Articles by Carla Schoppel

În timp ce multe dintre lucrările din arta contemporană sunt din ce în ce mai lustruite și controlate, arta lui Ștefan Doru Moscu propune o formă de reflecție vizuală ușor inconfortabilă, dar necesară. Lucrările sale, indiferent că vorbim despre picturi sau sculpturi, interoghează în profunzime memoria colectivă, ideologiile uitate, copilării fals idealizate sau mitologii personale degradate. Artistul nu propune răspunsuri, ci reface, strat cu strat, fragmentele realului, într-o formulă tensionată, ironică și de cele mai multe ori melancolică. Câștigător al uneia dintre edițiile concursului #FRESH, organizat de Elite Art Gallery pentru a susține artiștii emergenți din arta contemporană, Ștefan Doru Moscu este parte dintr-o generație care nu mai creează doar pentru a produce obiecte frumoase, ci pentru a deschide fisuri și noi spații de interogație. În cadrul campaniei „Artiștii creează. Tu îi susții”, publicul este invitat să sprijine artiștii prin gesturi concrete, achiziția lucrărilor devenind o formă de implicare directă în menținerea vie a discursului artistic critic. Așadar, am discutat cu Ștefan Doru Moscu despre cum poate arta să dezvăluie fragilitățile societății, despre materia ca purtătoare de memorie și despre rolul artistului într-o cultură vizuală în care zgomotul informațional pare să fie mult prea puternic. Cum ai descoperit tensiunea dintre realitate și iluzie și ce te face să revii constant, în lucrările tale, la granițele acestea fragile, dar revelatoare?  Tensiunea asta a apărut treptat, ca o reacție la felul în care percepem lumea — fragmentar, distorsionat, filtrat prin memorie, tehnologie sau ideologie. Mă fascinează cum o imagine poate părea familiară, dar în același timp să conțină o doză de neliniște sau de neadevăr. Realitatea devine un colaj în sine, o suprapunere de straturi — și în acel spațiu fragil, între ceea ce vedem și ceea ce proiectăm, se creează lucrările mele. Revin constant la această graniță pentru că acolo se revelează întrebările esențiale, nu răspunsurile.  În creația ta există o alchimie între figurativ și abstract, între documentar și oniric. În ce măsură e pentru tine arta o formă de „restaurare” a memoriei (personale sau colective)?  Cred că, într-un fel, tot ce fac este o formă de restaurare — dar nu în sensul reconstrucției fidele, ci mai degrabă ca o reimaginare critică a memoriei. Fie că pornesc de la o fotografie de familie, fie că e o imagine-document dintr-un alt context istoric, simt nevoia să intervin, să tulbur suprafața și să-i dau o altă viață. Arta devine astfel un spațiu de reactivare a sensurilor, de recuperare a traumelor, de reconectare la un trecut care încă ne modelează.  Ai studiat la secția de Conservare și Restaurare a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. În ce fel ți-a modelat această experiență viziunea asupra degradării, asupra timpului și asupra „trupului” obiectului artistic?  Experiența din zona restaurării mi-a format un mod de a privi care mă însoțește și astăzi: o atenție aproape obsesivă la material, la textură, la urmele lăsate de timp. Am învățat să nu mai privesc degradarea ca pe un eșec, ci ca pe o formă de memorie vizibilă. Fiecare fisură, fiecare patină adaugă straturi de poveste — despre cine a atins, cine a uitat, cine a păstrat. Obiectul artistic nu mai e doar o imagine, ci un corp viu, supus transformării, expus timpului.  Tot acest proces m-a învățat și o formă profundă de respect față de munca altor artiști. Restaurarea te obligă să asculți lucrarea, nu să o controlezi; să înțelegi intenția originală și să o continui cu delicatețe, nu cu ego. Asta mi-a influențat și practica personală: lucrez adesea cu ideea că o piesă nu trebuie închisă, completă, ci deschisă timpului, privitorului, poate chiar altor intervenții. Restaurarea m-a învățat că fragilitatea e tot o formă de forță, iar timpul poate deveni colaboratorul tău cel mai sincer.  În lucrările tale se simte o presiune istorică, dar și o fragilitate umană. Ce rol joacă pentru tine copilăria și imaginarul personal în raport cu marile teme sociale pe care le abordezi?  Copilăria e locul de unde pornesc multe dintre imaginile mele — dar nu ca o formă de nostalgie, ci ca o interfață cu inconștientul colectiv. Prin ea, pot sonda tipare de violență, abuz, manipulare sau speranță, fără să le fac explicit politice. Mă interesează zona aceea gri unde istoria mare se întâlnește cu istoria personală — în gesturi aparent banale, în decoruri domestice, în obiecte moștenite sau uitate.  Cum a fost pentru tine experiența concursului #FRESH? Ți-a adus o schimbare de perspectivă asupra modului în care publicul și galeriile se raportează la creația artiștilor tineri?  A fost o experiență necesară. Am simțit, pentru prima oară poate, că există o deschidere reală din partea galeriilor și a publicului spre discursuri emergente, fără a căuta imediat validarea comercială. M-a ajutat să-mi clarific și mie unele direcții, să testez formule noi. A fost și un test de vizibilitate — cât din ceea ce fac poate fi asimilat de un public mai larg fără a pierde din complexitate.  În contextul campaniei „Artiștii creează. Tu îi susții”, lansată recent de Elite Art Gallery, cât de important ți se pare ca publicul larg să se implice activ în susținerea artiștilor prin achiziția de lucrări, mai ales într-o piață care nu e întotdeauna favorabilă începuturilor?  E vital. Nu e doar o chestiune financiară — e despre încredere, despre a da valoare creației contemporane. Când cineva alege să cumpere o lucrare, nu cumpără doar un obiect, ci sprijină un proces, o voce, o continuitate. Într-o piață fragilă, aceste gesturi contează enorm, mai ales pentru artiștii care sunt la început sau care refuză compromisul estetic.  Cum îți alegi imaginile? Sunt colaje mentale, arhive personale sau impulsuri simbolice? Și cum știi că o lucrare este „terminată”?  Imaginea, în lucrările mele, nu pornește niciodată dintr-o singură sursă. E mai degrabă o acumulare fluidă, un hibrid care se formează la granița dintre ceea ce am trăit, ceea ce am văzut și ceea ce am visat. E ca și cum memoria personală s-ar întâlni cu memoria colectivă într-un spațiu instabil, iar de acolo se nasc compozițiile. Folosesc frecvent colaje digitale, materiale din arhive, fotografii uitate, decupaje

Uneori mi se pare că memoria nu este decât un rest personal, un dat pe care oricât l-ai explica celorlalți, folosind acel vocabular pe care îl cunoaștem cu toții, tot apuci să rămâi la distanță de sens și de înțeles. Poezia, de exemplu, a reușit să traducă mereu cu acuratețe lumea interioară a celui care a scris-o, și cu toate astea a creat handicapul de a nu fi asimilată până la capăt de cel care o citește. Am perceput mare parte din poeziile studiate în anii de școală drept ruine estetice, care îmi dădeau mereu sentimentul că nu poți afla de unul singur ce a vrut să spună poetul. Câteva comentarii literare mai târziu și oarecare anxietăți peste care se așternea mucegaiul afectiv, eu, cel puțin, am descoperit că doar prin scris propriile versuri mă pot apropia de poezie și de acea lume interioară neștiută de alții. Din același motiv, abia de câțiva ani mai primesc (pe gaura cheii) grație rețelelor de socializare creațiile poeților contemporani, alături de care mi-am petrecut multe nopți, cu idei buluc și cu trăiri de tot felul: eu cu Andrei Doboș, eu cu Dan Sociu, eu cu x poet contemporan am supraviețuit în timp ce anulam alte planuri. Așa am început să citesc noua carte scrisă de Anca Zaharia, Pământul Plath, în ideea că ceva nu trebuie să fie întreg sau frumos. Știam că poate chiar și un singur vers are șanse să îmi dea lumea peste cap, fără să știu de ce sau măcar cum au săpat cuvintele, în imaginația autoarei, noi rădăcini. Cam asta am simțit citind Pământul Plath: că e o carte în care poeziile sapă în adâncurile memoriei cotidiene cu o unghie de sticlă, fără să pretindă că am descoperit ceva definitiv, ci că am putut simți ceva pur și simplu. Una dintre poeziile care mi-au rămas sub piele este „Îmi doresc”, tot din cauza memoriei afective. Pasajul Latin – un loc care, pentru mine, înseamnă mai mult decât pietre vechi și magazine abandonate, este spațiul prin care treceam cândva în drum spre chiria mea din Centrul Vechi, în anii în care nu știam dacă vreau să fiu salvată sau pur și simplu privitorul care salvează ruinele dimprejur. Anca scrie: „esențial să nu ai pe unde să fii tentat să te întorci” și „tot așa sunt și eu picătura care umple paharul acesta”. Anca Zaharia mi-a scobit în memorie și a accesat acel timp al meu, interior, în care corpul era doar un pretext pentru a avea o adresă. Volumul e plin de astfel de locuri-fantomă, unele geografice, altele sunt pur și simplu spații psihice, camuflate în scene cât se poate de domestice, cu orașe, joburi, iubiți și membri ai familiei. Pământul Plath nu vorbește despre Sylvia Plath în mod direct, ci despre ce înseamnă să trăiești într-un spațiu contaminat de o sensibilitate similară: aceea de a simți prea mult și prea repede, ca și cum realitatea ar fi o arsură constantă. Și Anca scrie cu o voce feminină și lucidă, evident, și vulnerabilă, cu un fel de oboseală frumoasă, poate cu acea tristețe a femeilor frumose despre care vorbea Andrei Ruse într-un volum de demult.  În imaginarul pus pe masă firimitură cu firimitură de Anca Zaharia, „faci un pas în spate când lucrurile se complică / și aștepți să se rezolve pentru că nu tu le-ai complicat”. Mi-a părut rău că sunt doar câteva poezii, dar mi-a amintit oricum suficient de câte ceva din estetica unor filme poloneze, în care personajele nu au destul sânge pentru câtă durere simt, sau chiar din cea a filmelor franțuzești, în care orice colț de stradă e un eveniment și o reacție la miraculos: „sunt o piesă la fel strâmbă ca restul, / uite ce poveste / teribil de frumoasă alcătuim din atâtea nuanțe”. Și tocmai această discreție în suferință a făcut ca poezia Ancăi Zaharia să funcționeze ca un act în care îmi produc propria demascare. Citind Pământul Plath, mi-am dat seama că poezia ei nu vrea să rezolve nimic și cred că ăsta e scopul poeziei în general. Cu poezia nu facem terapie, nici nu cerem compasiune. Mai degrabă deschidem o ușă spre acea încăpere întunecată în care avem curaj să ne ascultăm respirația, acolo unde ceva a rămas ascuns sau absent, unde ceva e ridicol de evident, ceva ne neliniștește în timp ce ne locuim pe noi înșine cu discreție, printre ceilalți, cu simpla nevoie de a trăi cu demnitate în propriul dezastru.

În picturile Gizellei Popescu am descoperit de fiecare dată decorurile teatrale ale libertății, precum și fețele fluide ale feminității. Arta sa provoacă vizual și conceptual, cu o voce asumată și o estetică pe care mulți ar numi-o simplu: curajoasă. Lucrările artistei pun în scenă mituri, roluri și arhetipuri astfel încât să putem privi dincolo de imagine, spre interogații care ne vizează direct. Gizella Popescu este totodată una dintre artistele care au participat în Balchik Art Residency, un program de rezidențiat artistic longeviv, pe care Asociația Elite Art îl organizează de peste 20 de ani. Așadar, am vrut să stau de vorbă cu artista despre figurativul lipsit de timiditate, despre pictura care devine discurs și despre cum percepem arta la granița dintre decor și investiție, pornind în special de la faptul că Gizella Popescu este parte activă a campaniei lansată de Elite Art Gallery: „Artiștii creează. Tu îi susții.” Lucrările tale creează un spațiu teatral în care personajele au roluri fluide, instabile. Ce înseamnă pentru tine această teatralitate în pictură? E un mod de a masca realitatea sau de a o revela mai profund? Pentru mine, teatralitatea nu este o mască, ci o oglindă care deformează strategic. În acest spațiu, personajele nu sunt blocate într-un singur rol, ele joacă, improvizează, se metamorfozează imaginativ. Cumva cred că încerc să fac realitatea să devină mai vizibilă în fragmentele ei contradictorii. Teatrul pictural pe care îl construiesc satisface tendințele mele maximaliste și este totodată o expunere a unui joc mai mult sau mai puțin real al unor idei colective arhetipale moștenite, dar văzute prin prisma instabilității contemporane. Utilizezi des arhetipuri feminine. Cât e apropiere de tradiție și cât e distanțare ironică în modul în care reconstruiești aceste simboluri? Este un amestec între acțiune deliberată și inconștient. Mă apropii de tradiție pentru a-i înțelege forța, dar îmi place să mă duc și dincolo de granițe. M-am jucat natural cu arhetipurile feminine pentru că feminitatea este, normal, ipostaza în care mă regăsesc cel mai ușor și, cum lucrez mult în zona de portretistică, cred că mă și reflect mai mult sau mai puțin în lucrările mele. Cu toate astea, îmi privesc personajele ca pe niște forme deschise, care merită chestionate, motiv pentru care am în unele lucrări și personaje androgine. Cred că mă distanțez destul de mult de arhetipurile pe care le utilizez pentru că intervine procesul creativ, care în mod cert reconstruiește plastic și afectiv sursele de referință. Memoria colectivă pe care o interoghezi este mereu în schimbare. Are arta puterea să salveze ceva din această memorie? Memoria colectivă este mai puțin despre fapte fixe și mai mult despre stări, despre ce reverberează în noi, care într-adevăr se schimbă constant și într-un ritm din ce în ce mai accelerat. Cred ca arta facilitează o colecționare a urmelor-afective, vizuale, simbolice etc. Ea nu salvează neapărat doar în sens muzeal, ci și regenerează sensuri, pentru că toate lucrurile sunt repetitive și ciclice. În artă se practică această reluare a acelorași idei din diferite perspective și probabil e una dintre calitățile ei cele mai evidente și utile, ca un fel de update al memoriei colective.  Lucrezi într-un registru vizual îndrăzneț, dar totodată subtil. Cum negociezi relația cu privitorul: îl seduci, îl contrazici? Ce așteptări ai de la el? Cred că îmi place să provoc o întâlnire nici comodă, nici ostilă. Poate că în unele lucrări seduc mai întâi prin sensul decorativ, dar provoc prin tensiune. Nu cred în arta care explică tot, dar nici în totala inaccesibilitate. Privitorul ideal ar fi acela care se lasă deranjat un pic, e curios, dispus să nu înțeleagă imediat. Așteptarea mea e să se întâmple acest schimb de sensuri tăcut. Cât de importantă este susținerea financiară a artiștilor tineri (prin achiziționarea lucrărilor), mai ales că pe scena artistică recunoașterea vine uneori mai greu decât talentul? Într-o lume care cere rezultate rapide și vizibilitate constantă, vânzarea lucrărilor este esențială. Talentul nu poate exista pe termen lung fără resurse. Susținerea financiară nu e un capriciu, ci o condiție de bază pentru ca un artist să-și continue munca și să se dezvolte.  Crezi că arta contemporană riscă, în lipsa unui public activ, să se transforme într-un spațiu autoreferențial? Ce poate face artistul pentru a menține viu dialogul cu societatea? Da, există riscul autoreferențialității, mai ales când artistul vorbește doar înăuntrul sistemului artistic, cum se și întâmplă des. Probabil că soluția în esență este găsirea unor forme potrivite de relaționare cu publicul. Uneori e nevoie doar să creezi un context în care publicul nu se simte exclus, dar alteori s-ar putea să fie nevoie de investiții financiare mari și efort constant pentru a atrage un public de calitate și pentru a face evenimentele vizibile către un public cât mai mare. Artistul poate rămâne sincer și implicat în fenomenele sociale și artistice, dar nu cred că poate fi deplin responsabil și pentru asigurarea vizibilității sale optime, pentru că asta ar fi sarcina unui alt segment al artei (galerii, autorități etc.). Cred ca la crearea acestui cadru de dialog al artei cu societatea trebuie să participe foarte mulți actori, este pur si simplu un efort colectiv.  În expoziții precum Wrong freedom sau Fețele lui Venus ai adus în prim-plan o revizitare a libertății și a feminității. Ce îți oferă aceste teme și de ce revin în lucrările tale? Pentru că nu sunt teme epuizate. Libertatea și feminitatea sunt mereu negociabile, mereu în pericol. În orice caz, eu le folosesc ca puncte de plecare, dar lucrările dezvoltă adesea mai multe sensuri. Discursul meu nu e static, ci îmi tot reapropiez poetic diverse idei. În Wrong freedom, libertatea era tratată ca o promisiune nerealizată, iar în Fețele lui Venus, feminitatea devenea o mască polifonică între mit, istorie și prezent, deci discursul se schimbă mereu. Dacă ai putea lansa un mesaj direct către colecționari, instituții sau publicul larg legat de sprijinul real al artiștilor contemporani, care ar fi acela? Ce ar trebui să înțeleagă dincolo de ideea de „decor” sau „investiție”? Pe mine nu mă deranjează nici ideea de decor

Începând cu 20 iunie 2025, ELIO poate fi vizionat în cinematografele din țară, iar fiindcă eu sunt un mare fan Disney & Pixar, bineînțeles că am bifat după multă nerăbdare avanpremiera. ELIO este cel de-al 29-lea lungmetraj creat de Pixar, și deși există și varianta proiectată în versiunea dublată în limba română, dată fiind participarea copiilor la proiecții, eu am vizionat filmul în varianta originală subtitrată și în format 3D.  După o serie de oarecare dezamăgiri datorate excesului de efecte speciale și atenție prea mare acordată unor artificii vizuale care corespund filmelor de animație din prezent, ELIO m-a făcut să plec să plec din sala de cinema relaxată și cu zâmbetul pe buze. Poate că este vorba și despre această nouă direcție Pixar, care a inclus actori celebri precum Yonas Kibread (ELIO), Zoe Saldana (Olga) și celebrul Bras Garrett sau pur și simplu a fost întoarcerea la acea normalitate a filmului în care trăiești în tihnă aventurile unui personaj care își descoperă locul în lume. Deși teaserul din 2023 anunța o poveste mai degrabă horror-SF sau cel puțin întunecată, creaturile extraterestre din film au fost departe de a părea stranii, iar atmosfera nu a fost nici ea tensionată. Călătoria inițiatică a lui ELIO mi-au amintit parțial de inocența și curajul din Micul Prinț, unde descoperirea de sine și prietenia într-un context intergalactic reușesc să creeze și în spectator descoperiri neașteptate. Lumea lui ELIO, un băiat de 11 ani, rămas orfan, se schimbă de îndată ce este teleportat accidental în Communiverse, un loc interplanetar unde locuiesc creaturi extraterestre. În urma unei confuzii care completează oricum interesul băiatul pentru lumile interplanetare, el ajunge să fie ambasadorul Pământului în mijlocul unui mare haos cosmic pe care cu greu l-ar putea gestiona cineva de vârsta lui. Animația, dincolo de haz și abordarea adaptată intereselor copiilor, vine cu o mulțime de lecții filosofice despre identitate. Pentru un copil orfan, ca ELIO, contează enorm să nu se simtă singur și să aibă convingerea că și-a găsit locul în lume. În cazul personajului nostru, culmea, confirmarea există, chiar dacă aceasta vine din spațiu. Până la urmă, deși este ales de creaturile intergalactice, ELIO descoperă asemănarea prin diferență și o reflectare a sinelui în ceva complet diferit față de lumea pe care o cunoștea. Astfel, el învață că a nu fi la fel ca ceilalți este, de cele mai multe ori, un câștig, mai mult decât un handicap. Cam toate creaturile extraterestre cu care interacționează sunt binevoitoare, simpatice și îi acordă toată încrederea de care este nevoie în lupta împotriva celui mai de temut locuitor din acest metavers în care trebuie să dovedești adevăratul potențial. La fel ca în basme, ELIO reușește prin prietenia cu Glordon, un copil-vierme, să descopere puterea dinăuntru și să devină un lider în fața acestui potențial fiu de războinic care își refuză timid și cu frică destinul.  Între știință și acea lume incertă a emoțiilor, Pixar a creat fizionomii bizare, apropiate mai degrabă microorganismelor decât ființelor care se hrănesc doar cu ochiul. Personajul meu preferat, Ambassador Questa, este o ființă roz care îmi amintește de ființele acvatice, este extrem de inteligentă și blândă, fiind totodată ambasadoarea planetei Gom și personajul care îl aduce pe ELIO să salveze planeta, crezând că acesta este persoana responsabilă de conducerea planetei Pământ.  Criticii spun că ELIO suferă însă de clișeul emoțional răs-folosit în animațiile recente, în care nu avem riscuri majore de narațiune. Din punct de vedere filosofic însă, eu zic că e tipul de film care ridică așa cum trebuie, pentru un copil, întrebări de tipul „cine sunt eu?”, „unde e locul meu?”, iar pentru acest public nu este necesar să avem rupturi radicale în firul narativ. Apoi, Olga, mătușa-soldat, și-a abandonat visul de astronaut poate pentru că a pierdut ceva esențial: curajul de a visa. Tensiunea adult-copil, obligație-joc, devine conflictul dintre grijile lumii adulte și nevoia copilului de a se conecta. Pe lângă aventurile petrecute în cosmos, avem și acest cocktail în care dorințele, doliul și posibilitatea îndeplinirii unor vise devine refrenul emoțiilor. Empatia este singura constantă, precum și nucleul salvator în universul la care privim, datorită filmului, atât la nivel micro, cât și la nivel macro. Poate că nu degeaba este folosit la final un mic fragment dintr-o conferință susținută de Carl Sagan, un discurs finalizat simplu: Are we alone? Așadar, ce am învățat cel important din această animație este că o revoluție cosmică poate fi câștigată prin curaj și empatie, mai mult decât prin tăria de a refuza să fii ceea ce nu vrei să devii. Printre toate acele texturi inspirate de lumea microorganismelor și de lichide observate la microscop, decorul spațial conține o senzorialitate festivă. Nimic exagerat, nimic violent din punct de vedere estetic, doar imagerii blânde care protejează căutările protagonistului. În timp ce și noi, spectatorii, ne întrebăm oare cât de departe suntem de casă și ce înseamnă de fapt a fi cineva în carne și oase versus un extraterestru care se luptă, la fel ca noi, cu propriile limitări.

Formată în cadrul Universității Naționale de Arte din București, Claudia Ion a expus în spații relevante și a explorat arta ca mediu de tensiune, disconfort și revelație, iar asta deoarece pentru ea, imaginea picturală nu este un refugiu, ci o confruntare cu ceea ce pulsează dincolo de aparențe.  Într-un timp în care arta vizuală riscă să devină simplu decor, arta Claudiei Ion vine ca o ruptură necesară pentru că artista nu ilustrează, ci tulbură. Cu lucrările ei am intrat în contact odată cu expoziția dedicată primei ediții a concursului #FRESH (2018). Concursul, organizat de Elite Art Gallery, are ca scop descoperirea și susținerea noii generații de artiști vizuali, iar Claudia Ion este în prezent parte activă dintr-o campanie ce pune accent pe responsabilitatea culturală colectivă: „Artiștii creează. Tu îi susții.” Din acest motiv, am dorit să stau de vorbă cu Claudia Ion despre fragilitatea și forța din spatele practicii sale, despre cum trăiește un artist într-o piață instabilă și despre ce înseamnă, de fapt, să creezi pentru a genera experiență, nu doar reprezentare. Ai studiat la clasa pictorului Ștefan Câlția. Cum a influențat asta direcția ta artistică? Nu pot să nu remarc că ai urmat propriul stil, fără a încerca să reproduci stilul și tehnica maestrului. Ștefan Câlția m-a învățat să pictez în ulei. Îmi plăcea la nebunie stilul acela unde se vedea pensulația mică. O perioadă, în facultate, am lucrat în acel mod, dar ușor, ușor, mi-am găsit propriul ritm. În lucrările mele în ulei se vede rapiditatea tușei aplicate și forța culorii. Între timp am adoptat o altă tehnică, aceea de linere pe hârtie. Care e, pentru tine, granița dintre reprezentarea realului și deformarea expresivă a acestuia? Te simți mai aproape de adevăr atunci când distorsionezi forma?  Granița aceasta pe care ai observat-o este ceva natural pentru mine. Pornesc de la real, iar liniile trasate se transformă în ceva ce eu deja vizualizez. Forma o gândesc cu ceva timp înainte de a o așterne pe hârtie. De obicei văd cum ar trebui să fie lucrarea finală. În minte îmi stabilesc, de exemplu, ce poziție să aibă personajul și ce culori vreau să folosesc. Există oare o condiție necesară pentru autenticitate în artă?  Autenticitatea în artă poate să depindă de perspectiva fiecărui artist, de sentimentele și ideile acestuia.  Care consideri că sunt criteriile esențiale care diferențiază o lucrare artistică valoroasă din punct de vedere estetic de una considerată superficială sau ineficientă estetic și conceptual? O lucrare valoroasă ar trebui să reprezinte artistul care o creează 100% și să iasă din tipar. Fiind super subiectivă, adaug că de multe ori nu-mi place asocierea de culori pe care unii artiști o folosesc, cred că este frica aceea de a nu strica. Eu am învățat să stric lucrări și să îmi fie pe plac rezultatul final. Ai fost una dintre câștigătoarele primei ediții a concursului #FRESH, organizat de Elite Art Gallery. Cum a influențat această recunoaștere traseul tău artistic și ce a însemnat pentru tine, la nivel personal și profesional? Faptul că am câștigat concursul #FRESH a fost, într-adevăr, o recunoaștere de care aveam nevoie. Am aplicat la concurs cu ceva nou pentru mine, o serie cu munți și portrete. Sunt extrem de bucuroasă când îmi este apreciată arta și mă motivează să lucrez și mai mult, și mai cu spor. De ce crezi că este esențială susținerea financiară în special pentru un artist emergent, aflat în primele etape ale carierei? Cred că un artist are nevoie de un atelier, un spațiu dedicat special de creație. Eu în momentul acesta nu am un atelier și acest lucru mă împiedică să creez anumite lucruri și să folosesc anumite materiale. Nu îmi permit să plătesc chiria unui atelier, așa că lucrez de acasă. Eu sunt o persoană care picta în ulei pe pânză și, din cauză că nu mai am atelier, am fost nevoită să schimb tehnica de lucru. M-am adaptat la arta mea, dar și acum aș picta în ulei dacă aș avea posibilitatea. Așa că, este foarte importantă susținerea financiară a unui artist pentru că poate crea fără piedici. De ce e important ca oamenii să investească în artiștii activi azi, nu doar în nume consacrate? Cred că oamenii ar trebui să investească în ceea ce le place, dar susținerea artiștilor activi azi înseamnă descoperirea noului. Artiștii din ziua de azi încearcă să se afirme prin toate mediile și fac o treabă excepțională. Ce reacții te interesează să provoci cu arta ta și ce faci concret pentru a ajunge la un impact emoțional asupra publicului care interacționează cu lucrările tale? Eu vreau ca cei care îmi văd lucrările să observe forța și îndrăzneala mea de a alătura culori puternice. Eu știu că mi-am creat propriul stil și lumea mă recunoaște dintr-o mie. Am făcut parte dintr-o expoziție de grup de curând, Natură/Cotidian la Studio Gallery 78, iar o prietenă care a ajuns la expoziție mi-a spus că lucrarea mea iese în evidență imediat, prin prezența portretului și prin alăturarea specifică de culori puternice. Ai expus în spații diverse, de la galerii consacrate la inițiative independente. Cum influențează spațiul de expunere percepția asupra lucrărilor tale? Cât de important e contextul pentru mesajul unei lucrări? Pentru mine cam orice spațiu este binevenit, decât să nu expun deloc. Așa fac, ca lucrările să fie văzute de mine și de oricine. Poate că dacă expui la o cafenea, cum am făcut eu cu Supăratele, în 2021, lucrările sunt văzute și de un altfel de public decât cel consumator de artă. Lucrezi în prezent la vreo serie? Care sunt planurile tale expoziționale? Daaaa! Nu renunț la personaje, îmi place mult să desenez portrete și acum le pun într-o poziție anume, cu mâinile încrucișate și cu un fundal aglomerat cu flori și frunze, pe un format mic, cu linere pe hârtie. Aș vrea să organizez o expoziție personală cu ultimele două serii, ca un fel de instalație.

În perioada 1 iulie – 1 august 2025, Elite Art Gallery găzduiește expoziția Feast of Artefacts, semnată de cei trei artiști invitați în calitate de jurați ai concursului #FRESH, ediția a VIII-a: Sabina Ana Drinceanu, Andrei Alecsandru Pantea și Teodor Ștefan. Expoziția este curatoriată de Roxana Diochețanu, iar vernisajul va avea loc pe data de 1 iulie, începând cu ora 19:00. La evenimentul de deschidere, publicul se va bucura de un spectacol de muzică corală și text, susținut de Corul Regal, sub Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale Principele Radu al României, condus de dirijorul Răzvan Apetrei și actrițele Amalia Ciolan, Ana-Maria Bercu și Maria Radu. Feast of Artefacts O expoziție despre felul în care trăim și simțim realitatea de azi, un univers plin de imagini, mesaje, ritmuri rapide și identități în schimbare. În acest context, lucrările celor trei artiști devin artefacte ale unei lumi accelerate, unde ordinea și dezordinea stau la aceeași masă. Astfel, expoziția este gândită ca un parcurs în trei momente de consum afectiv, în care privitorul este invitat să participe la un festin vizual al lumii contemporane. Scrollat, exces vizual și (NU)triție pentru minte „Fără doar și poate, consumul digital a ajuns să ne acapareze existența. Trăim înconjurați de imagini, le consumăm compulsiv și, în schimb, ele ne monopolizează. Oare în acest fel se rescrie identitatea noastră, imagine cu imagine, scroll cu scroll? Poate că, tocmai astfel, am ajuns să trăim într-o întemnițare (ne)voită, un horror vacui digital, în care vidul răsună a surplus. Pornind de la această reflecție, expoziția reunește lucrări în care fiecare artist aduce o viziune diferită, dar care ne oferă o altfel de hrană vizuală, una care ne cere să ne oprim, să simțim, să gândim. În acest ospăț, Sabina Drinceanu ne surprinde cu un aperitiv extras din realitatea cotidiană, un spațiu tot mai lipsit de ancore identitare. Omogenizate cu teme mitologice și estetica digitalului, lucrările artistei țes punți între ilustrația și grafica tradițională, între ceea ce a fost uitat și ceea ce urmează a fi descoperit. Pentru că o masă nu ar fi completă fără un fel principal, artistul Teodor Ștefan ne propune un haos creativ, reconstruind ordinea, prin acceptarea dezordinii ca formă de expresie. Artistul Andrei Pantea ne invită la o degustare finală și ne îngăduie să ne alăturăm urmelor efemere ale timpului. Memoria, în acest flux, capătă materialitate, artistul construind un topos al introspecției, un traseu de reconectare între trecut și posibil.” (Roxana Diochețanu, Curator Elite Art Gallery) Despre artiști Sabina Ana Drinceanu: artistă și curatoare, în prezent lector în cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu”, secția grafică. Andrei Alecsandru Pantea: artist vizual și grafician, lector în cadrul Facultății de Arte Vizuale și Design din Iași. Teodor Ștefan: artist și restaurator, care din anul 2022 activează drept lector la Universitatea Națională de Arte din București, departamentul pictură. Program de vizitare Expoziția poate fi vizitată în intervalul 1 iulie – 1 august 2025, de luni până vineri, la Elite Art Gallery (Piața Națiunile Unite, nr. 3-5), între orele 11:00 – 19:00.

Elite Art Gallery lansează campania „Artiștii creează. Tu îi susții”, o inițiativă dedicată susținerii tinerilor artiști și promovării artei ca formă accesibilă de expresie, dialog și implicare socială. Arta nu trebuie să fie un privilegiu, ci un catalizator al sensibilității colective, un mod de a înfrumuseța viața cotidiană și un mijloc prin care comunitatea investește în viitor. De aceea, lucrările artiștilor câștigători ai celor opt ediții ale concursului #FRESH – o competiție lansată de Elite Art Gallery pentru descoperirea și promovarea noilor voci din arta contemporană sunt disponibile spre achiziție la prețuri speciale. Fiecare lucrare cumpărată reprezintă mai mult decât o alegere estetică: ea contribuie direct la un fond de burse care le oferă artiștilor emergenți șansa de a-și continua parcursul creativ. Campania „Artiștii creează. Tu îi susții” onorează moștenirea Reginei Maria, simbol al protecției culturii, care în urmă cu un secol a transformat Balcicul într-un nucleu artistic. Asociația Elite Art își continuă misiunea de a sprijini arta contemporană printr-o formă modernă de implicare în care publicul devine un partener activ în susținerea noii generații de artiști. Mai multe detalii despre lucrările de artă incluse în campanie se regăsesc aici. Despre Elite Art Asociația Elite Art este un ONG cultural fondat în 2003, care de peste 22 de ani desfășoară proiecte menite să dezvolte societatea civilă prin artă. Cu peste 150 de proiecte implementate în domeniul muzicii, artelor vizuale și educației culturale, Elite Art promovează universalitatea și accesibilitatea artei, în beneficiul întregii comunități.

Arta oferă sens noilor construcții. Acesta este mesajul transmis de buchARTest, cu sprijinul Kaufland România, printr-un nou proiect de artă urbană, integrat în peisajul arhitectural al unui spațiu public din Iași, magazinul Kaufland Galata din Șoseaua Voinești nr. 37. Inițiativa este rezultatul viziunii celor două organizații de a susține integrarea artei în noile dezvoltări urbane și în comunitățile în care activează.  Lucrarea, semnată de artistul Alex Baciu, este realizată pe un perete de peste 300 metri pătrați, folosind exclusiv materiale eco-friendly – lavabilă și spray pe bază de apă – și ilustrează într-o manieră ritmică și narativă cele șapte coline ale Iașiului. Compoziția surprinde armonia dintre mediul acvatic, terestru și aerian, și subliniază teme esențiale pentru sustenabilitatea, energia verde, reciclarea și responsabilitatea față de mediu. Printre simbolurile locale integrate în pictura murală se regăsesc lebăda, teiul, colinele și elemente arhitecturale reprezentative pentru oraș, care construiesc o poveste vizuală ce invită trecătorii să o parcurgă pas cu pas datorită peretelui care are un caracter itinerant. Mesajul care însoțește ilustrațiile este Implicarea face diferența. Din dorința de a implica social comunitatea, 1,5% din lucrare a fost realizată cu participarea a două tinere din cadrul Centrului Rezidențial „Maternus” din Iași, care fac parte din comunitatea locală. Acest detaliu adaugă proiectului nu doar componenta de intervenție artistică, ci și actul de incluziune și valorizare a diversității și a participării din partea comunității locale. Proiectul se înscrie în viziunea Artown Festival, cel mai mare festival de artă urbană din România, care promovează arta ca element esențial în dezvoltarea sustenabilă a orașelor. buchARTest atrage atenția asupra necesității de a aloca un procent din bugetul construcțiilor pentru integrarea artei murale, a mobilierului urban și a soluțiilor arhitecturale creative, contribuind astfel la un spațiu public mai viu, educativ și conectat cu comunitatea. Această lucrare este dovada clară că, atunci când arta se întâlnește cu implicarea civică orientată spre sustenabilitate, rezultatul are un impact de durată.