Într-o lume în care muzica clasică e adesea privită ca un bastion al disciplinei și al perfecțiunii, mezzosoprana Alexandra Dumitrache reușește să deschidă o altă ușă: cea a autenticității trăite, a emoției filtrate prin rigoare, a vocii ca punte între lumi. Anul acesta, Alexandra Dumitrache a urcat pe scena festivalului, confirmând încă o dată că muzica poate spune ceea ce cuvintele nu vor reuși niciodată pe deplin. Mezzosoprana și-a construit parcursul cu rigoare, ceea ce a condus la o listă impresionantă de premii obținute la concursuri naționale și internaționale, de olimpiade și gale de excelență. A interpretat rolul lui Hänsel pe scena Operei Comice pentru Copii și a cântat sub bagheta unor dirijori precum Tiberiu Soare sau Adrian Suciu, confirmând versatilitatea și maturitatea sa artistică. În 2025, Alexandra a devenit bursieră a Fundației Regale Margareta a României. Dincolo de toate aceste reușite, tensiunea dintre fragilitate și forță, dintre idealism și realitate, dintre eșec și reușită a fost, până la urmă, elementul declanșator al acestui dialog pe care l-am avut cu solista.
Muzica clasică este percepută adesea ca un teritoriu al tradiției și al disciplinei. Cum îți găsești libertatea interioară în această arhitectură riguroasă a sunetului? Cum îți ancorezi autenticitatea într-un domeniu unde perfecțiunea tehnică este adesea mai vizibilă decât trăirea?
Este adevărat că muzica clasică vine cu o moștenire vastă de rigoare, structură și reguli. Dar tocmai în această arhitectură clară găsesc libertatea interioară. Disciplina tehnică nu este un impediment, ci o ocazie în care expresia personală poate deveni mai clară, mai concentrată. Autenticitatea mea vine din felul în care înțeleg și simt o partitură, din relația personală cu textul, cu personajul, dar și cu energia publicului. Chiar și atunci când lucrez la perfecționarea unei fraze, nu o fac doar pentru acuratețe, ci pentru comunicarea sinceră cu ascultătorul. Pentru mine, perfecțiunea tehnică este foarte importantă și necesită multă muncă, însă nu e scopul final, ci un mijloc prin care pot ajunge la adevăr, la emoția reală, trăită și transmisă.
Cum definești vocația într-o lume în care totul pare temporar?
Pentru mine, vocația este ceva ce simt chiar și atunci când totul pare nesigur sau se schimbă în jur. Nu e doar o alegere, ci un fel de chemare care revine mereu, indiferent cât de greu este. Muzica mă face să mă simt întreagă, prezentă, vie. Chiar dacă lumea e grăbită și totul pare temporar, legătura mea cu muzica rămâne constantă, iar pe scenă timpul pare că se oprește mereu în loc.
În repertoriul de mezzosoprană există multe personaje sfâșiate între putere și fragilitate. Cum reușești să transmiți nu doar partitura, ci și conflictul emoțional profund al acestor voci?
Personajele de mezzosoprană au adesea o forță interioară mascată de durere, sau invers, o fragilitate ascunsă sub aparența de control. Ca să pot transmite cu adevărat acest conflict, nu mă opresc la partitură. Mă gândesc la ce trăiește personajul, la ce ascunde, la ce nu poate spune. Încerc să simt eu însămi acele emoții înainte de a le cânta, să le las să treacă prin mine. Mă ajută mult și faptul că, fiind o voce „intermediară” între soprană și contraltă, pot colora cu mai multe nuanțe emoționale, cum ar fi: o tensiune, o slăbiciune, o revoltă mocnită. Când vocea se întâlnește cu adevărul interior al personajului, atunci muzica devine cu adevărat vie.
Ce înseamnă să fii artist în România de azi? Cât este idealism și cât este realitate?
Să fii artist în România de azi înseamnă să mergi pe un drum frumos, dar plin de provocări. Idealismul e ceea ce te face să începi, adică dragostea pentru muzică, dorința de a transmite ceva profund. Realitatea, însă, vine cu multe obstacole: lipsa de finanțare, puține oportunități, presiunea de a te afirma într-un mediu competitiv. Și totuși, cred că fără idealism nu ai cum să reziști. E nevoie de pasiune, răbdare și credință în ceea ce faci. În ciuda dificultăților, publicul românesc e receptiv și sincer, iar când reușești să atingi pe cineva cu vocea ta, tot efortul capătă sens.
Care este relația ta cu eșecul: îl privești ca pe o disonanță, ca pe o pauză, sau ca pe o notă necesară? Dar relația cu succesul? Cât de importantă este susținerea artiștilor prin intermediul burselor și al premiilor?
Eșecul, pentru mine, nu e o oprire, ci o parte din muzică, aș putea spune chiar o disonanță care, la un moment dat, se va rezolva. Nu îl privesc cu frică, ci ca pe o etapă firească. De multe ori, din greșeli am învățat mai mult decât din reușite. M-a ajutat să mă cunosc mai bine, să devin mai atentă, mai ambițioasă. Cât despre succes, încerc să nu-l văd ca pe un punct final, ci ca pe o confirmare temporară. E foarte frumos, dar nu trebuie să te definească. Pentru mine, succesul real e atunci când cineva din public pleacă mișcat, cu o emoție vie. Bursele și premiile sunt esențiale, mai ales pentru artiști tineri. Ele nu înseamnă doar sprijin financiar, ci încredere. Într-o lume atât de instabilă, un astfel de sprijin poate însemna diferența între a continua și a renunța. Te face să simți că munca ta este văzută, că e cineva care crede în tine înainte ca tu să ajungi cat mai sus posibil.
Se spune că muzica clasică vorbește o limbă universală. Care sunt totuși momentele în care simți că ea spune ceva ce nu ar putea fi niciodată tradus în cuvinte?
Simt că muzica spune lucruri imposibil de tradus în cuvinte mai ales în momentele de tăcere dintre fraze, în acele pauze în care totul pare că plutește și în care publicul aproape că nu respiră. Sunt stări pe care niciun cuvânt nu le poate prinde: dorul, iertarea, sfârșitul, iubirea care nu se mai poate rosti. Muzica le traduce direct în sufletul celuilalt, fără explicații. Când simt că publicul e cu mine, în acea vibrație comună, știu că am spus ceva profund fără să fi rostit nimic.
În ce momente simți că vocea ta devine o punte între lumi, mai exact între clasic și contemporan, între artist și public, între tine și… tine? Este vocea ta și un fel de revendicare a puterii prin vulnerabilitate?
Simt că vocea mea devine o punte între lumi în momentele când reușesc să aduc muzica clasică aproape de realitatea de azi, când nu o interpretez doar ca pe o notă pe hârtie, ci ca pe o poveste vie, care vorbește și emoționează aici și acum. E atunci când clasicul devine contemporan prin felul în care îl simt și îl trăiesc, iar publicul nu mai ascultă doar o voce, ci o experiență. Această punte se formează și între mine și mine, pentru că fiecare interpretare e o călătorie interioară. Vocea mea mă ajută să înțeleg cine sunt în acel moment, ce simt, ce am de spus. Cântând, nu mă maschez în tehnică, ci mă las vulnerabilă și sinceră. Această vulnerabilitate nu este un semn de slăbiciune, ci o formă de putere, pentru că trebuie mult curaj să te arăți așa cum ești, cu toate fricile și emoțiile. Astfel, prin muzică, îmi revendic dreptul de a fi autentică, de a comunica dincolo de cuvinte și de barierele formale. E o putere care vine din acceptarea propriei umanități, din curajul de a fi imperfectă și totuși completă. Așa simt că vocea mea face legătura între trecut și prezent, între artist și public, între ceea ce sunt și ceea ce vreau să devin.
Care este cea mai dură lecție pe care ți-a oferit-o muzica?
Cea mai dură lecție pe care mi-a oferit-o muzica este că nu e suficient să fii doar talentat sau să înveți o partitură perfect. Muzica te provoacă să fii mereu vulnerabil, să te confrunți cu tine însuți și cu limitele tale și să muncești extrem de mult. Este nevoie de multă răbdare și perseverență. Uneori, e nevoie să accepți că nu poți controla totul, nici emoțiile, nici reacția publicului. Am învățat că unele momente sunt despre a merge mai departe, chiar și când nu te simți pregătit, și că perfecțiunea nu este scopul final, ci autenticitatea și sinceritatea cu care dai viață muzicii. E o lecție de răbdare, de curaj și de încredere în drumul tău.
Anul acesta ai urcat pe scena festivalului Classics for Pleasure. Cum a fost să cânți într-un spațiu atât de încărcat de emoție și tradiție? Cum a fost această experiență? Ce rămâne după aplauze, când nu mai ești în luminile scenei?
Să cânt la festivalul Classics for Pleasure a fost o experiență profundă și emoționantă. Spațiul încărcat de tradiție te face să simți legătura cu generații întregi de artiști care au fost înaintea ta, dar și cu publicul care vine acolo cu inima deschisă. E o responsabilitate frumoasă și o onoare să faci parte din acest lanț de povești și emoții și mă simt norocoasă ca am putut avea o astfel de experiență. Pe scenă, în acele momente, uit de tot ce e în jur și rămân doar eu, muzica și publicul. Este un sentiment de comuniune care te umple și te schimbă. De asemenea, după aplauze, când luminile se sting și publicul pleacă, rămâne tăcerea din sufletul meu, și anume, o liniște care mă ajută să mă regăsesc și să reflectez la ceea ce am trăit. Această liniște e și un moment de recunoștință, pentru că muzica nu e doar despre performanță, ci despre a lăsa ceva viu în oameni, chiar și după ce scena s-a golit.
Festivalul Classics for Pleasure a avut loc în perioada 9-13 iulie 2025, la Sibiu, cu cea de-a XV-a ediție, desfășurată sub tema The Next Crescendo – o celebrare a noii generații de muzicieni. Evenimentul este organizat de Asociația Elite Art și cofinanțat de Primăria Municipiului Sibiu.