Unul dintre cei mai remarcabili violonceliști ai generației sale, Octavian Lup e un artist care îmbină excelența interpretativă cu o profundă implicare umană. Format la București și perfecționat la Conservatorul Național Superior de Muzică din Paris, acesta a urcat pe unele dintre cele mai prestigioase scene ale lumii, de la Musikverein din Viena la Concertgebouw Amsterdam. Este laureat a numeroase concursuri naționale și internaționale și a concertat alături de orchestrele importante din România și a colaborat cu artiști de renume internațional. Dincolo de cariera solistică, este lector universitar doctor la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, dedicându-se formării noilor generații de muzicieni.

În același timp, pasiunea sa pentru oameni l-a inspirat să creeze proiectul New Hope, prin care muzica ajunge în spitale și în spații neconvenționale, aducând speranță acolo unde este cea mai necesară. În calitate de fondator și dirijor al orchestrei New Hope, Octavian Lup continuă să construiască punți între artă și comunitate, redefinind rolul muzicianului în societate. Tocmai prin prisma acestui fapt am vrut să-l cunoaștem mai bine: zilele acestea, la Sibiu se desfășoară o nouă ediție a festivalului Classics for Pleasure, una la care artistul participă, în calitate de dirijor și solist, cu orchestra sa.

Afirmați că părinții v-au îndrumat către muzică, ei v-au ales calea și au făcut sacrificii pentru ca dumneavoastră să puteți urma ceea ce v-a devenit ulterior pasiune. A existat vreodată și varianta unui alt drum în viață, ați avut discuții despre alternative?

Întotdeauna există posibilitatea de a alege un alt drum în viață. Însă cazul meu nu a fost nevoie, deoarece drumul pe care am pornit încă din copilărie s-a dovedit a fi cel potrivit, cel autentic și, cred, cel care îmi era destinat. Prin urmare, nu m-am gândit cu adevărat la alternative, cu atât mai mult cu cât a existat o armonie între relația mea cu violoncelul, sprijinul părinților mei și îndrumarea profesorilor extraordinari pe care am avut privilegiul să-i întâlnesc.

În strânsă legătură cu întrebarea anterioară: v-ați întrebat vreodată cum ar fi putut arăta viața de acum într-un scenariu fără violoncel?

Da, m-am întrebat. Cred că, fără violoncel, viața mea ar fi fost tot una dedicată oamenilor. Întotdeauna am acordat o mare importanță relațiilor cu cei din jur și m-am considerat o persoană deschisă și sociabilă. De aceea, dacă nu aș fi devenit violoncelist, probabil aș fi ales un domeniu în care să pot rămâne aproape de oameni, de artă și de dimensiunea lor interioară. M-aș fi orientat către o profesie care să răspundă nevoilor lor emoționale sau spirituale și care să îmi ofere posibilitatea de a contribui, într-un fel, la binele lor.

Pentru un copil fără o pasiune sau chiar pentru părinții unui astfel de copil, cum ați explica felurile în care se poate schimba un parcurs prin intermediul muzicii?

Nu cred că există copii fără pasiune. Cred, mai degrabă, că există copii a căror pasiune nu a fost încă descoperită. De aceea, rolul părinților este esențial: să observe cu răbdare înclinațiile firești ale copilului și să îi ofere șansa de a le explora încă de la o vârstă fragedă. Atunci când un copil își descoperă vocația, are posibilitatea să își urmeze drumul cu bucurie și să se împlinească pe calea care îi este, cred eu, rânduită de Dumnezeu.

În ceea ce privește muzica, ea este mult mai mult decât o formă de artă. Este o cale de autocunoaștere, un mod de a ne apropia de ceilalți și, în același timp, de dimensiunea spirituală a existenței. Atunci când muzica te atinge cu adevărat, ea pune în mișcare sensibilitatea, trezește conștiința, inspiră reflecția și poate schimba felul în care privești lumea și propriul destin. Din acest motiv, cred că muzica are puterea de a schimba un parcurs de viață: nu pentru că oferă răspunsuri facile, ci pentru că ne ajută să descoperim cine suntem cu adevărat și ce avem de oferit lumii.

Cât datorați profesorilor pe care i-ați avut și ce ați preluat și dați mai departe elevilor și studenților dumneavoastră?

Am avut privilegiul de a întâlni profesori extraordinari și aș dori să îi amintesc cu recunoștință: Gabriel Rîpă, Gabriela Todor, iar mai apoi Rolland Pidoux și Xavier Phillips, cei din urmă fiindu-mi profesori la Conservatorul Național Superior de Muzică din Paris.

Marea mea șansă a fost aceea că fiecare dintre ei mi-a oferit ceva diferit. Personalitățile lor, exigențele și viziunile pedagogice s-au completat armonios și au contribuit, fiecare în felul său, la formarea mea artistică și umană. Dacă părinții mei au pus temelia devenirii mele, profesorii au desăvârșit-o prin exemplul lor, prin arta de a preda și prin încrederea pe care mi-au acordat-o. Muzicianul care sunt astăzi este, în mare măsură, rezultatul întâlnirii cu acești mentori excepționali.

În activitatea mea pedagogică încerc să duc mai departe, înainte de toate, sentimentul de familie. Întotdeauna mi-am privit profesorii ca pe niște părinți spirituali, iar aceasta este atmosfera pe care îmi doresc să o creez și pentru elevii și studenții mei. Le transmit importanța responsabilității, a disciplinei și a rigurozității, dar și a echilibrului și a înțelepciunii de a nu transforma exigența în rigiditate.

Mai presus de toate, încerc să înțeleg omul din fața mea. Fiecare elev și fiecare student are propriul ritm, propria sensibilitate și propriile căutări. Rolul meu este să îi fiu alături, să îl ajut să își descopere resursele interioare și să își valorifice întregul potențial, astfel încât performanța muzicală să vină firesc, ca expresie a unei dezvoltări armonioase.

Pentru publicul larg, muzica clasică pare să fie încă un element destinat elitelor, poate ceva dificil de înțeles, greu de accesat pe multe planuri. Cum credeți că se poate demonta acest mit și, de fapt, cât e mit și cât e o realitate socială relevantă?

La această întrebare voi răspunde printr-o experiență care m-a marcat profund. Sunt un pasionat al fotbalului și urmăresc cu interes Liga I, chiar dacă, la prima vedere, nu mulți s-ar aștepta ca un muzician să fie și microbist.

La unul dintre concertele mele, am aflat că în sală se afla unul dintre fotbaliștii pe care îi admir. La finalul concertului am avut ocazia să ne întâlnim. L-am văzut profund emoționat și impresionat de ceea ce trăise în timpul recitalului. Ulterior am rămas în legătură și mi-a mărturisit că acea experiență l-a marcat într-un mod neașteptat.

Pentru mine, acesta a fost încă un argument că muzica clasică este vie. Dacă ea continuă să emoționeze oameni atât de diferiți, după sute de ani, înseamnă că vorbește un limbaj universal. Muzica depășește barierele sociale, culturale sau profesionale și ajunge direct la ceea ce avem mai profund în noi. De aceea, sunt convins că muzica clasică nu va deveni niciodată demodată. Dimpotrivă, într-o lume tot mai grăbită și mai tensionată, ea poate oferi echilibru, reflecție și speranță. Cred că, în multe privințe, muzica este unul dintre răspunsurile la provocările lumii în care trăim.

Din această perspectivă, festivalul Classics for Pleasure reprezintă o inițiativă de o valoare extraordinară. Pentru mine, participarea la acest festival este un vis împlinit. Faptul că accesul este gratuit oferă șansa unui public foarte numeros de a descoperi frumusețea muzicii clasice și de a se apropia de ea fără bariere. Felicit organizatorii pentru viziunea și curajul lor și mă bucur sincer că fac parte din acest proiect. Este o onoare să particip la unul dintre cele mai importante și mai apreciate festivaluri de muzică clasică din România.

Perpetuum Vibratio, tema din acest an a festivalului, îl definește pe acesta ca spațiu al rezonanței, în care muzica este transmisă mai departe ca energie culturală. Ce puteți să ne spuneți despre nevoia umană de conexiune prin manifestări culturale și posibilitățile de satisfacere a acestei nevoi în epoca în care inteligența artificială acaparează și corupe simțuri și, prin urmare, corupe poate iremediabil?

Tema festivalului mi se pare extraordinară, pentru că mă regăsesc pe deplin în valorile pe care le promovează. Cred cu tărie în dimensiunea spirituală a artei și sunt convins că muzica este una dintre cele mai profunde forme prin care omul poate intra în dialog cu sine, cu ceilalți și cu Dumnezeu. De multe ori, Dumnezeu alege muzica drept limbaj prin care atinge inimile oamenilor într-un mod pe care cuvintele nu îl pot exprima.

De aceea, mă bucur să văd că există oameni care înțeleg importanța culturii și a artei și care creează contexte în care publicul poate redescoperi frumusețea întâlnirii autentice cu muzica. Într-o lume dominată de ritm alert, de fluxul continuu al informației și de tehnologiile care ne solicită permanent atenția, astfel de inițiative devin cu atât mai valoroase. Ele ne invită să încetinim, să reflectăm și să ne reconectăm cu ceea ce este esențial în noi.

Fiind profesor la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima”, am însă multe motive de optimism. Întâlnesc tineri care rămân ancorați în realitate, care muncesc cu seriozitate, care iubesc muzica și își doresc cu adevărat performanța. Sunt disciplinați, curioși și demonstrează că pasiunea autentică poate învinge zgomotul lumii de astăzi.

Cred că generația tânără are o șansă extraordinară. Are acces la informație, la resurse și la oportunități pe care generațiile anterioare nici nu le puteau imagina. Tocmai de aceea, are și o responsabilitate pe măsură: aceea de a folosi toate aceste instrumente cu discernământ, fără a pierde profunzimea, spiritul critic și autenticitatea. Tehnologia, inclusiv inteligența artificială, poate deveni un aliat remarcabil atunci când este pusă în slujba cunoașterii și a creației. Provocarea este ca ea să nu înlocuiască reflecția, sensibilitatea și întâlnirea autentică dintre oameni. Iar aici cred că arta și muzica au un rol esențial: acela de a ne păstra umanitatea vie.

Din exterior, lumea din care faceți parte pare să fie alcătuită doar din concursuri, premii, festivaluri, un univers în permanență strălucitor. Cum arată o zi obișnuită din viața unui violoncelist – a dumneavoastră, să spunem?

Din exterior, multe vieți pot părea ideale și strălucitoare. Însă în spatele fiecărui succes și al fiecărei reușite, există aproape întotdeauna multă muncă, disciplină, rigoare și, de multe ori, suferință.

O zi obișnuită din viața mea este, în fond, o zi obișnuită din viața unui om. Există momente de bucurie, dar și clipe de teamă, de nesiguranță, de anxietate, de frământări și de întrebări. Toate acestea coexistă cu recunoștința pe care o simt pentru familia mea. Sunt tatăl a trei copii, am o soție extraordinară și cred că una dintre cele mai mari împliniri ale vieții este să trăiești în armonie cu cei pe care îi iubești. Simt că aceasta este una dintre cele mai importante meniri ale noastre: să cultivăm iubirea și comuniunea în familie și în relațiile cu cei din jur.

Dincolo de concerte și de luminile scenei, viața mea nu este cu mult diferită de viața oricărui alt om. Și eu mă confrunt cu aceleași întrebări, cu aceleași responsabilități și cu aceleași provocări. Diferența este că profesia mea îmi oferă privilegiul de a ajunge la inimile oamenilor prin muzică. Dacă prin ceea ce cânt și prin felul în care îmi trăiesc vocația, reușesc să inspir, să alin sau să aduc puțină lumină în viața cuiva, atunci simt că tot efortul își găsește sensul.

Ce valori și principii v-au parvenit prin intermediul muzicii, dar au ajuns să vă fie de folos și-n viața de zi cu zi?

Sunt foarte multe valori și principii pe care le-am învățat prin muzică. În primul rând, disciplina. Apoi, convingerea că nimic cu adevărat valoros și durabil nu se obține ușor sau din prima încercare. Muzica m-a învățat și că fiecare cădere poate deveni începutul unei noi ridicări, dacă ai răbdare, perseverență și credință.

În același timp, muzica este o lecție continuă despre viață. Are armonii și disonanțe, are momente de intensitate și momente de tăcere. Te învață să asculți, nu doar ceea ce se întâmplă în jurul tău, ci și ceea ce se întâmplă în interiorul tău. Te obligă să fii prezent, atent și sincer cu tine însuți.

De aceea, cred că puține lucruri reflectă viața omului atât de fidel precum muzica. Ea ne arată că frumusețea nu se naște din perfecțiune, ci din echilibrul dintre lumină și umbră, dintre tensiune și liniște, dintre efort și bucuria de a merge mai departe.

Întrebarea-semnătură este, în cazul meu, motto-ul site-ului unde scriu despre ce citesc și-mi place. Asta pentru că vreau să induc, nu tocmai subtil, ideea că se poate citi zilnic, dar și pentru că așa îmi iau și eu inspirație din ce citesc ceilalți. Așadar, în loc de încheiere, vă rog să ne inspirați și să ne spuneți: tu ce citești azi?

Astăzi am citit partituri. Mai exact, Concertul nr. 1 pentru violoncel de Joseph Haydn, Simfonia nr. 36 „Haffner” de Mozart, uvertura la Nunta lui Figaro și Concertul pentru corn de Mozart. Știu că nu este genul de lectură cu care se întâlnesc foarte mulți oameni, dar profit de această întrebare pentru a stârni curiozitatea cititorilor față de lumea partiturilor și, poate, chiar dorința de a învăța muzică. Sunt convins că niciodată nu este prea târziu să descoperi frumusețea acestui univers, indiferent de vârstă. Muzica își deschide porțile tuturor celor care sunt dispuși să o asculte și să o înțeleagă.