Există artiști recognoscibili prin stilul care le devine semnătură, dar există și artiști care se caută mereu pe dinăuntru, lăsându-se schimbați cu fiecare lucrare. Lavinia Oniciuc face parte din această a doua categorie, cu o prezență lucidă, vulnerabilă, capabilă să vadă în pictură nu doar o formă de expresie, ci și o formă de cunoaștere de sine.
Am descoperit în portretele artistei chipuri cu ochii închiși și o liniște care pare că nu este de aici. De aceea, am vrut să vorbesc cu Lavinia Oniciuc despre curajul de a nu te fixa într-o formulă, despre tensiuni și spațiul pentru resemnare sau, după caz, pentru redescoperire. Artista este totodată parte din campania „Artiștii creează. Tu îi susții”, un demers inițiat de Asociația Elite Art, dedicat susținerii tinerilor artiști, implicit promovării artei ca formă accesibilă de expresie și implicare socială. Campania este construită pe ideea că arta nu trebuie să fie un privilegiu rezervat doar unei anumite categorii sociale, ci un catalizator al sensibilității, un element care înfrumusețează viața cotidiană și un mijloc prin care comunitatea poate investi în viitor.
În portretele tale, chipurile cu ochii închiși sugerează un dialog interior. Crezi că adevărata cunoaștere a lumii începe cu un act de autocunoaștere? Ce ai descoperit despre tine prin pictură?
Da, am văzut că persoanele care înțeleg, cât de puțin, ce se întâmplă cu ele, care își înțeleg limitele, își conștientizează părțile negative sau pozitive și care încearcă să facă o schimbare spre bine cu acele părți mai puțin plăcute, ajung niște oameni echilibrați și pot gestiona viața în toate aspectele ei, iar asta desigur că duce și la o cunoaștere mai amplă a lumii.
Despre mine, în pictură, am aflat că nu pot fi mereu același om. Mi-am dat seama că nu am un stil standard de a fi sau de a picta, ci virez spre vreo trei stiluri. După o perioadă în care am lucrat mai detaliat, cu treceri insesizabile, în straturi succesive de culoare, cu o cromatică mai sobră, simt nevoia să renunț la asemenea abordări la următoarele lucrări și încep să folosesc tușe mai libere, mai spontane, o pictură alla prima, cu zone mai păstoase sau transparente și o cromatică mai luminoasă.
Cum reușește un portret să vorbească despre o prezență umană dincolo de ceea ce se vede? Unde se termină reprezentarea și începe revelația?
Cred că prin energia pe care un om o transmite prin simțirea și gândurile sale, acestea parcă zic mai mult decât cuvintele sau chiar expresivitatea facială. Bineînțeles că un portret pictat nu transmite direct asta, însă se poate sugera prin culoarea locală a ansamblului, dinamica tușelor, tipurile de contraste folosite sau nu, transparența sau opacitatea culorilor, toate acestea contribuie la conturarea unui caracter, a acelei prezențe pe care artistul o vede dincolo de aparența înfățișării.
Revelația nu este ceva ce poate fi conștientizat sau impus de artist. Nu știu când începe, dar am observat că pentru a putea avea loc, trebuie să i se facă puțin loc. Mai precis, sunt niște factori sau atitudini precum libertatea în exprimare, autenticitatea/sinceritatea, detașarea progresivă de model și perseverența care ajută în acest sens, însă revelația este acel „element x” care le unește pe toate cele enumerate și le însuflețește la un moment dat.
Ai spus într-un interviu că în peisaje cauți stări de resemnare, detașare, contemplare. E natura un refugiu sau un teren fertil pentru confruntarea cu propriul sine?
De obicei, natura ne ajută să ne detașăm chiar și de noi, de partea întunecată, de tot ce acumulăm negativ.
Lucrezi mult cu tranziții subtile între lumină și întuneric, între zgomot și tăcere. Ce înseamnă pentru tine granițele și momentele de trecere, în artă și în viață?
Prin intermediul artei am deslușit, într-o oarecare măsură, înțelesul acelor treceri care se aplică și vieții obișnuite. Când mă aflam la început cu pictura, am trecut prin niște etape extreme – de la treceri bruște la treceri mult prea fine. A fost nevoie să treacă ceva mai mult timp ca să înțeleg că o limitare înseamnă un moment de cugetare, de reflecție, de întrebare, iar apoi de aplicare a unei decizii echilibrate și potrivite contextului. În viață, asta e foarte greu de aplicat, pentru că totul decurge cu viteză, dar încerc să țin cont de această măsură de mijloc și de acel timp al reflecției.
Cum arată curajul în viața unui artist aflat la început? Ce te-a ținut în lumea artei și ce criterii folosești ca să deosebești ce e autentic în artă de ceea ce este pur decorativ?
În lumea artei m-a ținut firea mea care nu e structurată spre altceva, din păcate sau din fericire, nu știu. A fost o perioadă când mi-am dorit să mă îndepărtez de artă, dar simțeam că îmi lipsește ceva, că o căutam mereu. Prin artă pot să fiu cu adevărat eu, să transmit ce simt, să vorbesc clar prin culori și tușe, să mă descarc pe o pânză și apoi să pot respira liniștită, deci e o nevoie personală, în primul rând. M-aș simți foarte slabă fară pictură. Dar ca orice om, înainte de meserie, trebuie să trăiască prin ceea ce face, iar ivirea unor oportunități mi-a fost de mare folos ca să pot continua cu arta. În ceea ce privește autenticitatea unei lucrări, eu o raportez întâi la artist. Bineînțeles că nu putem ști ce e în interiorul unui om, dar dacă el e sincer, autentic și nu caută să fie doar în trend, se va vedea ușor pe o creație artistică.
Cum ți-a influențat parcursul artistic câștigarea concursului #FRESH organizat de Elite Art Gallery? Ți-a schimbat în vreun fel încrederea în direcția în care mergi? Care a fost cel mai valoros lucru pe care l-ai câștigat în urma participării la acest concurs?
Da, m-a ajutat mult! Eram atunci în perioada în care nu mai aveam mari speranțe, deja trimisesem portofoliul la mai multe galerii, însă fără vreun răspuns, și nici măcar atunci când am fost anunțată că mă aflu pe lista celor 4 câștigători, nu credeam că mi-ar fi de folos o simplă expoziție care urma să se întâmple tocmai după jumătate de an. Dar nu a fost așa, iar de expunerea la Elite Art Gallery s-au legat apoi și alte expoziții, persoane care m-au contactat pentru a-mi cunoaște sau cumpăra arta. Prin intermediul acestei galerii am reușit să vând niște lucrări, să cunosc câțiva oameni din interior care sunt foarte calzi și sincer implicați în suținerea artiștilor emergenți, iar toate acestea la un loc mi se par valoroase pentru că au dau un sens direcției care mi se ștergea, iar acum, cunoscându-i pe acești oameni din cadrul galeriei, simt că am un suport pe care mă pot baza.
De ce crezi că este important să cumpărăm artă, și mai ales artă contemporană, de la artiștii emergenți? Ce câștigăm, ca privitori și colecționari, din acest gest?
Știu că arta nu e o necesitate pentru om cum sunt hrana, îmbrăcămintea, produsele de întreținere, etc. așadar se poate trăi și fără ea. Dar s-ar simți un gol, poate pentru că este ceva tainic într-o lucrare, într-o creație, e ceva acolo care îți face sufletul să vibreze când privești. Sau poate pentru că simți o comuniune cu cel ce a creat, cu ideile sale, sau te pune pe gânduri în anumite privințe esențiale. Deci, până la urmă, arta face parte din noi și e important să o integrăm vieții zilnice, să ne apropiem mai mult de ea pentru acea integritate ființială pe care e necesar să o dobândim. E important să se cumpere artă pentru că te pune față în față cu niște realități, sau poate înfrumuseța spațiul unde se află, sau îți transmite niște trăiri de care ai nevoie. Arta contemporană, în special de la artiștii aflați la început de drum, trebuie susținută prin achiziționare și beneficiile ar fi pentru ambele părți. Colecționarii pot avea arta de care sunt interesați la un preț accesibil, în timp aceasta putând deveni chiar mai valoroasă, iar artiștii vor avea posibilitatea, astfel, să-și continue activitatea creativă.
Ai simțit vreodată tensiunea dintre actul sincer, interior al creației și nevoia de a fi prezentă în spațiul public sau pe piața de artă? Cum navighezi între aceste două dimensiuni?
Este o tensiune, se pare că arta cere puțină retragere și însingurare atunci când e vorba de creație, dar după ce lucrările sunt finalizate, îmi face plăcere să văd cum privitorii dau atenție, noi înțelesuri picturilor mele sau sunt atinși de sentimente numai de ei știute. De multe ori, publicul și piața de artă doresc un anumit tip de pictură, un anume stil, un subiect de interes, dar eu prefer să lucrez mai întâi ce simt că mă caracterizeză, că prezintă o preocupare pentru mine, iar mai apoi să fie legat și de criteriile exterioare. Mi se întâmplă uneori să am astfel de momente de constrângere, dar sunt cazuri izolate și încerc să le tratez potrivit.
Cum arată pentru tine un tablou „reușit”? Este despre tehnică, despre reacția celui care privește sau despre fidelitatea față de o trăire interioară?
Tot ce ai enumerat aici contribuie la obținerea unei lucrări bune. În special, un tablou „reușit” are ceva ce rămâne valabil odată cu trecerea timpului, care reușește să îl capteze pe privitor mai multă vreme în fața lui și care îi apare uneori în minte, ca informație memorabilă.