Articles by Anca Zaharia

18. Ribat, un sclav  Anotimpul uscat a început, cu zilele lui apăsătoare și gustul de nisip. Sclavi forfotesc la umbra clădirilor dogoritoare, ca șopârlele. Își scuipă în palme și se șterg cu ele pe față, ca să nu-i doară ochii. Lui Ribat îi place anotimpul: oamenii sunt așa deranjați de căldură, încât tot ceea ce-i preocupă este cum să-i supraviețuiască. Asta-i permite lui să facă anumite lucruri fără să fie băgat în seamă.  În primele ore ale după-amiezii, orașul e la fel de tăcut ca deșertul. Casele strălucesc în soarele sfârâitor. Ribat se mișcă de la un petic de umbră la altul. Pretutindeni se așterne un praf care spoiește clădirile și oamenii, de parcă i-ar drege înainte să-i înghită. Kalhu e în permanență înfometat. De sclavi, de bogății, de sânge. Păcălește și amăgește cu aspectul său magnific, dar, sub masca lui de glorie, pute și asudă și biciuiește. Iar asirienii îi îndură cruzimea: orice, în numele măreției.  Zeii dăruiesc fiecăruia altceva, gândește Ribat. Mamei lui i-au dăruit lumină, deși se născuse în întuneric. Anei, sclava frumoasă care doarme lângă el în încăperea servitorilor, i-au dăruit o inimă generoasă. Dacă este cu adevărat un dar ori nu, Ribat nu e sigur, însă Ana îl tratează ca atare. Lui i-au dăruit talentul de a supraviețui. Știe să se miște cu agilitate, știe să se facă una cu zidurile, știe să stea așa de nemișcat încât pare să se facă nevăzut. Și așa a trăit, supraviețuind — pentru un sclav, în această lume, este deseori cea mai dificilă reușită — cu un vis interzis, păstrat în sinea lui ca o rezervă de apă în vremuri de secetă: să devină scrib.  Dar în ultima vreme jinduiește la mai mult. Jinduiește la dreptate, la iubire și, deși abia dacă lasă gândul să prindă contur în mintea lui, la libertate. Vrea să se întoarcă în timp și să înțeleagă ce s-a întâmplat cu mama lui. Vrea să atingă și să fie atins, să asculte și să fie ascultat. Vrea lucruri pe care n-ar trebui să le vrea. Poate că aceasta este dovada faptului că e și el ca toți ceilalți: sclavi, muritori și zei — toți jinduiesc la ceea ce nu pot avea.  Își croiește drum printre casele de cărămidă verzi și albastre, către zidurile din partea opusă a pieței. La poalele lor, cinci sclavi stau în șir, legați de stâlpi din lemn, în bătaia soarelui necruțător. Ribat privește împrejur. Nu e niciun gardian, niciun soldat. Păsări negre zboară pe deasupra capetelor lor. Sclavii sunt pedepsiți sub ochii zeului soarelui, Șamaș, care vede tot ce se întâmplă în orice colț al lumii, de la răsărit și până la apus. Ribat se întreabă dacă zeul îl vede acum și pe el. Dar nu spun oare proverbele că sclavii sunt umbrele oamenilor?  Ia tolba cu apă care-i atârnă la brâu și face un pas prudent către sclavi. Ar trebui să plece de aici, ar trebui să ducă la Palatul de Nord-Vest rapoartele lui Onnes. Dar astăzi se gândește la mama lui, iar gândul la ea îl împinge mereu să facă ceva ce mai târziu regretă. Ce fel de om crezi că devii dacă întorci spatele celor de seama ta? aproape că o aude cum îl întreabă. „Un om care vrea să rămână în viață“, mormăie. Dar nu e nimeni să-l audă. Doar arșița, care-i înghite cuvintele.  O forță invizibilă îl atrage către siluetele de sub zid. Merge tot mai aproape, apoi picură puțină apă în gura fiecăruia dintre ei. Unul e un bărbat subțire și drept ca o suliță. Apoi mai sunt doi băieți, ale căror buze sunt crăpate și tumefiate. O femeie căruntă șoptește o binecuvântare în timp ce bea apa, în vreme ce fata de lângă ea îl privește pe Ribat de parcă ar fi un miraj. Își pune tolba la loc, în timp ce devine conștient de o prezență la marginea drumului. Încet, riscă o privire în direcția siluetei. Aproape că-i stă inima în loc.  Căpetenia iscoadelor stă lângă o coloană vopsită cu albastru, iar părul său negru ca păcura lucește. Spre groaza lui, Ribat vede că eunucul se uită la el. Coboară iute privirea, vrând să se facă nevăzut. De obicei funcționează. Dar, când ridică iar ochii, eunucul e mai aproape. Colțurile gurii lui sunt ridicate, mimând un zâmbet. Pentru Ribat e ca un rânjet.  — Spune-mi, zice căpetenia iscoadelor, cum este pedepsit un sclav care le dă apă celor condamnați în numele lui Șamaș?  Ribat privește stăruitor în jos. Inima îi bate înnebunită în urechi.  — Este biciuit, stăpâne.  — Minți, spune eunucul, iar Ribat percepe o nuanță de amuzament în glasul lui. I se scot ochii.  Ribat tace. În aer se simte o greutate, o povară.  — Ai fost vreodată biciuit? întreabă eunucul.  — Toți sclavii au fost biciuiți, stăpâne.  — Mă gândesc că tu mai puțin decât alții. Are sentimentul că fiecare cuvânt este un test și că un răspuns greșit l-ar putea arunca într-o lume a întunericului.  — Ați dori să vedeți cicatricile, stăpâne?  Glasul lui Sasi e puțin diferit, din el s-a scurs toată dulceața.  — Mă feresc cât pot de priveliștea cicatricilor și a rănilor. Din păcate, n-am nervi pentru asta.  Ribat e convins că eunucul are nervi pentru orice, dar își ține gura. În spatele lui, unul dintre sclavi geme încet. Ribat înțelege că-i mai cere apă.  Eunucul îl ignoră.  — E adevărat că stăpâna ta ține un leopard în palat? întreabă.  Ribat își îngroapă iute surpriza. Nu crezuse că eunucul știe cine este el.  — E adevărat. Îi mușcă pe toți cei care se apropie prea mult și mănâncă numai din mâna stăpânei mele.  Riscă o privire către eunuc. Ar vrea să-l sperie pe Sasi, dar căpetenia iscoadelor nu pare foarte interesată, de parcă ar sta de vorbă cu Ribat despre cină.  — Tot aud șușoteli despre ele, spune. Unii zic chiar că dorm împreună, în același pat.  Ribat nu-l contrazice. Sasi chicotește, fiindcă gândul îl amuză.  — Dar, bineînțeles, continuă, nu contează ce povești

*  Cunoști la fel de bine ca și mine zvonurile împrăștiate despre ei. În acea vreme, împăratul și Agrippina își manifestau fără sfială buna lor înțelegere, se arătau împreună în public pentru salutatio, dar și în timpul ieșirilor lor. Nero o consulta în mod fățiș pe mama lui înainte de a-și anunța deciziile, iar ea se arăta foarte dornică să-și păstreze influența pe care o avea asupra lui.  Unii pretind, dar tu știi cât de răuvoitori pot fi oamenii, că buna lor înțelegere mergea dincolo de ceea ce se poate întâmpla în mod legitim între o femeie și fiul ei.  Una dintre greșelile lor a fost să meargă până într-acolo încât să se plimbe împreună în aceeași lectică, cu perdelele trase, așa cum fac cuplurile căsătorite, ceea ce n-avea cum să nu dea naștere la cleveteli.  Problema cu Agrippina este că nu se dădea în lături de la nimic pentru a-și asigura o influență desăvârșită asupra fiului ei. Dar ca ei doi să fi trecut la faptele acelea, Lucilius, asta mi se pare cu totul și cu totul de necrezut.  Și nu din teama de a-i ofensa pe zei: grija asta le era cu totul străină, după cum avea să se arate mai târziu. Dar fără să mi se fi destăinuit vreodată în această privință, aș spune doar că, din câte am văzut, relația lor nu a ajuns atât de departe.  Iată pe ce îmi întemeiez opinia.  La scurtă vreme după ce Britannicus cântase în public, a devenit limpede că Nero simțea o atracție puternică pentru Claudia Acteea, tânăra libertă a soției lui.  În vârstă de optsprezece ani, originară din insula Lesbos, avea totul pentru a-i fi pe plac: ochi mari și negri cu gene arcuite, gură desăvârșită, talie fină, piept frumos rotunjit. Oferită Octaviei de către tatăl ei, fusese apoi eliberată din sclavie și, cu statutul de libertă, luase pe urmă parte, în suita stăpânei sale, la numeroase întâlniri ale tineretului de la palat. Deși avea o frumusețe care, pe o alta, ar fi îmboldit-o la trufie și ușurătate, ea păstra o blândă modestie, care constituia poate farmecul ei cel mai mare. Un singur lucru era în defavoarea ei: statutul ei de libertă, din pricina căruia niciun cetățean de familie bună n-ar fi trebuit, în mod normal, să se compromită cu ea. Ca să nu mai vorbim de împărat, bineînțeles.  Însă Eros nu ține seama de convenții. Își trăsese săgețile de o parte și de cealaltă. În cursul întâlnirilor ce au urmat între cei doi tineri s-au schimbat priviri și vorbe dulci, iar obrajii s-au înroșit. Nu eram singurul care-și dăduse seama: de ceva vreme, palatul întreg fremăta din pricina asta. Nero era îndrăgostit.  Agrippina observase și ea tulburarea care-l cuprindea pe fiul ei în prezența tinerei și faptul că acesta făcea tot posibilul pentru a o întâlni, chiar și ducându-se în vizită la Octavia, pe care o ignorase cu desăvârșire până atunci. Așa că a avut numaidecât grijă ca Acteea să fie alungată de la palat.  În zilele următoare, l-am văzut pe Nero rătăcind, descumpănit mai întâi, nedumerit mai apoi. N-ar fi cutezat să abordeze subiectul direct cu mine, iar chestiunea aceea îmi depășea cu mult atribuțiile. Am încercat totuși să-l ajut.  Într-o după-amiază a intrat, abătut, în sala în care pregăteam consiliul. Mi-am ridicat capul din documentele pe care le studiam.  — Te supără ceva? l-am întrebat.  — Nu înțeleg, a fost răspunsul lui.  Cât despre mine, motivul pentru care Agrippina se comporta în felul acesta îmi era cum nu se poate mai limpede. În ochii Agrippinei, Octavia nu reprezenta o rivală periculoasă: pur și simplu, Nero nu-i acorda nicio atenție și nici măcar nu căuta să-și ascundă dezgustul pentru ea. Mereu palidă, plină de griji și frământată de gânduri negre, Octavia nu era decât o umbră. În schimb, o tânără seducătoare, de care împăratul să fie îndrăgostit și care să aibă influență asupra lui… Augusta nu era dispusă să tolereze una ca asta.  — M-am săturat, a continuat el.  — Ești Cezar, am răspuns. Dă un ordin.  A rămas tăcut câteva clipe, cântărind avantajele și dezavantajele.  — E greu, a spus fără să se uite la mine.  Am oftat. Venise vremea să se poarte ca un adevărat roman. Pentru asta, trebuia să-l învăț să-i opună rezistență mamei lui.  — Nu pentru că lucrurile sunt grele nu îndrăznim. Ele par grele tocmai pentru că nu îndrăznim, i-am strecurat.  Nu a răspuns.  În acel moment au intrat senatorii și ne-au întrerupt discuția. Însă vorbele mele și-au făcut pesemne drum până la el în timpul consiliului, căci, la sfârșitul ședinței, pe când mama lui se pregătea să părăsească sala și ceilalți ieșiseră deja, a rugat-o să mai rămână.  — Ce ai să-mi spui?  Și-a însoțit întrebarea cu o privire glacială. Știa, cu siguranță, despre ce voia să-i vorbească.  În acel moment am știut că nu va ajunge la niciun rezultat. L-am văzut făcându-se mic, în sensul strict al cuvântului. Spatele i s-a curbat ușor; capul i-a intrat între umeri. Privirea i-a alunecat într-o parte, de parcă nu mai avea putere să-și ridice pleoapele. Și-a frecat mâinile una de alta, după care și-a trecut nervos palmele peste coapse.  — Ce ai să-mi spui? a repetat Agrippina pe un ton nicidecum amabil.  Stătea în fața ei, dar ochii lui erau pironiți în mozaicul podelei.  — Aș vrea ca Acteea să se întoarcă la palat, a spus în șoaptă.  — Ce ai tu de-a face cu servitoarea asta?  Fără tăgadă, Agrippina insufla teamă. Eu însumi eram uneori cuprins de o oarecare neliniște când mă confruntam cu vorbele ei tăioase și cu privirea ei verde necruțătoare.  Nero a îngăimat ceva, imposibil de deslușit.  Ea îl privea cu ironie, văzându-i tulburarea.  — Ce-ai spus? Vorbește mai tare!  După care a adăugat, aruncându-mi o privire ostilă:  — Nu ca să te aud cum bolborosești în halul ăsta ți-am dat un maestru al elocinței!  Această remarcă usturătoare l-a făcut să-și iasă cu totul din fire. A părăsit încăperea evitându-mi privirea. Agrippina și-a îndreptat atenția asupra

Toți oamenii au nevoie de atenție. Unii o obțin spunând glume, ajutându-i pe alții, lăudându-se sau fiind curajoși. Alții pot înflori povestea unei boli ca să primească empatie din partea unei persoane iubite. Însă există o situație în care pacienții duc lucrurile mult mai departe: tulburările factice. Cei care suferă de această patologie sunt oameni care fabrică boli și afecțiuni, vătămându-se ca să obțină beneficiile rolului de bolnav, printre care se numără sprijinul din partea celorlalți sau chiar statutul de pacient real, în spital. „Durerea lor este reală, dar nu este una fizică. Suferința este emoțională. Modurile în care aleg să-și rezolve problemele nu vindecă acea durere, ci creează poveri suplimentare pentru ei și pentru sistemul de sănătate. Tulburarea factice este considerată una dintre cele mai controversate și provocatoare probleme din medicină. Și în mod cert, una dintre cele mai ciudate.” (dr. Marc Feldman și Gregory P. Yates) Publicată la Editura Trei, în colecția Psihologia pentru toți, Ce n-aș da să fiu bolnav conține o descriere detaliată, realizată de medicul psihiatru Marc Feldman din experiența sa clinică, cu ajutorul lui Gregory Yates, a ceea ce este tulburarea factice, frecvența sa, alături de motivațiile oamenilor care inventează sau își induc boli ori leziuni ca să-și satisfacă nevoi emoționale profunde. Atrăgând astfel medicii, rudele și prietenii într-o pânză de înșelătorie costisitoare, frustrantă și potențial mortală. „Cu toate minciunile și toată prefăcătoria, e imposibil să nu avem empatie față de acești pacienți. De cele mai multe ori, copilăria lor a fost extrem de dură, dacă nu propriu-zis plină de abuzuri, cel puțin plină de neglijență emoțională.” Un astfel de caz, chiar primul cu care autorii își introduc cititorii în această lume și realitate complet diferite, este cel al Evei, a cărei mărturisire și existență sunt impresionante. „Viața mea s-a schimbat când am fost mutată într-o reședință pentru copii cu autism și tulburări emoționale. În această instituție nu mai eram copilul cuiva, ci treaba cuiva. Majoritatea celor care aveau grijă de mine erau oameni onorabili și respectuoși, dar câțiva nu erau. Eram frecvent bătută, legată și umilită. Voiam să scap. Știam că, dacă mă îmbolnăvesc, mă vor lăsa în pace. Boala a început să însemne siguranță. Abia când am fost implicată într-un accident rutier, la vârsta de 18 ani, am descoperit cu adevărat iubirea și îngrijirea pe care mi le putea oferi spitalul. Adoram viața de pacient și nu voiam să plec.  Adevărul e că uram să simt durere, dar acesta era prețul pe care trebuia să-l plătesc”, se confesează medicului psihiatru Marc Feldman pacienta care a recurs la o serie de metode astfel încât să se îmbolnăvească și să fie din nou alături de medicii și asistenții care i-au arătat compasiune și în mediul în care a simțit iubire și îngrijire ca „într-o familie”. Povestea Evei nu este singulară, iar manifestările sunt variate, în funcție de fiecare istorie în parte, expusă în Ce n-aș da să fiu bolnav.  În cazul altei paciente, Renée, aceasta nu voia să fie ea însăși bolnavă. Se folosea de fiica ei. Pusă sub acuzare în prezent, Renée este copleșită de regrete și disperată să găsească evenimente din trecutul ei care să explice de ce i-a făcut rău propriului copil. Mama și-a sufocat fiica, pe Martha, și a intervenit în funcționarea echipamentului de monitorizare din spital. Abuzul a avut loc într-un moment în care Renée se simțea copleșită de responsabilitatea rolului de mamă și incapabilă să-și gestioneze atât propriul stres emoțional, cât și o depresie de care nimeni nu a tratat-o, pentru că nu a fost luată niciodată în serios. Iar dr. Feldman explică modul în care aceste acumulări, pe un anumit fond vulnerabil, pot structura o astfel de nevoie de atenție. Explicând faptul că viața din spital îi oferea lui Renée confortul și stabilitatea pe care nu credea că le poate obține în altă parte. „Suferea de depresie și tulburare factice, la fel ca 31%, respectiv 14% dintre acești abuzatori medicali de copii. Boala Marthei îi oferea o scuză să ceară sprijin psihologic personalului medical – ceva de care avea nevoie cu disperare, dar nu putea să ceară direct, poate din cauza stigmei asociate cu bolile mintale”. Detaliile acestor cazuri sunt tulburătoare, după cum autorii își avertizează încă de la început cititorii și, la prima vedere, pot părea de neînțeles. Fără ele, însă, orice tulburare rămâne un diagnostic într-un context medical. Cazurile din această carte arată, în schimb, complexitatea suferinței umane și îi invită pe cei care o vor alege ca lectură să privească dincolo de aparențe, cu mai puțină judecată și mai multă empatie. Ele ne reamintesc că în spatele oricărui comportament greu de înțeles există o nevoie profundă de a primi ajutor, de a fi văzut, o rană veche sau o formă de durere care nu a găsit altă cale de exprimare. Oamenii care suferă de tulburare factice nu au găsit altă cale, uneori, decât durerea fizică pentru a cere ajutor emoțional. Iar tocmai în această incapacitate de a solicita sprijin în mod direct se află tragedia lor tăcută — și nevoia urgentă de intervenție în zona sănătății mintale. Despre autori Medicul psihiatru Marc D. Feldman este expert internațional în înșelătoria medicală. Lucrările sale au fost publicate în peste 200 de reviste și ziare și expuse în emisiuni de televiziune și radio din întreaga lume, precum Good Morning America, Larry King, Dateline, 20/20, ABC World News, Court TV, CNN, Discovery Health, MSNBC Nightly, Fox, CBC. În afară de Ce n-aș da să fiu bolnav, Feldman este și autorul cărților Patient or pretender și Playing sick. Gregory P. Yates este absolvent al Universității Oxford, multiplu premiat, și are un masterat de la Universitatea Birmingham (Marea Britanie). În prezent studiază medicina în Marea Britanie.

Andrei Gogu a debutat în 2025, la Editura Litera, cu romanul Tatăl meu care ești pe pământ, o poveste dură și emoționantă despre unele dintre cele mai serioase aspecte ale realității zilelor noastre, chiar dacă – sau tocmai în ciuda faptului că – multe dintre ele sunt tabu. Pentru mine, cartea lui este unul dintre cele mai bune romane ale ultimilor ani și, dacă la început m-a intimidat numărul de pagini, mi-am dat seama că nu mi-a ajuns tot ce-am aflat din el și-am vrut să-l descos pe autor în legătură cu crezurile sale, motivația pentru cartea scrisă, perspectivele sale asupra lumii noastre, până la urmă, pentru un strop de inspirație și încurajare la o viață mai apropiată de principiile unor dintre personajele sale, care se întâmplă să fie și ale mele. Tatăl meu care ești pe pământ este un roman care mi s-a părut năucitor, complex, nuanțat, parcă prea mare pentru un „simplu” debut, de la care de obicei se așteaptă stângăcii. Cu ce gânduri ai pornit tu pe acest drum și cum te-a surprins viața cărții după ce ai „scăpat” de ea și ai predat-o editurii și cititorilor? Îți mulțumesc. Nu cred că există roman lipsit de stângăcii, numai că depinde cât de multe, cât de vizibile și pentru cine. Dacă în romanul meu nu prea se văd, asta se datorează editării mele obsesive și ochilor prietenelor mele, scriitoare și ele (Cristina Chira, Ada Aitonean, Nicoleta Balaciu), care au prins reziduurile ce mi-au scăpat.  Înainte să ajungem să vorbim despre cititorii din prezent, aș vrea să pun puțin accentul pe cei din trecut. Drumul scrisului a pornit pentru mine cu o singură cititoare și niște poezii slabe din clasa a 11-a, pastișe după Eminescu, Bacovia și Barbu, pe care le-am scris pentru a-mi exterioriza angoasa adolescentină și a o cuceri pe ea, olimpică la biologie și cititoare de crime thrillers. În facultate am continuat cu poezia la cursul de Creative Writing al Simonei Popescu. Îmi voi aminti toată viața momentul în care a intrat prima oară în sală și a zis: „Fiecare să-mi facă o listă cu cei 50 de scriitori preferați care îl inspiră.” Aveam 20 de ani, eram anul 1 de facultate și scufundat în liturghiere, evangheliere, pravile și psaltiri, adică în literatura veche, că Facultatea de Litere o ia cronologic. Cred că nu citisem nici măcar trei cărți din secolul 21 și nu puteam să-i zic cât de mult îmi plăcuse Adam și Eva de Liviu Rebreanu, că mă făceam de râs. Ea era conștientă de lipsa noastră de experiență. Juca un rol, era o strategie. Cunoașterea ei enciclopedică și cerințele gargantuești au inhibat multe colege (eram trei tipi la 97 de fete). Din (ne)fericire pentru mine, m-am format într-un mediu toxic și competitiv care m-a obișnuit să caut validarea, adică funcționam pe tiparul „Îmi spui că nu pot? Îți arăt că pot.”, lucru care nu e sănătos, dar care m-a ajutat să nu renunț la scris atunci când am realizat cât de puțin am citit și cât de puține știam. E foarte inhibant să studiezi istoria literaturii române și engleze, alături de cea universală, și să realizezi că tot ce se putea simți s-a simțit deja și că aproape tot ce se putea spune s-a spus în orice formă posibilă. It humbles you, you know? Îți scoate din cap pretențiile că vei revoluționa literatura. Tot la cursul ei am scris și prima proză, o pastișă naivă după Salinger. În acei câțiva ani mi-am dat seama că ori poezia nu e de mine, ori poezia mea nu e de ceilalți, fiindcă scriam una narativă într-o perioadă în care se căutau ambiguitatea și rupturile sintactice și semantice.  Am continuat cu proza, care, deși slabă, părea acceptabilă pentru vârsta mea. Primul prieten căruia i-am arătat câteva povești a fost Victor Cobuz, care îmi era coleg și, deși de aceeași vârstă, a avut capacitatea să vadă ce era neverosimil, exagerat și excesiv de livresc în ele. M-am pus pe editat și aceleași proze au ajuns peste ceva timp la cursul pentru avansați al lui Florin Iaru. Ne întâlneam online o dată pe săptămână și ne comentam unii altora poveștile. Când am participat la el, adică în anul doi al Masteratului de Studii Literare, deja scriam eseuri și critică literară de cinci ani. Nu mă puteam numi scriitor, dar aveam o capacitate decentă de a comenta un text, lucru pe care l-am făcut cu o fermitate vecină cu aroganța cu prozele colegilor mei. Când mi-a venit mie rândul, adică pe la jumătatea cursului, am primit cu vârf și îndesat toate criticile pe care atât de generos le oferisem anterior. Pe ecranul laptopului, mai mulți străini îmi sfâșiau poveștile în timp ce, în spatele lui, prietena mea de atunci își strângea lucrurile din casă pentru că ne despărțiserăm. E un lucru foarte straniu să-ți vezi viața demontată pe două planuri simultan. Acum mă pot amuza de sincronizarea fatidică fiindcă a trecut mult timp și am făcut terapie, dar la acel moment rezultatul a fost că n-am mai continuat cursul. Până azi, mulți colegi (lui Florin i-am spus adevărul) au crezut probabil că m-am supărat pe feedbackul lor și, infantil, am plecat. Nu. Asocierea dintre curs și despărțire a fost cea care m-a paralizat. Au urmat atelierele Creative Writing Sundays de la Revista de povestiri, unde am primit feedback de la vreo 15 scriitori diferiți, dar și de la colegi. Aici am observat că temele pe care le alegeam au început să se îndepărteze puțin de biografic și să se apropie de social. Apoi eu, Mihai Ivașcu, Andreea Zavicsa, Denisa Arcip și Carina Chereji am organizat un cenaclu numit „Atât s-a putut”, unde ne citeam reciproc prozele, piesele de teatru și poeziile o dată la două săptămâni. A ținut doar un an, dar cred că ne-a șlefuit pe toți, ne-a împins de la spate să scriem, să edităm și să citim constant. A urmat cursul pe nuvelă cu Cosmin Perța, ținut tot la Revista de povestiri, unde am scris primele capitole

Ediția a noua se dovedește a fi un mare test pentru festivalul cultural cartfest, cel mai mare de acest fel din mediul rural din România. Deoarece anul acesta există finanțare publică doar de la Consiliul Județean Brașov, organizatorii consideră că festivalul, ajuns acum la maturitate, poate intra într-o nouă etapă. Astfel, în spiritul independenței festivalului și conștienți de faptul că acesta aduce fonduri și beneficii localității Cristian și comunității locale, după ani la rând în care totul a fost oferit în mod gratuit și voluntar, organizatorii au decis să responsabilizeze publicul și să se concentreze mai mult pe accesul cu bilet la spectacole și evenimente. Idee care se potrivește numai bine temei din acest an: comUnitate. Acum cumperi cafea, la toamnă o savurezi la festival Așa a apărut și inițiativa BuyMeACoffee. Practic, o serie de pachete prin achiziționarea cărora oricine poate contribui la organizarea festivalului. Există patru opțiuni: cafea de artă: pentru o sumă modică, orice cumpărător se va bucura de o cafea la festival. cafea cu semn de carte din cel mai mare mozaic: pe 6 septembrie, la Cristian se realizează cel mai mare mozaic din semne de carte, alcătuit din peste 7500 de astfel de obiecte, câte unul pentru fiecare locuitor al comunei, în mod simbolic, iar după eveniment (și după ce bei cafeaua) poți lua acasă semnul. cafea și carte poștală: cât savurezi cafeaua, compui un mesaj și-l trimiți cuiva drag pe o carte poștală aparte chiar de la festival. cafea și cană de artă: nu doar cafea, ci rămâi și cu o amintire prețioasă, deoarece vei primi și o cană unicat realizată de artista Raluca Țincă de la little.houses special pentru această ediție cartfest. „Când intri în curtea asta, parcă ești deja în altă lume” „Ne dorim doar ca festivalul să iasă bine, oamenii să se bucure de el și de atmosfera din curte. Anul acesta vrem să lucrăm mult la asta și să fie tot mai tare și despre ambianță. Cineva zicea odată: când intri în curtea asta, parcă ești deja în altă lume. Exact asta vrem să se întâmple, asta să fie senzația și reacția”, a declarat Alexandru R. Crețu, președintele cartfest, pentru subversiv.ro. Ediția a noua Cartfest, ediția a 9-a are loc în localitatea brașoveană Cristian în intervalul 2-7 septembrie 2025. De-a lungul timpului, festivalul a adus în puncte-cheie din Cristian (Sala Mare, Școala Generală, piața și alte spații publice) spectacole de calibru din România și străinătate, cu prezențe ale unor actori, cântăreți, scriitori și embleme culturale precum Oana Pellea, Marcel Iureș, Pascal Bruckner, Radu Vancu, Dan Coman, Tania Turtureanu, Vama, The Mono Jacks, Ada Milea și mulți alții. Programul pentru ediția din acest an urmează să fie anunțat. Imagini de la cartfest.

George Bonea este, cum se spune, un om care poartă multe pălării. Cea de comediant, printre altele, dar și cea de muzician sau cea de scriitor, uneori suprapunându-se, alteori făcându-l cunoscut unor felii de public care poate că-i refuză celelalte dimensiuni. Este sociolog și, de puțină vreme, tată. Acum a publicat, la Editura Litera, cartea Niște animale, pe care am citit-o cu amestecul acela de entuziasm pe care-l trăiesc când dau de o carte bună și greața care-mi însoțește momentele în care îmi dau seama că tragediile și dramele mele sunt ale unei generații, că răul nu a fost limitat la lumea mea mică, ci dimpotrivă. Astfel încât am vrut să ne explice chiar autorul „ce a vrut să spună” și cui, dar și de ce. Niște animale a apărut într-o colecție foarte bună de la Editura Litera, Pantazi, și nu am remarcat că nu doar pe mine m-a dus cu gândul la brutalitatea unei lumi a copiilor, așa cum e în Împăratul muștelor, de exemplu. Cu ce gânduri te-ai alăturat colecției și care speri să fie drumul cărții, care îi e publicul-țintă? M-am alăturat colecției Pantazi din noroc. Potrivire de caracter (îi putem spune și așa). Manuscrisul potrivit la omul potrivit, acela fiind Cosmin Perța, coordonatorul colecției Pantazi. Dacă Niște animale este ce trebuie și unde trebuie i se datorează lui și (mai ales) prietenului Remus Boldea (A râs și tata, Degeaba ai citit atâtea cărți), primul care a citit manuscrisul și mi-a zis „Cosmin e omul la care trebuie să ajungă asta”. Așa că „m-am alăturat” acestei colecții cu entuziasmul oricărui scriitor care e primit cu brațele deschise de cineva care vede potențial și îi înțelege mesajul. Apoi, citind și o parte din celelalte cărți ale colecției mi-am dat seama că numitorul comun al găștii este Demitizarea. Eu asta mi-am propus în Niște animale, nu știu dacă și ceilalți pe care am avut ocazia să îi citesc, dar asta am regăsit și la ei. Poate asta și-a propus și Perța.  Drumul cărții? De obicei mă feresc să spun că e pentru oricine, dar cred că e pentru aceia dintre noi care vor să-și reamintească anii 90-2000, tranziția, care sunt curioși să afle cum se desfășura copilăria vremurilor pentru cei care locuiau în cartierele de blocuri gri despre care am tot auzit în celebre piese hip-hop. Reacțiile pe care le-am primit de la cititori din toată țara, indiferent de mărimea orașului, mi-au confirmat că ce se întâmplă în carte n-a fost doar acolo, ci s-a replicat peste tot, cu alte nume de personaje, dar tensiuni și dinamici similare. Așa că publicul-țintă poate să fie oricine e curios de copilăria copiilor de beton.  Începi Niște animale scriind despre arhitectura cartierelor comuniste, cu clădiri ca piese de Tetris. Remarci „similitudinea cu vechiul joc digital” unde totul era „rece, gri, pătrățos, simplu și colțuros”. Dată fiind și pregătirea ta de sociolog, cum explici nostalgia și idealizarea pe care le trăiește o bună parte din populația României în legătură cu cât de „frumos și bine” era atunci, la granița aceea incertă dintre comunism și anii ’90? Sunt multe explicații pentru nostalgia și idealizarea trecutului, dar cred că una dintre cele mai potrivite (ori care pare că bifează o proporție covârșitoare din populație) are legătură cu faptul că lumea zilelor noastre este mult mai complexă și dificil de înțeles, cu mult mai multe informații (de multe ori greu de înțeles, antitetice, anti-valori tradiționale). Copiii și adulții anilor ’90-2000, ante-Social Media, erau expuși la o bulă infimă de informații comparativ cu zilele noastre. Tot ce știau era din presa tradițională, cu limitările și fetișurile ei. Astăzi totul e copleșitor, și ce înainte nici nu ajungea în universul tău (feminism, identitate de gen, drepturi ale minorităților ș.a.m.d.) e acum la un click distanță, aducând valuri de informații, opinii.  Oamenii sunt dispuși să uite ororile/dificultățile/problemele trecutului doar pentru că n-au timp, nervi, răbdare, susținere, structură, confort să se ocupe de temele moderne (unele fiind și în conflict direct cu o serie de credințe puternic înrădăcinate).  Pe scurt, nostalgia e puternic influențată de faptul că e mult prea greu și obositor să rămâi în pas cu modernitatea. Și nu o spun ca pe o critică la adresa celor care nu reușesc, destul de mulți nu își permit luxul financiar și emoțional să fie contemporani cu principalele teme ale zilelor noastre. Îmi e greu să cred că îți poate păsa de alții când altora nu pare să le pese de tine.  Cum spuneam, Bucureștiul post-decembrist e pentru personaje ca o incursiune în Împăratul muștelor. „Am fost o adunătură de copii parcă abandonați de adulții din viețile noastre și lăsați ca într-un experiment de laborator să ne autoguvernăm într-un sistem politic doar de noi știut, mici pioni, cai, regi, ture și nebuni care ajungeau acasă doar după lăsarea întunericului, ori când părinții își aminteau că trebuie să hrănească vocile al căror murmur se auzea uneori de afară”, scrii la un moment dat. De ce ai simțit nevoia să diseci și să redai această lume aparte, a anilor ‘90 din capitală? Inițial, subiectul cărții a pornit ca o discuție între mine și soție, îi povesteam cum a fost copilăria într-un cartier „dubios” al Bucureștiului anilor ‘90-2000. Ca în orice proces cvasi-terapeutic de redescoperire, am început prin a mă fofila de amintirile găunoase, omițând (conștient/inconștient?) aspecte cruciale. Barbare. Animalice. Totuși, cu cât săpam mai adânc ajungeam la lucruri din ce în ce mai deranjante. Normale atunci, hidoase azi. Apoi mi-am dat seama că la o primă discuție cu cei de o vârstă și mediu ca mine avem tendința să spunem despre cât de „frumoase”, „libere” și „originale” au fost copilăriile noastre de beton. Dar săpând și săpând ne dădeam seama că anii ăia au format (poate) animalele care astăzi sunt în trafic, politică, pe stadioane, în relații ș.a.m.d.. Poate că anii ăia de copilărie ar putea compune o parte din lungul răspuns la întrebarea „de ce suntem unde suntem?”. Simt că nu se scrie, filmează și documentează destul despre copilăria milenialului

După ce a cucerit cititorii din România cu viața agentului imobiliar din Exorcizat, romanul său de debut, Radu Găvan și-a continuat parcursul de scriitor ca pe o ascensiune de netăgăduit: fiecare nouă carte a fost și mai bine primită, ba chiar de numere tot mai mari de cititori, iar recent i-a fost tradus în spaniolă Neverland. La noi tocmai a apărut Efectul Jumanca, un volum de povestiri publicat de Editura Hyperliteratura, și am folosit acest prilej pentru a-l descoase pe autor în legătură cu această nouă apariție, însă am vorbit și despre orgoliile lumii literare, testul timpului în relația cu cărțile, inteligența artificială și sacrificiile asociate impulsului creator, dar și bucuria care vine din scris și dintr-o viață trăită în echilibru.   Mi-a plăcut mult ideea de literatură oferită cu prescripție, ca tratament, din „Sindromul Zeului Decăzut”. Asta pentru probleme de ordin psihologic, pentru că-n lumea din această povestire au fost eradicate toate celelalte boli – „de la cancer la gonoree, singurele afecțiuni care au mai rămas sunt cele ale minții și ale sufletului” – cu ajutorul inteligenței artificiale. Recunosc că eu am citit această povestire și ca pe una de anticipație, cred că este posibil să ne putem confrunta cu această realitate într-un viitor incert. Care e relația ta cu inteligența artificială și care sunt așteptările tale – sau poate previziunile – pentru viețile noastre, mai ales în legătură cu zona cultural-artistică? Literatura are uneori puterea aceasta extraordinară de a vindeca mintea și sufletul de ce se întâmplă în jur, de lucrurile care ne frâng, de absurdul vieții, de cruzimea altor oameni. Sau măcar de a face viața să poată fi îndurată. Literatura, muzica, filmul, arta în general ne oferă o dimensiune superioară, profund umană, bazată pe armonie și generozitate, nu pe ferocitate și egoism. Pe lângă asta, în povestire am dorit să tratez și felul în care puterea îi schimbă pe oameni, unii ajungând să se creadă un fel de zei, pierzându-și astfel umanitatea, în timp ce alții, dimpotrivă, simt nevoia de oferi mai mult celor din jur, devenind ei înșiși niște oameni mai buni. Nu-mi plac deloc oamenii care îi tratează frumos pe cei de deasupra lor sau de care au nevoie la un moment dat și deplorabil pe cei pe care, din diverse motive, îi consideră inferiori sau de la care nu au nimic de câștigat. Respectul este de un singur fel și trebuie oferit în mod egal. Nu am vreo relație specială cu inteligența artificială, sunt și eu curios unde poate ajunge, ce lucruri minunate sau, dimpotrivă, groaznice pot face oamenii cu ea, pentru că întotdeauna totul se rezumă la oameni. Nu cred că inteligența artificială ar putea înlocui scriitorii, de exemplu, ce am citit până acum nu m-a impresionat, însă probabil va ajunge, sau a ajuns deja, nu știu, să creeze niște opere interesante. Cred că literatura va rămâne ceva profund uman, că nu are nevoie și nici nu trebuie să fie perfectă, ci vie. Mai curând mă gândesc că se va schimba forma în care vom recepta cărțile. De exemplu, am ascultat o recenzie la Isus din întuneric, pe care inteligența artificială o generase în câteva minute, și am rămas stupefiat de legăturile pe care le făcea. E adevărat că o mai lua pe arătură, însă, per ansamblu, era incredibil.  Cred că unii ar putea considera cartea ta drept un fel de bătaie de joc la adresa monumentului pe care îl reprezintă scriitorul român contemporan, lucru care întărește și demonstrează însăși teza cărții. A existat vreun punct în care să te gândești la orgoliile care vor fi rănite printre „colegii de breaslă” și la faptul că Efectul Jumanca îți poate crea dușmani sau măcar câteva antipatii prin rândul celor cu care te întâlnești la târguri și lansări de carte? Un scriitor trebuie să aibă atât instinct de ucigaș, cât și de sinucigaș. Dacă simte nevoia să scrie ceva, să o facă fără să-i fie teamă de ce ar putea gândi ceilalți despre el. Nu e vorba de vreo bătaie de joc aici, la urma urmei sunt și eu scriitor, știu prea bine cum e să treci prin anumite experiențe, și îndrăgesc scriitorii, mă rog, nu chiar pe toți, în fine, ideea e că asta nu înseamnă că ar trebui să fiu orb și mut, să nu văd și să nu vorbesc despre niște lucruri dacă simt nevoia. Am făcut-o liber, fără încrâncenare, chiar cu o ușoară duioșie pe alocuri, poate pare mai greu de găsit printre rânduri, dar e acolo. Ca întotdeauna, nu am încercat să mulțumesc, nici să supăr, ci pur și simplu să spun în felul meu niște lucruri, niște povești cărora le venise rândul să fie spuse. E vorba și despre mine acolo, normal. Dacă unii se simt însă deranjați, poate ar fi bine să se întrebe ce-i supără, dacă nu e de fapt ceva ce ar putea schimba la ei înșiși. Eu am totuși încredere că mulți dintre colegii mei au simțul umorului. În orice caz, i-aș ruga să citească povestirile înainte să mă dușmănească în tăcere ori să mă urmărească prin târg cu macetele, să nu facă și ei precum acel critic care îi promite unui scriitor că-i va recenza cărțile, însă nu-i poate garanta că le va și citi. Îți propun să vorbim puțin despre a scrie cărți care să-l mulțumească pe cititor, ceea ce în general presupune cărți facile, banale și ca limbaj, și ca subiecte și temă. „Este important să oferim turmei ce-și dorește, altfel există riscul să ajungem din nou în situația în care nu mai citește nimeni”, spune un personaj tot în „Sindromul Zeului Decăzut”. Cum te poziționezi în această dilemă legată de a câștiga succes „peste noapte” cu o carte care să bifeze toate așteptările unei mase considerabile de cititori versus fidelitatea față de principiile tale de om și scriitor? Există măcar o dilemă, de fapt, în acest sens? Mi-ar plăcea să am șansa să ajung la mai mulți cititori, e normal, dar doar în felul meu, nu pot altfel. Acum câțiva

Cristina Nemerovschi, dincolo de a fi vocea și simbolul unor generații care au crescut după propriile reguli într-o societate în care uniformizarea e constanta, este și una dintre acele scriitoare care pun în literatura lor sinceritatea aceea care uneori poate să pară prea mult. Aici e inima mea, cea mai nouă carte a Cristinei Nemerovschi, apărută la Editura Herg Benet în 2025, a fost ocazia perfectă pentru a face din nou cunoștință cu autoarea care s-a schimbat mult în ultimii ani, din punctul meu de vedere, și care totuși a reușit să păstreze esența a tot ce i-a cucerit pe cititori în ultimul deceniu. Poate că este atât de importantă pentru mine și pentru felul în care par să ni se suprapună etapele de deschidere față de lume, precum și cele în care nevoia de izolare alături de cei dragi pare să-și spună cuvântul. Într-o perioadă în care simt că inspirația și salvarea ne pot veni de la oamenii autentici, nu de la cei care în sfârșit au recunoscut cine sunt și au trecut „asumat” în tabăra ideologiei de extremă dreapta, am ținut neapărat să realizez acest interviu cu una dintre autoarele mele preferate de la noi și pentru scopul terapeutic pe care am bănuit că l-ar fi putut avea răspunsurile pentru mine. Sper ca această discuție să le servească drept inspirație și imbold și cititorilor care s-ar putea afla, la fel ca mine, la răscrucea dintre încrederea în specia umană și dezamăgirea ireversibilă provocată de aceasta.  După o pauză de câțiva ani, ai revenit cu un roman care mi se pare că păstrează trăsături clare ale scriitoarei care a publicat cărți precum Sânge satanic, dar te și reinventează într-o versiune mai matură, poate chiar resemnată cu unele realități care par să nu mai stea în puterea noastră pentru a fi schimbate. Ai folosit pauza aceasta pentru a te îndepărta de stimulii vieții de zi cu zi, pentru autoconservare sau din exasperare te-ai rupt de online? Și cum și unde și-a făcut loc, în pauza aceasta, scrisul la Aici e inima mea? Dragă Anca, mă bucur să te regăsesc și mă bucur în același timp într-un mod copilăresc, intens, și de revenirea mea (atât la scris, cât și în forfota lumii, în general). A fost o revenire despre care nu eram deloc sigură dacă se va mai întâmpla, am stat niște ani aproape numai cu mine, în mintea mea, fiindcă simțeam că am multe lucruri de rezolvat – totul a început cu depresie și anxietate, în urmă cu un deceniu, care m-au tot dus din aproape în aproape cât mai adânc în niște straturi pe unde încă mai aveam de lucru în a mă înțelege, a mă împăca, a închide niște drumuri și a deschide altele. Oarecum autoconservare, da, însă în același timp creștere, o creștere mai matură, poate un pic mai mult în simbioză cu lumea care se găsește într-o schimbare dramatică, în ultima vreme, și mai puțin în răspăr sau împotriva ei, cum simțea profund o versiune a mea din urmă cu niște ani. În anii în care am lipsit, nu m-am rupt doar de online, ci am luat o pauză de la orice, am lăsat și oameni și proiecte să aștepte, fiindcă nu simțeam deloc că mai funcționam la capacitatea la care îmi plăcea mie să știu că funcționez, nu voiam să fac lucrurile doar ca să fie făcute, în virtutea inerției. Mi-am spus că mă voi întoarce când și dacă voi fi convinsă că pot să fiu prezentă cu toată ființa în tot ce apuc să trăiesc, și acum, din fericire, am senzația că am ajuns acolo.  Aici e inima mea am scris-o mai spre sfârșitul perioadei de retragere din lume, când am simțit din nou nevoia să mă exprim, când se adunaseră stări și idei. Cam un an și jumătate, aproape doi am lucrat la ea, cu multe pauze. De obicei îmi scriu cărțile dintr-o suflare, de data asta m-am oprit de mai multe ori pentru respirații lungi, dar pare că așa s-a cerut ea scrisă, nu am forțat-o. Apropo de ce ai păstrat din vechea Cristina Nemerovschi, din punctul meu de vedere, aș menționa duritatea cu care critici nemilos, în fiecare carte, superficialitatea și îndobitocirea poporului prin false repere, social media, televiziuni care îi exploatează pe cei săraci cu duhul. Rămâne asta o nemulțumire constantă pe care o ai, un minus etern al societății românești chiar și-acum, când și binele și informația sunt doar la un click distanță? Da, uite, tot spuneai tu că par în scris mai resemnată cu lucrurile pe care nu le putem schimba… pe undeva, da, însă nu de tot, și sper să nici nu ajung în punctul ăla. Cred că a protesta împotriva a ce e greșit te păstrează în primul rând pe tine întreg la minte, îți păstrează umanitatea la locul ei, hrănește o busolă care ne este vitală. Sigur că ultima jumătate de an, cu tot ce s-a petrecut în societate și în politică, ne-a arătat cu vârf și îndesat ce periculos este ca un număr mare de oameni să se lase cu ușurință pradă vânzătorilor de iluzii, pentru că apoi ajungem și noi în pericol, cei un pic mai lucizi. Vorbeam recent cu niște prieteni despre asta: cum democrația e ca o plantă care trebuie mereu îngrijită, udată și ștearsă de praf, pusă la lumină – dacă nu investești în educarea oamenilor, gândirea lor se ofilește, și fără o gândire critică, lucidă, capabilă să se adapteze, să evalueze, ne ducem cu toții în prăpastie. Și dacă nu în prăpastie, ne ducem într-o arenă a urii, în care fiecare arată acuzator cu degetul spre celălalt, îl face responsabil de toate relele universului și vrea să-l anihileze, pentru că nu se încadrează în tiparul care îi asigură lui iluzia familiarului.  E foarte descurajant că în vremuri ca astea pe care le trăim acum, când avem acces la aproape orice informație, putem documenta amănunțit pe cont propriu aproape orice subiect, fără a mai depinde de altcineva să aleagă

Tăiam ziua în felii, iar Rati privea uluit boturile căscate ale clădirilor distruse și funinginea neagră, moștenirea încărcăturilor de explozibil din bătăliile purtate în plin centru al orașului. Tăiam ziua în felii, iar Rati atingea întruna genunchiul iubitei lui, care, pentru a-l elibera pe el, își vânduse corpul. Tăiam ziua în felii, iar eu îmi imaginam cum se joacă Nene acum, în casa din Țkneti a prietenului absent al lui Saba, de-a mica gospodină, cum își giugiulește și alintă iubitul. Tăiam ziua în felii, iar eu mă întrebam necontenit dacă am dreptul să judec dubla decizie a Dinei, dacă aș fi avut puterea să trăiesc cu jumătatea mea de decizie, pe care putusem s-o revizuiesc în ultima clipă datorită prietenei mele. Tăiam ziua în felii și ne hrăneam unii pe alții cu bucuria noastră, cu speranța noastră renăscută. Mă întrebam dacă s-ar putea iubi, dacă dorul și dorința lui Rati l-ar face să se lepede de rezervele lui și s-o roage pe Dina să rămână la el. Fiindcă Rati rămânea totuși, în pofida eliberării sale, un prizonier al propriului univers și al legilor valabile acolo, legi cărora li se subordona și dorința lui: doar încheierea căsătoriei ar fi legitimat o relație autentică cu Dina. Or, Dina, eterna rebelă, înghițitoarea de flăcări, nu-i recunoștea legile. Ea își picta universul în propriile culori. Și astfel îl ademenise pas cu pas să-și abandoneze reticențele, îl determinase să încalce regulile, să se elibereze din corsetul prea strâmt al interdicțiilor și să se arunce cu capul înainte în plăcere. Dar acum ea își dăruise corpul unui alt bărbat, pentru care darul acesta era o valută. Tăiam ziua în felii, iar eu mă cutremuram la gândul că fratele meu ar putea găsi pe pielea ei urme ale dușmanului său detestat.  Ne pierdeam în bucuria noastră pasageră și ne lăsam seduși de parfumul magnoliilor, ne lăsam distrași și contaminați cu nesăbuință. Nu vorbeam despre cadavre și împușcături, petreceam și beam vin de culoarea chihlimbarului, masa se umplea de prieteni de-ai lui Rati, toți veniți să-i sărbătorească pe el și libertatea lui. Vedeam fericirea din ochii fratelui meu când o săruta pe Dina cu privirile sale și o mângâia pe păr. Beam fără opreliște, uitând de noi. Ne străduiam să fim doar tineri, nesăbuiți, nechibzuiți și egoiști, ne îmbătam unii cu prezența altora și cu viitorul care se desfășura înaintea noastră ca o vale fertilă. Ne doream să putem reîncepe de acolo de unde credeam că ne opriserăm, înainte ca timpul să se fi întors împotriva noastră ca o săgeată greșit țintită.  Cea mai apăsătoare, la petrecerea noastră prefăcută, era singurătatea la care eram toți, într-un fel sau altul, condamnați. Cum să citesc eu ce se ascundea în spatele ochilor fratelui meu? Ce trăise el în celula de închisoare? Cum să înțeleg eu lipsa de perspectivă a lui Saba, ura lui Nene față de străinul din patul ei? Cum să absorb eu sfâșierea interioară a lui Levan, durerea Dinei, pe care credea că trebuie s-o îndure de dragul fratelui meu? Și cum să povestesc cuiva despre ușurarea pe care o simțeam când îmi tăiam pielea cu lama de ras?  Țotne își însoțea iar unchiul într-o „călătorie de afaceri“, iar Otto plecase cu taică-su la Racia, la vânătoare — o pasiune de-a lui Davit Tatișvili, pe care și-o cultiva încă de tânăr. Astfel, Nene profitase de momentul favorabil și de Ira ca alibi, pentru a anunța acasă că pleacă să petreacă sfârșitul de săptămână cu prietena ei la Kojori. Furase alimente din cămara doldora a familiei, îl însărcinase pe Saba să facă rost de un vin dulce Kindzmarauli, care-i plăcea ei așa de mult, și plecaseră împreună în casa mare și pustie din Țkneti a prietenului absent, pentru a încerca viața de cuplu. În sfârșit puteau să adoarmă și să se trezească alături, să fie o vreme împreună, fără ca ticăitul ceasului să-i urmărească în permanență. Ea o făcea pe stăpâna casei și, chiar dacă, sincer, era o gospodină mizerabilă și nu gătise în viața ei, s-a apucat cu mare entuziasm să pregătească masa pentru iubitul ei. Într-o rochie de culoarea caisei, total deplasată, și în pantofi cu toc, stătea într-o bucătărie străină și gătea pentru iubitul ei din alimentele furate. Pe masa frumos decorată a așezat ceva pe jumătate fiert, fiindcă de nimic nu se temea mai mult decât să ardă mâncarea, și Saba a înghițit cuminte și s-a prefăcut încântat. Dar, încă de la prima îmbucătură, Nene a observat dezastrul și a pus capăt ceremoniei; a stins lumânările, și-a pus iar șorțul și a făcut o nouă încercare. Pe la opt și jumătate s-au așezat din nou la masă și, de data aceasta, tocana era cam subțire și mai fadă decât o știa de la mama ei, însă măcar era fiartă. Saba insista că nu mâncase în viața lui mai bine. Ea a zâmbit cu toată gura și s-a lăsat sărutată pe lobii urechilor, pe bărbie, frunte și ceafă, milioane de gesturi mărunte, tandre, asemenea unor distincții, răsplata pentru iubirea ei nemărginită.  Vinul tare Kindzmarauli, pe care-l procurase Saba de la bișnițăreasa Nani, l-a făcut să se piardă într-un lung monolog despre frumusețea arhitecturii; era prima oară când îi vorbea fără nicio reținere despre pasiunea lui și despre marile lui visuri, iar ea îl asculta fascinată. Se minuna de norocul ei, de șansa de a se afla lângă acest bărbat sensibil și sofisticat, și-l privea nestrămutat, iar vocea lui se pierdea undeva în depărtare și, odată cu ea, numele cu rezonanță franțuzească Le Corbusier, pe care el îl ridica în slăvi, dar ce mai conta despre ce vorbea, când era o minune să-i asculți vocea, înveselită de vin și de propria cutezanță, de recunoașterea perfecțiunii acelui moment. Așa-mi imaginez eu că se vor fi petrecut lucrurile și, stând aici și gândindu-mă, parcă revăd acea fericire risipitoare, parcă o pot atinge. Și ce minunată era strălucirea din privirea lui, din ochii aceia electrizanți, pe care Nene spera (de multe ori ne spusese asta) să-i moștenească la un

Vreau. Fantasmele erotice ale femeilor din secolul XXI, culese de Gillian Anderson Cea mai mare fantezie sexuală a mea este să fiu venerată. Îmi imaginez că sunt un soi de zeiță, pur și simplu un fel de creatură divină, tare și puternică, și frumoasă, în orice caz ceva mai mult decât sunt acum sau, cel puțin, așa vreau să fiu văzută. Sunt Oracolul din Delphi; sunt o vrăjitoare; sunt un personaj de basm, cineva și ceva dincolo de cele mai nebunești visuri ale sale. Uneori mă imaginez goală, alteori într-o rochie fantastică, lungă, vaporoasă, suficient de transparentă, dar, în esență, simplă, subtilă și senzuală. Și pretutindeni domnește lumina lunii, întotdeauna fanteziile mele sunt scăldate în lumina lunii. Vreau ca partenerul meu, oricine ar fi, să fie și el îmbrăcat în ceva simplu — la urma urmelor, această fantezie este despre mine. În fantezia asta, vreau ca partenerul meu să fie atât de obsedat de mine încât să nu se poată gândi la nimic altceva, la modul că trebuie fără nicio urmă de îndoială să mă aibă pe mine altfel ar crăpa la propriu. Să fie ca și când m-ar fi căutat special, în speranța că mă va putea servi. Vreau să-i aud cum imploră atenția mea. Vreau să îi văd cum încearcă să mă convingă că sunt demni de timpul meu. Vreau să aud cuvinte de prețuire și admirație, de genul că nu-și pot crede ochilor că exist în carne și oase. Anatomia acestor personaje ce joacă rolul de partener al meu nu este un detaliu important în fantezia mea, ce mă excită este adorația lor, glorificarea, controlul. Atât de mult control, încât să-mi permit să las partenerului meu frâiele conducerii și să știu în timpul ăsta că situația este complet sub controlul meu, la fel ca și toate acțiunile sale. Mă vor fute exact așa cum vreau eu să fiu futută, pe-îndelete și încet și adulator. Vom începe cu mine deasupra, înainte de a trece la etapa în care stau așezată în patru labe. Vreau să mă așez pe fața lor și să îi las să mă elogieze cu limba. Vreau să stea deasupra mea, cu picioarele mele încolăcite în jurul lor, și vreau să îi aud cum gem și oftează de plăcere, și-mi repetă la nesfârșit numele. Vreau să se concentreze pe plăcerea mea și să-și obțină propria plăcere din faptul că-mi provoacă mie orgasme; vreau să fie un act de devoțiune și slujire, dar îmi doresc să îi placă. De fapt, cred că vreau prea mult să îi placă. Nu mă interesează graba, vreau ca totul să fie foarte lent și să se tot prelungească, astfel încât experiența să dureze cât mai mult, pentru că vreau ca partenerul meu să-și dorească asta așa. Și vreau să se concentreze pe felul în care mă atinge, pe cum mă simt eu, pe a se înfrupta cât mai mult din mine. Vreau pasiune, dar nu vreau niciun pic de grabă. O muncă depusă pe altarul iubirii, aș putea spune. Le vreau întreaga atenție și dorință și vreau să mă aduleze pe tot parcursul timpului petrecut împreună. Când celălalt ajunge la orgasm, vreau să știe că asta se datorează faptului că eu i-am permis; că se întâmplă exclusiv datorită mie. Și vreau ca, la plecare, să rămână la fel de obsedat de mine. Vreau să fie o senzație care să nu se compare cu nimic altceva din ce-a trăit înainte. Indiferent ce-ar urma să li se întâmple de aici încolo, vreau ca partenerii să știe că eu sunt cel mai bun lucru care li s-a întâmplat vreodată, un fel de superlativ la capitolul femei, și vreau să le populez absolut fiecare fantezie în parte.  Americancă apașă • Păgână • Între 29.000 £ și 49.000 £ • Bisexuală/pansexuală • Căsătorită/în parteneriat civil • Da Uneori cred că trebuie să am o piele diferită de a tuturor celorlalți. Sunt sigură. Piele turbo sau piele trează sau piele conștientă. O piele care are catralioane de neuroni pe fiecare centimetru, care pot prinde viață și pot cânta pur și simplu la atingerea unei alte persoane. Adică, dacă toată lumea ar simți la fel ca mine la atingerea unei alte mâini umane, atunci, în primul rând, nu s-ar mai face nimic, iar în al doilea rând, cu siguranță am vorbi mai mult despre asta. Mai demult, când eram la facultate, eram la un moment dat la o întâlnire a clubului de teatru, și un băiat a venit prin spatele meu și m-a ciupit în joacă în zona cefei; întreaga întâlnire s-a oprit brusc când eu am lăsat să-mi scape un geamăt involuntar, amestecat cu suspin, suficient de tare cât să răsune pereții. Din ziua aceea, toată lumea a știut care-i punctul meu slab; atinge-mă pe gât și mă fac cocă în mâinile tale. I-am lăsat pe oameni să creadă asta pentru că astfel ascundeam de ei adevărul — și anume că nu era vorba doar de zona cefei. Eram așa pe tot corpul. Acum, că sunt mai în vârstă, știu că atingerea este un limbaj al iubirii și o formă de manifestare a dorinței unor oameni de a li se arăta afecțiune așa și de a o comunica astfel pe-a lor, dar pentru mine înseamnă mult mai mult de atât. Ador sexul, iubesc fiecare aspect al său, dar nu-i pot înțelege pe cei care îl limitează la anumite părți ale corpului, când corpul ca ansamblu unitar este cel care se angajează într-un act atât de frumos. Da, unele părți trebuie încălzite, dar noi trebuie să ne trezim în totalitate. Să fii atins înseamnă confort, validare, grijă și, pe deasupra, mai este și al dracu’ de sexy. În timp ce stau la birou și scriu acest text, îmi trec un singur deget de-a lungul gâtului, iar trupul meu se trezește instant, cuprins de fiori la ecoul senzației imprimate pe pielea mea, încă de săptămâna trecută, când soțul meu m-a pus cu fundul în sus fix pe acest birou. S-a proptit în spatele meu, așa încât simțeam