Din centrul unui continent (Humanitas Fiction, 2026) este o antologie de proză scurtă din America Centrală din secolul XXI, concepută și coordonată de Abel Murcia Soriano și Alina Cantacuzino. O antologie bilingvă, în spaniolă și română, care conține proze scurte și foarte scurte semnate de doisprezece tineri autori din șase țări – Jessica Clark, Carla Pravisani (Costa Rica, traduceri de Mioara-Adelina Angheluţă), Patricia Lovos, Patricia Trigueros (El Salvador, traduceri de Florin Galiș), Rodrigo Fuentes, Eduardo Halfon (Guatemala, trad.: Sergiu Lozinschi), Jessica Isla, Maria Eugenia Ramos (Honduras, trad.: Irina Călin), Roberto Carlos Pérez, Mario Martz (Nicaragua, trad.: Melania Stancu), Nicolle Alzamora Candanedo și Ela Urriola (Panama, trad.: Alma Marhamati).
În „Mesaj pentru mai tîrziu” de Jessica Clark Cohen (n. 1969) o fată supărată pe viață, care e singură fiindcă așa îi place ei, se plînge că oricît de mult s-ar izola, tot se găsește cineva prietenos care să se bage în seamă, să-ți povestească despre dragostea și viața ei. Noua cunoștință de acum, Diana, ilustratoare de cărți pentru copii, îi povestește de sufletul pereche, bărbatul vieții ei, că orice ai face, el îți iese în cale odată și odată. „Îndrăgostiții sînt precum cei care tocmai l-au descoperit pe Dumnezeu, cred că dețin o taină pe care numai ei o știu și n-o să te lase în pace pînă ce n-o să ți-o dezvăluie de-a fir a păr”, spune naratoarea. Dar de data asta Diana are o poveste foarte interesantă, despre reîncarnare și despre cum iubirea e mai puternică decît frica de moarte.
În localitatea Picada Once din „Pielea nu minte” de Carla Pravisani (n. 1976) totul depindea de familia Grueber. Narator e unul din muncitorii lui de culoare, care povestește cum fiul domnului Grueber, Fred, l-a ucis pe cel mai emancipat și mai îndrăzneț dintre ei, Mencho, care nu s-a putut abține să-i spună adevărul, că e la fel de negru ca ei. Doamna Grueber a pierdut două sarcini, așa că Fred a fost făcut cu o servitoare de culoare, iar pielea nu minte încă din titlul textului, care are un final neașteptat, cum și e și la „Mesaj pentru mai tîrziu”. O proză f. scurtă cu teme foarte serioase: rasismul, conviețuirea dintre săraci și bogați, nedreptățile sociale.
Cînd s-a trezit într-o dimineață, protagonista din „Ei” de Patricia Lovos a văzut că în sufragerie erau un el și o ea, doi hipioți care fumau marijuana și compuneau un cîntec la chitară. Cînd îi întreabă ce caută acolo, zic că ei sînt acolo dintotdeauna. Nici soțul, nici poliția nu i-au putut da afară, iar ăștia au făcut ce-au dres și le-au ocupat casa, elimînîndu-i pe stăpîni unul cîte unul. Un text cam halucinant, despre cum unii cărora le permiți să-ți intre în viață încep să te controleze și să te elimine din propria ta casă, familie, biografie…
În „Nunta” de Patricia Trigueros (n. 1987), Margarita vine la nunta Claudiei cu Samuel. Deși a venit la hotel din timp, oricum întîrzie la nuntă, avantaj că prinde loc doar în spate, în biserică, de unde-i poate observa pe toți. Asta e proza asta, ce și pe cine vede Margarita, de la verișoara sa de lîngă ea la mire, care se gîndește la ea și la relația pe care au avut-o cîndva…
„Insula lui Ubaldo” de Rodrigo Fuentes (n. 1984) e despre cum oamenii de pe insula Monterrico nu se lasă intimidați și cumpărați de o bandă de bandiți, cu avocat, secretare și prostituate cu tot. Narator e Ubaldo, iar ascultător – nepotul patronului pe care localnicii l-au apărat în fața bandiților.
În „Bambus” de Eduardo Halfon (1971) narator e un guatemalez mai alb, cu bunic polonez, care scrie despre Guatemala mai mult din afara țării, unde și locuiește. Poate de aceea observă chestii pe care un guatemalez get beget nici nu le-ar lua în seamă. De exemplu, la cooperativa pescarilor vede cum în interior două fetițe curăță cu mîinile măruntaiele a nenumărați rechini spintecați, de toate felurile și mărimile, o imagine șocantă pentru cititorul european (și pentru ChatGpt, care mi-a refuzat transcrierea), care vede acolo braconaj, iar pentru localnici e o simplă zi de pescuit („Deodată mi-am simțit piciorul ud. Cu ochii după mulatră, călcasem într-o baltă roșiatică. M-am oprit. Mi-am întors privirea spre stînga, spre interiorul unui local întunecos și îngust și am constatat că podeaua era plină de rechini. Rechini mici. Rechini mijlocii. Rechini albaştri. Rechini gri. Rechini cenușii. Chiar și cîțiva rechini-ciocan. Toți parcă plutind într-o mîzgă din saramură, și organe, și sînge, și alți rechini. Mirosul era aproape de nesuportat. O fetiță stătea în genunchi. Fața-i strălucea de apă sau de transpirație. Avea mîinile vîrîte în despicătura mare din burta albă a unui rechin, de unde scotea organe și mațe. În fundul localului, altă fetiță spăla podeaua cu firicelul de apă dintr-un furtun. Era cooperativa pescarilor, după cum indica inscripția spoită neglijent pe peretele încăperii. În fiecare dimineață, am presupus eu, toți pescarii din Iztapa își duceau acolo captura, iar cele două fetițe o curățau, o făceau bucăți și o vindeau. Am observat că majoritatea rechinilor nu mai avea înotătoare. Mi-am amintit că citisem undeva despre piața neagră mondială. I se spune „scuturatul aripioarelor”. Ar trebui ca mai tîrziu să fiu mai atent la mare, m-am gîndit eu. Fiind ziua de prins rechini”).
În casa de pe malul mării unde-și lasă mașina îl întîmpină un bătrîn, despre care află imediat că are mulți copii, printre care unul foarte mic, care i se joacă printre picioare, și unul care n-a ieșit prea sănătos, cum i-a zis bătrînul, pe care-l ține într-o cușcă de bambus, ca pe-un animal. Naratorul se gîndește că el și-a luat o zi liberă de la muncă doar ca să vină pînă la o plajă ca să înoate, iar acest tînăr e doar prizonierul a ceva – al răutății sau bolii, alcoolului sau nebuniei…
„Alergînd dezbrăcată” de Jessica Isla (n. 1974) e despre depresia feminină, în special cea postnatală, și despre cum se poate trăi viața din perspective diferite, pornind de la sînii din realitate și sînii din fantezii. Protagonista, redactor de carte, e chemată în cabinetul șefului, care-i spune că de-o lună nu mai dă randament ca înainte, dar că pot rezolva ca între maturi și începe să-i mîngîie sînii, povestindu-i că are fantezii cu sînii ei mari de proaspăt mămică. Din punctul/unghiul lui de vedere sînii ei sînt atracție sexuală, iar pe ea aceeași sîni o disperă, o dor orice i s-ar întîmpla, dacă e suptă ăla micu’ o mușcă, dacă nu – se formează noduli sau mastită, pentru că medicina a inventat totul doar pentru „buna stare” a copilului, nu și a mamei. Aici își amintește că mama lor îi amenința, cînd erau copii, c-o să lase totul și-o să iasă goală pe stradă și-o s-o ia la fugă, așa cum a făcut cîndva o mătușă de-a bunicii și cum va face ea imediat, după ce-o să-i trîntească șefului în față suportul metalic pentru stilouri…
„O anumită nostalgie” de Maria Eugenia Ramos (1959) pare un monolog al unui om care nu știe dacă e mort sau mai e viu, probabil e în purgatoriu. Un exercițiu experimental care s-a mai făcut, doar că mult mai coerent. Din literatura universală aș aminti „Lincoln între vieți” de George Saunders, iar de la noi – „Drumul spre Soare-Răsare” de Ioana Nicolaie.
„Strada suferințelor” de Roberto Carlos Pérez (1976) e despre maturizarea brutală, care vine deodată, ca un apus de soare între dunele din Sahara.
În „Elisa se întoarce acasă” de Mario Martz (1988) un băiat se înmdrăgostește de-o fată care, la aeroport, nu e lăsată să urce în avionul spre Mardid, unde se ducea s-o vadă pe soră-sa. Se tot întîlnesc, dar fata zice că e credincioasă și nu poate să-l iubească decît pe Isus. El nu reușește să adune bani pentru un bilet la Miami, unde tată-so e foarte bolnav. Cînd, în sfîrșit, își cumpără biletul, aude ultima oară, la TV, o știre despre Elisa. Dacă judecăm după aceste două texte, se pare că-n Nicaragua se scrie cea mai neinteresantă proză de pe continent…
În „Explorări” de Nicolle Alzamora Candanedo (1992) o femeie se trezește de ziua ei singură, prima oară singură în ultimii 10 ani, după ce a fost părăsită. Nu are nimic de făcut, se gîndește să stea toată ziua în pat, la un moment dat începe să se mîngîie, să se exploreze și tristețea și apatia îi dispare brusc și se gîndește să iasă în oraș la un pahar de vin.
Personajul principal din „Seceta” de Ela Urriola (1971) e Esperanza, care a rămas văduvă după ce soțul ei a fost mușcat de-o viperă în lanul de porumb. Înainte au avut oferte pentru pămîntul și vitele lor, iar acum e secetă, n-a mai plouat de 85 de zile și toate ființele mor de sete. Nu mai vrea nimeni să cumpere pămînt, iar Espranza știe că odată cu sărăcia crește și durerea. Și copiii, și vitele se uitau la ea cu speranță, dar ea nu mai înțelegea nimic, nici de ce Dumnezeu e atît de crud cu ei.
O antologie foarte interesantă, care se citește cu plăcere, despre care cel care a conceput-o, Abel Murcia Soriano, spune așa: „Șase literaturi, o limbă comună, centrul unui continent care unește sudul și nordul, nordul și sudul, cu o bătaie constantă a inimii… Douăsprezece povestiri scurte care, asemenea unor mici perle dintr-un colier literar, permit cititorului să se bucure de creațiile unor autoare și autori din locuri atît de evocatoare precum Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua și Panama, care prind aici forma unei antologii pentru încîntarea cititorului român”. Lectură plăcută și utilă!
„Desde el centro de un continente / Din centrul unui continent. Antologie minimalistă de proză scurtă din America Centrală din secolul XXI”, Humanitas Fiction, 2026