„Ne era frică de moarte? 

Da, dar mai mult ne era frică de viață.”

Linda Boström Knausgård este o scriitoare suedeză care-mi place foarte mult și care va fi prezentă luna aceasta în orașul meu, Brașov, la NOD Festival, unde o vom putea vedea și-i vom putea lua autografe. Linda Boström Knausgård are două romane foarte puternice traduse în română de Roxana Dreve și apărute la minunata Editură Anansi. World Fiction, „Bine ai venit în America!” și „Copil de octombrie”. 

„Bine ai venit în America!” e un roman poetic și psihologic foarte intens, al cărui voce interioară şi amintirile fetiţei de 11 ani, protagonista cărţii, ne asurzesc (şi – după lectură – o să ne ţiuie multă vreme urechile)… După ce se roagă la Dumnezeu ca taică-so (beţiv violent) să moară şi acesta chiar moare, fetiţa refuză să mai vorbească vreodată. Frate-so, un alt ciudat, respinge în felul lui comunicarea şi se închide în camera sa, bate uşa în cuie şi se scufundă în muzică. Mamă-sa, o actriţă foarte frumoasă, încearcă să ţină „barca” pe linia de plutire, ca o amintire tristă a familiei luminii care a fost înainte ca tatăl şi soţul familiei să se schimbe iremediabil… 

Și „Copil de octombrie” începe direct, tranșant, ca un film documentar. Încă din prima propoziție aflăm că protagonista ne va povesti despre „fabrică”, despre o experiență la limită prin care a trecut, fiindcă „aveam o slăbiciune înlăuntrul meu”. Așa începe romanul: „Aș vrea să-ți pot spune totul despre fabrică. Dar nu am cum. În curînd nu-mi voi aminti zilele și nopțile sau de ce m-am născut. Tot ce știu este că am fost acolo în intervale lungi de timp, între 2013 și 2017, și că mi-au prăjit creierul cu electroșocuri atît de puternice, încît erau siguri că nu voi reuși să scriu aceste rînduri. Vom începe cu o serie intensivă de douăsprezece intervenții. Foloseau acest cuvînt. „Intervenții”. Un cuvînt care dădea o substanță neutră acțiunilor lor și care era menit să reducă frica de procedură. Spuneau că intervenția e delicată și că o poți asemăna cu repornirea unui calculator. Se foloseau deseori de imagini din astea îngrozitoare. Era un limbaj creat de cei care considerau că suferința unui om se poate atenua astfel, iar ei erau așa de obișnuiți cu el, încît procedura se transforma rapid în ceva ce uitai la fel de ușor ca pe ultima minciună. Făceau douăzeci de astfel de intervenții pe zi. Aceste evenimente pe bandă rulantă erau cireașa de pe tort într-o afacere lipsită de transparență. Aveau mînă liberă și puteau explica oricînd o abatere spunînd că pacientul sau pacienta nu răspunde la tratament. În astfel de situații, se vorbea cu mîndrie de rezultate. Îți zădărniceau orice încercare de a lua legătura cu lumea reală. Erau atît de speriați de posibilitatea de a fi anchetați, încît dădeau mereu vina pe pacient. Nu ne-am putut înțelege cu ea. La el, boala era deja prea avansată. Pacienta era disperată. Bătrîna era bolnavă cronic și ar fi trebuit să trăiască într-o altă perioadă, unde ar fi rămas în liniște și pace cu alții de o seamă cu ea, într-un loc adaptat nevoilor lor. Cu trei ore de plimbare în parc și mîinile unei asistente care niciodată nu i-ar fi reproșat nimic. Vremea aia s-a dus și nimeni nu mai voia bolnavi cronic în secția lor. Toți voiau rezultate, iar rezultatele se obțineau prin populara terapie cu electroșocuri, panaceul pentru suferințele oricărui individ. Își promovau procedurile în fața unor pacienți care oricum credeau orice le spunea medicul specialist, în perioada scurtă de timp în care chiar purtau o discuție. Zece minute o dată pe săptămînă, fără loc de întrebări. Celor mai incomozi li se administra o doză mai puternică de electroșocuri. Toată lumea o știa”. Linda Boström Knausgård chiar a fost internată între 2013 și 2017 într-un spital de psihiatrie, unde a fost supusă terapiei cu electroșocuri, așa că romanul e autobiografic și e scris din experiență, din interior, de aici și veridicitatea și credibilitatea trăirilor și descrierilor. Așadar, „fabrica” e un loc unde se experimentează pe pacienți cu ajutorul electroșocurilor și scriitoarea suedeză povestește despre experiența asta la limita posibilităților unui om. Terapia cu electroșocuri, „un dezastru neurologic”, o fac să uite, îi fură memoria, ceea ce e de neacceptat pentru un… scriitor. Ca să reziste, o asistentă o sfătuiește să se gîndească la trecut, să-și amintească, să nu-și piardă memoria, cum protagonista a observat că i se întîmplă și ei, și celorlaltor pacienți. Visul ei a fost să fie actriță și a și exersat, dar cînd nu-i veneau replicile pica în anxietate, așa că a hotărît să aleagă „ceea ce se aflase mereu în interiorul meu. Scrisul”. S-a trezit singură, doar ea și anxietatea ei: „Sînt singură cu mine însămi. N-am prieteni în orașul în care locuiesc, iar soțul m-a părăsit. S-a săturat să înceapă doar el conversațiile cu copiii la masă. Era nevoit să facă mai multe glume doar pentru a ascunde faptul că eu tăceam mîlc. Nu doar la masă, ci în general. În afară de clipele cînd vorbeam ca o moară stricată. Eram adesea plecată. Stăteam deseori internată la spital. Boala mea ne-a doborît pe toți. Era o viață pe care nu și-a dorit-o. Toată dragostea s-a transformat într-un pulover strîmt pe care trebuia să-l dezbrace. Dacă scapi de pulover totul va fi bine din nou”. După divorț, se înțelegea bine cu copiii mai mici, iar cei mai mari îl preferau pe tatăl lor. În această nebunie una din cărțile ei începe să aibă succes, doar că și asta o copleșește, pentru că „să publici cărți nu e pentru suflete neliniștite. Sau cel puțin nu pentru suflete zbuciumate, care au nevoie de ajutor”. Cînd era copil, mamă-sa, actriță la Teatrul Național, făcea parte dintr-un grup de extremiști de stînga, care cîntau la chitară și fumau marijuana. Cît despre tată, „visam intens să am alt tată” (și mama extrem de frumoasă și tatăl extrem de violent sînt descriși amănunțit și-n „Bine ai venit în America!”). Cînd mama lipsea, tatăl aducea prostituate în apartamentul mamei, care avea și ea un amant (care-i plăcea fetiței). Cînd era mică, a văzut într-un ziar o pionieră sovietică, o octombristă și ea, născută în octombrie, și-a zis că i se potrivește rolul de „octombrel” și l-a jucat o vreme, spre stupefacția colegilor de clasă. Și prima ei iubire e profund psihanalizabilă. Se îndrăgostește de fratele celei mai bune prietene, Magnus, dar, fiindcă simte că ăla nici n-o ia în seamă, intră într-o relație de dragoste cu cel mai bun prieten al lui, Erik, un băiat extraordinar („Poți să fii îndrăgostit de doi oameni simultan, din păcate. Dragostea pentru Erik era mereu vizibilă, prezentă și liniștită, dragostea pentru Magnus era ascunsă și putea țîșni oricînd, făcîndu-mă să fiu nesigură și nefericită”). Se desparte de Erik inexplicabil, ca Nora lui Henrik Ibsen la sfîrșitul piesei „Nora”. Băiatul era extraordinar din toate punctele de vedere și nici n-a crezut că-i dă papucii cînd i-a spus că gata. De fapt, ea hotărîse să se schimbe, să nu mai chiulească de la școală, să învețe foarte bine, iar el nu mai intra în noul ei rol, fiindcă, prin comparație, oricum ar fi ieșit sub nivelul lui, zice ea („Era doar un sentiment pe care-l aveam, gîndul că o să-mi fac ordine în viață și că el nu va putea fi în viața mea tot timpul ăsta. […] După aia, mi-am schimbat complet înfățișarea, am început să învăț și să merg la ore și am lăsat deoparte trecutul, mama s-a întors din turneu și totul a revenit la normal”). După ce-l părăsește pe primul iubit i se activează anxietatea, care-i dictează să nu fie singură, așa că se cuplează cu tot felul de derbedei. Pe profesori îi crede „colerici, alcoolici, idioți”, în timp ce alcoolul o ajută chiar pe ea să-și înfrunte timiditatea și să participe la discuțiile pe care, altfel, le ura. 

Sfatul Lindei Boström Knausgård e ca atunci cînd nu ne simțim tocmai în apele noastre să încercăm să ne refugiem în ce iubim, în hobby-urile noastre, pasiunile noastre, talentele noastre. Pe ea a salvat-o scrisul. Pentru Linda Boström Knausgård scrisul – și cititul – e mult mai mult decît literatură și artă, e supraviețuire, e viață, e salvare, e „o chestiune de viață și de moarte”: „Am știut întotdeauna că pot să scriu de parc-ar fi o chestiune de viață și de moarte. Și era o chestiune de viață și de moarte. Cînd scriu, viața nu-mi pare lipsită de sens, o simt înăuntrul meu, aștept doar neajunsurile și am o capacitate de lucru atît de mare, că e floare la ureche. Atît e de ușor. Urmez puhoiul de cuvinte și totul merge strună. Dacă apare vreo problemă o simt pe dată. Dacă am un fel de atac de panică, arunc bucuroasă cincizeci de pagini fiindcă m-au dus în direcția greșită. Cuvintele mă duc de obicei unde trebuie. Știu că ar trebui să le fiu extrem de recunoscătoare”. 

Prin cărțile sale, Linda Boström Knausgård creează un nou stil literar, despre care nu știi dacă e autoficțiune sau ficțiune pură, cărți pe care le trăiești, nu doar le citești, experiențe care te pot ajuta ca om, nu doar ca simplu cititor, cărți la care te gîndești mult după ce le citești și la care revii iar și iar. O scriitoare cu totul deosebită, pe care vă rog s-o primiți cu căldură!