După „Septologie”, Anansi. World Fiction mai publică o carte de Jon Fosse (Premiul Nobel pentru Literatură 2023), „Strălucirea” (trad.: Ioana-Andreea Mureșan), o povestire care se citește ca un poem, cu un ritm intens care se susține pe tot parcursul cărții pe care mi-ar plăcea s-o ascult în lectura lui Cosmin Perța.
Un bărbat plictisit urcă la volan și conduce aiurea, fără nici un scop, în nici o direcție concretă, îi face bine mișcarea, își zice, merge pur și simplu, fără nici un scop, doar merge unde îl duce drumul. Îmi amintesc de-un interviu cu Chuck Palahniuk, care povestea că și el merge exact la fel cu mașina, fără nici un scop, pur și simplu merge cu mașina și atunci îi vin cele mai bune idei despre romane, pe care le și scrie, în gînd, conducînd mașina, apoi, cînd ajunge acasă, transcrie în comp ce „scrisese” în cap.
La un moment dat personajul nostru ajunge la un drum forestier, conduce în continuare și, deși vede că roțile se afundă, merge pînă mașina nu mai poate fi scoasă de acolo. Îi e frică să iasă din mașină și nu înțelege de ce. De aici încolo are loc un monolog continuu, abstract doar fiindcă e hiper realist. Omul își amintește pe unde a trecut, inventează dacă în casele pe lîngă care a mers locuiește cineva și ce face, dacă are mașină sau tractor cu care să-l scoată de aici, își amintește de viața lui, se gîndește dacă i-ar plăcea să locuiască într-o astfel de casă. Exact așa vorbește și un vecin, prieten de copilărie, care a luptat în războiul din Afganistan. Cînd ne întîlnim în fața casei noastre, el fiind în drum spre fîntînă, începe să-mi povestească de cînd s-a trezit, ce-a zis nevastă-sa, cum unchiu-so i-a cerut țigări și ce i-a zis și ce a făcut el, cum s-a hotărît să se ducă la fîntînă, cum s-a pornit spre căldarea goală și ce-a făcut în drum și poate povesti încontinuu ore întregi fără să ajungă povestitul la cum a ajuns cu căldarea la noi la poartă.
Tot gîndindu-se, observă că a început să ningă și dacă pînă acum era greu să-și scoată mașina, acum e imposibil. La un moment dat începe să se observe, să vorbească despre ce face el de parcă ar fi un altul. Îi e frig, dă drumul la căldură în mașină, dar își dă seama că nu poate sta așa pur și simplu, trebuie să caute pe cineva care să-l ajute să scoată mașina de aici, vede o cărare în pădure și pornește pe cărarea care în scurt timp e acoperită de zăpadă, își dă seama că îi e foarte frig și că nu în pădure trebuie să caute oameni. Ar vrea să se întoarcă înapoi la mașină, dar nu știe în ce direcție trebuie să meargă, că-n pădure e beznă, cerul e întunecat, fără stele. La un moment dat vede un contur de om luminos, dalb. Îi e frică să nu aibă vedenii. Își dă seama că de cînd e făptura în fața lui îi e mai cald. Aici se gîndește foarte mult ce ar trebui să facă, cu atît de multe cuvinte și variante că mă gîndesc că, în sfîrșit, prietenul din copilărie are o concurență serioasă la capitolul la care-l credeam campion mondial absolut („Dar de ce gîndesc așa, ceea ce gîndesc acum e de domeniul evidenței și nu e ceva la care să te gîndești, pur și simplu așa este. Așa stau lucrurile”). Își dă seama că a ținut ochii închiși cîtă vreme a văzut făptura sau ce-o fi fost, „căci orice ar fi fost, om sigur nu era, dar, da, nici stafie nu era, dar poate, poate, poate că atunci era pur și simplu un înger, un înger al lui Dumnezeu, poate. Căci făptura era așa de luminos de dalbă, sau poate că era un înger al răului. Căci și îngerii răului sînt îngeri de lumină, poate toți îngerii strălucesc dalb, și cei buni, și cei răi. Sau poate că toți îngerii sînt și buni, și răi, căci și asta se poate. Și zic: ești acolo – și aud o voce zicând: da, da, da, acum sînt aici, de ce mă întrebi”. Apoi iar se gîndește mult dacă n-a avut o vedenie și se hotărăște să întrebe iar dacă e cineva acolo și i se pare că aude o voce, „și era o voce subțire și slabă, și totuși parcă vocea avea un soi de plinătate caldă și profundă, da, era aproape ca și cum, da, ca și cum în voce exista ceva ce putea fi numit dragoste. Dragoste, oare ce vreau să spun acum cu un asemenea cuvînt, căci, dacă există vreun cuvînt care nu înseamnă nimic, atunci ăsta trebuie să fie”.
Cînd vede în depărtare o pereche, îi întreabă cine sînt și află că-s chiar părinții lui, care au venit să-i spună că-i periculos să stea noaptea, pe așa frig, într-o pădure, și că trebuie să se ducă acasă. Apoi ei dispar și vede un bărbat îmbrăcat în costum negru, cu cămașă albă și cravată neagră, dar cu picioarele goale în zăpadă, care se uită fix la el. Apoi se duce la părinții lui care, vede, sînt și ei descălțați și, cînd își mută privirea în jos observă că și el e cu picioarele goale în zăpadă…
Mi-am însemnat astea în timp ce citeam, ca pe-un poem, cartea asta strălucită a lui Jon Fosse, dar mă opresc aici cu povestitul, cum ar zice Daniel Pișcu, fiindcă meritați să descoperiți la lectura cărții care-i șpilul, cum ar zice Dumitru Crudu.
Văd povestirea asta jucată pe-o scenă de teatru și cred că i se potrivește perfect lui Florin Piersic jr. Dar și lui Florin Piersic. Mi-ar plăcea la nebunie s-o văd jucată într-o seară de Florin Piersic jr., iar în altă seară de Florin Piersic.
Pînă atunci, o putem citi datorită Editurii Anansi. World Fiction, care a publicat-o. Apropo, ideea cărții e să-ți păstrezi pasiunile, iar dacă se întîmplă să te plictisești, să nu te lași dus de val la voia întîmplării. Iar lectura e cea mai frumoasă pasiune sau, cum ne-a lăsat vorbă cronicarul Miron Costin, „Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos zăbavă decît cetitul cărţilor”. Lectură plăcută și utilă!
Jon Fosse, „Strălucirea”, Anansi. World Fiction/Trei, 2026. Traducere: Ioana-Andreea Mureșan