„nu degeaba am inventat noi doina și nu jazzul”.
Noul roman publicat de Moni Stănilă, „Oase strălucitoare” (Editura Polirom, 2026) cuprinde un secol de istorie a Basarabiei, de la vizita tînărului rege Mihai la Cimitirul Eroilor Români din Chișinău la carantina de Corona virus și războiul din Ucraina. Și asta doar datorită biografiei a trei femei.
Laura are o mamă singură și posesivă, Iana, care o trimite la un terapeut cu față de psihopat, după ce își bagă nasul în jurnalul ei în care-și însemna chestii literare, deci fictive. Știe că nu are nevoie de terapeut și nu i-a plăcut din prima de cel la care a dus-o mamă-sa, nici de el, nici cabinetul zugrăvit roșu, cu o floare în unica fereastră, care acoperă toată lumina, dar acceptă doar ca să-i facă pe plac mamei ei, despre care e conștientă că o minte tot timpul. Laura e o adolescentă normală, puțin retrasă, dar nu antisocială, care învață bine, dar care preferă integrarea în natură decît între colege („Luna mai e printre preferatele mele. Nici prea cald, nici prea frig, dar nu de asta mă încîntă. Mie îmi plac foarte mult păsările: să le observ, să le desenez, să le urmăresc, să citesc despre ele. Iar în mai cîntă cel mai frumos. Uneori îmi pun alarma la cinci și jumătate dimineața doar ca să ies în balconul mic și să le ascult în copacii din jurul blocului și de lîngă tomberoane. Ascult cîteva minute, fiindcă ele încep pe rînd, stau pînă ajung să cînte toate, apoi intru în casă și mă culc. Mereu reușesc să adorm înapoi, fiindcă atîta liniște îmi dau păsările astea. Iată, asta e terapia mea. Păsări cîntînd în luna mai. Începînd cu privighetoarea de zăvoi și culminînd cu inconfundabilul grangur”).
Iana e din generația mea, era studentă în anii ’90 și, cînd nu avea nici un ban, nu aveau nici părinții ei, fiind anii cînd profesorii nu și-au primit salariile cu anii. Exact ca mama, nu mai suportă „ceaiurile” din plante și flori, c-au trăit ani de zile în care nu și-au permis să-și cumpere nici măcar ceai. A crescut-o singură și îi e frică de ea, îi e frică să nu fie prinsă că o minte tot timpul („am creat acest cocon de minciuni ca să o protejez, fiindcă teama nu e singurul meu sentiment, evident că o iubesc pe Laura”).
Tatăl Laurei, Leo, e foarte prezent, nu absent, cum o minte mamă-sa dintotdeauna, chiar el îi plătește ședințele la terapeut, nicidecum mamă-sa, care îi zice că și-a dublat meditațiile pentru asta. Laura, ca să facă față minciunilor mamei, joacă și ea teatru, deși știe ce și cum, inclusiv cine e tatăl ei, pictorul Leo, care, ca și ea, are ochi albaștri sau verzi, iar cînd e emoționat se fac negri. Unicul efect al terapiei asupra Laurei e că s-a apucat de fumat. Pentru asta se duce în cele mai mărginașe locuri ale Chișinăului, unde n-ar ajunge mama ei. Așa a întîlnit o femeie foarte elegantă și foarte bătrînă, doamna Maria, de 90 de ani, pe care o însoțește la Cimitirul Eroilor Români de pe Decebal, unde au fost îngropați soldați români, unul dintre ei fiind frate-so, cimitir la care s-a închinat și regele Mihai. Doamna Maria e extrem de lucidă, e „însăși Google-ul, dar mult mai ordonat”. Întîlnirea cu ea îi schimbă viața Laurei, pe care-o face să citească, să iubească literatura și istoria, să fie mult mai atentă la cum arată și cum se comportă. Mai ales că Iana și Leo emigrează în Italia, iar Laura, acum studentă la Istorie, rămîne singură la Chișinău. Maria îi povestește, încetul cu încetul, toată biografia familiei ei și a ei, despre prietenia tatălui cu primarul pro-român, despre relația ei de dragoste, despre deportări, despre cum, după 10 ani de căsnicie, soțul ei a dispărut fără urmă, fiind deportat. Despre cum a rămas aici, în casa părintească de pe Mateevici, ca să-l aștepte, să aibă unde să se întoarcă, despre comunism și ruși, despre război, foamete, frică – toate astea amănunțit, convingător, expresiv, veridic.
Maria e vocea istoriei. A trăit multe evenimente istorice prin care a trecut Basarabia în istoria recentă, – ocuparea Basarabiei de către ruși, comunism, război, tifos, foamete, deportări, – și mărturisește ce-a văzut și prin ce-a trecut, ca istoria să nu se uite și, mai ales, să nu se repete („Istoria asta uitată, ignorată, strîmbată va reveni peste noi, fiindcă nu vrem să o ținem minte. Și nu vorbesc de ceea ce s-a întîmplat în secolul al XIV-lea, ci doar cu o generație-două în urmă, o istorie despre care încă putem vorbi noi, cei care am trăit și am văzut cum arată iadul pe pămînt și cîtă moarte poate face ura dintre popoare, nestăpînita gură a Rusiei, care înghite fără să se înece popoarele mici din jur. Eu am văzut și mărturisesc despre toate ca să nu îmi iau păcat în fața celor care vor veni după mine”).
Doamna Maria o sfătuiește pe Laura să plece, fiindcă „pe-pămînturile-astea-niciodată nu va fi bine. Nu e vorba de pandemii, spunea, nu e vorba de sărăcie, e vorba de Rusia, care nu va renunța niciodată pe deplin nici la Moldova și nici la vreo altă țară care a făcut parte din Uniunea Sovietică. Se vor întoarce, spunea, sub o formă sau alta, vor reveni. Vor despărți familiile, vor omorî bărbații, vor deporta localnicii. Nu va fi pace aici, nu atîta timp cît există rușii”. Romanul are un final foarte puternic, și concluziile filozofic-existențial-sociale la care ajunge Laura sînt tranșante și surprinzătoare, și scena de la sfîrșit e poetică, cinematografică și sfîșietoare.
„Oase strălucitoare”, cel mai recent roman al scriitoarei Moni Stănilă, e și cea mai bună carte de proză a sa, așa cum și „Ofsaid”, cel mai nou volum de poezie al său, e și cel mai bun volum de poezie. Ceea ce înseamnă că avem o scriitoare în plină ascensiune. Lectură plăcută!
Moni Stănilă, „Oase strălucitoare”, Editura Polirom, 2026