ELIO (2025): O călătorie intergalactică în căutarea sinelui
Începând cu 20 iunie 2025, ELIO poate fi vizionat în cinematografele din țară, iar fiindcă eu sunt un mare fan Disney & Pixar, bineînțeles că am bifat după multă nerăbdare avanpremiera. ELIO este cel de-al 29-lea lungmetraj creat de Pixar, și deși există și varianta proiectată în versiunea dublată în limba română, dată fiind participarea copiilor la proiecții, eu am vizionat filmul în varianta originală subtitrată și în format 3D. După o serie de oarecare dezamăgiri datorate excesului de efecte speciale și atenție prea mare acordată unor artificii vizuale care corespund filmelor de animație din prezent, ELIO m-a făcut să plec să plec din sala de cinema relaxată și cu zâmbetul pe buze. Poate că este vorba și despre această nouă direcție Pixar, care a inclus actori celebri precum Yonas Kibread (ELIO), Zoe Saldana (Olga) și celebrul Bras Garrett sau pur și simplu a fost întoarcerea la acea normalitate a filmului în care trăiești în tihnă aventurile unui personaj care își descoperă locul în lume. Deși teaserul din 2023 anunța o poveste mai degrabă horror-SF sau cel puțin întunecată, creaturile extraterestre din film au fost departe de a părea stranii, iar atmosfera nu a fost nici ea tensionată. Călătoria inițiatică a lui ELIO mi-au amintit parțial de inocența și curajul din Micul Prinț, unde descoperirea de sine și prietenia într-un context intergalactic reușesc să creeze și în spectator descoperiri neașteptate. Lumea lui ELIO, un băiat de 11 ani, rămas orfan, se schimbă de îndată ce este teleportat accidental în Communiverse, un loc interplanetar unde locuiesc creaturi extraterestre. În urma unei confuzii care completează oricum interesul băiatul pentru lumile interplanetare, el ajunge să fie ambasadorul Pământului în mijlocul unui mare haos cosmic pe care cu greu l-ar putea gestiona cineva de vârsta lui. Animația, dincolo de haz și abordarea adaptată intereselor copiilor, vine cu o mulțime de lecții filosofice despre identitate. Pentru un copil orfan, ca ELIO, contează enorm să nu se simtă singur și să aibă convingerea că și-a găsit locul în lume. În cazul personajului nostru, culmea, confirmarea există, chiar dacă aceasta vine din spațiu. Până la urmă, deși este ales de creaturile intergalactice, ELIO descoperă asemănarea prin diferență și o reflectare a sinelui în ceva complet diferit față de lumea pe care o cunoștea. Astfel, el învață că a nu fi la fel ca ceilalți este, de cele mai multe ori, un câștig, mai mult decât un handicap. Cam toate creaturile extraterestre cu care interacționează sunt binevoitoare, simpatice și îi acordă toată încrederea de care este nevoie în lupta împotriva celui mai de temut locuitor din acest metavers în care trebuie să dovedești adevăratul potențial. La fel ca în basme, ELIO reușește prin prietenia cu Glordon, un copil-vierme, să descopere puterea dinăuntru și să devină un lider în fața acestui potențial fiu de războinic care își refuză timid și cu frică destinul. Între știință și acea lume incertă a emoțiilor, Pixar a creat fizionomii bizare, apropiate mai degrabă microorganismelor decât ființelor care se hrănesc doar cu ochiul. Personajul meu preferat, Ambassador Questa, este o ființă roz care îmi amintește de ființele acvatice, este extrem de inteligentă și blândă, fiind totodată ambasadoarea planetei Gom și personajul care îl aduce pe ELIO să salveze planeta, crezând că acesta este persoana responsabilă de conducerea planetei Pământ. Criticii spun că ELIO suferă însă de clișeul emoțional răs-folosit în animațiile recente, în care nu avem riscuri majore de narațiune. Din punct de vedere filosofic însă, eu zic că e tipul de film care ridică așa cum trebuie, pentru un copil, întrebări de tipul „cine sunt eu?”, „unde e locul meu?”, iar pentru acest public nu este necesar să avem rupturi radicale în firul narativ. Apoi, Olga, mătușa-soldat, și-a abandonat visul de astronaut poate pentru că a pierdut ceva esențial: curajul de a visa. Tensiunea adult-copil, obligație-joc, devine conflictul dintre grijile lumii adulte și nevoia copilului de a se conecta. Pe lângă aventurile petrecute în cosmos, avem și acest cocktail în care dorințele, doliul și posibilitatea îndeplinirii unor vise devine refrenul emoțiilor. Empatia este singura constantă, precum și nucleul salvator în universul la care privim, datorită filmului, atât la nivel micro, cât și la nivel macro. Poate că nu degeaba este folosit la final un mic fragment dintr-o conferință susținută de Carl Sagan, un discurs finalizat simplu: Are we alone? Așadar, ce am învățat cel important din această animație este că o revoluție cosmică poate fi câștigată prin curaj și empatie, mai mult decât prin tăria de a refuza să fii ceea ce nu vrei să devii. Printre toate acele texturi inspirate de lumea microorganismelor și de lichide observate la microscop, decorul spațial conține o senzorialitate festivă. Nimic exagerat, nimic violent din punct de vedere estetic, doar imagerii blânde care protejează căutările protagonistului. În timp ce și noi, spectatorii, ne întrebăm oare cât de departe suntem de casă și ce înseamnă de fapt a fi cineva în carne și oase versus un extraterestru care se luptă, la fel ca noi, cu propriile limitări.
