Acasă la bunici, la Cosăuți. În zare se vede Iampol, orășelul ucrainean de peste Nistru. Fotografia e făcută de fratele Cătălinei, Felix, în vara lui 2017
Când am citit-o prima oară pe Cătălina Bălan, adică atunci când am descoperit volumul de poezie Cutii (despre care am scris aici în 2020), lumea mea parcă s-a lărgit puțin cu un om pe care, deși nu-l cunoșteam, puteam să-l includ măcar mental în categoria celor care mă înțeleg, a celor care îmi pot descrie viața și trăirile mai bine decât o pot face eu. Volumul recent al Cătălinei Bălan, De partea bună a hărții, m-a emoționat și impresionat suplimentar: am găsit aici dovada creșterii sale ca om și poetă, o sensibilitate suplimentară, o complexitate care mereu mă dă gata când e realizată din cuvinte puține, dar care alcătuiesc imagini de un impact colosal.
Ca să aflu mai multe despre omul din spatele cărților care mi-au plăcut atât de mult, am profitat de ocazia că există platforma Subversiv și-am provocat-o pe Cătălina Bălan la o discuție despre scris și poezie, despre munca la Editura Paralela 45 și rădăcinile care o țin bine ancorată într-o familie care i-a îndrumat pașii cu naturalețe și iubire.
Discursul tău poetic este unul care navighează conceptele de identitate – atât personală, cât și națională, explorând stări și situații care construiesc un sine complex, mereu la graniță și integrând caracteristici din ambele culturi: românească și basarabeană. Este ceva căutat, un drum literar planificat, sau vorbim despre o pură reflectare a intereselor tale de zi cu zi, a personalității tale?
Am privit mereu exotismul celor din dreapta Prutului ca parte a unei identități românești, exact cum ar fi identitatea de bucovinean, muntean sau oltean. Fiind născută la Chișinău și trăind primii șapte ani de viață în Republica Moldova, problematica identitară și cea geopolitică și-au pus amprenta asupra mea, cu atât mai mult cu cât acasă s-a discutat întotdeauna despre aceste subiecte.
Nu am un drum planificat în ceea ce privește propria poezie, însă lucrurile despre care scriu sunt, inevitabil, cele care m-au marcat. Fiindcă mă interesează să înțeleg mecanismele care ne modelează viața și identitatea, am ales să studiez știința politică. Astăzi fac un doctorat în domeniul diplomației culturale. Pur și simplu, lucrurile se așază de la sine.
De partea bună a hărții traversează granița poeziei și se transformă într-un întreg concept ce include intervenții grafice, foto-video, audio și chiar poetice. Cum a apărut această idee și cum a ajuns cartea să prindă forma aceasta destul de rar întâlnită la noi?
Ideea conceptului îi aparține Dianei Iepure, care a lansat în 2024 colecția albumelor de artă Metamorfoze, la Editura Paralela 45. A fost o idee nebunească, foarte curajoasă, pe care mă bucur că editura a susținut-o, deși implică un efort în plus față de o colecție obișnuită, care nu mizează pe interdisciplinaritate, pe colaborări conceptuale, pe un produs finit al cărții obiect care să fie, cu adevărat, album de artă, asta incluzând și condiții grafice excepționale. De partea bună a hărții este al doilea proiect din colecție și a ajuns la forma aceasta într-un mod destul de firesc. Am simțit, și eu, și editoarea, că poezia mea poate intra în dialog cu niște artiști aflați de partea bună a hărții, că nu are nimic de pierdut și că nu va fi nici diluată, nici pervertită de intervențiile conceptuale pe care am mizat. Mi-am dorit să lucrez cu Ghenadie Popescu pentru că și el explorează recuperarea memoriei, fiind excelent artist conceptual. Apoi, după ce l-am întâlnit în persoană pe Sergej Timofeev, mi-am spus că merită să-l invit în proiect, pentru că este un artist complex, foarte sensibil și autentic, un poet care înțelege mizele unei abordări multidisciplinare. Colaborarea cu Diana a venit și ea natural. Scriem despre același spațiu poetic, uneori avem personaje comune. Suntem personaje una în cărțile celeilalte. Cărțile noastre, foarte diferite, au și elemente de ADN comun, așa cum avem și noi două. Așadar, am invitat-o să facem dialoguri poetice, pornind de la poemele noastre despre borcane, ACELEAȘI borcane basarabene care ne-au hrănit pe amândouă decenii la rând. La final, un grafician trebuia să preia elementele acestea încărcate cu multe valențe sociale, conceptuale, istorice și să le găsească o coerență grafică. Asta a făcut Sorina Popescu. A trecut jumătate de an de la publicarea cărții și încă nu-mi vine să cred că acest proiect foarte neobișnuit a apărut și că dimensiunea lui colaborativă propune un mod diferit de raportare atât la rolul poeziei și la dialogurile artistice, cât și la rolul scriitorilor astăzi. Sunt mândră de ce a ieșit.
Dacă tot vorbim despre asta, cum a fost primită cartea, care au fost reacțiile care te-au surprins?
Mă bucur că nu poate fi nominalizată la premiul „Cea mai discretă carte de poezie a anului” și că este pe rafturile librăriilor din București, din țară, chiar și din Chișinău. Cartea are parte de vizibilitate, este citită, are cel puțin zece cronici. Am lansat-o la București, la Ploiești. Datorită invitației Mariei Ivanov și a lui Dumitru Crudu, am ajuns în această vară la Chișinău, la Festivalul Întâlniri la Timp. A fost fabulos, am descoperit că scriitorul maghiar Pál Dániel Levente a scos și el o carte cu o Lada roșie pe copertă. Ne-am hotărât să facem un dialog-eseu despre literatură, simboluri, identitate și frontiere. Textul a apărut în revista Timpul, ediția din Republica Moldova. Poate fi citit online, aici. Există și o variantă în engleză a dialogului, aici. Îi sunt recunoscătoare Mariei Pilchin că mi-a organizat o lansare fabuloasă la Chișinău atunci când a aflat că urmează să vin la festival. A contat enorm pentru mine să prezint cartea în orașul în care m-am născut, un fel de epicentru al hărților despre care scriu și pe care le trăiesc. În septembrie urmează să particip la două festivaluri importante de la Bruxelles, la invitația ICR și Europanova. Ce m-a surprins sunt câteva comentarii legate de preț. Albumul costă 85 de lei. Nu e un preț mare având în vedere condițiile grafice excepționale în care a apărut, dar și munca din spate. Mă surprinde când, deși ne plângem, în general, de condiția scriitorului și a lucrătorului cultural, suntem cam ipocriți când vine vorba despre recunoașterea muncii și a valorii pe care o merită un proiect cultural când ajunge la raft.
Cum simți că e privită poezia ta în cele două țări, ești poeta româncă pentru cei din Republica Moldova și poeta basarabeană pentru cei din România?
Am debutat în 2009, la 13 ani, într-o antologie coordonată de scriitorul Dumitru Crudu, apărută la Editura ICR, într-un program de promovare literară susținut de Institutul Cultural Român. E vorba despre Noua poezie basarabeană, proiect care a contat mult în procesul sincronizării culturale a celor două maluri ale Prutului, într-un an de cotitură pentru Republica Moldova. 2009 este anul în care protestele cunoscute sub numele de „Revoluția Twitter” au marcat prima revoltă socială de masă din lume mobilizată prin intermediul rețelelor sociale și au accelerat sfârșitul guvernării neocomuniste de la Chișinău. Vă spun lucrurile astea pentru că, înainte de 2009, autoritățile de la Chișinău au făcut tot posibilul pentru a opri circulația cărților, a ideilor și a intelectualilor publici, mai ales înspre și dinspre România.
Pe mine nu mă preocupă prea mult această nuanță identitară despre care mă întrebi. Indiferent pe ce parte a Prutului mi-am scris sau publicat textele, am aparținut mereu aceluiași spațiu al limbii și al culturii române, al memoriei și al moștenirii istorice comune. Iar asta chiar și atunci când Voronin și neocomuniștii lui încercau să convingă populația că limba română este diferită de cea moldovenească. O aberație, bineînțeles.
Într-adevăr, născându-mă în Basarabia, am moștenit și eu nu puțin din exotismul scriitorilor basarabeni, acest element misterios, aproape ezoteric, care-i face simpatici cititorilor din alte colțuri ale lumii. Nu mă dezic de origini și de partea identității mele legată de Republica Moldova. Dar granițele fizice și politice nu corespund întotdeauna cu granițele culturale. Maturizarea mea culturală s-a produs la București, la numeroase cenacluri, festivaluri, întâlniri literare, lansări de carte și discuții cu scriitorii de aici. Iar scriitorii din Republica Moldova au fost parte din acest peisaj, pentru că au fost prezenți, de cel puțin cincisprezece ani încoace, la târgurile de carte și la cele mai importante festivaluri din România, dar și din Europa, unde sunt invitați pe picior de egalitate cu scriitorii din România.
E un privilegiu pentru mine să mă simt de-a locului și la București, și la Chișinău. Oamenii mă pot prezenta cum vor, cum li se pare mai potrivit. Alegerea lor nu schimbă realitatea: sunt poetă româncă, născută la Chișinău, stabilită la București.
Ce te-a construit ca poetă și ce te-a educat, ce a șlefuit aplecarea naturală spre forma aceasta de exprimare artistică?
Eu am aflat târziu că literatura nu este neapărat un modus vivendi pentru toată lumea. La un moment dat, o colegă de liceu mi-a spus că mă invidia pentru că în familia mea se citește și avem o bibliotecă generoasă. Am rămas șocată. Nu mă gândeam că a avea o bibliotecă acasă ar fi un privilegiu. Totuși, deși am crescut printre poeți și limbajul poetic este primul pe care l-am învățat, nu cred că aș fi ajuns scriitoare dacă nu aveam un organ pentru poezie. Degeaba te chinui, insiști, te strofoci, oricât de mulți și de buni mentori ai avea, dacă nu ai acest organ misterios. Am avut noroc să cresc într-o familie de poeți care m-au făcut să cred că literatura trăită este norma. Alt noroc al meu este că scriitorii pe care i-am cunoscut, mai ales douămiiștii, dar și din alte generații, m-au tratat cu seriozitate și au discutat cu mine ca de la egal la egal. Am vorbit despre poezia mea cu Marin Mincu, cu Nora Iuga, cu Mircea Martin, cu Octavian Soviany. Mai târziu, lecturile la Institutul Blecher, la Cenaclul Universitas, la Nepotul lui Thoreau m-au călit bine. Primul meu editor este Cosmin Perța, unul dintre poeții mei preferați. Am avut noroc de un context privilegiat în care să învăț și să cresc.
Și ce rol a avut familia în devenirea ta? Am dedus, prin intermediul poemelor, o legătură foarte strânsă cu bunicii, cu locurile natale, o nostalgie împletită cu recunoștință care m-au emoționat la fiecare recitire.
Mi-am petrecut toate vacanțele la bunicii mei, Filip și Elena Iepure, în satul Cosăuți, în grădina lor uriașă. M-am gândit de multe ori în ultima vreme, când trăiesc un episod fantastic de oboseală că, cel mai mult din lume, îmi lipsesc verile lungi petrecute la bunici, alături de fratele meu, Felix. Eram ca Alice în Țara Minunilor, iar bunicii ne făceau toate poftele și ne integrau în viața lor cu multă naturalețe.
De această perioada a vieții mi-e foarte dor știind că, de când bunicul meu nu mai este, vacanțele de atunci nu se vor mai putea repeta niciodată. Acasă se discuta mereu despre politică și probleme sociale, începând de la cele care-i vizau pe consătenii noștri și terminând cu marile probleme globale. Am cei mai buni bunici din lume și ei sunt extrem de importanți pentru mine, comunicarea cu ei m-a modelat mult. Așa că scriu despre ei și despre sat. Sunt un om norocos să am o familie unită. Nu perfectă, dar dornică să renunțe la orgolii și să treacă peste neînțelegeri pentru a rămâne sudată. Nu e întotdeauna ușor, dar, în linii mari, ne iese. De asta se vede, probabil, și în ceea ce scriu, că legăturile familiale sunt puternice.
Pentru că tot am menționat volumul cel nou, m-aș întoarce și la cel cu care te-am descoperit: Cutii, cartea apărută în 2019 tot la Editura Paralela 45. Niște poeme mai pasionale, aș fi tentată să zic, în vreme ce cele din volumul din 2026 sunt mai mature, mai așezate. Cum percepi tu diferența dintre cele două volume și dintre cele două versiuni ale Cătălinei care le-au produs?
Răsfoind recent Cutiile, am rămas destul de surprinsă să constat că ambele mele volume se deschid cu același tip de poeme: unele despre un istoric de familie, niște cv-uri poetice, sociale, care mă situează foarte clar în cadrul universului poetic pe care îl construiesc.
Mă uimește că spui despre poemele din volumul meu de debut că ar fi pasionale, pentru că eram foarte timidă atunci, mă autocenzuram mult. O consecință negativă, poate, a faptului că și părinții mei sunt scriitori este efectul de autocenzură pe care l-am căpătat. Cred că în „De partea bună a hărții” am scăpat de o mare parte a lui. În „Cutii” nu-mi doream să rănesc sau să dezamăgesc oameni care s-ar recunoaște în textele mele. În cea de-a doua carte nu m-am mai gândit la asta aproape deloc.
M-a bucurat mult când ai scris despre cartea mea de debut. E acolo o frază care mi-a rămas în minte și care a surprins bine angoasa trecerii de la o copilărie idealizată la maturizare : „Cutii, volumul de poeme al Cătălinei Bălan, este exact ce-ţi trebuie când petreci prima noapte într-o casă nouă, poate după un şir de mutări, când nu ai apucat încă să despachetezi tot”.
Și pentru că am menționat și editura care ți-a fost acasă multă vreme și locul de unde ai plecat nu demult, simt că e de datoria mea să te întreb și despre munca acolo, mai ales alături de Diana Iepure. Se poate spune că ai crescut odată cu Paralela 45? Ce-ai luat cu tine din atâția ani de experiență directă cu cartea și cititorii?
La Editura Paralela 45 m-am convins că știu să fac foarte multe meserii, ceea ce este, din punctul meu de vedere, obligatoriu dacă vrei să fii un manager cultural performant și, mai ales, dacă-ți dorești să înțelegi cum se transformă lumea, cu tot ce presupune AI-ul, crizele economice și sanitare, crizele de securitate și repercusiunile lor asupra mentalităților și a comportamentelor de consum.
De multe ori glumeam cu Diana că eu sunt șefa ei. În organigramă chiar așa era, pentru departamentul de marketing și PR, însă în practică ne completam de minune, fiecare dintre noi preluând frâiele atunci când stăpânea mai bine diferite segmente ale proiectelor. Am lucrat în echipă cu Diana pentru tot ce înseamnă promovarea scriitorilor români în țară, dar și în afara ei, în rândul marilor edituri europene. Am lucrat cu Diana și pentru promovarea portofoliului de autori străini, dar și de literatură pentru copii sau manuale și auxiliare școlare. Am organizat și moderat împreună sute de evenimente, lansări de carte, conferințe sau dezbateri. Nu mai spun despre toate proiectele de branding pe care le-am coordonat, despre colaborarea cu artiștii grafici pentru realizarea copertelor de carte și a tuturor materialelor de promovare a acelor cărți, online și offline. Dar Diana mai făcea, în paralel, un job. Acela de editare a cărților semnate de autori români. Iar aici eu nu am avut nicio implicare. Diana e artista totală, și scriitoare, și traducătoare, și editoare. Și pentru asta o admir mult.
Deși funcția mea oficială a fost de Directoare de Marketing și PR, m-am ocupat și de promovarea portofoliului editurii la târgurile internaționale, am coordonat prima participare la Salonul de carte Bookfest Chișinău, am coordonat proiecte de public affairs, chiar și de vânzări, am relansat o platformă dedicată școlii și profesorilor, am inițiat și crescut parteneriate importante nu doar cu mass media, radiouri, televiziuni și reviste, ci și cu instituții de diplomație culturală. Am lucrat patru ani cât în zece, am învățat enorm și am și pus la bătaie mult peste ce mi s-a cerut în fișa postului. O lecție importantă pe care am învățat-o lucrând la editură este trasarea unei limite ferme între personal și profesional, pentru că, indiferent cât de mult crezi în proiectele la care lucrezi, trebuie să ai grijă și de propriul echilibru. Am auzit la un moment dat un coach avertizând că, din păcate, cel mai repede ajungi la burnout făcând ceea ce îți place, mai ales că se întâmplă fără să îți dai seama. Am ajuns la concluzia că are dreptate.
Cu ce ai vrea să rămână cititorul (ideal sau nu) după ce ajunge la final cu cititul la De partea bună a hărții? O idee, o speranță, o senzație, orice ți se pare important să-i rămână.
Vreau să-i placă poezia, să simtă că a citit ceva bun.
Care sunt gândurile tale legate de folosirea tot mai intensă a inteligenței artificiale în procesele creative? Te îngrijorează arta produsă cu AI, ai citi un poem scris de ChatGPT?
Citim cu toții zilnic multe minuni scrise cu ChatGPT. Mă îngrijorează arta produsă cu AI în măsura în care, de fapt, avem de a face cu un furt intelectual, cu o violare a drepturilor de autor. AI nu produce lucruri din neant, ci redă idei și concepte având la bază multă informație cu care a fost „hrănit”. Nu mă sperie neapărat AI, ci, mai degrabă, inerția autorităților de a asigura un cadru legal pentru protejarea drepturilor de autor. Acum câteva zile a apărut știrea că un judecător federal din SUA a aprobat un acord de despăgubire în valoare de 1,5 miliarde de dolari, prin care compania de inteligență artificială Anthropic va plăti aproximativ 3.000 de dolari pentru fiecare carte către mii de autori, după ce a folosit ediții piratate ale cărților lor pentru antrenarea lui Claude. E un început, un precedent care-ți dă speranță! Nu e posibil să ne întoarcem la o lume fără AI. AI-ul trebuie testat, înțeles și integrat în activitățile noastre zilnice, însă cu simț de răspundere, în ideea că ceea ce e ilegal offline trebuie să fie ilegal și online.
Întrebarea-semnătură este, în cazul meu, motto-ul site-ului unde scriu despre ce citesc și-mi place. Asta pentru că vreau să induc, nu tocmai subtil, ideea că se poate citi zilnic, dar și pentru că așa îmi iau și eu inspirație din ce citesc ceilalți. Așadar, în loc de încheiere, te rog să ne inspiri și să ne spui: tu ce citești azi?
Mi-am cumpărat săptămâna asta Thierry Wolton, „Lumea noastră orwellină”. După o să termin de citit „Orbitor. Aripa stângă” de Mircea Cărtărescu și următoarea pe listă este „Lumea liberă. Artă și gândire în timpul Războiului Rece” de Louis Menand. Am o listă foarte lungă. De cele mai multe ori citesc în paralel. Ieri am avut de făcut un drum și mi-am luat în geantă „Valea săpunului” de Andrei Zbîrnea, să citesc în autobuz.