„relaţiile tale cu copiii,
despre care, în fond, e vorba în toată scrisoarea asta”
Ascultasem „Scrisoare către tata” de Franz Kafka cînd a apărut varianta audiobook (în lectura excepțională a actorului Marius Manole, la Humanitas Multimedia, 2014), dar cînd cartea a fost editată și tradițional, pe hîrtie, nu m-am putut abține să n-o citesc. Volumul a apărut la editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei, în traducerea superbă a lui Mircea Ivănescu, cu o postfață de Ioana Pârvulescu. Deși începe cu „Iubite tată”, scrisoarea este o răbufnire de orgoliu a unui om rănit, care a suferit toată viața din cauza traumelor din copilărie și care, în sfîrșit, a explodat. Scrisoarea a fost scrisă în noiembrie 1919 (cînd Kafka avea 36 de ani), în urma unor certuri în familie, provocate de intenția scriitorului de a se căsători cu o fată care nu le plăcea părinților și de cuvintele tatălui, altfel… inofensive: „M-ai întrebat odată, acum de curînd, de ce susțin că mi-e frică de tine”. Franz se retrage la o pensiune unde de obicei se ducea la tratament și… scrie o scrisoare care-i reprezintă – și totodată… îi răzbună – pe toți fiii care au suferit din cauza taților.
Scrisoarea e despre „viaţa mea cu tine de pînă acum” şi „perspectivele pe care le prezintă ea pentru viitor”. Fiul îi reproşează tatălui cam tot răul care i se întîmplă în viaţă: de la faptul că e timid pînă la ratarea alegerii profesiei & nevestei. Nu se poate înţelege cu taică-so nici măcar în problema religioasă: „(nu m-am plictisit atît, mai tîrziu, cred, decît la orele de dans)”.
Deși scrisoarea e autobiografică, prezintă în primul rînd interes literar. Franz nu i-a dat-o tatălui, ci a rugat-o pe mama sa să i-o înmîneze, dar aceasta nu i-a transmis-o (aşa cum ar face orice mamă… normală la cap), așa că tatăl n-a citit… capodopera pe care a provocat-o. De altfel, tatăl a făcut numai bine pentru fiul său, l-a crescut, a avut grijă să nu-i lipsească nimic, l-a lăsat să facă ce vrea și ce-i place. Oricît de ofuscat e scriitorul, nu-și poate aminti mai mult de o scenă în care tatăl a greșit – atunci cînd, în copilărie, l-a închis puțin la balcon, pentru că scîncea fără nici un motiv și nici măcar nu avea de gînd să înceteze. Atunci s-a instalat în el sentimentul neputinţei şi nimicniciei („Aş fi avut nevoie de puţină încurajare, de puţină prietenie, de o oarecare uşurare a propriului meu drum, şi, în loc de toate acestea, tu mi-ai închis drumul”).
Tatăl nu i-a reproşat, de fapt, nimic. Dar el se simte vinovat & stînjenit pentru că tatăl său a muncit toată viaţa pentru el, care nu dă nimic în loc, nici măcar simpatie. Mircea Ivănescu spune că „Scrisoare către tata” este „forma pe care secolul XX a dat-o parabolei Fiului rătăcitor…”. De la această scrisoare pot porni nenumărate discuţii & teorii. Îl înţeleg perfect pe fiul sensibil, dar îl înţeleg la fel de bine şi pe tatăl său. Aşa că prefer să nu pic în patima teoriilor, ci mai citez cîteva fragmente din această carte frumoasă pe care o recomand tuturor, fireşte. E o lectură utilă pentru toată lumea!
„Era de ajuns să fiu fericit din cauza vreunui lucru anume, să-mi fie pline gîndurile de el, să vin acasă şi să caut să-ţi vorbesc despre asta, şi răspunsul tău era un suspin ironic…”. „Învăţăturile pe care mi le dădeai erau în mare măsură învăţături despre felul cum trebuie să te comporţi la masă”. „Ţie îţi este cu neputinţă să vorbeşti liniştit despre un lucru cu care nu eşti de acord”. „Mijloacele tale retorice cele mai eficiente, care în ce mă priveşte n-au dat niciodată greş, erau: insulte, ameninţările, ironia, rîsul răutăcios şi – ciudat – mila faţă de tine însuţi”. „O altă urmare vizibilă a întregii tale educaţii a fost că am fugit de tot ceea ce, chiar de departe, îmi aducea aminte de tine”. Toate astea în relaţia cu fiul, dar iată şi un citat despre nepotu-so: „Întocmai ca taică-tu”… Nu-i aşa că-l cam cunoaşteţi pe tatăl… lui Franz Kafka?
Franz Kafka, „Scrisoare către tata”, Humanitas Fiction, 2016