a învățat să am mereu o carte cu mine, fie că merg la muncă, să-mi iau fetele de la școală, la doctor, în parc sau oriunde altundeva, și îmi place că nu sunt singurul care are acest obicei. Tot aici am înțeles și că îți poți organiza timpul, ziua, astfel încât să-ți rămână mereu loc și pentru lectură. Caut să citesc, atunci când pot, o carte în limba în care a fost scrisă, dar, din păcate, nu cunosc decât româna, franceza și engleza, deci opțiunile îmi sunt limitate și tot trebuie să recurg la traduceri. Și, în final, am început să apreciez mai mult thrillerele și romanele polițiste ale lui Musso sau Bussi. Au șarmul lor în franceză.
Scrii în franceză? Te-ai gândit să și publici acolo sau e importantă pentru tine cu lumea culturală românească?
Scriu mult în franceză, dar nu scriu ceea ce mi-aș dori în franceză. Lucrez în comunicare aici, iar munca mea presupune să creez zilnic în această limbă. Paradoxal e că, deși nu mi se pare nimic nefiresc atunci când îmi fac treaba pentru care sunt plătit, mă blochez când vine vorba să scriu literatură. Sper să vină și acel moment.
M-am gândit, evident, să public în Franța, dar e ceva mai complicat decât ar părea și ar merita o discuție separată. Din ce am putut observa, în Hexagon editurile sunt deschise să publice autori străini, cât timp aceștia vin cu un portofoliu și cu o carte deja recenzată, criticată și lăudată în lumea culturală din țara în care a fost publicată. Un manuscris de debut scris direct aici riscă să treacă neobservat printre miile de manuscrise care (încă) sunt primite la editurile franceze.
Deci cea mai bună șansă de a pătrunde pe piața de aici ar fi cu o traducere bună, fie făcută de mine — m-am și apucat, de altfel, ușor-ușor, să traduc Fericirea e alături —, fie de un profesionist, și cu recomandări din România. Problema e că, de aici, de unde sunt, lumea culturală autohtonă mi se pare că funcționează, cu anumite excepții notabile, într-un circuit relativ închis, iar eu n-am o problemă să bat la uși, dar nu-mi stă în fire să insist dacă nu mi se deschide.
Întrebarea-semnătură este, în cazul meu, motto-ul site-ului unde scriu despre ce citesc și-mi place. Asta pentru că vreau să induc, nu tocmai subtil, ideea că se poate citi zilnic, dar și pentru că așa îmi iau și eu inspirație din ce citesc ceilalți. Așadar, în loc de încheiere, te rog să ne inspiri și să ne spui: tu ce citești azi?
Azi citesc Catch-22, de Joseph Heller, dar sunt foarte la început, de-abia ce-am trecut de pagina treizeci. Altfel, tocmai am terminat Notes of a Dirty Old Man, de Bukowski. Însă, dacă ar fi să recomand ceva din ce am citit în ultimul timp, aș avea patru propuneri: Suntem deja uitarea ce vom fi, de Héctor Abad Faciolince, ultima carte la care am plâns, publicată la Curtea Veche; tot de la ei, la imprintul Matca, Cristina Țane, cu Iar sub stratul de zăpadă, furia, un debut excelent; iar de la Vellant, Malacqua, de Nicola Pugliese, și Miere neagră, de Dan Pleșa.