Articles by Carla Schoppel

Puțini oameni pot privi viața prin obiectivul camerei cu aceeași răbdare și profunzime ca Gheorghe Șfaițer. A început ca operator imagine la TVR în anii ’70, iar mai târziu, ca director de imagine, a marcat trei decenii de televiziune publică. În paralel, a dus cinematografia în spațiul pedagogic: de la cinecluburile „Gaudeamus” și „Studio A”, unde generații de studenți au descoperit secretele imaginii, până la facultățile de Arte, Design și Arhitectură din Timișoara, unde predă și astăzi. Doctor în Arte Plastice, membru UCIN, autor al volumului Becul peticit și al numeroaselor filme, documentare și lucrări video experimentale expuse în țară și în străinătate, Gheorghe Șfaițer rămâne un explorator al felului în care imaginea poate spune povești. Cea mai recentă lucrare este documentarul artistic-muzical Pro Musica: Vremea trece, vremea vine, un film care recompune istoria de peste jumătate de secol a uneia dintre cele mai iubite formații românești, aducând împreună interviuri, imagini de concert și reconstituiri teatrale ale momentelor-cheie. Am stat de vorbă cu regizorul Gheorghe Șfaițer despre acest film, mai ales fiindcă pe data de 8 Septembrie va avea loc premiera în București, la Cineplexx Băneasa. Ați spus într-un interviu că un documentar clasic nu ar fi avut scânteia de tinerețe și vigoare pe care o cerea povestea Pro Musica. Vreme trece, vreme vine. Credeți că docu-dramă este, de fapt, o formă de a învia trecutul, nu doar de a-l consemna? În cazul filmului nostru, un discurs cinematogrtafic strict documentar, înțelegând prin asta o succesiune de imagini  strict autentice din trecutul recent sau mai ales îndepărtat al trupei Pro Musica ar fi fost arid, cu atât mai mult cu cât calitatea imaginilor, fotografiilor și a celor câteva secvențe filmate în urmă cu 30, 40 sau chiar 50 de ani era precară, cu toate eforturile noastre de a le ridica ținuta lor vizuală. Pe de-o parte, pe de altă parte, cum bine ați formulat întrebarea, efectul intervențiilor ficționale are rolul de a complementa cumva muzical, aș putea spune, narațiunea în sine, povestea și povestirea mărturisirilor se coagulează mult mai ferm prin scânteia de tinerețe de care aminteați dumneavoastră. Docu-drama, prin felul în care recurge la o anumită convenție cinematografică specifică genului ficțional devenit după cei peste 100 de ani de rulaj, un adevărat limbaj specific, remodelează discursul strict informativ al filmului documentar cu acea dimensiune emoțională care conferă, în mod interesant un plus de credibilitate, dacă, evident, secvențele jucate sunt înzestrate cu har creativ. Documentarul clasic are forța faptului și a mărturiei, dar uneori lasă deoparte emoția. Care e pericolul de a lăsa istoria doar în mâna documentarului tradițional? Nu există absolut niciun pericol din acest punct de vedere, după părerea mea, deoarece un documentar clasic, cu mesaje informaționale stricte, foarte corect și inspirat enunțate de-a lungul întregului film, creează un alt gen de emoție, emoția cunoașterii, fapt care devoalează spectatorilor misterul și farmecul evenimentelor, al informațiilor enunțate. Aceeași dilemă am mai întâlnit-o și în cazul filmelor strict antropologice, unde există tot așa, două moduri de a analiza o anumită realitate, o modalitate în care este restricționată la modul direct intervenția regizorală asupra unor evenimente sociale, pentru a lăsa decizia judecății acelor imagini crude la discreția spectatorilor, și o altă modalitate cu versiunea regizată a acelorași evenimente prin intervenția artistică. Așadar părerea mea este că pot exista toate formele de exprimare cinematografică în filmul documentar, chiar și cele exctreme, experimentale, atâta vreme cât filmul în sine este interesant atât ca formă, cât și drept conținut. Ficțiunea, atunci când intră într-o poveste reală, poate să aducă o altă adâncime, una poetică. În ce sens poate spune ficțiunea adevăruri mai adânci decât mărturiile directe? A căuta dimensiunea, adâncimea și valoarea unui adevăr este o încercare fascinantă, deoarece Adevărul în sine are forme maleabile într-o anumită măsură, dependente de registrul subiectiv al fiecăruia dintre noi. De multe ori, cele mai fine detalii ale unei întâmplări pot determina impresii și judecăți capitale în perceperea acelui adevăr, și aceste impresii și judecăți sunt dominate de registrul subiectiv al unei persoane, poate chiar de starea de moment a acelei persoane. Așadar din acest punct de vedere, felul în care modelezi acel adevăr, acea realitate, din punct de vedere artistic, devine o chestiune capitală care poate convinge sau îndepărta atenția spectatorului despre acel adevăr/realitate. Aspectul poetic al unui demers artistic în prezentarea unui adevăr al unei realități este  până la urmă prezent, într-o măsură mai mare sau mai mică, în orice imagine fie fotografică, cinematografică sau de altă factură, din moment ce ea este imaginea acelei realități și nu realitatea în sine. Totuși, atunci când ficționalizăm istoria, apare riscul de a o trăda. Cum găsiți echilibrul între fidelitatea față de realitate și libertatea artistică? Da, în mod cert o ficționalizare trădează cumva, devine mai mult sau mai puțin infidelă acelor persoane, întâmplări, locații, dar propune un mod de percepere mai viu al unui timp trecut, îmbracă istorisirea cu un timp prezent într-un fel, ca atare determină pe undeva și un atașament suplimentar al spectatorului față de întâmplările relatate. Memoria colectivă nu trăiește doar din fapte, ci și din povești. Credeți că povestea, chiar și ficționalizată, este necesară pentru ca memoria unei generații să rămână vie? Păi plecăm de la faptul că povestea unei întâmplări trecute, chiar relatată prin imagini directe din momentele acelei istorii, este rodul unei atitudini subiective a celui care a realizat imaginile. Așadar imaginile, cuvintele ce descriu evenimente trecute au un anumit grad de subiectivitate, dar ele rămân totuși probe concrete ale acelui timp. Felul în care sunt percepute din punct de vedere istoric acele imagini, relatări, povestiri, de o generație sau alta, depinde mult de modul în care acele evenimente au fost cultivate. Memoria colectivă, după părerea mea, este o chestiune de geopolitică culturală. Modul în care un artist, un istoric promovează imaginea unui trecut poate fi în consens cu modelul general însușit prin memoria colectivă sau poate fi uneori, chiar antagonic. Până la urmă contează calitatea mesajului ficțional pentru ca narațiunea literară sau vizuală să devină un suport al memoriei colective. Istoria

În ultimul an am descoperit tot mai multe proiecte muzicale din zona indie poetry rock, un teritoriu care adună voci puternic articulate poetic, dar care în același timp sunt și curajoase în felul prin care transformă fragilitatea în artă. Printre aceste proiecte este și cel inițiat de Paul Tihan, un artist care a adus recent la OM – Objects and Moods Gallery un concert acustic foarte aproape de intensitatea unui ritual. Chiar și o coardă de violoncel, ruptă accidental înaintea ultimei piese, a devenit parte din poveste, subliniind ideea că fragilitatea, fie ea a instrumentelor sau a oamenilor, este oricând o forță creatoare. Așadar, am stat de vorbă cu Paul despre singurătate, absențe, despre rolul tăcerii între două versuri și despre felul în care poezia muzicală poate fi uneori o formă de vindecare. Ceea ce cânți este plasat în zona de indie poetry-rock. Se spune că indie e o zonă de refugiu pentru cei care nu-și găsesc vocea în mainstream. Tu de ce ai ales acest limbaj artistic? Nu cred că a fost o teamă în a aborda zona mainstream, ci mai degrabă a fost natura zonei indie de a fi la îndemână, iar cu timpul, asta m-a făcut să rămân firesc în songwriting și direcție.  Muzica ta locuiește într-o zonă de graniță, între melancolie și luciditate. În ce măsură este suferința o condiție necesară pentru claritate artistică? Claritatea, mai mereu, vine din haos și împotmoliri, iar căderile și toate dimprejur pun mână de la mână înspre scrierea de piese. Suferința nu e o condiție, însă poate fi un imbold de a zidi anumite lucruri într-un cântec. Dacă versurile tale se scriu cu viață, nu cu cerneală, ce înseamnă pentru tine o viață trăită poetic? Unde se oprește confesiunea sinceră și unde începe performativul în muzica ta? O viață trăită poetic poate fi simpla conștientizare a prezentului și claritatea în simțuri și idei. Muzica mea mai mereu se împletește cu ce se întâmplă să trăiesc, să simt și să înțeleg.  Versurile tale par deseori scrise pentru cineva care nu mai e acolo. Dragostea nu este romanticizată, ci tensionată, poate chiar conflictuală. Ce înseamnă absența pentru tine și cum o transformi în prezență sonoră? Atunci când scriu cântece îmi dau seamă că scriu mult despre anii din urmă și mai puțin despre prezent. Acum e pace, e bine, însă îmi va lua puțin timp să mă obișnuiesc cu ideea și să scriu firesc în direcția asta. Absența și singurătatea sunt unelte de folos, însă am înțeles de curând că în singurătăți nu cresc rădăcini, și încerc să-mi urmez sfatul. Ce rol joacă tăcerea între două versuri? Este ea doar un respiro sau o parte esențială din discursul poetic? Joacă ambele roluri, deseori e doar ritmica lirică a cântecului, însă uneori capătă, poate mai mult sens decât unele cuvinte. Ce sunt pentru tine umbrele și nodurile: traume, amintiri, gânduri nerecunoscute? Ce înseamnă pentru tine florile galbene pe care le tot regăsim ca simbol? Sunt cumpenele cu care ne întalnim și cu care învățăm să trăim în pace, iar florile soarelui – în grai moldovenesc răsărite – reprezintă continuarea firească a primului material muzical din noile căderi am să adun tot zborul cu materialul NODURI. Inițial EP-ul trebuia să se numească RĂSĂRIT după cântecul cu același nume.  La concertul de la OM-Objects and Moods Gallery atmosfera a fost aproape ritualică, în ciuda rupturii de coardă, sau poate și datorită ei. Coarda violoncelistului Daniel Leancă s-a rupt exact înainte de ultima piesă. Cât de mult contează fragilitatea instrumentelor și a oamenilor în actul artistic? Ai interpretat momentul ca pe un accident banal sau ce ai învățat despre ascultători din acest concert acustic? Am mizat fix pe fragilitate și pe curajul de a exprima cât mai mult asta. Pentru mine și Daniel a fost o experiență nemaipomenită, acest turneu, ne-a unit între noi, dar și cu toți oamenii minunați care ne ascultă muzica și a creat punți noi spre care vom începe, de acum, să pășim.  Ce tăceri sau priviri îți rămân în minte după ce cobori de pe scenă? Spectrul de emoții este larg când privim de pe scenă și simțim alături de oameni. De cele mai multe ori fanii noștri trec prin tot soiul de stări, dar ce rămâne constant în memoria de lungă durată este bucuria și fragilitatea sinceră cu care ne întâlnim la concerte.  Există o filosofie personală a eșecului în muzica ta? Ce înseamnă pentru tine „a cădea”? Cât de des simți că poezia te ține pe marginea propriului abis? Personal, scrisul de cântece, orele în care scriu un cântec și versurile, sunt un soi de meditație, oră de psiholog, în care îmi analizez echilibrul, direcția și simțurile, și strict asta mă face să înțeleg multe despre mine, despre cum funcționează rotițele în interior. E o muncă ce mă face fericit și împlinit. Căderile au fost și sunt unele dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Am învățat să le îmbrățisez, să le desenez cu cretă un happy face și să le pun în mâini florile soarelui. Crezi că poezia muzicală poate vindeca sau doar înfrumusețează rana? Muzica și poezia vindecă și cu timpul, am descoperit că ăsta poate fi și un țel pe care să ți-l asumi – un sens mai mare decât dorința ta de a face artă. Cel mai bun exemplu personal a fost când am scris o pană ce mângâie pentru părinții mei. Care este acel vers, un soi de epitaf artistic, pe care l-ai lăsa în urma ta? Încă nu cred că l-am găsit. Fotografii de Andrei Popa (cea cu portretul lui Paul Tihan) și Anca Arambașa (ultimele două). 

Kamila Szejnoch este o artistă vizuală din Varșovia, cunoscută pentru intervențiile sale în spațiul public, acolo unde memoria și ironia se întâlnesc în forme neașteptate. În cadrul programului Reclaiming Post-Industrial Futures al EUNIC Romania, ea a venit la Petrila pentru o rezidență artistică desfășurată între 25 iulie și 10 august 2025. De ce Petrila? Pentru că în inima Văii Jiului patrimoniul industrial nu a fost înghițit de ruină, ci a fost transformat într-un teritoriu al imaginației colective. Fosta mină, închisă oficial în 2015, continuă să respire prin inițiativele Planeta Petrila și Valea Jiului Society, care au reușit să facă din acest loc un spațiu de memorie activă și regenerare culturală. În acest cadru încărcat de straturi istorice și sociale, Kamila a explorat ideea de „axis mundi” ca centru simbolic al unei comunități și a transformat un reper artistic al prezentului. Rezidența ei a fost atât un exercițiu de memorie, cât și o invitație pentru rescrierea legăturii dintre oameni, locuri și povești. Artista privește orașul ca pe un palimpsest: formele rămân, dar sensurile lor se pot rescrie, reactiva, ironiza sau transforma prin gesturi artistice. Sculptor la origine, dar atrasă mai degrabă de spațiul public decât de atelierul clasic, ea lucrează cu memoria locurilor și cu simbolurile care le locuiesc, iar intervențiile ei propun un dialog între trecut și prezent, între gravitate și ludic, între istoria vizibilă și straturile ascunse ale memoriei colective. Am vrut să vorbesc cu artista despre cum se rescriu sensurile spațiului urban, despre rolul jocului în arta publică și despre felul în care un sit post-industrial poate deveni un rezervor al viitorului. În intervențiile tale, obiectele își păstrează forma, dar își schimbă sensul. Este acesta un mod de a „reprograma” realitatea urbană? Putem să-i spunem „reprogramare” sau „rescriere” a realității urbane. Punctul meu de plecare este de obicei un spațiu public deja existent. În general, temele mele preferate sunt, în cele mai multe cazuri, istoria și simbolurile urbane sau naturale. În același timp, am nevoie de ceva tangibil ca punct de start. Aleg un anumit motiv sau obiect, atâta timp cât forma sa este suficient de interesantă pentru a provoca interacțiune. Este important ca locul sau forma selectată să aibă o semnificație – de exemplu culturală, istorică, simbolică. Mă raportez la un strat de sens care există deja și este important pentru oameni… sau, dimpotrivă, unul care a fost uitat. Apoi încerc să mă apropii de aceste straturi, să le actualizez sau pur și simplu să le readuc în memorie, adăugând ceva nou și contrastant – distinct față de stilul sau funcția lor originală. De aceea, cele mai multe dintre lucrările mele constau din două elemente principale: unul istoric, tradițional, deja fixat în forma sa, și unul mai contemporan, jucăuș, interactiv. Cum vezi relația dintre memorie și obiect: restaurezi povești vechi sau creezi altele noi? Ambele sunt importante. De obicei, scopul meu este să creez un proiect site-specific legat de o istorie și un context local; pentru că mă interesează „arta în context”, mai degrabă decât lucrările de artă în sine, încadrate într-un „cub alb”. Inițial sunt sculptor, am studiat la Facultatea de Sculptură din Varșovia. Dar ceea ce mă absoarbe este spațiul public și relația cu orașul, mai degrabă decât sculptura în sens tradițional. Totuși, încă gândesc într-un mod „sculptural”. Pornesc de la forme – am nevoie de ceva tangibil ca punct de pornire – pentru a găsi ulterior o dimensiune socială mai largă. Îmi place să caut straturi învechite ale trecutului, care au fost uitate. Aș spune că scopul proiectelor mele nu este doar un joc cu simboluri „demodate”, ci și readucerea lor în atenția publicului larg. Ce rol joacă umorul și ironia în deconstrucția structurilor vizuale și sociale înrădăcinate? Personal, îmi plac jucăriile, obiectele amuzante, culorile vii, gadgeturile. Cred că funcția de „jucăușenie” este inestimabilă. În plus, jocul și arta au multe în comun. Artiștii organizează „jocul” folosind tehnici specifice, iar jucăriile și proiectele artistice sunt modele ale realității. Dintr-o perspectivă mai profundă, jocul este foarte universal și, prin urmare, potrivit pentru spațiile publice. Este asociat cu plăcerea, libertatea, fericirea, copilăria, dar, de fapt, este important în fiecare etapă a vieții. Nu doar copiii se joacă – și adulții o fac, ca să nu mai vorbim de animale. Cred că este un atavism pozitiv, dar și un instrument care poate fi folosit pentru a anima spații, a promova integrarea socială sau chiar a aborda probleme dificile. Desigur, o istorie tragică sau o statuie copleșitoare nu pot fi neutralizate peste noapte, dar spiritul jucăuș are o anumită putere dezarmantă. Cuvântul „dezarma” vine de la „armată”, dar îl putem folosi și într-un alt sens, spunem de exemplu „zâmbet dezarmant” sau „farmec dezarmant”. Crezi că spațiul public are nevoie de un „drept la ficțiune” la fel de mult cum are nevoie de infrastructură? Da, omul este o ființă simbolică. Avem nevoie de cultură, de limbaj verbal și vizual, de simboluri – într-un cuvânt – de un anumit nivel de abstractizare. În spațiul public, artistul este mai degrabă un arheolog al prezentului sau un constructor de mitologii urbane? În spațiul public, artiștii pot funcționa simultan ca arheologi și constructori. Artiștii au strategii diverse, astfel încât proporțiile pot diferi – când vine vorba de formă și conținut. Personal, îmi place să folosesc elemente, formate și stiluri care sunt deja prezente într-un loc dat. Nu creez de fapt estetici proprii, ci mai degrabă folosesc formate care există deja în jurul meu. Găsesc forme ready-made și le introduc într-un alt context. Într-un spațiu post-industrial, zidurile păstrează urme și tăceri. Cum ai lucrat cu aceste tăceri? Cum abordezi artistic un loc abandonat sau radical transformat, comparativ cu unul încă activ? Lucrul cu structurile abandonate presupune ascultarea istoriei ascunse sau descoperirea memoriei colective. Putem să o comparăm cu „ascultarea unei scoici de mare”. Putem adăuga elemente noi care rezonează cu urmele existente sau le contrastează, creând o punte între trecut și prezent. Pe de altă parte, locurile active implică o interacțiune directă sau un dialog cu mediul și oamenii actuali. Poate arta fi

Am văzut de curând Cei patru fantastici: Primii pași și a durat ceva de la avanpremiera din România până azi să scriu ceva fiindcă am tot simțit că nu am ce. Apoi, mi-a trecut prin feed un articol scris de Mihai Tița, în care încă din titlu spunea despre acest film că este fantastic de mediocru. Așadar, a durat puțin să fac și eu ordine în impresii și să mă gândesc dacă are sau nu sens să scriu despre un film în timpul căruia îmi planificam activitățile rămase pentru restul zilei. Cei patru fantastici: Primii pași se anunța a fi un film cu și despre familii, și este. Nu mă așteptam să bubuie la nivel intelectual cei din sală, dar totuși, cu galaxii și artificii retro, unde s-a încercat, cu o solemnitate a exagerării emoționale să ni se vândă mai mult ambalajul decât nucleul narativ, parcă mă mai așteptam la ceva. Filmul vine cu o estetică retro-futuristă, lucru care nu-mi displace. Costumele, paleta cromatică fac din cadre un muzeu al kitsch-ului futurist, ca o petrecere vizuală pe care Marvel pare să o stăpânească din ce în ce mai bine în lipsa unui fir narativ serios. Nu știu de ce atâția critici laudă acest tablou al falsei opulențe și îl consideră un retro-futuristic reboot sau mai rău, spun că arată absolut superb. Pentru mine, nici vizual, nici ca emoție, nici ca fir narativ nu a reușit să miște nimic.  Silver Surfer, așa cum apare în noul film, era personajul care mă intriga cel mai mult. Vizual, este un personaj bine lustruit, dar narativ e un fel de metaforă abandonată. Julia Garner îi dă o prezență spectrală, de entitate suspendată între uman și inuman, undeva între victima destinului cosmic și agentul răului absolut. Silver Surfer e un personaj fascinant pentru că este mesagerul lui Galactus, adică sclavul unui zeu devorator de lumi, dar și un fel de Prometeu negativ, care aduce vestea focului și a stingerii lui totodată. E figura clasică a intermediarului, condamnat, o simplă voce frumoasă, dar fără un discurs propriu. Din punctul ăsta de vedere, personajul devine imaginea perfectă a cinema-ului Marvel actual în care avem un mare gol scenaristic. Ironia e că, vizual, Silver Surfer e poate cea mai reușită creație digitală din tot filmul. Și aici ajungem la un paradox estetic: cu cât chipul său arată mai curat, cu atât sensul personajului devine mai tulbure. Iar asta e exact problema imaginii cinematografice contemporane, unde suprafața e atât de strălucitoare, încât nu mai reflectă nimic altceva decât tehnica prin care s-a ajuns la ea. Silver Surfer devine, deci, un simulacru sau surfer al pixelilor. Iar dacă Galactus, uriașul colosal, ne inspiră spaima originară în fața sublimului teribil, Silver Surfer ar trebui să ne emoționeze prin ambivalența sa tragică. Dar filmul o reduce la rolul de mesager cosmic care arată bine, dar livrează fast-food narativ. De aici apare ironia finală: cel mai bine construit personaj digital din film e și cel mai gol de conținut. Un zeu minor condamnat să ne amintească nu de drama cosmică, ci de drama filmului cu supereroi din prezent. S-or fi făcut sacrificii pentru imagine, ca de obicei, dar o imagine nesusținută de un fir narativ este doar praf în ochi și am cam ajuns să spun asta după fiecare nou film Marvel. În multe articole bazate atât pe trailer, cât și pe impresiile post vizionare, se pune accent pe profunzimea emoțională, însă aceste valențe ale lumii interioare specifice personajelor nu sunt mare lucru. Ok, avem anxietăți paternale (Reed), Sue, fiind însărcinată le are pe ale ei, dar apelul la emoție se face exclusiv printr-un melanj sentimental unde nimic nu are o rezonanță reală. Nici vreo superputere, cu adevărat. În ciuda review-urilor pozitive, pentru mine filmul ăsta este un eșec care nu ar fi trebuit să supraviețuiască criticii. Aș acuza producătorii pentru plictiseală, pentru senzația că mă uit la un lung trailer și că aproape două ore din viața mea au fost sacrificate în speranța că se va întâmpla ceva în afara slabei acțiuni care a fost previzibilă încă din expozițiune.  Cei patru fantastici: Primii pași e un film care pare mai interesat să-ți arate că poate să te emoționeze, decât să te lase efectiv emoționat. E un spectacol fad cu un schelet narativ gol, nici măcar cu un haos controlat. Totul e steril, de la scenariu la vizual, iar partea cu declanșarea emoțiilor, care e premeditată, nu face decât să scadă și mai mult interesul. Așadar, nu mi-a plăcut deloc. A fost o demonstrație de stil, cu camere, costume și efecte, cu un apel la emoție lipsit de ancoră și cu un scenariu mai subțire decât necesitau cele aproape două ore de film. Chiar și pentru o duminică în care nu aveam ceva musai de făcut, a fost o mare pierdere de vreme care m-a convins că foarte greu voi mai da șanse următoarelor filme Marvel.

Am crescut, la fel ca alții, la începutul anilor ’90, cu muzica Danei Marijuana. Versurile ei sunt acum poate doar un tiraj emoțional, o amintire a cartierului și cam atât. Muzica hip hop era încă un teritoriu în mare parte masculin și totuși Dana Marijuana a devenit prima voce feminină care a spart cutia genului în această lume a hip hop-ului. Sub numele real Dana Coteanu, Dana Marijuana și-a construit cu curaj cariera în scena underground și a colaborat de timpuriu cu B.U.G. Mafia și apoi cu La Familia, iar albumul ei, Cea mai fidelă fată (2000), a marcat un început revoluționar pentru acest gen în România.  Povestea ei nu este doar despre ritm și rimă, ci și despre luptă, cu presiuni sociale și stigmatizare care au amenințat să definească și să înfrângă imaginea unei artiste atât de autentice. A intrat în muzică la 14 ani, a fost inițiată în scenă de bărbați, a suferit dezamăgiri în industrie, dar mereu a știut să spună ceva despre sine, despre generație și despre realitățile ignorate. Eu i-am urmărit evoluția și tocmai de aceea mi s-a părut firesc să existe acest interviu despre istorii de stradă, emoții brute și alegerile care au schimbat traiectorii. În anii ’90, când hip hop-ul românesc era încă un teritoriu destul de neexplorat, ai fost una dintre primele voci feminine care și-au făcut loc în această lume, până atunci dominată de bărbați. Ai rămas în memoria scenei prin versurile directe și printr-un timbru inconfundabil, dar și prin puterea de a-ți spune povestea în propriile cuvinte, fie pe scenă, fie în paginile unei autobiografii, la care o să revin mai târziu. Cum vezi astăzi locul femeii în această lume a hip hop-ului, atât la noi, cât și pe scena internațională? Hip hop-ul este o nișă muzicală care încă are putere pentru generațiile noi, atât noi, cât și cei din afară am lăsat și lăsăm în continuare mesaje bine definite din propriile vieți, fiind exemple pentru cei care ne ascultă, sunt categoria care se regăsesc în ritmul și în mesajele transmise din suflet de către noi. Hip hop-ul a fost perceput mult timp ca un spațiu masculin, direct și dur. Cum ai găsit propriul ton și limbaj în acest context? Crezi că există o sensibilitate aparte pe care o aduce o femeie în muzica hip hop, care nu poate fi reprodusă de un artist bărbat? Nu mi-a fost greu să cânt sau să fiu din lumea masculină, am crescut printre băieți, mi-a plăcut să învăț de la ei comportamente, stiluri, caractere, m-au apreciat și ei și m-au susținut. Privind în urmă, la începuturile carierei, nu era vorba doar despre talent, ci și despre acceptare într-un cerc restrâns și sceptic față de prezența feminină. În anii de început, ce a fost mai greu: să fii acceptată ca femeie în hip hop sau să fii recunoscută ca artist autentic, dincolo de gen? Pentru mine a fost ambiția de a transmite mesajele muzicale la cât mai multă lume. Pe lângă versuri și muzică, ți-ai scris povestea de viață într-o autobiografie apărută mai devreme decât s-ar fi așteptat mulți. De ce a fost acela momentul potrivit? Eram în punctul în care mă urmăreau amintirile și nu puteam să trec de acel prag, am hotărât să le scriu, să le dau mai departe pentru a mă elibera, îmi veneau în minte întrebări multe despre propria persoană, așa am reușit să răspund la toate întrebările care nu îmi dădeau pace. Cum vezi legătura dintre scrisul autobiografic și scrisul versurilor? Îți folosești aceleași mecanisme interioare în ambele procese? Atunci când faci versuri intervine creația în funcție de subiectul pe care vrei să îl transmiți, e un mecanism creier-inimă. Când scrii o carte, o biografie, te întorci în timp și povestești exact cum ai perceput momentele marcante din viața ta, de când te naști până la editarea cărții. O să am și al doilea volum, încă strâng informații, iar pe plan muzical am de gând să scot două albume. Anii au adus și momente de colaborare aparte, dintre care unul a rămas cu totul special: înregistrarea unei piese alături de fiica ta. Ce ți-ai dorit să transmiți prin această colaborare? Colaborarea principală încă nu a avut loc după părerea mea, au apărut amândouă fiice în clipurile mele, în piesa Hei și în piesa Tot o familie, dar dorința mea mare este să fac o piesă cu trei strofe în care să cântăm toate trei. O să îmi îndeplinesc la timpul potrivit și această mare dorință. Crezi că un artist poate să predea ștafeta creativă generației următoare sau arta rămâne mereu un drum personal, care nu se transmite direct? Orice meserie se poate transmite și nu numai, fiecare este un reprezentant al stră-stră-străbunicilor, avem informații în ADN unde bineînțeles, ce adaugi ca informații se transmite la copiii tăi, apoi copiilor copiilor tăi. În urmă cu câțiva ani, ai anunțat public că te retragi definitiv din muzică, dar publicul continuă să se întrebe dacă acea decizie mai este, totuși, bătută în cuie. Ce ar putea să te facă să te întorci pe scenă sau în studio? Tot timpul când am vrut să mă retrag, a intervenit câte ceva astfel încât să nu mă las, acum sunt convinsă că nu am cum să mă las și nu mai vreau, ideea este că nu e ușor, deși pare ușor. Cum ar arăta, în viziunea ta, o revenire muzicală care să aibă sens și pentru tine, și pentru public? Am în plan ca pe toate piesele mele să le pot mixa din postura de DJ. Proiectul o să se numească Noapte cu Marijuana. În acest timp, hip hop-ul s-a schimbat radical, trecând tot mai mult de la protest social și poveste de cartier la un produs de divertisment global, de masă. Ce crezi că a câștigat și ce a pierdut pe parcurs? Da, este adevărat, asta înseamnă că nemulțumirile sunt mai puține și ca artist e o lege să nu ai treabă cu politicul, cel puțin asta știu eu și o respect.

Acest interviu cu Alfred Schupler pornește dintr-o curiozitate cultivată în vreo 10 ani, prin contactul direct cu numeroasele sale proiecte artistice. Pe unele dintre ele le-am văzut de la distanță, pe altele le-am trăit din interior. Fie că documentează urmele războiului, memoria transgenerațională sau fragilitatea legăturilor dintre estetică și etică, demersul său artistic mi s-a părut mereu o formă complexă de dialog cu realitatea, dar și cu limitele percepției atât de flexibile. Mi s-a părut necesar să vorbesc despre aceste lucruri mai direct, într-un dialog prelungit dincolo de un simplu apel telefonic, astfel încât să urmăresc atât procesul creativ, cât și tensiunile, dilemele și responsabilitățile pe care le presupune o artă născută în proximitatea traumelor colective. În unul dintre proiectele tale fotografice, Meremetisi, documentezi peisaje distruse și urme ale războiului din Serbia, fotografiate în alb-negru pentru a păstra un caracter memorial. Cum vezi, după două decenii, tensiunea dintre frumusețea imaginii și oroarea pe care o ascunde? Trecerea timpului nu atenuează cu adevărat tensiunea dintre frumusețea imaginii și oroarea pe care o ascunde, dar o transformă într-o experiență fenomenologică, o întâlnire vie între trecut și prezent, între ochiul fotografului și memoria locului. Această tensiune nu este doar o opoziție statică, ci un dialog continuu, în care imaginea, prin alb-negru, devine un spațiu al înțelegerii și al evocării. Experiența mea artistică s-a maturizat odată cu evoluția mea umană, iar fotografia capătă astfel un statut de fenomen: nu doar un document, ci o deschidere spre trăirea și înțelegerea complexă a unui trecut încă prezent. În 1999, când „bântuiam” prin Serbia în plin război, eram un tânăr entuziast, trăind o experiență intensă – o prezență totală în mijlocul unei realități copleșitoare, în care fiecare imagine capturată devenea o punte între mine și locurile încărcate de suferință. Această întâlnire între eu și realitate a fost un eveniment al percepției și al înțelegerii care a deschis orizontul meu către complexitatea umană și istorică a conflictului. Ulterior, alte misiuni în zone de conflict mi-au schimbat modul de a trăi aceste fenomene, iar impactul emoțional s-a nuanțat, dar nu a dispărut; a rămas o prezență vie, o tensiune între luciditate și emoție, care continuă să mă provoace și să tulbure echilibrul interior.” Ai pornit proiectul de la o viziune optimistă, kantiană, despre război ca element nobil al naturii umane, dar în timp perspectiva ta s-a apropiat de una mai critică. Ce te-a făcut să schimbi acest unghi filosofic? Schimbarea a survenit în momentul în care am realizat că războiul din Serbia nu a fost doar un eșec al diplomației sau un caz izolat la granițele României, ci expresia unui „algoritm” profund înrădăcinat în natura umană. Istoria este presărată cu conflicte sângeroase, dovadă a incapacității omenirii de a găsi soluții pașnice de conviețuire. Înțelegerea acestui mecanism a erodat treptat perspectiva mea inițială, mai idealistă. Probabil că și studiile de filosofie din cadrul masteratului IAFC au contribuit firesc la această schimbare de perspectivă, adăugând o dimensiune critică și mai lucidă reflecției mele asupra războiului. În fotografiile tale, violența devine „militarizată estetic”. Crezi că această estetică poate funcționa ca o formă de cunoaștere sau riscă să fie o normalizare a violenței? Este o întrebare la care nu pot oferi un răspuns definitiv, deși tind să cred că ne îndreptăm nu doar spre o normalizare a violenței, ci chiar spre banalizarea ei. Trăim într-o lume saturată de conflicte, iar mass-media și rețelele sociale contribuie decisiv la această supradoză vizuală. În acest context, empatia se erodează, iar mecanismele noastre de protecție emoțională – acei „anticorpi” ai umanității – riscă să se atrofieze. Astfel, ceea ce odinioară provoca revoltă sau compasiune devine parte dintr-un zgomot de fond pe care îl ignorăm aproape reflex. Așa cum spunea Susan Sontag în Despre fotografie: „Fotografiile pot face realitatea să pară inevitabilă și pot, prin aceasta, să o desensibilizeze.” Această idee reflectă exact riscul pe care îl implică expunerea continuă la imagini de violență – nu doar o simplă informare, ci o potențială amortizare a simțurilor și a răspunsurilor emoționale. Dubla expunere a timpului și a memoriei este una dintre particularitățile proiectului: imaginile din timpul războiului sunt puse în dialog cu replici fotografice realizate 20 de ani mai târziu. Cum se schimbă sensul unei imagini de război atunci când este recontextualizată după atâta timp? Recontextualizarea imaginilor după două decenii activează în primul rând dimensiunea lor documentară. Multe clădiri și fabrici distruse de bombardamente au fost reconstruite complet, oferind o nouă perspectivă vizuală, aproape desprinsă de trauma inițială. În anumite locuri, nimic nu mai trădează prezența războiului din 1999. În altele însă, ruinele au fost conservate deliberat și pot fi vizitate și astăzi, ca o memorie vie, neiertătoare. În volumul Meremetisi am urmărit tocmai această dinamică: de la dispariția urmelor până la relicvele păstrate ca avertisment. Sunt imagini care, dincolo de estetică, poartă un mesaj sfâșietor către viitor. Așa cum observa Roland Barthes în Mitologii, „Imaginea este un text care poate fi citit în moduri multiple, iar sensul său nu este niciodată fix, ci mereu dependent de contextul în care este plasată”. Această idee ne ajută să înțelegem că schimbarea contextului temporal și spațial în care vedem o fotografie de război transformă nu doar percepția noastră, ci și semnificația profundă a imaginii. Dacă fotografia este o oglindă a responsabilităților internaționale care nu reușesc să mențină pacea, crezi că arta poate funcționa ca un act de reparație morală sau este mai degrabă o arhivă vizuală? Înainte de orice, fotografia de război poartă un caracter documentar esențial. Datorită implicării unor fotografi precum Robert Capa, avem astăzi imagini fundamentale – de la debarcarea trupelor aliate în Normandia, în 1944, până la celebra fotografie Falling Soldier, realizată în 1936 în timpul Războiului Civil Spaniol. Arhivele vizuale s-au construit prin curajul unor oameni care și-au asumat riscuri enorme pentru a fixa în memorie ceea ce altfel s-ar fi pierdut. Pe de altă parte, anumite imagini – precum cele din războiul din Vietnam – au avut un impact direct asupra opiniei publice, generând proteste de amploare și contribuind la scurtarea conflictului. Cred cu tărie

Ajuns la cea de-a XV-a ediție, festivalul Classics for Pleasure a devenit nu doar un reper constant în peisajul cultural local, ci și o dovadă că muzica clasică poate ieși din sălile de concert și din rigorile protocolului, păstrându-și totodată profunzimea și puterea de a emoționa. Într-un climat economic instabil, în care cultura este adesea pusă la colț, Classics for Pleasure continuă să crească, susținut de o viziune curajoasă, o echipă dedicată și un public care revine an de an, transformat de experiență. Am stat de vorbă cu Roxana Diochețanu de la Asociația Elite Art, despre cum se ține în viață un proiect atât de amplu, ce înseamnă să lucrezi cu memoria muzicală fără a o transforma într-un muzeu sonor, cum colaborează artiștii cu spațiile în care cântă și despre ce urmează dincolo de această ediție aniversară. Un interviu despre limite, entuziasm și efort, dar mai ales despre cum, în spatele fiecărei seri de concert, se ascund zeci de decizii, planuri și povești care nu se văd din public, dar fără de care muzica nu ar putea să ajungă la toți. Classics for Pleasure a ajuns anul acesta la cea de a XV-a ediție. Ce emoție domină după un astfel de parcurs longeviv și care au fost cele mai mari provocări? Le-ați transformat în oportunități? După cincisprezece ediții, cu sinceritate spun că domină entuziasmul, un etuziasm că muzica clasică este, într-adevăr, pentru toată lumea și nu doar pentru un anumit tip de public. Am văzut asta seară de seară, oameni de vârste și categorii diferite care s-au regăsit în aceeași experiență muzicală. Acest lucru ne dă curaj să mergem mai departe. Dincolo de orice dificultate, rolul nostru, pe care ni-l asumăm cu atâta satisfacție, este să ținem această poartă deschisă. Evident, fiecare ediție a venit cu provocările sale, iar una recurentă, și pe care ne așteptăm să o întâmpinăm în continuare, este susținerea financiară. Cu toate acestea, indiferent de climatul incert în care ne desfășurăm, dorința de a ajunge la acel entuziasm ne-a făcut să muncim și mai mult și să inventăm soluții pentru că lupta pentru cultură, în contextul actual, este o luptă de uzură. Ce înseamnă să organizezi un festival care lucrează cu memoria, atât a muzicii clasice, cât și a edițiilor anterioare? Cât de importantă este relația cu spațiul (arhitectura, acustica, încărcătura istorică a locului)? Devine spațiul un „personaj” al festivalului? Memoria muzicală nu este doar despre a omagia trecutul, ci despre a educa și a transmite. Anul acesta, concertul Proms of Delight, care a încheiat festivalul, a fost gândit ca o lecție de istorie vie, anticipând marile aniversări ale anului 2025, mai exact, 200 de ani de la nașterea lui Johann Strauss II, 150 de ani de la moartea lui Georges Bizet, 70 de ani de la moartea lui George Enescu și 50 de ani de la dispariția lui Dmitri Șostakovici. Practic, memoria devine acest fir invizibil al festivalului, iar spațiile, programele muzicale și artiștii se întâlnesc pentru a o reactiva. Muzica clasică respiră prin fiecare interpretare, iar spațiul este un element indispensabil. Ediția aceasta am simțit-o foarte puternic în Biserica Romano-Catolică Sf. Ursula, un loc minunat care vine însă cu o acustică foarte diferită față de o sală de concert. Asta i-a provocat pe bursierii programului Tinere Talente al Fundației Regale Margareta a României, Julia Coteanu (violoncel), Emma Gherganu (flaut), Emilia Tudorache (soprană), Ioan Bănescu (chitară) și Sabin Bănescu (pian), să învețe să colaboreze cu spațiul, nu să lupte împotriva lui, și au reușit cu desăvârșire. În schimb, în Piața Mare, ne aflăm într-un alt tip de dialog cu spațiul, unul deschis, care îți oferă un public mult mai numeros, o încărcătură istorică impresionantă, dar care vine cu provocarea sunetului care trebuie amplificat și direcționat corect pentru ca muzica să ajungă la toți cei prezenți. Cu alte cuvinte, spațiul îți impune reguli diferite, de aceea am învățat că nu trebuie tratat ca decor, ci ca un „personaj” cu care pornești la drum. Cum menținem patrimoniul muzicii clasice viu, fără a-l transforma într-un muzeu sonor? Există un moment din această ediție care te-a marcat personal, dincolo de rolul pe care l-ai avut în organizare? Cred că reușim să păstrăm patrimoniul muzicii clasice viu atunci când îl scoatem din zona de protocol și îl aducem, pur și simplu, în viața oamenilor. Acest lucru ne este confirmat de cele mai multe ori din interacțiunea cu publicul. Dincolo de tot ce înseamnă organizare, a fost un moment legat de o doamnă în vârstă care vine, fără excepție, la fiecare ediție a festivalului. Stă mereu în primul rând, ne așteaptă în backstage pentru autografe și ne susține cu o loialitate greu de descris. Anul acesta am vrut să îi spunem, public, mulțumesc. I-am oferit un buchet de flori și, cu ajutorul prezentatorilor și al echipei tehnice, am reușit ca ea să apară pe ecranul de pe scenă, pentru a o prezenta întregului public. Chiar a fost un moment în care am simțit că toată munca noastră are cu adevărat sens. Tocmai de aceea, festivalul nu se transformă într-un „muzeu sonor”, pentru că el trăiește prin oameni, prin cei care iubesc muzica atât de mult încât îi dau, an de an, motive să meargă mai departe. Cum sunt negociate, în culisele Classics for Pleasure, idealul artistic și constrângerile logistice și financiare? Idealul artistic este punctul de plecare al fiecărei ediții, însă, adevărul este că, în spatele lui, se află o balanță care oscilează între dorință și posibilitate. Un festival de anvergura Classics for Pleasure înseamnă o structură logistică și financiară complexă, într-un context economic instabil, în care costurile neprevăzute apar inevitabil. Pentru fiecare ediție pornim de la un buget realist, raportat la resursele pe care reușim efectiv să le atragem. Un sprijin important și constant este oferit de Primăria Municipiului Sibiu, care ne susține în mod direct, însă această finanțare nu acoperă toate nevoile festivalului, de aceea, finanțatorii și partenerii privați devin absolut vitali pentru existența festivalului. Cum negociem aceste paliere? Real vorbind, este greu și frustant de cele mai

Există artiști recognoscibili prin stilul care le devine semnătură, dar există și artiști care se caută mereu pe dinăuntru, lăsându-se schimbați cu fiecare lucrare. Lavinia Oniciuc face parte din această a doua categorie, cu o prezență lucidă, vulnerabilă, capabilă să vadă în pictură nu doar o formă de expresie, ci și o formă de cunoaștere de sine. Am descoperit în portretele artistei chipuri cu ochii închiși și o liniște care pare că nu este de aici. De aceea, am vrut să vorbesc cu Lavinia Oniciuc despre curajul de a nu te fixa într-o formulă, despre tensiuni și spațiul pentru resemnare sau, după caz, pentru redescoperire. Artista este totodată parte din campania „Artiștii creează. Tu îi susții”, un demers inițiat de Asociația Elite Art, dedicat susținerii tinerilor artiști, implicit promovării artei ca formă accesibilă de expresie și implicare socială. Campania este construită pe ideea că arta nu trebuie să fie un privilegiu rezervat doar unei anumite categorii sociale, ci un catalizator al sensibilității, un element care înfrumusețează viața cotidiană și un mijloc prin care comunitatea poate investi în viitor. În portretele tale, chipurile cu ochii închiși sugerează un dialog interior. Crezi că adevărata cunoaștere a lumii începe cu un act de autocunoaștere? Ce ai descoperit despre tine prin pictură? Da, am văzut că persoanele care înțeleg, cât de puțin, ce se întâmplă cu ele, care își înțeleg limitele, își conștientizează părțile negative sau pozitive și care încearcă să facă o schimbare spre bine cu acele părți mai puțin plăcute, ajung niște oameni echilibrați și pot gestiona viața în toate aspectele ei, iar asta desigur că duce și la o cunoaștere mai amplă a lumii.  Despre mine, în pictură, am aflat că nu pot fi mereu același om. Mi-am dat seama că nu am un stil standard de a fi sau de a picta, ci virez spre vreo trei stiluri. După o perioadă în care am lucrat mai detaliat, cu treceri insesizabile, în straturi succesive de culoare, cu o cromatică mai sobră, simt nevoia să renunț la asemenea abordări la următoarele lucrări și încep să folosesc tușe mai libere, mai spontane, o pictură alla prima, cu zone mai păstoase sau transparente și o cromatică mai luminoasă. Cum reușește un portret să vorbească despre o prezență umană dincolo de ceea ce se vede? Unde se termină reprezentarea și începe revelația? Cred că prin energia pe care un om o transmite prin simțirea și gândurile sale, acestea parcă zic mai mult decât cuvintele sau chiar expresivitatea facială. Bineînțeles că un portret pictat nu transmite direct asta, însă se poate sugera prin culoarea locală a ansamblului, dinamica tușelor, tipurile de contraste folosite sau nu, transparența sau opacitatea culorilor, toate acestea contribuie la conturarea unui caracter, a acelei prezențe pe care artistul o vede dincolo de aparența înfățișării. Revelația nu este ceva ce poate fi conștientizat sau impus de artist. Nu știu când începe, dar am observat că pentru a putea avea loc, trebuie să i se facă puțin loc. Mai precis, sunt niște factori sau atitudini precum libertatea în exprimare, autenticitatea/sinceritatea, detașarea progresivă de model și perseverența care ajută în acest sens, însă revelația este acel „element x” care le unește pe toate cele enumerate și le însuflețește la un moment dat. Ai spus într-un interviu că în peisaje cauți stări de resemnare, detașare, contemplare. E natura un refugiu sau un teren fertil pentru confruntarea cu propriul sine? De obicei, natura ne ajută să ne detașăm chiar și de noi, de partea întunecată, de tot ce acumulăm negativ. Lucrezi mult cu tranziții subtile între lumină și întuneric, între zgomot și tăcere. Ce înseamnă pentru tine granițele și momentele de trecere, în artă și în viață? Prin intermediul artei am deslușit, într-o oarecare măsură, înțelesul acelor treceri care se aplică și vieții obișnuite. Când mă aflam la început cu pictura, am trecut prin niște etape extreme – de la treceri bruște la treceri mult prea fine. A fost nevoie să treacă ceva mai mult timp ca să înțeleg că o limitare înseamnă un moment de cugetare, de reflecție, de întrebare, iar apoi de aplicare a unei decizii echilibrate și potrivite contextului. În viață, asta e foarte greu de aplicat, pentru că totul decurge cu viteză, dar încerc să țin cont de această măsură de mijloc și de acel timp al reflecției. Cum arată curajul în viața unui artist aflat la început? Ce te-a ținut în lumea artei și ce criterii folosești ca să deosebești ce e autentic în artă de ceea ce este pur decorativ? În lumea artei m-a ținut firea mea care nu e structurată spre altceva, din păcate sau din fericire, nu știu. A fost o perioadă când mi-am dorit să mă îndepărtez de artă, dar simțeam că îmi lipsește ceva, că o căutam mereu. Prin artă pot să fiu cu adevărat eu, să transmit ce simt, să vorbesc clar prin culori și tușe, să mă descarc pe o pânză și apoi să pot respira liniștită, deci e o nevoie personală, în primul rând. M-aș simți foarte slabă fară pictură. Dar ca orice om, înainte de meserie, trebuie să trăiască prin ceea ce face, iar ivirea unor oportunități mi-a fost de mare folos ca să pot continua cu arta. În ceea ce privește autenticitatea unei lucrări, eu o raportez întâi la artist. Bineînțeles că nu putem ști ce e în interiorul unui om, dar dacă el e sincer, autentic și nu caută să fie doar în trend, se va vedea ușor pe o creație artistică. Cum ți-a influențat parcursul artistic câștigarea concursului #FRESH organizat de Elite Art Gallery? Ți-a schimbat în vreun fel încrederea în direcția în care mergi? Care a fost cel mai valoros lucru pe care l-ai câștigat în urma participării la acest concurs? Da, m-a ajutat mult! Eram atunci în perioada în care nu mai aveam mari speranțe, deja trimisesem portofoliul la mai multe galerii, însă fără vreun răspuns, și nici măcar atunci când am fost anunțată că mă aflu pe lista celor 4 câștigători, nu credeam că mi-ar fi

Într-o lume în care muzica clasică e adesea privită ca un bastion al disciplinei și al perfecțiunii, mezzosoprana Alexandra Dumitrache reușește să deschidă o altă ușă: cea a autenticității trăite, a emoției filtrate prin rigoare, a vocii ca punte între lumi. Anul acesta, Alexandra Dumitrache a urcat pe scena festivalului, confirmând încă o dată că muzica poate spune ceea ce cuvintele nu vor reuși niciodată pe deplin. Mezzosoprana și-a construit parcursul cu rigoare, ceea ce a condus la o listă impresionantă de premii obținute la concursuri naționale și internaționale, de olimpiade și gale de excelență. A interpretat rolul lui Hänsel pe scena Operei Comice pentru Copii și a cântat sub bagheta unor dirijori precum Tiberiu Soare sau Adrian Suciu, confirmând versatilitatea și maturitatea sa artistică. În 2025, Alexandra a devenit bursieră a Fundației Regale Margareta a României. Dincolo de toate aceste reușite, tensiunea dintre fragilitate și forță, dintre idealism și realitate, dintre eșec și reușită a fost, până la urmă, elementul declanșator al acestui dialog pe care l-am avut cu solista.  Muzica clasică este percepută adesea ca un teritoriu al tradiției și al disciplinei. Cum îți găsești libertatea interioară în această arhitectură riguroasă a sunetului? Cum îți ancorezi autenticitatea într-un domeniu unde perfecțiunea tehnică este adesea mai vizibilă decât trăirea? Este adevărat că muzica clasică vine cu o moștenire vastă de rigoare, structură și reguli. Dar tocmai în această arhitectură clară găsesc libertatea interioară. Disciplina tehnică nu este un impediment, ci o ocazie în care expresia personală poate deveni mai clară, mai concentrată. Autenticitatea mea vine din felul în care înțeleg și simt o partitură, din relația personală cu textul, cu personajul, dar și cu energia publicului. Chiar și atunci când lucrez la perfecționarea unei fraze, nu o fac doar pentru acuratețe, ci pentru comunicarea sinceră cu ascultătorul. Pentru mine, perfecțiunea tehnică este foarte importantă și necesită multă muncă, însă nu e scopul final, ci un mijloc prin care pot ajunge la adevăr, la emoția reală, trăită și transmisă.  Cum definești vocația într-o lume în care totul pare temporar?  Pentru mine, vocația este ceva ce simt chiar și atunci când totul pare nesigur sau se schimbă în jur. Nu e doar o alegere, ci un fel de chemare care revine mereu, indiferent cât de greu este. Muzica mă face să mă simt întreagă, prezentă, vie. Chiar dacă lumea e grăbită și totul pare temporar, legătura mea cu muzica rămâne constantă, iar pe scenă timpul pare că se oprește mereu în loc.  În repertoriul de mezzosoprană există multe personaje sfâșiate între putere și fragilitate. Cum reușești să transmiți nu doar partitura, ci și conflictul emoțional profund al acestor voci?  Personajele de mezzosoprană au adesea o forță interioară mascată de durere, sau invers, o fragilitate ascunsă sub aparența de control. Ca să pot transmite cu adevărat acest conflict, nu mă opresc la partitură. Mă gândesc la ce trăiește personajul, la ce ascunde, la ce nu poate spune. Încerc să simt eu însămi acele emoții înainte de a le cânta, să le las să treacă prin mine. Mă ajută mult și faptul că, fiind o voce „intermediară” între soprană și contraltă, pot colora cu mai multe nuanțe emoționale, cum ar fi: o tensiune, o slăbiciune, o revoltă mocnită. Când vocea se întâlnește cu adevărul interior al personajului, atunci muzica devine cu adevărat vie.  Ce înseamnă să fii artist în România de azi? Cât este idealism și cât este realitate? Să fii artist în România de azi înseamnă să mergi pe un drum frumos, dar plin de provocări. Idealismul e ceea ce te face să începi, adică dragostea pentru muzică, dorința de a transmite ceva profund. Realitatea, însă, vine cu multe obstacole: lipsa de finanțare, puține oportunități, presiunea de a te afirma într-un mediu competitiv. Și totuși, cred că fără idealism nu ai cum să reziști. E nevoie de pasiune, răbdare și credință în ceea ce faci. În ciuda dificultăților, publicul românesc e receptiv și sincer, iar când reușești să atingi pe cineva cu vocea ta, tot efortul capătă sens.  Care este relația ta cu eșecul: îl privești ca pe o disonanță, ca pe o pauză, sau ca pe o notă necesară? Dar relația cu succesul? Cât de importantă este susținerea artiștilor prin intermediul burselor și al premiilor? Eșecul, pentru mine, nu e o oprire, ci o parte din muzică, aș putea spune chiar o disonanță care, la un moment dat, se va rezolva. Nu îl privesc cu frică, ci ca pe o etapă firească. De multe ori, din greșeli am învățat mai mult decât din reușite. M-a ajutat să mă cunosc mai bine, să devin mai atentă, mai ambițioasă. Cât despre succes, încerc să nu-l văd ca pe un punct final, ci ca pe o confirmare temporară. E foarte frumos, dar nu trebuie să te definească. Pentru mine, succesul real e atunci când cineva din public pleacă mișcat, cu o emoție vie. Bursele și premiile sunt esențiale, mai ales pentru artiști tineri. Ele nu înseamnă doar sprijin financiar, ci încredere. Într-o lume atât de instabilă, un astfel de sprijin poate însemna diferența între a continua și a renunța. Te face să simți că munca ta este văzută, că e cineva care crede în tine înainte ca tu să ajungi cat mai sus posibil. Se spune că muzica clasică vorbește o limbă universală. Care sunt totuși momentele în care simți că ea spune ceva ce nu ar putea fi niciodată tradus în cuvinte? Simt că muzica spune lucruri imposibil de tradus în cuvinte mai ales în momentele de tăcere dintre fraze, în acele pauze în care totul pare că plutește și în care publicul aproape că nu respiră. Sunt stări pe care niciun cuvânt nu le poate prinde: dorul, iertarea, sfârșitul, iubirea care nu se mai poate rosti. Muzica le traduce direct în sufletul celuilalt, fără explicații. Când simt că publicul e cu mine, în acea vibrație comună, știu că am spus ceva profund fără să fi rostit nimic.  În ce momente simți că vocea ta devine o punte între lumi, mai exact

Ingrid Juncanariu este o artistă care își transformă pictura într-o scenă pe care care simbolurile, emoțiile și imaginația se joacă la granița dintre vizibil și invizibil. Pânzele ei sunt populate de forme teatrale, de o stranietate seducătoare, în care grotescul poate deveni frumos, iar frumosul – tulburător.  În acest interviu, am discutat cu artista despre puterea narațiunii în arta contemporană și despre influențele vizuale care au modelat parcursul ei artistic. Ingrid Juncanariu a fost una dintre artistele participante în programul Balchik Art Residency, organizat de Elite Art Gallery – o experiență care i-a deschis un nou mod de a se raporta la spațiul public și la dialogul cu ceilalți. Totodată, artista face parte din campania „Artiștii creează. Tu îi susții.”, o inițiativă dedicată susținerii artiștilor vizuali contemporani.  În pictura ta există o atracție pentru scenografie și bizar, o teatralitate a formelor. Ce rol joacă prezența unei narațiuni în arta contemporană? Este ea oare o necesitate sau o capcană? Scenografia reprezintă una dintre cele mai complexe pârghii, cu care poți obține un impact emoțional substanțial. Tind să cred că pot juca un dublu rol atunci când mă implic în procesul de creație, mă pot transforma într-un scenograf care are și responsabilitatea unui regizor de imagine. Narațiunea cred că a fost importantă încă din preistorie, cu acele picturi rupestre care reprezentau scene de vânătoare. Pictura este, în general, o mărturie. Dacă până la arta contemporană, aceste mărturii au fost fidele mediului înconjurător, în arta modernă aceste mărturii au mai mult un caracter intern, psihologic. Nici când omul nu și-a exteriorizat prin artă, ca în prezent, cele mai ascunse sentimente, poate unele fantasmagorice, brutale, distorsionate, intrigante! Crezi că o pictură poate fi mai sinceră decât o confesiune? Cât din biografia unui artist se ascunde, conștient sau nu, în pânză? Cred că această confesiune este involuntară. Și totuși ea există, pentru că am experimentat feedback-ul unor persoane dragi, care trăiesc în afara spațiului meu creativ, și care simt nevoia să-și împărtășească impresiile vis-a-vis de postările mele cu pictură în mediul virtual, și nu mică mi-a fost mirarea când am observat că au fost aproape ca o radiografie. Nu știu dacă arta mea este auto-biografică, mai degrabă relevă trăirile mele interioare. Cum vezi raportul dintre intuiție și construcție rațională în procesul artistic? Poate o operă de artă valoroasă să fie rodul unei construcții reci, fără intuiție? Acest proces este intim și personal. Însă arta fiecărui artist poate fi un portret psihologic. Adică ea poate demasca personalitatea artistului, chiar dacă el nu-și propune niciodată asta. Cred că nimic nu poate fi valoros dacă nu are profunzime, complexitate. Și când zic complexitate nu mă refer la un amalgam de formule stilistice, mă gândesc la capacitatea unei picturi de a-ți provoca o tornadă de emoții sau, în contrast, un moment de armonie și bucurie a simțurilor. Într-un interviu povesteai despre influențe precum Hieronymus Bosch sau Francis Bacon în arta ta. Ce a rămas constant în călătoria ta artistică și ce a fost abandonat? La Bosch am admirat imaginația debordantă, aproape de experiențe psihedelice, iar la Bacon, instinctualitatea cu care a abordat itinerariul lui artistic, dar și visceralitatea emoțională. Elementul comun dintre cei doi este apetitul pentru estetica frumosului extrasă din grotesc, estetică cu care m-am asociat și eu de multe ori. În prezent simt să echilibrez spectrul de emoții, să infuzez mai multă lumină în întuneric, dar să păstrez acea stare de mister. Ai fost una dintre participantele Balchik Art Residency, programul de rezidențiat artistic organizat de Elite Art Gallery. A schimbat ceva acest contact cu încărcătura istorică și culturală, în dialogul tău cu pânza? Da, faptul că a trebuit să mă manifest în public. Aproape 99% din timp, pictez într-o izolare completă. Acest rezidențiat a fost un răspuns la curiozitatea mea în ceea ce privește adaptabilitatea. Consider că am trecut testul cu brio. Nici nu a fost atât de dificil pentru că am fost înconjurată de oameni frumoși și talentați, care mai degrabă m-au stimulat, în loc să mă inhibe. Există o pictură „feminină” sau „masculină” sau genul dispare în fața unei forme autentice de expresie artistică? Ai simțit vreodată presiunea de a te încadra într-o estetică a „feminității”? Provocarea a fost mai degrabă în direcția opusă. Adică îmi doream să am și acea energie masculină, să ating și coarda sensibilă a publicului masculin. Fiecare moment în care simt că-mi lipsește câte ceva, mă stimulează să caut și mai mult, și dacă găsesc răspunsuri, să-mi însușesc micile comori relevate. Dacă ne gândim că fiecare tablou este o scenă, unde tu ești regizor & scenograf, dar există și un „actor invizibil”, mai exact privitorul, cum te raportezi la el? Pictezi pentru tine sau pentru ceilalți? Păi, îmi place să cred în acest paralelism dintre actul creației și nașterea unui copil. Tabloul este al tău, fizic, mental, emoțional, până îl scoți din atelier, asemenea unui copil care în pântecele mamei simte doar universul ei, iar după naștere aparține lumii, macro-universului. Este adevărat că pe simeze tabloul încă are, atașat de mine, cordonul ombilical. Dar după ce este achiziționat, prefer să tai acest cordon și să fac transferul de emoție „părinților adoptivi”. De ce este important să cumpărăm artă? Crezi că lipsa unei culturi a achiziției, care afectează carierele artiștilor tineri, de exemplu, afectează și vitalitatea pe termen lung a scenei artistice? Arta reflectă societatea, dar și societatea reflectă traiectoria impulsurilor artistice. Adică dacă societatea este la nivelul în care se poate concentra doar pe dorințele atribuite bazei piramidei, care constau în nevoile cele mai primitive, așa cum ierarhizează Abraham Maslow trebuințele umane, atunci arta care are o valoare pentru o conștiință mai înaltă își va pierde scopul de educator vizual, martor ocular al tendințelor sociale și va ocupa pe alocuri doar un rol decorativ. Consider că progresul social afectează în mod vizibil și puterea de cumpărare. Sincer, încă nu cred într-o evoluție miraculoasă a indicelui de progres social. Dar ca să închei într-o notă optimistă… fiecare artist are locul lui sub soare, și acest loc poate fi oriunde