Articles by Carla Schoppel

Am văzut de curând Cei patru fantastici: Primii pași și a durat ceva de la avanpremiera din România până azi să scriu ceva fiindcă am tot simțit că nu am ce. Apoi, mi-a trecut prin feed un articol scris de Mihai Tița, în care încă din titlu spunea despre acest film că este fantastic de mediocru. Așadar, a durat puțin să fac și eu ordine în impresii și să mă gândesc dacă are sau nu sens să scriu despre un film în timpul căruia îmi planificam activitățile rămase pentru restul zilei. Cei patru fantastici: Primii pași se anunța a fi un film cu și despre familii, și este. Nu mă așteptam să bubuie la nivel intelectual cei din sală, dar totuși, cu galaxii și artificii retro, unde s-a încercat, cu o solemnitate a exagerării emoționale să ni se vândă mai mult ambalajul decât nucleul narativ, parcă mă mai așteptam la ceva. Filmul vine cu o estetică retro-futuristă, lucru care nu-mi displace. Costumele, paleta cromatică fac din cadre un muzeu al kitsch-ului futurist, ca o petrecere vizuală pe care Marvel pare să o stăpânească din ce în ce mai bine în lipsa unui fir narativ serios. Nu știu de ce atâția critici laudă acest tablou al falsei opulențe și îl consideră un retro-futuristic reboot sau mai rău, spun că arată absolut superb. Pentru mine, nici vizual, nici ca emoție, nici ca fir narativ nu a reușit să miște nimic.  Silver Surfer, așa cum apare în noul film, era personajul care mă intriga cel mai mult. Vizual, este un personaj bine lustruit, dar narativ e un fel de metaforă abandonată. Julia Garner îi dă o prezență spectrală, de entitate suspendată între uman și inuman, undeva între victima destinului cosmic și agentul răului absolut. Silver Surfer e un personaj fascinant pentru că este mesagerul lui Galactus, adică sclavul unui zeu devorator de lumi, dar și un fel de Prometeu negativ, care aduce vestea focului și a stingerii lui totodată. E figura clasică a intermediarului, condamnat, o simplă voce frumoasă, dar fără un discurs propriu. Din punctul ăsta de vedere, personajul devine imaginea perfectă a cinema-ului Marvel actual în care avem un mare gol scenaristic. Ironia e că, vizual, Silver Surfer e poate cea mai reușită creație digitală din tot filmul. Și aici ajungem la un paradox estetic: cu cât chipul său arată mai curat, cu atât sensul personajului devine mai tulbure. Iar asta e exact problema imaginii cinematografice contemporane, unde suprafața e atât de strălucitoare, încât nu mai reflectă nimic altceva decât tehnica prin care s-a ajuns la ea. Silver Surfer devine, deci, un simulacru sau surfer al pixelilor. Iar dacă Galactus, uriașul colosal, ne inspiră spaima originară în fața sublimului teribil, Silver Surfer ar trebui să ne emoționeze prin ambivalența sa tragică. Dar filmul o reduce la rolul de mesager cosmic care arată bine, dar livrează fast-food narativ. De aici apare ironia finală: cel mai bine construit personaj digital din film e și cel mai gol de conținut. Un zeu minor condamnat să ne amintească nu de drama cosmică, ci de drama filmului cu supereroi din prezent. S-or fi făcut sacrificii pentru imagine, ca de obicei, dar o imagine nesusținută de un fir narativ este doar praf în ochi și am cam ajuns să spun asta după fiecare nou film Marvel. În multe articole bazate atât pe trailer, cât și pe impresiile post vizionare, se pune accent pe profunzimea emoțională, însă aceste valențe ale lumii interioare specifice personajelor nu sunt mare lucru. Ok, avem anxietăți paternale (Reed), Sue, fiind însărcinată le are pe ale ei, dar apelul la emoție se face exclusiv printr-un melanj sentimental unde nimic nu are o rezonanță reală. Nici vreo superputere, cu adevărat. În ciuda review-urilor pozitive, pentru mine filmul ăsta este un eșec care nu ar fi trebuit să supraviețuiască criticii. Aș acuza producătorii pentru plictiseală, pentru senzația că mă uit la un lung trailer și că aproape două ore din viața mea au fost sacrificate în speranța că se va întâmpla ceva în afara slabei acțiuni care a fost previzibilă încă din expozițiune.  Cei patru fantastici: Primii pași e un film care pare mai interesat să-ți arate că poate să te emoționeze, decât să te lase efectiv emoționat. E un spectacol fad cu un schelet narativ gol, nici măcar cu un haos controlat. Totul e steril, de la scenariu la vizual, iar partea cu declanșarea emoțiilor, care e premeditată, nu face decât să scadă și mai mult interesul. Așadar, nu mi-a plăcut deloc. A fost o demonstrație de stil, cu camere, costume și efecte, cu un apel la emoție lipsit de ancoră și cu un scenariu mai subțire decât necesitau cele aproape două ore de film. Chiar și pentru o duminică în care nu aveam ceva musai de făcut, a fost o mare pierdere de vreme care m-a convins că foarte greu voi mai da șanse următoarelor filme Marvel.

Am crescut, la fel ca alții, la începutul anilor ’90, cu muzica Danei Marijuana. Versurile ei sunt acum poate doar un tiraj emoțional, o amintire a cartierului și cam atât. Muzica hip hop era încă un teritoriu în mare parte masculin și totuși Dana Marijuana a devenit prima voce feminină care a spart cutia genului în această lume a hip hop-ului. Sub numele real Dana Coteanu, Dana Marijuana și-a construit cu curaj cariera în scena underground și a colaborat de timpuriu cu B.U.G. Mafia și apoi cu La Familia, iar albumul ei, Cea mai fidelă fată (2000), a marcat un început revoluționar pentru acest gen în România.  Povestea ei nu este doar despre ritm și rimă, ci și despre luptă, cu presiuni sociale și stigmatizare care au amenințat să definească și să înfrângă imaginea unei artiste atât de autentice. A intrat în muzică la 14 ani, a fost inițiată în scenă de bărbați, a suferit dezamăgiri în industrie, dar mereu a știut să spună ceva despre sine, despre generație și despre realitățile ignorate. Eu i-am urmărit evoluția și tocmai de aceea mi s-a părut firesc să existe acest interviu despre istorii de stradă, emoții brute și alegerile care au schimbat traiectorii. În anii ’90, când hip hop-ul românesc era încă un teritoriu destul de neexplorat, ai fost una dintre primele voci feminine care și-au făcut loc în această lume, până atunci dominată de bărbați. Ai rămas în memoria scenei prin versurile directe și printr-un timbru inconfundabil, dar și prin puterea de a-ți spune povestea în propriile cuvinte, fie pe scenă, fie în paginile unei autobiografii, la care o să revin mai târziu. Cum vezi astăzi locul femeii în această lume a hip hop-ului, atât la noi, cât și pe scena internațională? Hip hop-ul este o nișă muzicală care încă are putere pentru generațiile noi, atât noi, cât și cei din afară am lăsat și lăsăm în continuare mesaje bine definite din propriile vieți, fiind exemple pentru cei care ne ascultă, sunt categoria care se regăsesc în ritmul și în mesajele transmise din suflet de către noi. Hip hop-ul a fost perceput mult timp ca un spațiu masculin, direct și dur. Cum ai găsit propriul ton și limbaj în acest context? Crezi că există o sensibilitate aparte pe care o aduce o femeie în muzica hip hop, care nu poate fi reprodusă de un artist bărbat? Nu mi-a fost greu să cânt sau să fiu din lumea masculină, am crescut printre băieți, mi-a plăcut să învăț de la ei comportamente, stiluri, caractere, m-au apreciat și ei și m-au susținut. Privind în urmă, la începuturile carierei, nu era vorba doar despre talent, ci și despre acceptare într-un cerc restrâns și sceptic față de prezența feminină. În anii de început, ce a fost mai greu: să fii acceptată ca femeie în hip hop sau să fii recunoscută ca artist autentic, dincolo de gen? Pentru mine a fost ambiția de a transmite mesajele muzicale la cât mai multă lume. Pe lângă versuri și muzică, ți-ai scris povestea de viață într-o autobiografie apărută mai devreme decât s-ar fi așteptat mulți. De ce a fost acela momentul potrivit? Eram în punctul în care mă urmăreau amintirile și nu puteam să trec de acel prag, am hotărât să le scriu, să le dau mai departe pentru a mă elibera, îmi veneau în minte întrebări multe despre propria persoană, așa am reușit să răspund la toate întrebările care nu îmi dădeau pace. Cum vezi legătura dintre scrisul autobiografic și scrisul versurilor? Îți folosești aceleași mecanisme interioare în ambele procese? Atunci când faci versuri intervine creația în funcție de subiectul pe care vrei să îl transmiți, e un mecanism creier-inimă. Când scrii o carte, o biografie, te întorci în timp și povestești exact cum ai perceput momentele marcante din viața ta, de când te naști până la editarea cărții. O să am și al doilea volum, încă strâng informații, iar pe plan muzical am de gând să scot două albume. Anii au adus și momente de colaborare aparte, dintre care unul a rămas cu totul special: înregistrarea unei piese alături de fiica ta. Ce ți-ai dorit să transmiți prin această colaborare? Colaborarea principală încă nu a avut loc după părerea mea, au apărut amândouă fiice în clipurile mele, în piesa Hei și în piesa Tot o familie, dar dorința mea mare este să fac o piesă cu trei strofe în care să cântăm toate trei. O să îmi îndeplinesc la timpul potrivit și această mare dorință. Crezi că un artist poate să predea ștafeta creativă generației următoare sau arta rămâne mereu un drum personal, care nu se transmite direct? Orice meserie se poate transmite și nu numai, fiecare este un reprezentant al stră-stră-străbunicilor, avem informații în ADN unde bineînțeles, ce adaugi ca informații se transmite la copiii tăi, apoi copiilor copiilor tăi. În urmă cu câțiva ani, ai anunțat public că te retragi definitiv din muzică, dar publicul continuă să se întrebe dacă acea decizie mai este, totuși, bătută în cuie. Ce ar putea să te facă să te întorci pe scenă sau în studio? Tot timpul când am vrut să mă retrag, a intervenit câte ceva astfel încât să nu mă las, acum sunt convinsă că nu am cum să mă las și nu mai vreau, ideea este că nu e ușor, deși pare ușor. Cum ar arăta, în viziunea ta, o revenire muzicală care să aibă sens și pentru tine, și pentru public? Am în plan ca pe toate piesele mele să le pot mixa din postura de DJ. Proiectul o să se numească Noapte cu Marijuana. În acest timp, hip hop-ul s-a schimbat radical, trecând tot mai mult de la protest social și poveste de cartier la un produs de divertisment global, de masă. Ce crezi că a câștigat și ce a pierdut pe parcurs? Da, este adevărat, asta înseamnă că nemulțumirile sunt mai puține și ca artist e o lege să nu ai treabă cu politicul, cel puțin asta știu eu și o respect.

Acest interviu cu Alfred Schupler pornește dintr-o curiozitate cultivată în vreo 10 ani, prin contactul direct cu numeroasele sale proiecte artistice. Pe unele dintre ele le-am văzut de la distanță, pe altele le-am trăit din interior. Fie că documentează urmele războiului, memoria transgenerațională sau fragilitatea legăturilor dintre estetică și etică, demersul său artistic mi s-a părut mereu o formă complexă de dialog cu realitatea, dar și cu limitele percepției atât de flexibile. Mi s-a părut necesar să vorbesc despre aceste lucruri mai direct, într-un dialog prelungit dincolo de un simplu apel telefonic, astfel încât să urmăresc atât procesul creativ, cât și tensiunile, dilemele și responsabilitățile pe care le presupune o artă născută în proximitatea traumelor colective. În unul dintre proiectele tale fotografice, Meremetisi, documentezi peisaje distruse și urme ale războiului din Serbia, fotografiate în alb-negru pentru a păstra un caracter memorial. Cum vezi, după două decenii, tensiunea dintre frumusețea imaginii și oroarea pe care o ascunde? Trecerea timpului nu atenuează cu adevărat tensiunea dintre frumusețea imaginii și oroarea pe care o ascunde, dar o transformă într-o experiență fenomenologică, o întâlnire vie între trecut și prezent, între ochiul fotografului și memoria locului. Această tensiune nu este doar o opoziție statică, ci un dialog continuu, în care imaginea, prin alb-negru, devine un spațiu al înțelegerii și al evocării. Experiența mea artistică s-a maturizat odată cu evoluția mea umană, iar fotografia capătă astfel un statut de fenomen: nu doar un document, ci o deschidere spre trăirea și înțelegerea complexă a unui trecut încă prezent. În 1999, când „bântuiam” prin Serbia în plin război, eram un tânăr entuziast, trăind o experiență intensă – o prezență totală în mijlocul unei realități copleșitoare, în care fiecare imagine capturată devenea o punte între mine și locurile încărcate de suferință. Această întâlnire între eu și realitate a fost un eveniment al percepției și al înțelegerii care a deschis orizontul meu către complexitatea umană și istorică a conflictului. Ulterior, alte misiuni în zone de conflict mi-au schimbat modul de a trăi aceste fenomene, iar impactul emoțional s-a nuanțat, dar nu a dispărut; a rămas o prezență vie, o tensiune între luciditate și emoție, care continuă să mă provoace și să tulbure echilibrul interior.” Ai pornit proiectul de la o viziune optimistă, kantiană, despre război ca element nobil al naturii umane, dar în timp perspectiva ta s-a apropiat de una mai critică. Ce te-a făcut să schimbi acest unghi filosofic? Schimbarea a survenit în momentul în care am realizat că războiul din Serbia nu a fost doar un eșec al diplomației sau un caz izolat la granițele României, ci expresia unui „algoritm” profund înrădăcinat în natura umană. Istoria este presărată cu conflicte sângeroase, dovadă a incapacității omenirii de a găsi soluții pașnice de conviețuire. Înțelegerea acestui mecanism a erodat treptat perspectiva mea inițială, mai idealistă. Probabil că și studiile de filosofie din cadrul masteratului IAFC au contribuit firesc la această schimbare de perspectivă, adăugând o dimensiune critică și mai lucidă reflecției mele asupra războiului. În fotografiile tale, violența devine „militarizată estetic”. Crezi că această estetică poate funcționa ca o formă de cunoaștere sau riscă să fie o normalizare a violenței? Este o întrebare la care nu pot oferi un răspuns definitiv, deși tind să cred că ne îndreptăm nu doar spre o normalizare a violenței, ci chiar spre banalizarea ei. Trăim într-o lume saturată de conflicte, iar mass-media și rețelele sociale contribuie decisiv la această supradoză vizuală. În acest context, empatia se erodează, iar mecanismele noastre de protecție emoțională – acei „anticorpi” ai umanității – riscă să se atrofieze. Astfel, ceea ce odinioară provoca revoltă sau compasiune devine parte dintr-un zgomot de fond pe care îl ignorăm aproape reflex. Așa cum spunea Susan Sontag în Despre fotografie: „Fotografiile pot face realitatea să pară inevitabilă și pot, prin aceasta, să o desensibilizeze.” Această idee reflectă exact riscul pe care îl implică expunerea continuă la imagini de violență – nu doar o simplă informare, ci o potențială amortizare a simțurilor și a răspunsurilor emoționale. Dubla expunere a timpului și a memoriei este una dintre particularitățile proiectului: imaginile din timpul războiului sunt puse în dialog cu replici fotografice realizate 20 de ani mai târziu. Cum se schimbă sensul unei imagini de război atunci când este recontextualizată după atâta timp? Recontextualizarea imaginilor după două decenii activează în primul rând dimensiunea lor documentară. Multe clădiri și fabrici distruse de bombardamente au fost reconstruite complet, oferind o nouă perspectivă vizuală, aproape desprinsă de trauma inițială. În anumite locuri, nimic nu mai trădează prezența războiului din 1999. În altele însă, ruinele au fost conservate deliberat și pot fi vizitate și astăzi, ca o memorie vie, neiertătoare. În volumul Meremetisi am urmărit tocmai această dinamică: de la dispariția urmelor până la relicvele păstrate ca avertisment. Sunt imagini care, dincolo de estetică, poartă un mesaj sfâșietor către viitor. Așa cum observa Roland Barthes în Mitologii, „Imaginea este un text care poate fi citit în moduri multiple, iar sensul său nu este niciodată fix, ci mereu dependent de contextul în care este plasată”. Această idee ne ajută să înțelegem că schimbarea contextului temporal și spațial în care vedem o fotografie de război transformă nu doar percepția noastră, ci și semnificația profundă a imaginii. Dacă fotografia este o oglindă a responsabilităților internaționale care nu reușesc să mențină pacea, crezi că arta poate funcționa ca un act de reparație morală sau este mai degrabă o arhivă vizuală? Înainte de orice, fotografia de război poartă un caracter documentar esențial. Datorită implicării unor fotografi precum Robert Capa, avem astăzi imagini fundamentale – de la debarcarea trupelor aliate în Normandia, în 1944, până la celebra fotografie Falling Soldier, realizată în 1936 în timpul Războiului Civil Spaniol. Arhivele vizuale s-au construit prin curajul unor oameni care și-au asumat riscuri enorme pentru a fixa în memorie ceea ce altfel s-ar fi pierdut. Pe de altă parte, anumite imagini – precum cele din războiul din Vietnam – au avut un impact direct asupra opiniei publice, generând proteste de amploare și contribuind la scurtarea conflictului. Cred cu tărie

Ajuns la cea de-a XV-a ediție, festivalul Classics for Pleasure a devenit nu doar un reper constant în peisajul cultural local, ci și o dovadă că muzica clasică poate ieși din sălile de concert și din rigorile protocolului, păstrându-și totodată profunzimea și puterea de a emoționa. Într-un climat economic instabil, în care cultura este adesea pusă la colț, Classics for Pleasure continuă să crească, susținut de o viziune curajoasă, o echipă dedicată și un public care revine an de an, transformat de experiență. Am stat de vorbă cu Roxana Diochețanu de la Asociația Elite Art, despre cum se ține în viață un proiect atât de amplu, ce înseamnă să lucrezi cu memoria muzicală fără a o transforma într-un muzeu sonor, cum colaborează artiștii cu spațiile în care cântă și despre ce urmează dincolo de această ediție aniversară. Un interviu despre limite, entuziasm și efort, dar mai ales despre cum, în spatele fiecărei seri de concert, se ascund zeci de decizii, planuri și povești care nu se văd din public, dar fără de care muzica nu ar putea să ajungă la toți. Classics for Pleasure a ajuns anul acesta la cea de a XV-a ediție. Ce emoție domină după un astfel de parcurs longeviv și care au fost cele mai mari provocări? Le-ați transformat în oportunități? După cincisprezece ediții, cu sinceritate spun că domină entuziasmul, un etuziasm că muzica clasică este, într-adevăr, pentru toată lumea și nu doar pentru un anumit tip de public. Am văzut asta seară de seară, oameni de vârste și categorii diferite care s-au regăsit în aceeași experiență muzicală. Acest lucru ne dă curaj să mergem mai departe. Dincolo de orice dificultate, rolul nostru, pe care ni-l asumăm cu atâta satisfacție, este să ținem această poartă deschisă. Evident, fiecare ediție a venit cu provocările sale, iar una recurentă, și pe care ne așteptăm să o întâmpinăm în continuare, este susținerea financiară. Cu toate acestea, indiferent de climatul incert în care ne desfășurăm, dorința de a ajunge la acel entuziasm ne-a făcut să muncim și mai mult și să inventăm soluții pentru că lupta pentru cultură, în contextul actual, este o luptă de uzură. Ce înseamnă să organizezi un festival care lucrează cu memoria, atât a muzicii clasice, cât și a edițiilor anterioare? Cât de importantă este relația cu spațiul (arhitectura, acustica, încărcătura istorică a locului)? Devine spațiul un „personaj” al festivalului? Memoria muzicală nu este doar despre a omagia trecutul, ci despre a educa și a transmite. Anul acesta, concertul Proms of Delight, care a încheiat festivalul, a fost gândit ca o lecție de istorie vie, anticipând marile aniversări ale anului 2025, mai exact, 200 de ani de la nașterea lui Johann Strauss II, 150 de ani de la moartea lui Georges Bizet, 70 de ani de la moartea lui George Enescu și 50 de ani de la dispariția lui Dmitri Șostakovici. Practic, memoria devine acest fir invizibil al festivalului, iar spațiile, programele muzicale și artiștii se întâlnesc pentru a o reactiva. Muzica clasică respiră prin fiecare interpretare, iar spațiul este un element indispensabil. Ediția aceasta am simțit-o foarte puternic în Biserica Romano-Catolică Sf. Ursula, un loc minunat care vine însă cu o acustică foarte diferită față de o sală de concert. Asta i-a provocat pe bursierii programului Tinere Talente al Fundației Regale Margareta a României, Julia Coteanu (violoncel), Emma Gherganu (flaut), Emilia Tudorache (soprană), Ioan Bănescu (chitară) și Sabin Bănescu (pian), să învețe să colaboreze cu spațiul, nu să lupte împotriva lui, și au reușit cu desăvârșire. În schimb, în Piața Mare, ne aflăm într-un alt tip de dialog cu spațiul, unul deschis, care îți oferă un public mult mai numeros, o încărcătură istorică impresionantă, dar care vine cu provocarea sunetului care trebuie amplificat și direcționat corect pentru ca muzica să ajungă la toți cei prezenți. Cu alte cuvinte, spațiul îți impune reguli diferite, de aceea am învățat că nu trebuie tratat ca decor, ci ca un „personaj” cu care pornești la drum. Cum menținem patrimoniul muzicii clasice viu, fără a-l transforma într-un muzeu sonor? Există un moment din această ediție care te-a marcat personal, dincolo de rolul pe care l-ai avut în organizare? Cred că reușim să păstrăm patrimoniul muzicii clasice viu atunci când îl scoatem din zona de protocol și îl aducem, pur și simplu, în viața oamenilor. Acest lucru ne este confirmat de cele mai multe ori din interacțiunea cu publicul. Dincolo de tot ce înseamnă organizare, a fost un moment legat de o doamnă în vârstă care vine, fără excepție, la fiecare ediție a festivalului. Stă mereu în primul rând, ne așteaptă în backstage pentru autografe și ne susține cu o loialitate greu de descris. Anul acesta am vrut să îi spunem, public, mulțumesc. I-am oferit un buchet de flori și, cu ajutorul prezentatorilor și al echipei tehnice, am reușit ca ea să apară pe ecranul de pe scenă, pentru a o prezenta întregului public. Chiar a fost un moment în care am simțit că toată munca noastră are cu adevărat sens. Tocmai de aceea, festivalul nu se transformă într-un „muzeu sonor”, pentru că el trăiește prin oameni, prin cei care iubesc muzica atât de mult încât îi dau, an de an, motive să meargă mai departe. Cum sunt negociate, în culisele Classics for Pleasure, idealul artistic și constrângerile logistice și financiare? Idealul artistic este punctul de plecare al fiecărei ediții, însă, adevărul este că, în spatele lui, se află o balanță care oscilează între dorință și posibilitate. Un festival de anvergura Classics for Pleasure înseamnă o structură logistică și financiară complexă, într-un context economic instabil, în care costurile neprevăzute apar inevitabil. Pentru fiecare ediție pornim de la un buget realist, raportat la resursele pe care reușim efectiv să le atragem. Un sprijin important și constant este oferit de Primăria Municipiului Sibiu, care ne susține în mod direct, însă această finanțare nu acoperă toate nevoile festivalului, de aceea, finanțatorii și partenerii privați devin absolut vitali pentru existența festivalului. Cum negociem aceste paliere? Real vorbind, este greu și frustant de cele mai

Există artiști recognoscibili prin stilul care le devine semnătură, dar există și artiști care se caută mereu pe dinăuntru, lăsându-se schimbați cu fiecare lucrare. Lavinia Oniciuc face parte din această a doua categorie, cu o prezență lucidă, vulnerabilă, capabilă să vadă în pictură nu doar o formă de expresie, ci și o formă de cunoaștere de sine. Am descoperit în portretele artistei chipuri cu ochii închiși și o liniște care pare că nu este de aici. De aceea, am vrut să vorbesc cu Lavinia Oniciuc despre curajul de a nu te fixa într-o formulă, despre tensiuni și spațiul pentru resemnare sau, după caz, pentru redescoperire. Artista este totodată parte din campania „Artiștii creează. Tu îi susții”, un demers inițiat de Asociația Elite Art, dedicat susținerii tinerilor artiști, implicit promovării artei ca formă accesibilă de expresie și implicare socială. Campania este construită pe ideea că arta nu trebuie să fie un privilegiu rezervat doar unei anumite categorii sociale, ci un catalizator al sensibilității, un element care înfrumusețează viața cotidiană și un mijloc prin care comunitatea poate investi în viitor. În portretele tale, chipurile cu ochii închiși sugerează un dialog interior. Crezi că adevărata cunoaștere a lumii începe cu un act de autocunoaștere? Ce ai descoperit despre tine prin pictură? Da, am văzut că persoanele care înțeleg, cât de puțin, ce se întâmplă cu ele, care își înțeleg limitele, își conștientizează părțile negative sau pozitive și care încearcă să facă o schimbare spre bine cu acele părți mai puțin plăcute, ajung niște oameni echilibrați și pot gestiona viața în toate aspectele ei, iar asta desigur că duce și la o cunoaștere mai amplă a lumii.  Despre mine, în pictură, am aflat că nu pot fi mereu același om. Mi-am dat seama că nu am un stil standard de a fi sau de a picta, ci virez spre vreo trei stiluri. După o perioadă în care am lucrat mai detaliat, cu treceri insesizabile, în straturi succesive de culoare, cu o cromatică mai sobră, simt nevoia să renunț la asemenea abordări la următoarele lucrări și încep să folosesc tușe mai libere, mai spontane, o pictură alla prima, cu zone mai păstoase sau transparente și o cromatică mai luminoasă. Cum reușește un portret să vorbească despre o prezență umană dincolo de ceea ce se vede? Unde se termină reprezentarea și începe revelația? Cred că prin energia pe care un om o transmite prin simțirea și gândurile sale, acestea parcă zic mai mult decât cuvintele sau chiar expresivitatea facială. Bineînțeles că un portret pictat nu transmite direct asta, însă se poate sugera prin culoarea locală a ansamblului, dinamica tușelor, tipurile de contraste folosite sau nu, transparența sau opacitatea culorilor, toate acestea contribuie la conturarea unui caracter, a acelei prezențe pe care artistul o vede dincolo de aparența înfățișării. Revelația nu este ceva ce poate fi conștientizat sau impus de artist. Nu știu când începe, dar am observat că pentru a putea avea loc, trebuie să i se facă puțin loc. Mai precis, sunt niște factori sau atitudini precum libertatea în exprimare, autenticitatea/sinceritatea, detașarea progresivă de model și perseverența care ajută în acest sens, însă revelația este acel „element x” care le unește pe toate cele enumerate și le însuflețește la un moment dat. Ai spus într-un interviu că în peisaje cauți stări de resemnare, detașare, contemplare. E natura un refugiu sau un teren fertil pentru confruntarea cu propriul sine? De obicei, natura ne ajută să ne detașăm chiar și de noi, de partea întunecată, de tot ce acumulăm negativ. Lucrezi mult cu tranziții subtile între lumină și întuneric, între zgomot și tăcere. Ce înseamnă pentru tine granițele și momentele de trecere, în artă și în viață? Prin intermediul artei am deslușit, într-o oarecare măsură, înțelesul acelor treceri care se aplică și vieții obișnuite. Când mă aflam la început cu pictura, am trecut prin niște etape extreme – de la treceri bruște la treceri mult prea fine. A fost nevoie să treacă ceva mai mult timp ca să înțeleg că o limitare înseamnă un moment de cugetare, de reflecție, de întrebare, iar apoi de aplicare a unei decizii echilibrate și potrivite contextului. În viață, asta e foarte greu de aplicat, pentru că totul decurge cu viteză, dar încerc să țin cont de această măsură de mijloc și de acel timp al reflecției. Cum arată curajul în viața unui artist aflat la început? Ce te-a ținut în lumea artei și ce criterii folosești ca să deosebești ce e autentic în artă de ceea ce este pur decorativ? În lumea artei m-a ținut firea mea care nu e structurată spre altceva, din păcate sau din fericire, nu știu. A fost o perioadă când mi-am dorit să mă îndepărtez de artă, dar simțeam că îmi lipsește ceva, că o căutam mereu. Prin artă pot să fiu cu adevărat eu, să transmit ce simt, să vorbesc clar prin culori și tușe, să mă descarc pe o pânză și apoi să pot respira liniștită, deci e o nevoie personală, în primul rând. M-aș simți foarte slabă fară pictură. Dar ca orice om, înainte de meserie, trebuie să trăiască prin ceea ce face, iar ivirea unor oportunități mi-a fost de mare folos ca să pot continua cu arta. În ceea ce privește autenticitatea unei lucrări, eu o raportez întâi la artist. Bineînțeles că nu putem ști ce e în interiorul unui om, dar dacă el e sincer, autentic și nu caută să fie doar în trend, se va vedea ușor pe o creație artistică. Cum ți-a influențat parcursul artistic câștigarea concursului #FRESH organizat de Elite Art Gallery? Ți-a schimbat în vreun fel încrederea în direcția în care mergi? Care a fost cel mai valoros lucru pe care l-ai câștigat în urma participării la acest concurs? Da, m-a ajutat mult! Eram atunci în perioada în care nu mai aveam mari speranțe, deja trimisesem portofoliul la mai multe galerii, însă fără vreun răspuns, și nici măcar atunci când am fost anunțată că mă aflu pe lista celor 4 câștigători, nu credeam că mi-ar fi

Într-o lume în care muzica clasică e adesea privită ca un bastion al disciplinei și al perfecțiunii, mezzosoprana Alexandra Dumitrache reușește să deschidă o altă ușă: cea a autenticității trăite, a emoției filtrate prin rigoare, a vocii ca punte între lumi. Anul acesta, Alexandra Dumitrache a urcat pe scena festivalului, confirmând încă o dată că muzica poate spune ceea ce cuvintele nu vor reuși niciodată pe deplin. Mezzosoprana și-a construit parcursul cu rigoare, ceea ce a condus la o listă impresionantă de premii obținute la concursuri naționale și internaționale, de olimpiade și gale de excelență. A interpretat rolul lui Hänsel pe scena Operei Comice pentru Copii și a cântat sub bagheta unor dirijori precum Tiberiu Soare sau Adrian Suciu, confirmând versatilitatea și maturitatea sa artistică. În 2025, Alexandra a devenit bursieră a Fundației Regale Margareta a României. Dincolo de toate aceste reușite, tensiunea dintre fragilitate și forță, dintre idealism și realitate, dintre eșec și reușită a fost, până la urmă, elementul declanșator al acestui dialog pe care l-am avut cu solista.  Muzica clasică este percepută adesea ca un teritoriu al tradiției și al disciplinei. Cum îți găsești libertatea interioară în această arhitectură riguroasă a sunetului? Cum îți ancorezi autenticitatea într-un domeniu unde perfecțiunea tehnică este adesea mai vizibilă decât trăirea? Este adevărat că muzica clasică vine cu o moștenire vastă de rigoare, structură și reguli. Dar tocmai în această arhitectură clară găsesc libertatea interioară. Disciplina tehnică nu este un impediment, ci o ocazie în care expresia personală poate deveni mai clară, mai concentrată. Autenticitatea mea vine din felul în care înțeleg și simt o partitură, din relația personală cu textul, cu personajul, dar și cu energia publicului. Chiar și atunci când lucrez la perfecționarea unei fraze, nu o fac doar pentru acuratețe, ci pentru comunicarea sinceră cu ascultătorul. Pentru mine, perfecțiunea tehnică este foarte importantă și necesită multă muncă, însă nu e scopul final, ci un mijloc prin care pot ajunge la adevăr, la emoția reală, trăită și transmisă.  Cum definești vocația într-o lume în care totul pare temporar?  Pentru mine, vocația este ceva ce simt chiar și atunci când totul pare nesigur sau se schimbă în jur. Nu e doar o alegere, ci un fel de chemare care revine mereu, indiferent cât de greu este. Muzica mă face să mă simt întreagă, prezentă, vie. Chiar dacă lumea e grăbită și totul pare temporar, legătura mea cu muzica rămâne constantă, iar pe scenă timpul pare că se oprește mereu în loc.  În repertoriul de mezzosoprană există multe personaje sfâșiate între putere și fragilitate. Cum reușești să transmiți nu doar partitura, ci și conflictul emoțional profund al acestor voci?  Personajele de mezzosoprană au adesea o forță interioară mascată de durere, sau invers, o fragilitate ascunsă sub aparența de control. Ca să pot transmite cu adevărat acest conflict, nu mă opresc la partitură. Mă gândesc la ce trăiește personajul, la ce ascunde, la ce nu poate spune. Încerc să simt eu însămi acele emoții înainte de a le cânta, să le las să treacă prin mine. Mă ajută mult și faptul că, fiind o voce „intermediară” între soprană și contraltă, pot colora cu mai multe nuanțe emoționale, cum ar fi: o tensiune, o slăbiciune, o revoltă mocnită. Când vocea se întâlnește cu adevărul interior al personajului, atunci muzica devine cu adevărat vie.  Ce înseamnă să fii artist în România de azi? Cât este idealism și cât este realitate? Să fii artist în România de azi înseamnă să mergi pe un drum frumos, dar plin de provocări. Idealismul e ceea ce te face să începi, adică dragostea pentru muzică, dorința de a transmite ceva profund. Realitatea, însă, vine cu multe obstacole: lipsa de finanțare, puține oportunități, presiunea de a te afirma într-un mediu competitiv. Și totuși, cred că fără idealism nu ai cum să reziști. E nevoie de pasiune, răbdare și credință în ceea ce faci. În ciuda dificultăților, publicul românesc e receptiv și sincer, iar când reușești să atingi pe cineva cu vocea ta, tot efortul capătă sens.  Care este relația ta cu eșecul: îl privești ca pe o disonanță, ca pe o pauză, sau ca pe o notă necesară? Dar relația cu succesul? Cât de importantă este susținerea artiștilor prin intermediul burselor și al premiilor? Eșecul, pentru mine, nu e o oprire, ci o parte din muzică, aș putea spune chiar o disonanță care, la un moment dat, se va rezolva. Nu îl privesc cu frică, ci ca pe o etapă firească. De multe ori, din greșeli am învățat mai mult decât din reușite. M-a ajutat să mă cunosc mai bine, să devin mai atentă, mai ambițioasă. Cât despre succes, încerc să nu-l văd ca pe un punct final, ci ca pe o confirmare temporară. E foarte frumos, dar nu trebuie să te definească. Pentru mine, succesul real e atunci când cineva din public pleacă mișcat, cu o emoție vie. Bursele și premiile sunt esențiale, mai ales pentru artiști tineri. Ele nu înseamnă doar sprijin financiar, ci încredere. Într-o lume atât de instabilă, un astfel de sprijin poate însemna diferența între a continua și a renunța. Te face să simți că munca ta este văzută, că e cineva care crede în tine înainte ca tu să ajungi cat mai sus posibil. Se spune că muzica clasică vorbește o limbă universală. Care sunt totuși momentele în care simți că ea spune ceva ce nu ar putea fi niciodată tradus în cuvinte? Simt că muzica spune lucruri imposibil de tradus în cuvinte mai ales în momentele de tăcere dintre fraze, în acele pauze în care totul pare că plutește și în care publicul aproape că nu respiră. Sunt stări pe care niciun cuvânt nu le poate prinde: dorul, iertarea, sfârșitul, iubirea care nu se mai poate rosti. Muzica le traduce direct în sufletul celuilalt, fără explicații. Când simt că publicul e cu mine, în acea vibrație comună, știu că am spus ceva profund fără să fi rostit nimic.  În ce momente simți că vocea ta devine o punte între lumi, mai exact

Ingrid Juncanariu este o artistă care își transformă pictura într-o scenă pe care care simbolurile, emoțiile și imaginația se joacă la granița dintre vizibil și invizibil. Pânzele ei sunt populate de forme teatrale, de o stranietate seducătoare, în care grotescul poate deveni frumos, iar frumosul – tulburător.  În acest interviu, am discutat cu artista despre puterea narațiunii în arta contemporană și despre influențele vizuale care au modelat parcursul ei artistic. Ingrid Juncanariu a fost una dintre artistele participante în programul Balchik Art Residency, organizat de Elite Art Gallery – o experiență care i-a deschis un nou mod de a se raporta la spațiul public și la dialogul cu ceilalți. Totodată, artista face parte din campania „Artiștii creează. Tu îi susții.”, o inițiativă dedicată susținerii artiștilor vizuali contemporani.  În pictura ta există o atracție pentru scenografie și bizar, o teatralitate a formelor. Ce rol joacă prezența unei narațiuni în arta contemporană? Este ea oare o necesitate sau o capcană? Scenografia reprezintă una dintre cele mai complexe pârghii, cu care poți obține un impact emoțional substanțial. Tind să cred că pot juca un dublu rol atunci când mă implic în procesul de creație, mă pot transforma într-un scenograf care are și responsabilitatea unui regizor de imagine. Narațiunea cred că a fost importantă încă din preistorie, cu acele picturi rupestre care reprezentau scene de vânătoare. Pictura este, în general, o mărturie. Dacă până la arta contemporană, aceste mărturii au fost fidele mediului înconjurător, în arta modernă aceste mărturii au mai mult un caracter intern, psihologic. Nici când omul nu și-a exteriorizat prin artă, ca în prezent, cele mai ascunse sentimente, poate unele fantasmagorice, brutale, distorsionate, intrigante! Crezi că o pictură poate fi mai sinceră decât o confesiune? Cât din biografia unui artist se ascunde, conștient sau nu, în pânză? Cred că această confesiune este involuntară. Și totuși ea există, pentru că am experimentat feedback-ul unor persoane dragi, care trăiesc în afara spațiului meu creativ, și care simt nevoia să-și împărtășească impresiile vis-a-vis de postările mele cu pictură în mediul virtual, și nu mică mi-a fost mirarea când am observat că au fost aproape ca o radiografie. Nu știu dacă arta mea este auto-biografică, mai degrabă relevă trăirile mele interioare. Cum vezi raportul dintre intuiție și construcție rațională în procesul artistic? Poate o operă de artă valoroasă să fie rodul unei construcții reci, fără intuiție? Acest proces este intim și personal. Însă arta fiecărui artist poate fi un portret psihologic. Adică ea poate demasca personalitatea artistului, chiar dacă el nu-și propune niciodată asta. Cred că nimic nu poate fi valoros dacă nu are profunzime, complexitate. Și când zic complexitate nu mă refer la un amalgam de formule stilistice, mă gândesc la capacitatea unei picturi de a-ți provoca o tornadă de emoții sau, în contrast, un moment de armonie și bucurie a simțurilor. Într-un interviu povesteai despre influențe precum Hieronymus Bosch sau Francis Bacon în arta ta. Ce a rămas constant în călătoria ta artistică și ce a fost abandonat? La Bosch am admirat imaginația debordantă, aproape de experiențe psihedelice, iar la Bacon, instinctualitatea cu care a abordat itinerariul lui artistic, dar și visceralitatea emoțională. Elementul comun dintre cei doi este apetitul pentru estetica frumosului extrasă din grotesc, estetică cu care m-am asociat și eu de multe ori. În prezent simt să echilibrez spectrul de emoții, să infuzez mai multă lumină în întuneric, dar să păstrez acea stare de mister. Ai fost una dintre participantele Balchik Art Residency, programul de rezidențiat artistic organizat de Elite Art Gallery. A schimbat ceva acest contact cu încărcătura istorică și culturală, în dialogul tău cu pânza? Da, faptul că a trebuit să mă manifest în public. Aproape 99% din timp, pictez într-o izolare completă. Acest rezidențiat a fost un răspuns la curiozitatea mea în ceea ce privește adaptabilitatea. Consider că am trecut testul cu brio. Nici nu a fost atât de dificil pentru că am fost înconjurată de oameni frumoși și talentați, care mai degrabă m-au stimulat, în loc să mă inhibe. Există o pictură „feminină” sau „masculină” sau genul dispare în fața unei forme autentice de expresie artistică? Ai simțit vreodată presiunea de a te încadra într-o estetică a „feminității”? Provocarea a fost mai degrabă în direcția opusă. Adică îmi doream să am și acea energie masculină, să ating și coarda sensibilă a publicului masculin. Fiecare moment în care simt că-mi lipsește câte ceva, mă stimulează să caut și mai mult, și dacă găsesc răspunsuri, să-mi însușesc micile comori relevate. Dacă ne gândim că fiecare tablou este o scenă, unde tu ești regizor & scenograf, dar există și un „actor invizibil”, mai exact privitorul, cum te raportezi la el? Pictezi pentru tine sau pentru ceilalți? Păi, îmi place să cred în acest paralelism dintre actul creației și nașterea unui copil. Tabloul este al tău, fizic, mental, emoțional, până îl scoți din atelier, asemenea unui copil care în pântecele mamei simte doar universul ei, iar după naștere aparține lumii, macro-universului. Este adevărat că pe simeze tabloul încă are, atașat de mine, cordonul ombilical. Dar după ce este achiziționat, prefer să tai acest cordon și să fac transferul de emoție „părinților adoptivi”. De ce este important să cumpărăm artă? Crezi că lipsa unei culturi a achiziției, care afectează carierele artiștilor tineri, de exemplu, afectează și vitalitatea pe termen lung a scenei artistice? Arta reflectă societatea, dar și societatea reflectă traiectoria impulsurilor artistice. Adică dacă societatea este la nivelul în care se poate concentra doar pe dorințele atribuite bazei piramidei, care constau în nevoile cele mai primitive, așa cum ierarhizează Abraham Maslow trebuințele umane, atunci arta care are o valoare pentru o conștiință mai înaltă își va pierde scopul de educator vizual, martor ocular al tendințelor sociale și va ocupa pe alocuri doar un rol decorativ. Consider că progresul social afectează în mod vizibil și puterea de cumpărare. Sincer, încă nu cred într-o evoluție miraculoasă a indicelui de progres social. Dar ca să închei într-o notă optimistă… fiecare artist are locul lui sub soare, și acest loc poate fi oriunde

În timp ce multe dintre lucrările din arta contemporană sunt din ce în ce mai lustruite și controlate, arta lui Ștefan Doru Moscu propune o formă de reflecție vizuală ușor inconfortabilă, dar necesară. Lucrările sale, indiferent că vorbim despre picturi sau sculpturi, interoghează în profunzime memoria colectivă, ideologiile uitate, copilării fals idealizate sau mitologii personale degradate. Artistul nu propune răspunsuri, ci reface, strat cu strat, fragmentele realului, într-o formulă tensionată, ironică și de cele mai multe ori melancolică. Câștigător al uneia dintre edițiile concursului #FRESH, organizat de Elite Art Gallery pentru a susține artiștii emergenți din arta contemporană, Ștefan Doru Moscu este parte dintr-o generație care nu mai creează doar pentru a produce obiecte frumoase, ci pentru a deschide fisuri și noi spații de interogație. În cadrul campaniei „Artiștii creează. Tu îi susții”, publicul este invitat să sprijine artiștii prin gesturi concrete, achiziția lucrărilor devenind o formă de implicare directă în menținerea vie a discursului artistic critic. Așadar, am discutat cu Ștefan Doru Moscu despre cum poate arta să dezvăluie fragilitățile societății, despre materia ca purtătoare de memorie și despre rolul artistului într-o cultură vizuală în care zgomotul informațional pare să fie mult prea puternic. Cum ai descoperit tensiunea dintre realitate și iluzie și ce te face să revii constant, în lucrările tale, la granițele acestea fragile, dar revelatoare?  Tensiunea asta a apărut treptat, ca o reacție la felul în care percepem lumea — fragmentar, distorsionat, filtrat prin memorie, tehnologie sau ideologie. Mă fascinează cum o imagine poate părea familiară, dar în același timp să conțină o doză de neliniște sau de neadevăr. Realitatea devine un colaj în sine, o suprapunere de straturi — și în acel spațiu fragil, între ceea ce vedem și ceea ce proiectăm, se creează lucrările mele. Revin constant la această graniță pentru că acolo se revelează întrebările esențiale, nu răspunsurile.  În creația ta există o alchimie între figurativ și abstract, între documentar și oniric. În ce măsură e pentru tine arta o formă de „restaurare” a memoriei (personale sau colective)?  Cred că, într-un fel, tot ce fac este o formă de restaurare — dar nu în sensul reconstrucției fidele, ci mai degrabă ca o reimaginare critică a memoriei. Fie că pornesc de la o fotografie de familie, fie că e o imagine-document dintr-un alt context istoric, simt nevoia să intervin, să tulbur suprafața și să-i dau o altă viață. Arta devine astfel un spațiu de reactivare a sensurilor, de recuperare a traumelor, de reconectare la un trecut care încă ne modelează.  Ai studiat la secția de Conservare și Restaurare a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. În ce fel ți-a modelat această experiență viziunea asupra degradării, asupra timpului și asupra „trupului” obiectului artistic?  Experiența din zona restaurării mi-a format un mod de a privi care mă însoțește și astăzi: o atenție aproape obsesivă la material, la textură, la urmele lăsate de timp. Am învățat să nu mai privesc degradarea ca pe un eșec, ci ca pe o formă de memorie vizibilă. Fiecare fisură, fiecare patină adaugă straturi de poveste — despre cine a atins, cine a uitat, cine a păstrat. Obiectul artistic nu mai e doar o imagine, ci un corp viu, supus transformării, expus timpului.  Tot acest proces m-a învățat și o formă profundă de respect față de munca altor artiști. Restaurarea te obligă să asculți lucrarea, nu să o controlezi; să înțelegi intenția originală și să o continui cu delicatețe, nu cu ego. Asta mi-a influențat și practica personală: lucrez adesea cu ideea că o piesă nu trebuie închisă, completă, ci deschisă timpului, privitorului, poate chiar altor intervenții. Restaurarea m-a învățat că fragilitatea e tot o formă de forță, iar timpul poate deveni colaboratorul tău cel mai sincer.  În lucrările tale se simte o presiune istorică, dar și o fragilitate umană. Ce rol joacă pentru tine copilăria și imaginarul personal în raport cu marile teme sociale pe care le abordezi?  Copilăria e locul de unde pornesc multe dintre imaginile mele — dar nu ca o formă de nostalgie, ci ca o interfață cu inconștientul colectiv. Prin ea, pot sonda tipare de violență, abuz, manipulare sau speranță, fără să le fac explicit politice. Mă interesează zona aceea gri unde istoria mare se întâlnește cu istoria personală — în gesturi aparent banale, în decoruri domestice, în obiecte moștenite sau uitate.  Cum a fost pentru tine experiența concursului #FRESH? Ți-a adus o schimbare de perspectivă asupra modului în care publicul și galeriile se raportează la creația artiștilor tineri?  A fost o experiență necesară. Am simțit, pentru prima oară poate, că există o deschidere reală din partea galeriilor și a publicului spre discursuri emergente, fără a căuta imediat validarea comercială. M-a ajutat să-mi clarific și mie unele direcții, să testez formule noi. A fost și un test de vizibilitate — cât din ceea ce fac poate fi asimilat de un public mai larg fără a pierde din complexitate.  În contextul campaniei „Artiștii creează. Tu îi susții”, lansată recent de Elite Art Gallery, cât de important ți se pare ca publicul larg să se implice activ în susținerea artiștilor prin achiziția de lucrări, mai ales într-o piață care nu e întotdeauna favorabilă începuturilor?  E vital. Nu e doar o chestiune financiară — e despre încredere, despre a da valoare creației contemporane. Când cineva alege să cumpere o lucrare, nu cumpără doar un obiect, ci sprijină un proces, o voce, o continuitate. Într-o piață fragilă, aceste gesturi contează enorm, mai ales pentru artiștii care sunt la început sau care refuză compromisul estetic.  Cum îți alegi imaginile? Sunt colaje mentale, arhive personale sau impulsuri simbolice? Și cum știi că o lucrare este „terminată”?  Imaginea, în lucrările mele, nu pornește niciodată dintr-o singură sursă. E mai degrabă o acumulare fluidă, un hibrid care se formează la granița dintre ceea ce am trăit, ceea ce am văzut și ceea ce am visat. E ca și cum memoria personală s-ar întâlni cu memoria colectivă într-un spațiu instabil, iar de acolo se nasc compozițiile. Folosesc frecvent colaje digitale, materiale din arhive, fotografii uitate, decupaje

Uneori mi se pare că memoria nu este decât un rest personal, un dat pe care oricât l-ai explica celorlalți, folosind acel vocabular pe care îl cunoaștem cu toții, tot apuci să rămâi la distanță de sens și de înțeles. Poezia, de exemplu, a reușit să traducă mereu cu acuratețe lumea interioară a celui care a scris-o, și cu toate astea a creat handicapul de a nu fi asimilată până la capăt de cel care o citește. Am perceput mare parte din poeziile studiate în anii de școală drept ruine estetice, care îmi dădeau mereu sentimentul că nu poți afla de unul singur ce a vrut să spună poetul. Câteva comentarii literare mai târziu și oarecare anxietăți peste care se așternea mucegaiul afectiv, eu, cel puțin, am descoperit că doar prin scris propriile versuri mă pot apropia de poezie și de acea lume interioară neștiută de alții. Din același motiv, abia de câțiva ani mai primesc (pe gaura cheii) grație rețelelor de socializare creațiile poeților contemporani, alături de care mi-am petrecut multe nopți, cu idei buluc și cu trăiri de tot felul: eu cu Andrei Doboș, eu cu Dan Sociu, eu cu x poet contemporan am supraviețuit în timp ce anulam alte planuri. Așa am început să citesc noua carte scrisă de Anca Zaharia, Pământul Plath, în ideea că ceva nu trebuie să fie întreg sau frumos. Știam că poate chiar și un singur vers are șanse să îmi dea lumea peste cap, fără să știu de ce sau măcar cum au săpat cuvintele, în imaginația autoarei, noi rădăcini. Cam asta am simțit citind Pământul Plath: că e o carte în care poeziile sapă în adâncurile memoriei cotidiene cu o unghie de sticlă, fără să pretindă că am descoperit ceva definitiv, ci că am putut simți ceva pur și simplu. Una dintre poeziile care mi-au rămas sub piele este „Îmi doresc”, tot din cauza memoriei afective. Pasajul Latin – un loc care, pentru mine, înseamnă mai mult decât pietre vechi și magazine abandonate, este spațiul prin care treceam cândva în drum spre chiria mea din Centrul Vechi, în anii în care nu știam dacă vreau să fiu salvată sau pur și simplu privitorul care salvează ruinele dimprejur. Anca scrie: „esențial să nu ai pe unde să fii tentat să te întorci” și „tot așa sunt și eu picătura care umple paharul acesta”. Anca Zaharia mi-a scobit în memorie și a accesat acel timp al meu, interior, în care corpul era doar un pretext pentru a avea o adresă. Volumul e plin de astfel de locuri-fantomă, unele geografice, altele sunt pur și simplu spații psihice, camuflate în scene cât se poate de domestice, cu orașe, joburi, iubiți și membri ai familiei. Pământul Plath nu vorbește despre Sylvia Plath în mod direct, ci despre ce înseamnă să trăiești într-un spațiu contaminat de o sensibilitate similară: aceea de a simți prea mult și prea repede, ca și cum realitatea ar fi o arsură constantă. Și Anca scrie cu o voce feminină și lucidă, evident, și vulnerabilă, cu un fel de oboseală frumoasă, poate cu acea tristețe a femeilor frumose despre care vorbea Andrei Ruse într-un volum de demult.  În imaginarul pus pe masă firimitură cu firimitură de Anca Zaharia, „faci un pas în spate când lucrurile se complică / și aștepți să se rezolve pentru că nu tu le-ai complicat”. Mi-a părut rău că sunt doar câteva poezii, dar mi-a amintit oricum suficient de câte ceva din estetica unor filme poloneze, în care personajele nu au destul sânge pentru câtă durere simt, sau chiar din cea a filmelor franțuzești, în care orice colț de stradă e un eveniment și o reacție la miraculos: „sunt o piesă la fel strâmbă ca restul, / uite ce poveste / teribil de frumoasă alcătuim din atâtea nuanțe”. Și tocmai această discreție în suferință a făcut ca poezia Ancăi Zaharia să funcționeze ca un act în care îmi produc propria demascare. Citind Pământul Plath, mi-am dat seama că poezia ei nu vrea să rezolve nimic și cred că ăsta e scopul poeziei în general. Cu poezia nu facem terapie, nici nu cerem compasiune. Mai degrabă deschidem o ușă spre acea încăpere întunecată în care avem curaj să ne ascultăm respirația, acolo unde ceva a rămas ascuns sau absent, unde ceva e ridicol de evident, ceva ne neliniștește în timp ce ne locuim pe noi înșine cu discreție, printre ceilalți, cu simpla nevoie de a trăi cu demnitate în propriul dezastru.

În picturile Gizellei Popescu am descoperit de fiecare dată decorurile teatrale ale libertății, precum și fețele fluide ale feminității. Arta sa provoacă vizual și conceptual, cu o voce asumată și o estetică pe care mulți ar numi-o simplu: curajoasă. Lucrările artistei pun în scenă mituri, roluri și arhetipuri astfel încât să putem privi dincolo de imagine, spre interogații care ne vizează direct. Gizella Popescu este totodată una dintre artistele care au participat în Balchik Art Residency, un program de rezidențiat artistic longeviv, pe care Asociația Elite Art îl organizează de peste 20 de ani. Așadar, am vrut să stau de vorbă cu artista despre figurativul lipsit de timiditate, despre pictura care devine discurs și despre cum percepem arta la granița dintre decor și investiție, pornind în special de la faptul că Gizella Popescu este parte activă a campaniei lansată de Elite Art Gallery: „Artiștii creează. Tu îi susții.” Lucrările tale creează un spațiu teatral în care personajele au roluri fluide, instabile. Ce înseamnă pentru tine această teatralitate în pictură? E un mod de a masca realitatea sau de a o revela mai profund? Pentru mine, teatralitatea nu este o mască, ci o oglindă care deformează strategic. În acest spațiu, personajele nu sunt blocate într-un singur rol, ele joacă, improvizează, se metamorfozează imaginativ. Cumva cred că încerc să fac realitatea să devină mai vizibilă în fragmentele ei contradictorii. Teatrul pictural pe care îl construiesc satisface tendințele mele maximaliste și este totodată o expunere a unui joc mai mult sau mai puțin real al unor idei colective arhetipale moștenite, dar văzute prin prisma instabilității contemporane. Utilizezi des arhetipuri feminine. Cât e apropiere de tradiție și cât e distanțare ironică în modul în care reconstruiești aceste simboluri? Este un amestec între acțiune deliberată și inconștient. Mă apropii de tradiție pentru a-i înțelege forța, dar îmi place să mă duc și dincolo de granițe. M-am jucat natural cu arhetipurile feminine pentru că feminitatea este, normal, ipostaza în care mă regăsesc cel mai ușor și, cum lucrez mult în zona de portretistică, cred că mă și reflect mai mult sau mai puțin în lucrările mele. Cu toate astea, îmi privesc personajele ca pe niște forme deschise, care merită chestionate, motiv pentru care am în unele lucrări și personaje androgine. Cred că mă distanțez destul de mult de arhetipurile pe care le utilizez pentru că intervine procesul creativ, care în mod cert reconstruiește plastic și afectiv sursele de referință. Memoria colectivă pe care o interoghezi este mereu în schimbare. Are arta puterea să salveze ceva din această memorie? Memoria colectivă este mai puțin despre fapte fixe și mai mult despre stări, despre ce reverberează în noi, care într-adevăr se schimbă constant și într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Cred ca arta facilitează o colecționare a urmelor-afective, vizuale, simbolice etc. Ea nu salvează neapărat doar în sens muzeal, ci și regenerează sensuri, pentru că toate lucrurile sunt repetitive și ciclice. În artă se practică această reluare a acelorași idei din diferite perspective și probabil e una dintre calitățile ei cele mai evidente și utile, ca un fel de update al memoriei colective.  Lucrezi într-un registru vizual îndrăzneț, dar totodată subtil. Cum negociezi relația cu privitorul: îl seduci, îl contrazici? Ce așteptări ai de la el? Cred că îmi place să provoc o întâlnire nici comodă, nici ostilă. Poate că în unele lucrări seduc mai întâi prin sensul decorativ, dar provoc prin tensiune. Nu cred în arta care explică tot, dar nici în totala inaccesibilitate. Privitorul ideal ar fi acela care se lasă deranjat un pic, e curios, dispus să nu înțeleagă imediat. Așteptarea mea e să se întâmple acest schimb de sensuri tăcut. Cât de importantă este susținerea financiară a artiștilor tineri (prin achiziționarea lucrărilor), mai ales că pe scena artistică recunoașterea vine uneori mai greu decât talentul? Într-o lume care cere rezultate rapide și vizibilitate constantă, vânzarea lucrărilor este esențială. Talentul nu poate exista pe termen lung fără resurse. Susținerea financiară nu e un capriciu, ci o condiție de bază pentru ca un artist să-și continue munca și să se dezvolte.  Crezi că arta contemporană riscă, în lipsa unui public activ, să se transforme într-un spațiu autoreferențial? Ce poate face artistul pentru a menține viu dialogul cu societatea? Da, există riscul autoreferențialității, mai ales când artistul vorbește doar înăuntrul sistemului artistic, cum se și întâmplă des. Probabil că soluția în esență este găsirea unor forme potrivite de relaționare cu publicul. Uneori e nevoie doar să creezi un context în care publicul nu se simte exclus, dar alteori s-ar putea să fie nevoie de investiții financiare mari și efort constant pentru a atrage un public de calitate și pentru a face evenimentele vizibile către un public cât mai mare. Artistul poate rămâne sincer și implicat în fenomenele sociale și artistice, dar nu cred că poate fi deplin responsabil și pentru asigurarea vizibilității sale optime, pentru că asta ar fi sarcina unui alt segment al artei (galerii, autorități etc.). Cred ca la crearea acestui cadru de dialog al artei cu societatea trebuie să participe foarte mulți actori, este pur si simplu un efort colectiv.  În expoziții precum Wrong freedom sau Fețele lui Venus ai adus în prim-plan o revizitare a libertății și a feminității. Ce îți oferă aceste teme și de ce revin în lucrările tale? Pentru că nu sunt teme epuizate. Libertatea și feminitatea sunt mereu negociabile, mereu în pericol. În orice caz, eu le folosesc ca puncte de plecare, dar lucrările dezvoltă adesea mai multe sensuri. Discursul meu nu e static, ci îmi tot reapropiez poetic diverse idei. În Wrong freedom, libertatea era tratată ca o promisiune nerealizată, iar în Fețele lui Venus, feminitatea devenea o mască polifonică între mit, istorie și prezent, deci discursul se schimbă mereu. Dacă ai putea lansa un mesaj direct către colecționari, instituții sau publicul larg legat de sprijinul real al artiștilor contemporani, care ar fi acela? Ce ar trebui să înțeleagă dincolo de ideea de „decor” sau „investiție”? Pe mine nu mă deranjează nici ideea de decor