Articles by Anca Zaharia

Fotografie de Adalbert Dohotariu Izabella Lukács este unul dintre oamenii ale căror aparent neobosite eforturi pentru cultură le urmăresc online cu o mare curiozitate și o admirație probabil vecină cu fascinația. Este freelancer – copywriter și om de marketing, axat pe SEO și marketing cultural, iar prin newsletterele CooltCluj și Coolturalist a ajuns să influențeze comportamentele de petrecere a timpului liber ale clujenilor. Sau să le organizeze mult mai bine, în orice caz. Am fost curioasă să aflu mai multe despre proiectele ei, dar și despre omul din spatele lor, așa că vă invit să o cunoaștem împreună pe Izabella Lukács. Pentru mine, privindu-te din exterior și admirând ce și câte faci, mi-ar fi greu să te descriu în unul-două cuvinte. Tu cum te prezinți pe scurt celor abia întâlniți? Uneori și mie mi-e greu să mă descriu în unul-două cuvinte. Pe scurt, sunt copywriter și content writer, cu formare în marketing. La asta aș mai adăuga și proiectele culturale de care am grijă și care sunt invenția și ghidușia proprie: cele două newslettere – CooltCluj și Coolturalist – și siteul personal – izabellalukacs.ro – care e mai degrabă un blog cultural.  În plus, sunt parte din echipa care „se bate cu șefii răi” prin Hacking Work și care-ți aduce veștile bune prin PozitiVești, proiecte în cadrul cărora port mai multe pălării, pe rând sau concomitent: content manager, content writer și social media specialist.  Uite, răspunsul pe care l-am dat confirmă ceea ce spuneam la început. Și îmi arată unde mai am de lucru. Dar hai să te cunoaștem de la începuturi. Cine era Izabella în copilărie, ce visa să facă și unde e acum în raport cu ce visa la vârstele mici? Izabella a crescut în mijlocul dealurilor, printre oameni simpli și modești și tropăit de animale. Era o fetiță care primăvara făcea buchete din flori de câmp pe care i le dăruia mamei și stătea în straturi mâncând frunze de usturoi; vara avea propriul metru pătrat de grădinuță în grădina părinților – altfel se lăsa cu scandal; toamna aduna nucile din curte și mergea cu căruța la cules de porumb, iar iarna se dădea singură cu sania și i se împotmoleau piciorușele în noroi până la glezne în drum spre grădiniță sau școală. Îi plăcea mult să trebăluiască prin curte, să se cațere-n pomi, să mănânce fructe și legume proaspăt culese, să stea cu părinții ei în grajd când tatăl ei mulgea vacile, să-i ajute la câmp și să aibă grijă de animale.  Nu știu dacă visa să fie ceva anume. Poate să-i ia locul lui Busu, că a avut o perioadă în care se juca des de-a prezentatoarea meteo. Alteori se juca de-a cântăreața, medicul, profesoara, bucătăreasa sau spionul. Mă simt într-un fel privilegiată pentru că îmi place ceea ce fac. Simt că mi-am găsit direcția, chiar dacă în adolescență nu știam încotro s-o apuc; am oscilat între biologie, psihologie, jurnalism și marketing când urma să-mi aleg facultatea.  Atunci a început dragostea pentru cuvântul scris? Dragostea pentru cuvântul scris a început cu lectura. Cu cărțile pe care le primeam de la nașa mea în copilărie și cu poeziile lui Bacovia. Mi-a plăcut așa mult „Plumb” în liceu, încât am dat fuga la biblioteca școlii să împrumut o carte cu poezii scrise de el. Probabil mi-au plăcut pentru că eram o adolescentă destul de negativistă și, deseori, tristă.  În perioada liceului am citit foarte mult în format PDF. Cam așa îmi petreceam serile. Nu prea aveam acces la cărți – în Sărmașu nu exista librărie, la biblioteca școlii oferta era cam învechită (ce adolescent e curios de cărți cu subiecte precum Letopisețul Țării Moldovei?) și nu comandam cărți online pentru că nu credeam că vreun curier ar putea ajunge în văgăuna în care locuiam și nici nu aveam bani pentru asta.  Mai târziu, cred că prin anul II de facultate, am început să scriu primele poezii (sau încercări), inspirate de ceea ce trăiam și simțeam în relațiile pe care le-am avut. De atunci, poezia e un exercițiu constant în viața mea, e în proces de transformare și șlefuire. Pe lângă asta, munca mea constă cel puțin 70% în scris și comunicare, restul de documentare, analiză, planificare și strategie. Cuvintele-mi sunt meșteșug, indiferent că e vorba de scris articole, newslettere, analize despre piața muncii, descrieri pentru episoade de podcast, texte pentru social media, propuneri de colaborare, întrebări pentru interviuri, scripturi pentru reeluri, descrieri de produse sau servicii și altele.  Dar primul spectacol de teatru la care ai fost, pe-acela ți-l amintești? Sau pe cel care te-a marcat, care a aprins o scânteie suplimentară, chiar dacă n-a fost primul. Nu mai știu care a fost primul, probabil aș putea să-ți spun dacă m-aș uita prin colecția de bilete de la spectacolele văzute la Teatrul Național Cluj. Voi aminti primul spectacol care-mi vine în minte și pe care l-am văzut de trei sau patru ori: Il Nullafacente: Aleg să nu fac nimic.  Cu fiecare ocazie am plâns la acest spectacol. Este vorba de un om care refuză categoric să-și consume timpul în activități pe care le consideră lipsite de sens. Alege „să nu facă nimic”, chiar și atunci când soția lui e bolnavă în fază terminală. Și nu e vorba de nepăsare sau lene, cum ai fi tentat să crezi la prima vedere. Pentru el, e o încercare de a trăi cât mai conștient, cât mai „curat”, cât mai aproape de ce simte el că e esențial. Ca spectator, inevitabil îl judeci. Îți vine să strigi la el: „Fă ceva, nu vezi că omul de lângă tine se stinge? Cum poți fi așa impasibil și de neclintit?”. În realitate, convingerile soțului sunt testate, iar relația lor e spațiul în care se confruntă dorința de detașare cu realitatea inevitabilă a iubirii, pierderii și a fragilității umane. Mi-a dat de gândit asupra modului în care mă raportez la suferință, iubire, timp și moarte. Și cum ai făcut saltul de la consumator de cultură la om care curatoriază pentru alții cam tot ce

Între 31 iulie și 2 august, clubul Control din București devine gazda primei ediții Stray Lights Festival, un nou eveniment dedicat muzicii care există în afara categoriilor și formulelor previzibile. Timp de trei zile, publicul va putea descoperi artiști care navighează între post-punk, noise rock, shoegaze, ambient, experimental și alte teritorii sonore greu de încadrat, dar imposibil de ignorat. Primele nume confirmate sunt The Murder Capital (Irlanda), DITZ (Marea Britanie), The 113 (Marea Britanie), Orkid, Baby Elvis, Brainwasher, Second Wave, Asincron și Black Water. Biletele sunt disponibile pe platforma Eventbook în două etape de vânzare: abonamentele Early Bird pot fi achiziționate până pe 30 iulie pentru 380 de lei, iar în perioada festivalului, între 31 iulie și 2 august, prețul abonamentului va fi de 450 de lei. Stray Lights Festival s-a născut din convingerea că unele dintre cele mai importante experiențe muzicale apar în afara circuitelor dominante. Este un festival construit pentru muzica zgomotoasă, fragilă, abrazivă, hipnotică, disonantă sau devastatoare. Pentru artiștii care construiesc lumi din tensiune, atmosferă și intensitate emoțională. Pentru oamenii care încă merg la concerte ca să simtă ceva real. Evenimentul continuă demersurile începute de comunitatea Stray Lights, o rețea DIY care reunește unele dintre cele mai relevante nume ale scenei alternative românești și care, în ultimii ani, a funcționat ca spațiu de colaborare, susținere și vizibilitate pentru trupele independente. Într-un context în care multe proiecte valoroase dispar înainte de a-și găsi publicul, Stray Lights încearcă să creeze context, comunitate și oportunități pentru muzica alternativă contemporană. „Stray Lights 2.0 este o necesitate. O formă de coagulare, colaborare și într-ajutorare între cât mai multe dintre trupele care fac muzică alternativă, neanacronică și relevantă din România. Majoritatea acestor trupe sunt ignorate și multe dispar după un an sau doi. Nu există un plan real de susținere și evoluție pentru această formă de manifestare creativă atât de necesară. Stray Lights nu e o agenție de booking, un label sau o casă de producție — e un mic grup de oameni care încearcă să se ajute între ei, fiecare cum poate”, spune Vlad Ilicevici, membru Orkid și inițiator al proiectului. The Murder Capital Unul dintre cele mai importante nume ale noii generații post-punk irlandeze, The Murder Capital ajung la București într-un moment de vârf al parcursului lor artistic. După impactul produs de albumele When I Have Fears și Gigi’s Recovery, trupa revine cu Blindness, materialul care marchează cea mai directă, intensă și coerentă expresie a identității sale muzicale de până acum. Scris într-o perioadă de transformări personale și geografice pentru membrii formației, Blindness vorbește despre dragoste, credință, apartenență și fragilitatea relațiilor umane, păstrând în același timp energia viscerală care a consacrat trupa. Cu concerte recente alături de Pearl Jam și Nick Cave & The Bad Seeds și cu reputația unui live act excepțional, The Murder Capital se numără printre cele mai așteptate apariții ale festivalului. DITZ Formați la Brighton, DITZ s-au impus ca una dintre cele mai interesante și imprevizibile prezențe ale scenei alternative britanice. După ani petrecuți aproape permanent pe drum, cântând peste o sută de zile pe an și testând constant material nou în fața publicului, trupa ajunge la Stray Lights Festival cu cel mai recent album, Never Exhale. Discul explorează teme precum alienarea, îmbătrânirea, ura socială și anxietățile lumii contemporane, filtrate printr-un amestec de noise rock, post-punk și influențe experimentale. Cu referințe care merg de la The Jesus Lizard și Shellac până la Radiohead sau Mogwai, DITZ propun un spectacol intens și fizic, construit pe tensiune, improvizație și energie brută. The 113 Venind din Leeds, unul dintre cele mai fertile centre ale noii scene underground britanice, The 113 și-au construit rapid reputația printr-un sunet abraziv și profund contemporan. Muzica lor transformă anxietățile epocii digitale în explozii sonore marcate de chitări discordante, ritmuri neliniștitoare și o senzație constantă de urgență. Cel mai recent material al formației, Leach, explorează teme precum supravegherea digitală, colectarea datelor și sentimentul de neputință în fața marilor structuri tehnologice. Între comentariu social și mărturisire personală, The 113 oferă una dintre cele mai relevante și neliniștitoare perspective asupra prezentului, confirmând statutul lor de nume esențial al noii generații alternative britanice. Orkid Una dintre cele mai importante prezențe ale scenei alternative românești, Orkid descriu muzica lor drept „post-traumatic blues”, un amestec de shoegaze, post-metal, indie, punk și influențe experimentale. Cu cinci albume lansate și peste 300 de concerte susținute în ultimul deceniu, trupa a împărțit scena cu artiști precum Mogwai, Mono, Madrugada sau Death in Vegas și reprezintă una dintre formațiile definitorii pentru universul Stray Lights. Baby Elvis Născută din underground-ul orădean, Baby Elvis combină energia garage rock-ului cu influențe psihedelice, indie și synth-pop într-un amestec exploziv și greu de clasificat. După apariții pe scene importante din România și Europa, inclusiv pe Main Stage-ul festivalului INmusic din Zagreb, formația continuă să exploreze noi direcții sonore și lucrează în prezent la cel de-al treilea material discografic. Brainwasher Una dintre cele mai proaspete și energice apariții ale underground-ului bucureștean, Brainwasher îmbină hardcore-ul, dance-punk-ul și atitudinea DIY într-un spectacol care refuză orice formă de compromis. Cu versuri despre inegalitate socială, alienare și realitățile digitale contemporane, trupa transformă frustrarea generațională în energie colectivă și haos controlat. Second Wave Format din Daniel Antohi și Radu Dorobanțu, Second Wave construiește pe scenă un univers sonor cinematografic în care post-rock-ul, shoegaze-ul și ambientul coexistă natural. Deși este un duo, proiectul reușește să creeze experiențe live ample și imersive, construite din straturi atmosferice, efecte și contraste între fragilitate și explozie emoțională. Asincron Pornită în 2022 dintr-un concert organizat într-o curte de liceu, Asincron a devenit rapid una dintre cele mai interesante apariții ale noii generații emo și grunge din România. Muzica lor alternează între zgomot și liniște, între distorsiune și vulnerabilitate, iar versurile profund introspective transformă experiențele personale în povești în care publicul se poate regăsi cu ușurință. Black Water Venită din Brașov, Black Water explorează spațiul dintre dreampop și post-wave, construind peisaje sonore melancolice și atmosferice inspirate de formații precum Cocteau Twins, The Cure sau Drab Majesty. EP-ul de debut, Safe From Reality,

Cătălin Stanciu s-a născut în 1978, la Haţeg. Este poet, eseist și psiholog – a studiat psihosociologie la Universitatea din Petroșani și are studii postuniversitare în consiliere familială și de cuplu la Universitatea de Vest din Timișoara. Este supervizor și psiholog principal clinician, psihoterapeut de orientare integrativă, fondator al revistei umaniste de cultură Psyche și președinte al Asociației de Cultură și Psihologie „Oedip”. A publicat poezie, cronică literară și eseuri în mai multe reviste, precum Observator Cultural, Revista Golan, Timpul, Hyperion, Ateneu, Mișcarea Literară, Tribuna ș.a. A mai publicat următoarele cărți de poezie: Ceartă cu îngeri (2007); Viața e un drum pe jos (2014); Deliruri (2017); Drag‑o‑Stea (2019), Vorbim Rar (2020). Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2018) și PEN România (2025). Și pentru că acum, la apariția celui mai nou volum de poezie al său, a avut încredere să mă lase să-l citesc înainte de apariție, ocazie cu care am și scris câteva rânduri pentru coperta a patra, am vrut să profit de ocazie și să-l provoc la un dialog cu întrebări pe care cred că e posibil să și le pună și ceilalți cititori ai poemelor din Rămâne ce e bun din mine, carte foarte proaspăt apărută la Editura Cartex. Deși intens autobiografic, volumul tău pare scris cu o ușurință pe care și eu am confundat-o cu detașarea. Ce rol a jucat aici profesia ta de psiholog? Am încercat să fie o influență minimă a psihologului în zona literară, deși nu prea mi-a ieșit, și o influență semnificativă în contextul vieții private, iar asta mi-a ieșit. În timpul spitalizării, apoi în lungul proces de recuperare am fost „anesteziat”, nu am avut acces puternic la emoție deoarece am fost focusat pe supraviețuire. Resursele mele interioare s-au coagulat instinctiv spre aceasta. Medicamentele mi-au încetinit accesul la emoțiile pure, fie pozitive sau negative, pentru a-mi proteja corpul aflat nu în stare de vulnerabilitate, ci de risc. Detașarea de care vorbești e un demers firesc, un mecanism eficient al psihicului de-a face față situației, de a rămâne întreg la minte și concentrat pe obiectivul suprem, cel al rămânerii în viață. Cu toate acestea, au fost momente în care am trăit puternic în timpul procesului de gândire al cărții, a fost cu adevărat terapeutică conceperea și scrierea poemului. Sper ca prin „Rămâne ce e bun din mine” să închei seria cărților de analiză psihologică de care m-am folosit în „Deliruri” și „Vorbim Rar”, urmând ca de-acum să explorez alte forme poetice. Îmi doresc să pun capăt poemelor psihologice în ceea ce voi scrie, îmi este de ajuns. Fiind vorba, totuși, despre o experiență la limită în cel mai concret și nepoetic mod, cât de mult te-ai putut baza pe memorie și cât de important a fost să te bazezi (doar?) pe ea? A fost mai degrabă accesarea a ceea ce clișeic aș putea numi memoria corpului. Am încercat un mix de evenimente și trăiri. Am recurs la memorie ca proces cognitiv și stări ca metodă de autoanaliză. Deci, aducerea aminte nu a fost singura sursă de inspirație, dar pentru coerența poemului am încercat să respect o oarecare succesiune a faptelor, o cronologie aproximativă.  Cum s-a scris la cartea aceasta? În spital, pe durata convalescenței sau ai avut nevoie de timp pentru a te distanța de evenimente pentru a scrie? Te asigur că poezia a fost ultimul lucru la care m-am gândit în perioada spitalizării. Mai corect spus, în timpul spitalizării și recuperării, care a durat aproximativ un an de zile, nu m-am gândit la asta și nici nu mi-am spus: „dacă voi trece cu bine prin toată povestea, voi scrie despre experiența trăită, sigur va interesa pe cineva”. Nici pe departe. Am mai spus-o și cu alte ocazii, pentru mine literatura, poezia, nu este un fel de a fi, nu este o miză, nu trăiesc pentru asta. Nu fac din poezie virtutea supremă; este doar un instrument prin care încerc să-mi fac viața mai ușor suportabilă. Cartea a fost, mai degrabă, rezultatul luptelor interioare date de perspectiva morții, văzute printr-o retrospectivă interioară și din dorința de a-mi găsi un nou drum (pe cel vechi nu mai aveam de ce să mă întorc), un alt stil de viață (asta nu mi-a ieșit) adaptat noii mele condiții medicale și inevitabil psihologice. Cartea apare după cinci ani de la evenimentele despre care vorbesc. Doar că aceasta a venit la pachet și cu un nou ghem de emoții, sentimente, temeri etc, dar și multe provocări. Există și ceva neinclus în volum, ceva poate prea dur pentru a fi dat mai departe? Da, este un volum mult cenzurat nu doar în ce privește evenimentele și trăirile, dar mai ales limbajul. Emoțiile au fost la un nivel extrem de ridicat ca intensitate, iar exprimarea acestora, manifestarea lor, nu a fost în cel mai convențional mod, dimpotrivă. Cine știe, poate va exista și o variantă 18+ a cărții, una complet necenzurată. Cred că este o chestiune specifică mai degrabă femeilor să scrie despre relația cu propriul corp, poate și de asta m-a impresionat cu-atât mai mult volumul tău – pentru că am văzut în el o vulnerabilitate și-o atenție la care nu mă așteptam. Cum a fost să te deschizi în modul acesta și cum crezi că va fi primită perspectiva ta asupra corpului, bolii și inevitabilului? Nu cred că este o chestiune specifică femeilor, este un general uman, dar care este mai ușor de exprimat de către femei decât de bărbați. De ce? Multiple cauze date în principal de diversele roluri și de închipuite trăsături de gen care cer un anumit comportament. Autocenzura nu este dictată, în cazul meu, de modul în care sunt receptat din afară, ci de modul în care o să fiu nevoit să trăiesc cu mine, după ce fac anumite lucruri, de aceea a fost simplu să mă deschid pentru că puțin îmi pasă de cum este receptat omul pe umerii căruia stă poetul sau mai grav, psihologul. Însă, dacă tot am făcut cartea publică, m-a interesat exprimarea poetică. Cu toate că este singura

Actrița și regizoarea Alina Șerban a fost distinsă cu premiul The Gypsy Culture Awards „8 April”, la categoria Young Talents, acordat de Institute of Gypsy Culture – fundație publică aflată sub egida Ministerului Educației, Culturii și Sportului din Spania. Distincția i-a fost înmânată în cadrul unei ceremonii oficiale care a avut loc la Madrid, pe 8 aprilie 2026, cu ocazia Zilei Internaționale a Romilor, în prezența unor reprezentanți ai celor mai înalte instituții ale statului spaniol, precum și a conducerii institutului. Premiile Gypsy Culture Awards „8 April” sunt acordate anual pentru a recunoaște contribuțiile remarcabile în promovarea culturii rome și simbolizează importanța acestei zile la nivel internațional.  8 aprilie Ziua de 8 aprilie are o semnificație profundă pentru comunitatea romă la nivel global. Aceasta marchează data primului Congres Mondial al Romilor, desfășurat la Londra în 1971, un moment esențial pentru afirmarea identității rome, standardizarea limbii romani și revendicarea drepturilor civile. De atunci, această zi este celebrată anual în întreaga lume, inclusiv în România, unde, începând cu 1990, este cunoscută drept Sărbătoarea etniei romilor. Evenimentul reprezintă atât o celebrare a culturii, istoriei și contribuțiilor romilor, cât și un prilej de reflecție asupra provocărilor persistente legate de discriminare și inegalitate. Recunoașterea internațională vine într-un moment deosebit pentru Alina Șerban, odată cu succesul filmului „Gipsy Queen”, în care interpretează rolul principal. Lungmetrajul, lansat în cinematografele din România pe 27 februarie, este o co-producție Austria-Germania, regizată de Hüseyin Tabak, și a fost nominalizat la 11 premii internaționale, câștigând șapte dintre acestea. Filmul spune povestea emoționantă a lui Ali, o mamă care luptă pentru un viitor mai bun pentru copiii săi, într-o societate marcată de inegalități, iar boxul devine simbolul rezilienței și al luptei pentru demnitate. Rolul i-a adus Alinei Șerban patru premii pentru Cea mai bună actriță, inclusiv o distincție importantă în Germania, în ciuda faptului că nu este vorbitoare nativă de limbă germană. Pentru această interpretare, artista a urmat un antrenament intensiv de box timp de un an, ajungând să performeze alături de sportivi profesioniști și să participe la realizarea uneia dintre cele mai lungi scene de box din cinematografie. În film, granița dintre realitate și ficțiune este subtil estompată, adversara personajului fiind campioana mondială Maria Lindberg, iar antrenorul interpretat de legendarul boxer Jürgen Blin. „Gipsy Queen” a fost nominalizat la numeroase festivaluri și premii internaționale, inclusiv Premiile Austriece de Film, Tallinn Black Nights Film Festival, European Film Awards și Premiile Academiei Germane de Film (LOLA), consolidându-și statutul de producție relevantă în cinematografia europeană contemporană. Alina Șerban este una dintre cele mai puternice voci artistice ale generației sale. Absolventă a UNATC București, dar și a unor instituții de prestigiu precum New York University – Tisch School of the Arts și Royal Academy of Dramatic Art din Londra, ea a construit o carieră solidă atât în teatru, cât și în film. Este prima artistă romă decorată cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, o recunoaștere a contribuției sale la dezvoltarea artei și la promovarea diversității culturale. De-a lungul carierei, a reprezentat România pe scene internaționale importante, inclusiv la Festivalul de Film de la Cannes, și a fost premiată pentru rolurile sale în producții apreciate la nivel european. În 2024, a obținut locul I la concursul CNC – secțiunea Debut, pentru proiectul lungmetrajului „Eu contez”, confirmând și vocația sa de regizor. Premiul The Gypsy Culture Awards „8 April” reconfirmă nu doar excelența artistică a Alinei Șerban, ci și impactul social al muncii sale, contribuind la consolidarea unei perspective autentice asupra identității rome în cultura contemporană europeană.

Am citit Sentient, thrillerul distopic cyberpunk scris de Alina Voinea, și-am vrut să scriu despre el, să dau mai departe vestea că am găsit un roman excelent gândit și executat, cum nu se scrie prea des la noi. Am vrut să scriu mult și detaliat, cu paralele și exemple, am început, am rescris și mi-am dat seama că e una dintre acele rare ocazii când altcineva n-ar putea explica mai bine decât autorul și decât însăși cartea. Am scris doar câteva impresii la cald în newsletterul meu și-am rugat-o pe Alina Voinea să-mi facă bucuria de a-mi răspunde la câteva întrebări despre construcția cărții, despre idei și lumea cu și fără inteligență artificială. Ai scris Sentient în 2014, când nu știu ce făcea restul lumii, dar eu cred că nici cont pe Instagram nu aveam, deși eram întrucâtva conștientă de felul în care tehnologia acapara domenii ale vieții la care nu m-aș fi putut gândi de una singură. Ce te-a făcut să îți imaginezi această lume în care medicina e atât de eficientă, încât pare magie, dar în care nedreptatea, exploatarea și discriminarea nu doar că nu se ascund, ci sunt înscrise în lege?  Munca mea de peste 25 de ani e într-un domeniu strâns legat de tehnologia informației și de comunicare. Am o mică firmă care oferă consultanță și servicii complete pentru afaceri la început de drum, de la branding și strategii menite să ajute intrarea pe piață până la produse și servicii necesare în mod curent în procesele de marketing, adică prezență online (website-uri, social media), publicitate online, comunicare de brand. Asta a presupus un contact direct și constant cu foarte multe domenii de activitate și mi-a deschis practic ochii spre o mulțime de perspective pe care, pentru a le putea servi corect, a trebuit întâi să le înțeleg. Când am început să scriu „Sentient”, aveam deja 14 ani de muncă și experiență inclusiv cu politicieni, campaniile lor și modul lor de a vedea lumea.  În 2014, terminam masterul și eram, în același timp, foarte atentă la tehnologie și la mersul lumii atât din perspectiva carierei, cât și ca cetățean conștient că nimic nu se întâmplă într-un vid și că e important și ce se petrece la nivel global, nu doar în țară. Chiar dacă domeniul care mă interesa era în special marketingul, facultățile pe care le-am ales nu au fost cele specializate în domeniul afacerilor, cum ar fi fost poate de așteptat, ci acelea care puneau accentul pe observație, documentare și interacțiunile între oameni și grupuri. Așa că, din acest motiv, am un master în Sondaje de opinie, marketing și publicitate obținut la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București și sunt licențiată în domeniul Comunicare și relații publice la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, din cadrul aceleiași universități. Sociologie, deci, și jurnalism. Iar cei cinci ani de studiu în domeniile astea m-au făcut să privesc totul în context.  Așa am „văzut” către ce ne îndreptăm cu pași repezi și viitorul ăsta mi s-a părut de neoprit.  Și cum ai intuit, cum ai anticipat lumea în care trăim azi și care coincide, pe niște paliere, cu cea a narațiunii tale? Altfel spus, ce știai diferit sau mai mult decât restul lumii când te-ai apucat de scris la Sentient? Contextul, în 2014, indica ascensiunea fulminantă a lui Trump, care a și câștigat alegerile în America lui 2016, ceea ce doar mi-a confirmat temerile. Fiind conectată la realitățile publicității online prin platforme, am văzut practic în direct modul în care se putea folosi încă de pe atunci, iresponsabil sau de-a dreptul cu intenția de a manipula, targetarea publicitară. Cambridge Analytica nu a fost nicio surpriză, iar monstrul social media pe care ne pierdem încă vremea, textele, pozele, clipurile și datele personale dădea de pe atunci semne clare că avea să se preteze campaniilor murdare și era mai probabil să cenzureze sfârcurile lui Venus din Milo decât să oprească dezinformarea.  Democrația nu poate funcționa când cetățenii nu sunt informați corect, pentru că baza deciziei este cunoașterea. Or, când ceea ce știu și cred oamenii este distorsionat până la absența sensului, nu mai putem vorbi despre democrație și ne vedem îndreptându-ne spre totalitarism. Iar dacă un regim totalitar se bazează pe tehnologii avansate, iar puterea este a celor care dețin respectiva tehnologie și a celor care acumulează cele mai mari averi, rezultatul nu poate fi decât o formă de tehnofeudalism protejat de o armată indestructibilă. Avansul tehnologic face posibil acest scut militar chiar în acest moment, ceea ce înseamnă și că unica posibilitate cetățenească de a folosi violența pentru a-și cere drepturile, adică revoluția, devine o imposibilitate. Nu mai poți ieși în stradă să strigi „Liberté! Égalité! Fraternité!”, când vocea ta se izbește de arme care trag singure. Așa au apărut deci în mintea mea U.N. Advancorp și Consiliul ei director ridicol de militarizat prin titulaturile membrilor, Generali cu G mare, în realitate niște incompetenți de bani gata, beți de putere, care se joacă de-a responsabilitatea la adăpostul armatei lor de Soldați autonomi.  În ce mă privește, rareori am simțit că poate cineva să prezică viitorul atât de precis, dar aici pun totul și pe seama viziunii mele pesimiste în legătură cu ce ne așteaptă dacă pare că tot ce mai vrem de la viață e să ne confirme ChatGPT părerile banale și să ne arate cât mai frumoși. Cât de dezamăgită ești de prezentul nostru, cât din dezamăgirea aceasta se regăsește în roman și ce forme capătă ea? Plăcerea de a interacționa cu programele de felul ăsta, dar și pericolul în care pun psihicul uman nu e nici măcar ceva nou. În vreme ce Alan Turing era preocupat de momentul în care nu am mai putea deosebi inteligența artificială de cea umană într-o conversație, Joseph Weizenbaum, profesor la M.I.T. și creatorul programului E.L.I.Z.A., care cred că a fost primul chatbot, era îngrijorat pentru efectele acestui tip de tehnologie asupra minții umane. El a avertizat încă din anii ‘60 despre felul în care conversațiile cu E.L.I.Z.A.

Cristiana Todiresei este jurnalistă culturală și spune povești pentru ca alte femei să se simtă mai puțin singure. A colaborat cu numeroase publicații din România, iar în prezent poate fi citită pe Haute Culture by Biz, Curatorialist și Revista Biz. Bineînțeles, și pe blogul personal, zenobisme.ro. A debutat cu „Zenobistele: 27 de feluri în care să ai succes, regăsindu-ți feminitatea” și recent a publicat, tot la Editura Hyperliteratura, Femei care suferă prea mult, demers jurnalistic transformat în proiect scris în colaborare cu o echipă de specialiști: dr. Paul I. Stanciu, dr. Maria-Laura Ianculescu, nutriționista Nicoleta Carmen Hodoiu și psihologa Florinela Peptan. Despre cea mai nouă carte a ei am vrut să discutăm în acest dialog, după ce am scris despre ea aici, dar și despre locul pe care-l ocupă feminismul în viața și munca Cristianei. De la persoană diagnosticată cu endometrioză la scriitoarea primei cărți din România pe acest subiect. Deși nu ești la prima carte și în ciuda muncii de jurnalistă pe care o faci, mi se pare totuși un pas uriaș și mi-l imaginez dificil. Cum a fost să scrii cartea știindu-te vizată direct de informațiile din ea? A fost un proces vindecător, dar asta nu înseamnă că nu a fost și dificil. Deși era diagnosticul pe care îl așteptasem timp de 16 ani, momentul în care a devenit real a fost greu de acceptat. La început, tot ce știam despre endometrioză era ceea ce se spune cel mai des: că provoacă dureri debilitante și că poate duce la infertilitate.  Perspectiva mea s-a schimbat datorită unei farmaciste. Ea mi-a povestit că a cunoscut o femeie la care boala ajunsese să afecteze ficatul. Atunci am înțeles pentru prima dată că lucrurile sunt mult mai complexe decât credeam și am început să caut informații pentru mine.  După ce am citit tot ce am găsit în română, m-am îndreptat spre studii internaționale și cărți care nici măcar nu existau la noi, nici măcar în limba engleză. Așa am descoperit că endometrioza nu este „boala secolului”, cum se spune uneori. Ea există de foarte mult timp, dar a fost multă vreme ignorată, fie că ne place sau nu să recunoaștem, și din cauza misoginismului. Am aflat că, cel mai probabil, te naști cu predispoziția pentru această boală, nu apare în urma unei traume emoționale. Am aflat și că nu există un tratament care să o vindece, în ciuda promisiunilor optimiste sau a miturilor răspândite uneori, precum ideea că anumite produse sau uleiuri esențiale ar putea face asta. Și lista descoperirilor a continuat.  Scriind această carte, am ajuns să-mi cunosc propriul corp la un nivel mult mai profund. Și care a fost parcursul, ai început tratamentul în același timp cu documentarea, exista de dinainte gândul unei cărți despre endometrioză ori a venit pe parcurs? Tratamentul l-am început câteva luni mai târziu. Inițial am primit diagnosticul de endometrioză, iar ulterior medicii au început să suspecteze și adenomioza, adesea numită „sora” endometriozei, o afecțiune în care țesutul similar endometrului crește în mușchiul uterului.  În acel moment mi-a fost prescris tratamentul cu Zafrilla, un progestativ care mi-a oprit menstruația și care, pentru mine, a însemnat posibilitatea de a funcționa normal. Datorită lui pot avea o viață mult mai stabilă. În același timp, deși abia am împlinit 27 de ani, iau și Centrum Silver pentru femei de 50+, pentru a tempera simptomele asemănătoare celor de menopauză pe care acest tip de tratament le poate provoca.  Pentru că monitorizarea constantă este esențială în astfel de afecțiuni (controalele ar trebui să fie regulate, cel puțin o dată pe an), ieri am fost la control la doctorul Paul Stanciu, care este și coordonatorul cărții, iar el mi-a confirmat diagnosticul de adenomioză și prezența unor leziuni foarte mici, aproape insesizabile, de endometrioză. Consider că însuși feminismul tău stă la baza cărții Femei care suferă prea mult. Ai luat teoria, pe care multe dintre noi încă o învață sau la care se rezumă, și ai făcut ceva practic, concret pentru toate femeile din țara noastră: le-ai oferit o carte-instrument care, deși nu pune diagnostice – ar fi și aberant să facă asta –, poate constitui alinarea de care au nevoie cele care s-au săturat să audă, într-o formă sau alta, că sunt „nebune” când își verbalizează simptomele, dar poate fi și punctul de plecare la medic cu determinarea de a nu se mai lăsa convinse să se ducă acasă resemnate, fără diagnostic și tratament care să le îmbunătățească viețile. Ai fost de la început conștientă de toată această responsabilitate pe care a pus-o pe umerii tăi ideea de a publica Femei care suferă prea mult? Da, sincer, am fost conștientă de această responsabilitate încă de la început. Am scris, de fapt, cartea pe care mi-aș fi dorit să o pot citi eu însămi. Nu doar după ce am primit diagnosticul, ci și cu mult înainte, în adolescență, când auzeam constant că sunt prea sensibilă, că exagerez sau că, într-un fel, este vina mea pentru ceea ce simt.  Ani de zile am fost ignorată de medici. De multe ori am fost trimisă acasă cu No-Spa sau, cel mult, cu anticoncepționale pe care, în cazul meu, organismul nu le-a tolerat deloc. Experiențele acestea m-au făcut să înțeleg cât de mult lipsește, de fapt, un instrument accesibil pentru paciente.  Prin această carte mi-am dorit să creez tocmai un astfel de instrument: unul care să le ajute pe femei să înțeleagă boala nu doar din punct de vedere medical, ci și istoric, să vadă cum a fost ea tratată, ignorată sau interpretată de-a lungul timpului.  Mi-am dorit ca cititoarele să ajungă la medic mai informate, mai pregătite și mai sigure pe ele. În același timp, prin cele șase interviuri cu alte paciente, am vrut să transmit că nu sunt singure. Că experiențele lor, oricât de izolate sau de neînțelese par uneori, sunt împărtășite și de alte femei. Și că, tocmai prin această recunoaștere reciprocă, poate începe și procesul de validare și de schimbare. Pentru că ți-am menționat feminismul, această sperietoare pentru destui bărbați în toată

Fotografie din arhiva personală a traducătorului Peter Groth Deși conectată la lumea traducerilor de la noi, deci la cele făcute din alte limbi în română, abia de câțiva ani am început să acord o atenție sporită și celor care fac posibilă citirea cărților românilor în străinătate, descoperind astfel oameni profund pasionați de limba și cultura noastră, cu povești deosebite și o determinare de invidiat, lucru remarcat și de alții atunci când se afirmă că fac mai multe pentru literatura noastră și pentru imaginea de ansamblu a României în străinătate decât facem chiar noi, românii. Un astfel de profesionist pasionat este și Peter Groth, „responsabil” de traducerea în germană a unor cărți precum „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars” (Alexandra Furnea) și, mai recent, „Iar dimineața vor veni rușii” (Iulian Ciocan) și „Cămașa roșie” (Dan Ivan). Încurajată de faptul că pare că străinii sunt tot mai deschiși spre a ne cunoaște și prin intermediul literaturii care se scrie la noi, am vrut să aflu „de la sursă”, una dintre ele, care este adevărul. Subiectiv și el, bineînțeles. Știu că e o poveste pe care ați mai spus-o, dar mă gândesc la toți tinerii care inevitabil se simt debusolați la alegerea unei cariere și la faptul că le-ar prinde bine să se inspire din viața profesională a celui care și-a găsit chemarea. Ce v-a atras inițial spre limba română și cum a început relația dumneavoastră cu literatura noastră? De fapt, această întrebare nu are un răspuns tocmai direct. Pentru că, inițial, nu limba română m-a interesat în România, ci limba germană. Ca student la lingvistică m-am ocupat de cercetarea contactului lingvistic și am devenit atent la insula lingvistică germană din România. În 1992 am călătorit pentru prima dată în țară, am fost la București, Brașov și Sibiu. Cinci ani mai târziu m-am mutat în România pentru a preda cursuri și seminarii ca lector de la Serviciul German de Schimb Academic (DAAD) la catedra de germanistică a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Contractul era pe cinci ani, dar șederea mea a durat zece ani. Abia în a doua jumătate am învățat cu adevărat limba română și m-am cufundat în cultura și, mai ales, în literatura românească. Cunoșteam deja autori și autoare de limbă germană din România – Herta Müller, Oskar Pastior, Richard Wagner –, iar pe cei de limbă română i-am descoperit mai târziu. Cu excepția lui Mircea Cărtărescu, care deja era cunoscut și în Germania. Oricât de mulțumitoare ar fi o pasiune, nu-mi pot imagina că se poate vorbi numai despre părți bune. Ce vi se pare cel mai dificil de transpus din română în germană? Bineînțeles, sunt curioasă și în privința a ce vă dă cea mai mare satisfacție sau ce vă umple de optimism. Cele mai mari provocări în traducere sunt întotdeauna expresiile idiomatice, dar și jocurile de cuvinte și utilizarea limbajului colocvial, a dialectelor și a sociolectelor. Nu este însă o problemă specifică transferului română-germană, ci, în general, o provocare pentru orice traducător. Cea mai mare satisfacție apare, în consecință, atunci când reușești să transmiți în textul limbii țintă intențiile, sentimentele și nuanțele limbii sursă. Cum percepeți interesul publicului german pentru literatura română contemporană? Se simte o curiozitate crescută, o deschidere mai mare în ultimii ani? Din exterior așa se vede. Un răspuns obiectiv la această întrebare îmi este posibil doar într-o măsură limitată. Pe de o parte, nu dețin date statistice referitoare la vânzările literaturii române traduse în germană, deci nu pot face nicio afirmație despre evoluția acesteia. Pe de altă parte, trăiesc într-o bulă cu foarte mulți oameni pasionați de literatură, care, în plus, au adesea o legătură cu România și urmăresc cu atenție cultura țării. Din eforturile mele de a colabora cu edituri germane pentru a publica titluri românești trebuie, din păcate, să constat că interesul rămâne mult prea redus. Eticheta „România” este încă asociată cu perioada comunistă, cu Ceaușescu și Securitatea, cu atacurile de urs și cu Dracula. Dincolo de acestea, țara rămâne în continuare un punct alb pe hartă. Din perspectiva și experiența dumneavoastră, cum ne apropie și ne despart culturile diferite din care facem parte ? Europeni, dar categorisiți în estici și vestici, reușim să găsim totuși un fir roșu care străbate diferențele. Termenul de cultură este foarte flexibil și deschis și poate însemna multe lucruri. În sens restrâns, se vorbește despre cultură în legătură cu artele vizuale și spectacolele, iar în sens mai larg se referă la totalitatea valorilor materiale și imateriale, a structurilor și a comportamentelor create de om, care modelează o societate și o disting de natură. În acest context, caracteristica naționalității are o semnificație redusă. Probabil că am mai multe lucruri în comun cu un student din București, Cluj sau Iași decât cu un țăran dintr-un sat bavarez. Desigur, există diferențe naționale bazate pe factori istorici, geografici sau sociali, însă în interacțiunea directă am perceput aceste diferențe doar marginal în cazul prietenilor și cunoștințelor mele români. Există o carte sau un autor român care v-a marcat în mod special, dincolo de aspectul profesional, ceva la care vă întoarceți pentru reconectarea cu limba și cultura română așa cum mulți adulți se întorc la copilul interior recitind „Micul prinț”, de exemplu? Deoarece nu mă aflu de foarte mult timp într-un dialog constant cu literatura română, pot răspunde la această întrebare doar într-o măsură limitată. După o perioadă mai îndelungată de reflecție, îmi vine în minte, de fapt, doar „Niederungen” de Herta Müller, pe care am cumpărat-o în iarna anului 1992, în ediția germană (apărută în 1983 la editura Kriterion, București), dintr-un anticariat din Brașov. Ați fost prezent anul trecut la FILIT. Cum a fost experiența de a reveni în România și ce impresie v-a lăsat dialogul cu cititorii români? Dar cel cu profesioniștii din domeniu? Este întotdeauna o mare plăcere să vin în România și să mă întâlnesc cu prieteni și cunoștințe vechi. De regulă, încerc să fiu aici o dată la doi ani. Deoarece publicul meu țintă se află în Germania (în calitate de traducător în limba

Grădina Cosmos de la Stația de Cercetare cu Dana Olărescu, fotografie de Raluca Voinea Cultivators of Life este un proiect multianual organizat de Asociația tranzit.ro/București și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Acesta continuă și sprijină activitățile începute în 2021 la Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață de la Siliștea Snagovului, centrat pe conservarea biodiversității, testarea unor prototipuri ecologice și regândirea relației dintre pământ, materiale și producție artistică. Curatoriat de Adelina Luft, programul propune studiul și formularea unui nou lexicon și a unor practici legate de relațiile emergente dintre cunoașterea indigenă, strămoșească, cultivarea pământului și științele naturii, realizat printr-o serie de rezidențe artistice, evenimente deschise în grădini din jurul Bucureștiului, ateliere aplicate, conferințe cu gânditori indigeni și o expoziție de final în 2026 la MODEM – Centrul de Artă Modernă și Contemporană din Debrecen. Mai ales pentru că pe 23 ianuarie are loc evenimentul Morana Miljanović: Comunitatea navei și lumea ce va veni, dar și pentru că pe 29 ianuarie, tot la MȚR, va avea loc Merve Bedir: Eşafodaj pentru ceea ce e comun, am profitat de ocazie pentru a discuta cu Adelina Luft, Ana Barbu și Delia Popa despre proiectul Cultivators of Life, despre mize, reușite și așteptări în aceste demersuri multidisciplinare pe care eu le percep drept o noutate binevenită în spațiul nostru cultural și social. S-a încheiat primul an de evenimente din cadrul programului multianual Cultivators of Life, pe care îl coordonați curatorial, astfel că discuția noastră mi se pare cum nu se poate mai potrivită din două perspective. Una, pentru a prezenta concluziile primului an, dacă e prea mult să spunem bilanț. A doua, pentru a atrage atenția asupra proiectului și celor care poate l-au ratat până acum. Dar să-ncepem cu începutul: de unde a luat ființă această idee de a aduce împreună arta, științele naturii, lucrul pământului și filosofiile indigene? Adelina Luft: Ideea de a aduce împreună aceste forme de cunoaștere într-un program închegat pe parcursul a doi ani s-a clădit în timp, începând de la experiența mea din Indonezia, a unor interese curatoriale care privesc relația cu pământul și non-umanul și continuând cu punerea în practică a unor forme de relaționare și de îngrijire a pământului, pe care le dezvoltăm la Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață, un proiect al asociației tranzit.ro/București unde m-am alăturat în 2022 și împreună cu care am inițiat programul Cultivăm Viață (Cultivators of Life). Ca o scurtă introducere, Stația este un proiect colectiv inițiat în anul 2021 de un grup de artiști, curatori, teoreticieni, economiști și alții care, împreună cu Asociația tranzit.ro, au cumpărat în coproprietate și luat în grijă un teren în satul Siliștea Snagovului, la 40 km nord de București, în proximitatea unei zone naturale protejate (pădure și lac). Situată în perspectiva duratei lungi și printr-un proces participativ, deschis, de construire și contextualizare, Stația este gândită ca un prototip pentru o instituție culturală, împământenită în specificul local, dar deschisă pentru alianțe cu alte comunități cultivatoare de viață. Numele Stației face referire și la stațiile spațiale sau la stațiunile științifice de cercetare, astfel că Stația este un spațiu de experiment bazat pe principii ecologice și etice, unde testăm diverse tehnici și posibile modele de locuire și conviețuire (sisteme de compost, fito epurare a apelor gri; sera estică etc.); un loc unde cultivăm viață prin îngrijirea unei grădini a biodiversității care la rândul ei formează un ecosistem în continuă creștere și schimbare cu noi specii de insecte, animale și păsări pe care le observăm de la an la an; dar este și un spațiu de producție artistică și de gândire care pornește de la un pragmatism viu ce răspunde condițiilor locului și pe care îl deschide totodată prin asocieri și relaționări ce pun locul în context și în relație cu alte istorii trans-locale, coloniale/imperiale, cu practici artistice, de cultivare, trecute sau prezente, cu teorii ale antropocenului ș.a.m.d.  Programul s-a dezvoltat organic pornind de la ceea ce construim la Stația de Cercetare, unde aceste forme de cunoaștere se împletesc, dar și de la interesele noastre comune prin care menținem și deschidem un spațiu de gândire ce crește an de an cu diverse programe și intervenții. Printr-un astfel de demers și prin programele pe care le derulăm prin finanțări culturale, încercăm să împingem limitele artei într-un dialog constant cu alte viziuni și discipline, cărora le dăm același nivel de importanță în demersul comun de a gândi și propune modele alternative de conviețuire. Biologii, peisagiștii, climatologii și alți practicieni din sfera științelor naturale contribuie cu cunoștințe care ne ajută să cultivăm plante conform unor condiții obiective, ale solului și climei din arealul ocupat (exemplul fiind Grădina Cosmos de la Stație, un model de grădină a biodiversității conceput cu peisagista Georgiana Strat, prin care testăm cultivarea unor specii de plante locale, dar și „exotice” adaptate deja la clima în schimbare), iar filosofiile indigene sau practicile strămoșești de relaționare cu pământul ne oferă repere de reconectare cu un mod de gândire și relaționare care s-a pierdut, dar care repară sau readuce în echilibru relația omului cu ceea ce numim încă “natură”. În plus, suntem conectați la o rețea de organizații și inițiative similare, din Europa și prin colaboratori din sudul global, dar și la ceea ce se întâmplă la nivel local. De astfel, ideea de la care am pornit inițial în acest program a fost să realizăm un schimb de practici și reflecții cu alte grădini din jurul Bucureștiului pentru a oferi un fel de recunoaștere și apreciere unor practici similare cu ceea ce facem la Stație, ceea ce a constituit în mare parte planul pentru primul an.  Și cât de complicată a fost punerea în practică a acestor idei? Adelina Luft: Scopul Stației este însăși ideea de a pune în practică ceea ce predicăm sau a trăi conform principiilor pe care le promovăm. Nu e vorba neapărat de a pune în practică o teorie sau de a o legitima, cât de a crea un spațiu în care putem propune modele testate și funcționale, apreciind o genealogie teoretică (nu în întregime

Writer Tan Twan Eng. Photograph by Tommi Chu Citește acest interviu în limba română. My first encounter with Tan Twan Eng’s writing was also the moment of impact and the impulse that made me want to interview him — to learn more about the motivation behind writing a historical fiction novel such as The Garden of Evening Mists. It was a pleasant opportunity to gain deeper insight into how the author views the act of writing itself, how he relates to memory — both individually and historically — and the kind of drive I believe literature can offer to help us (re)connect with history and encourage us to explore and protect it, so we can remember it as it truly was, not as it is shaped by politically motivated narratives. Tan Twan Eng is a Malaysian novelist who worked as a lawyer before fully dedicating himself to writing. He is the winner of the Man Asian Literary Prize, the Man Booker Prize, and the Walter Scott Prize. His novels The Gift of Rain (2009), The House of Doors (2024), and The Garden of Evening Mists (2025) have been published in translation by Trei Publishing House in Romania. The Garden of Evening Mists was originally published in 2012, and has since been translated into about 20 languages, thus reaching various audiences from multiple continents and numerous cultures. Has your relationship with this book and its message changed over time, do you see it differently now that you have access to 13 years of readers’ impressions? It’s difficult for me to judge my own work even before it’s published, it’s even much harder afterwards. And to re-evaluate it from across the span of so many years is complex.  Even while I was doing book tours and literary festivals to promote ‚Garden’, I often had to read sections from it to the audiences, so my impression of it was already evolving.   I don’t re-read my books in their entirety, as I would only notice the flaws in my writing, and wish I had crafted the sentences more elegantly, especially in the months after they have been published. But over time you accept the flaws – what other choice do you have? But it does teach you to be a better writer. Even if I were given the opportunity, I am not sure I would rewrite the passages that I find unsatisfactory. A book is a marker of its creator’s journey. To go back and change it years later feels like cheating the reader; it ruins their own emotional resonations with that book. Remember the outcry when George Lucas made what he felt were minor changes to his original Star Wars trilogy?   And with how the publishing industry works these days, it’s much harder to ‘let go’ of your book, because you have to keep talking about it on the literary festival circuits. It’s really the most effective way of keeping your book alive, and I’m not complaining, because imagine how much more worse it’d be if nobody wanted you to talk about your books.  And because ‘The Garden of Evening Mists’ had been adapted into a film, the film companies and the publishers have had me doing the rounds again to promote it when it was released.  I never place any ‚message’ or moral lesson in my books. I prefer to let my readers come to their own conclusions. I detest books where it is obvious that the writer is trying to preach to me, or has some unsubtle and oh-so-fashionable agenda to shove down my gullet. Very often I don’t bother to read more than a few chapters that sort of books.  So whatever changes in the message ‚Garden’ might have are all dependent on the changes in the readers themselves. I am, however, surprised and much gratified by how deeply the book has resonated with readers from around the world.  I’m not interested in writing books that are timely; rather I want to write books that are timeless. Nothing ages a book faster than a writer trying to cling desperately onto the latest trendy issues.  Has anything changed for you – as human and writer – or for the book itself after The Garden of Evening Mists became the inspiration for the 2019 film? Everyone and everything changes with the passing of time. I was pleasantly surprised by how good the film is, because I wasn’t happy with the early drafts of the script, and I bluntly made that clear to the producers. Just recently I had to watch it again recently in preparation for a talk I was giving, and I was very charmed that it didn’t seem to have aged at all.    The film exposed my book to a wider audience, to people who were not fervent readers. And in turn it led them to my other books.  Thanks to the film, I also became good friends with the film director Tom Lin, and a few of the actors: David Oakes and John Hannah and Tan Kheng Hua.  The Garden of Evening Mists, as I’ve read it, is a book of contrasts that need to coexist – it is a perpetual and sometimes dark and painful dance between past, present and future, between the victim and the oppressor, the light and shadows that are shaping realities both at an individual and at a historical level. Was it all intentional or did it just occur as a consequence of your character’s intricate lives? There’s a scene in the book where Aritomo, the gardener, reveals to Yun Ling how contrast works in creating the illusion of light and shadow in his design of a garden feature. One has to learn to balance the contrasts in one’s life, and this I learned when I was researching Japanese gardens.  It was also a lesson I discovered via my years of training in aikido, a Japanese martial art.    Contrasts are also important in writing a book: one needs variation in pace, tempo, mood,

Scriitorul Tan Twan Eng. Fotografie de Tommi Chu Read this interview in English. Prima mea întâlnire cu scriitura lui Tan Twan Eng a constituit și impactul și impulsul necesar pentru a-mi dori un interviu din care să aflu mai multe despre motivația din spatele scrierii unui roman de ficțiune istorică, așa cum e Grădina cețurilor din amurg. O plăcută ocazie de a afla mai multe despre cum vede autorul scrisul în sine, cum se raportează la memorie și pe plan individual, și istoric, și imboldul pe care cred că-l poate oferi pentru a ne face să ne (re)apropiem de istorie și să vrem să o descoperim și să o protejăm pentru a ne-o aminti așa cum a fost, nu cum este modelată de discursurile politice cu varii interese.  Tan Twan Eng este romancier malaezian care a lucrat ca avocat înainte de a se dedica integral scrisului, câștigător al Man Asian Literary Prize, Man Booker Prize și Walter Scott Prize. La Editura Trei au apărut Darul ploii (2009), Casa ușilor (2024) și Grădina cețurilor din amurg (2025).  Grădina cețurilor din amurg a fost inițial publicată în 2012, iar de-atunci a fost tradusă în aproximativ 20 de limbi, ajungând astfel la publicul cititor de pe mai multe continente și din mai multe culturi. Dar relația dumneavoastră cu cartea și mesajul ei s-a schimbat în timp, o vedeți diferit acum, când aveți acces la 13 ani de impresii venite din partea cititorilor? Mi-e greu să-mi apreciez propria operă chiar şi înainte să fie publicată, mi-e încă şi mai greu după publicare. Şi s-o reevaluez după ce-au trecut atȃţia ani e un proces complex. Chiar şi în timp ce făceam turnee şi participam la festivaluri de literatură spre a promova cartea, adesea trebuia să citesc fragmente publicului, aşa că impresia mea asupra romanului deja era în schimbare. Nu-mi recitesc cărţile în întregime, deoarece aş observa doar imperfecţiunile şi aş regreta că nu mi-am formulat mai elegant propoziţiile, mai ales în lunile imediat după publicare. Cu timpul accepţi şi imperfecţiunile – ce alternativă ai? Dar te învaţă să devii un scriitor mai bun. Chiar dacă mi s-ar da ocazia, nu sunt sigur că aş rescrie pasajele care nu mă mulţumesc. O carte e un reper în călătoria creatorului. Dacă te întorci şi o modifici, e ca şi cum ai trage pe sfoară cititorul – asta îi afectează propria relaţie emoţională cu cartea. Mai ţineţi minte ce scandal s-a stȃrnit cȃnd George Lucas a făcut ceea ce el considera modificări minore la trilogia originală Star Wars? Şi, la cum funcţionează industria editorială în zilele noastre, e mult mai greu să te „desprinzi” de carte, pentru că trebuie să tot vorbeşti despre ea la festivaluri de literatură. Este, într-adevăr, cel mai eficient mod de a-ţi ţine cartea în viaţă şi nu mă plȃng, pentru că închipuiţi-vă, ar fi mult mai rău dacă n-ar vrea nimeni să vorbească despre cărţile tale. Şi, deoarece Grădina ceţurilor din amurg a fost ecranizată, companiile din film şi editurile m-au pus din nou la treabă cu promovarea cȃnd a fost lansat filmul. Niciodată nu strecor un „mesaj” sau vreo învăţătură morală în cărţile mele. Prefer să-i las pe cititori să tragă singuri concluziile. Detest cărţile în care e evident că scriitorul încearcă să-mi ţină o predică sau să-mi bage pe gȃt vreo idee deloc subtilă şi foarte în vogă. Foarte des nu mă obosesc să citesc mai mult de cȃteva capitole din astfel de cărţi. Aşadar, orice schimbări vor fi apărut în mesajul Grădinii decurg din prefacerile prin care au trecut cititorii înşişi. Totuşi, sunt surprins şi foarte încȃntat de impactul profund pe care l-a avut cartea asupra cititorilor din întreaga lume. Nu mă interesează să scriu cărţi care sunt de actualitate; mai curȃnd, îmi doresc să scriu cărţi atemporale. Nimic nu face o carte să se ofilească mai repede decȃt un scriitor care încearcă să se agaţe disperat de temele în vogă. Pentru dumneavoastră – ca individ și scriitor – sau pentru cartea propriu-zisă s-a schimbat ceva după de Grădina cețurilor din amurg a devenit inspirație pentru filmul din 2019? Totul şi toată lumea se schimbă odată cu trecerea timpului. Am fost plăcut surprins de cȃt de bun e filmul, pentru că n-am fost încȃntat de primele versiuni ale scenariului şi mi-am exprimat franc nemulţumirea faţă de producători. Chiar recent a trebuit să-l revăd ca să mă pregătesc pentru o prelegere şi m-a delectat faptul că pare la fel de proaspăt. Filmul a adus cartea în atenţia unui public mai larg, oameni care nu erau cititori împătimiţi. Şi, la rȃndul său, cartea i-a purtat spre celelalte romane ale mele. Datorită filmului, am legat o prietenie strȃnsă cu regizorul Tom Lin şi cu cȃţiva dintre actori, David Oakes, John Hannah şi Tan Kheng Hua. Dacă mă refer la cum am citit eu Grădina cețurilor din amurg, mi se pare o carte a contrastelor care trebuie să coexiste – este un dans dureros continuu, uneori întunecat, între trecut, prezent și viitor, între victimă și opresor, între lumina și umbrele conturează realitatea atât la nivel individual, cât și la nivel istoric. Aceasta a fost intenția primară sau mai degrabă consecința vieților complexe ale personajelor? E o scenă în carte în care Aritomo, grădinarul, îi dezvăluie lui Yun Ling cum contribuie contrastul la crearea iluziei de lumină şi umbră în proiectarea unei grădini. Trebuie să înveţi să echilibrezi aspecte contrastante în viaţă şi am învăţat treaba asta cȃnd studiam grădinile japoneze. E, de asemenea, o lecţie pe care am descoperit-o în anii cȃt am practicat aikido, o artă marţială japoneză. Contrastele sunt importante şi în procesul de scriere a unei cărţi: e nevoie de variaţii în ritm, atmosferă, decor şi dialog, altfel cartea va fi monotonă. Aceste contraste sunt cu atȃt mai esenţiale într-o carte despre estetică şi arhitectura peisagistică, deoarece îmi doream ferm să-i dau cititorului senzaţia că se plimbă cu adevărat printr-o grădină. Putem vorbi, de asemenea, despre memorie și declinul acesteia, despre pierderea instrumentelor asociate cu limbajul, așadar pierderea sinelui, poate