„Cînd dispare cineva drag,
ne plătim cu mii de regrete sfîșietoare
păcatul de a-i fi supraviețuit”.
Deși urmează cam multe întîlniri la CenaKLUb-ul Tiuk pe care îl moderez și pe care n-am putut să le refuz (deci, multe cărți de citit), după ce-am deschis O moarte foarte ușoară de Simone de Beauvoir, carte nouă și foarte frumoasă de la Humanitas Fiction, doar s-o răsfoiesc și să văd cam cum e scrisă, nu m-am mai putut opri din citit…
Se spune că înainte să mori îți trece prin fața ochilor, fulgerător, întreaga viață. În O moarte foarte ușoară de Simone de Beauvoir, înainte să-i moară mama, fiica își reamintește toată viața mamei ei, parcă refăcînd-o din cioburi-amintiri, din copilărie pînă la moarte. E un roman autobiografic, iar fiica e chiar scriitoarea, care folosește numele adevărate ale personajelor. Protagonista e Simone de Beauvoir, mamă-sa e Françoise de Beauvoir, soțul e chiar Sartre, sora sa e sora din realitate, Poupette, și tot așa.
Era la Roma cînd a fost sunată de la Paris și chemată acasă, fiindcă mamă-sa și-a fracturat colul femural. E bătrînă, are 78 de ani, arată „rău, ca de obicei”, „la urma urmei, era la vîrsta la care oamenii mor”, dar „accidentul mamei mă afecta mai mult decît bănuisem. Nu prea știam de ce”. Acțiunea are loc în prezent (în 1963, iar cartea apărea în 1964), povestea pare să se scrie ca un jurnal, naratoarea pare un ochean care o are mereu în vizor pe mama pe ultima sută de metri. La clinică e răsfățată de toată lumea – și de medici și asistente, și de prietene, și de cele două fiice. Dar i se descoperă un cancer dintre cele mai grave. Înainte s-o opereze, o asistentă a sfătuit-o să nu accepte. L-a rugat pe doctor să n-o chinuie, iar asta a sunat ca și cum ar fi spus: „Lăsați-o să moară”. La operație i se extrag din burtă doi litri de puroi și o tumoare uriașă. Ceea ce n-o fac să renunțe la planurile ei de viitor. Cînd iese din comă, zice: „Du… du…” „Duhovnic?” au întrebat-o. „Dulciuri”, a răspuns ea. A venit să-și opereze femurul și au operat-o de cancer. Glumește: „M-au operat pe furiș”. Pe naratoare o miră că mamă-sa, după operație, acordă atenție deosebită „celor mai mărunte senzații plăcute; de parcă, la 78 de ani, descoperea din nou miracolul vieții”.
Își amintește ce i-a povestit mamă-sa despre copilărie. Nu crede c-a avut o copilărie fericită. Mama ei a fost rece cu copiii, era topită după soțul ei curvar, care-o iubea pe soră-sa blondă și mai tînără. Mereu a fost ascultătoare și a trăit… împotriva sa. „Să gîndeşti împotriva ta e adesea un lucru rodnic; cu mama a fost însă altceva; a trăit împotriva propriei persoane. Plină de dorinţe, și-a folosit întreaga energie ca să le refuleze și a trăit cu furie această negare. În copilărie, trupul, sufletul, mintea i-au fost comprimate sub un întreg harnaşament de principii şi de interdicţii. A fost deprinsă să-şi strângă singură chingile. În ea dăinuia o femeie vie și pătimaşă; însă contrafăcută, mutilată şi străină de sine”. În primii ani de căsnicie a fost fericită, chiar dacă și soțul, nu numai taică-so, era mult prea iubitor de alte femei. Ei îi plăcea să călătorească, dar „a fost nevoită să renunțe la multe dintre visurile sale: dorințele tatei erau mai presus de ale ei”. Și-a controlat fiicele îndeaproape, practic îi erau sclave, nu puteau să facă un pas fără ea și nu-i plăcea că se înțeleg bine (iar această prietenie între surori vedem c-a rămas pentru totdeauna și această relație i-au făcut și ei ultimele zile mai… ușoare). Dar tatăl le-a murit cînd mamă-sa avea 54 de ani și nu i-a lăsat nici un ban. A lucrat, a călătorit, a vizitat muzee din străinătate, nu s-a lăsat.
A stat nopțile cu soră-sa la spital, la perna mamei lor, apoi ea, apoi soră-sa, apoi ba una, ba alta. Unicul ei scop – s-o ocrotească, chiar dacă vedea că „devenise un cadavru viu”, „o gură de vampir care adulmeca viața cu aviditate”. Dar și ele au ajuns epuizate, „Poupette era cu nervii la pămînt. Mie îmi crescuse tensiunea, mi se ridicase sîngele la cap. Dar ceea ce ne năruia, mai cu seamă, erau agoniile și învierile mamei, precum și contradicția din noi. În această cursă între suferință și moarte, ne doream arzător să triumfe cea de-a doua. Totuși, cînd mama dormea, cu fața inertă, pîndeam îngrijorate pe boleroul alb tresărirea panglicii negre de care îi era atîrnat ceasul; frica de convulsia finală ne punea un nod în gît”. Are dureri peste tot, „clipele astea de chin zadarnic nu puteau fi justificate nici în ruptul capului”. Cînd nu se simte bine întreabă „Crezi că o să scap?”, cînd își mai revine – „Crezi că o să duc din nou o viață normală?” La început e foarte curioasă, cu speranță de însănătoșire și poftă disperată de viață („nutrea o pasiune animalică pentru viață”), apoi devine nepăsătoare, indiferentă („Mi-e totuna. Nu-mi pasă de nimic (…). Eu nu știu dacă mai iubesc pe cineva”). La început observa cum se simte zi de zi, apoi oră de oră. Cînd, după atîta chin, a zis că se simte bine, „bine cu adevărat”, a fost clar că e acea revigorare dinaintea morții. „Dar, doamnă, i-a răspuns supraveghetoarea, vă asigur că a fost o moarte foarte ușoară”, o moarte de ființă privilegiată, cu copii alături de ea.
Cu toate că era habotnică, mamă-sa n-a vrut să se împărtășească de cînd a fost adusă la spital, unde a zăcut 30 de zile, n-a scos din sertar cartea de rugăciuni, deși a citit literatură și a rezolvat cuvinte încrucișate. N-a acceptat să vină nici un preot, așa cum a făcut și soțul ei, înainte de moarte. Bine, nici soțul ei și nici bunica naratoarei nu s-au temut de moarte, iar mamă-sa a sperat din răsputeri că-și va reveni, că se va vindeca. La asta se gîndește Simone de Beauvoir după moartea mamei ei, la care a stat la căpătîi ultimele ei zile pe acest pămînt.
O moarte foarte ușoară e o carte unică, un roman hiper realist, psihologic și filozofic, o carte tare grea, poate cea mai bună scriere a Simonei de Beauvoir, cum o consideră Jean-Paul Sartre (că doar nu putea să spună că cea mai bună carte a Simonei de Beauvoir e „ L’invitée”, roman inspirat din triunghiul amoros dintre el, ea și Olga Kasakiewicz).
Simone de Beauvoir, O moarte foarte ușoară, Humanitas Fiction, 2025. Traducere de Daniel Nicolescu