După ce a cucerit cititorii din România cu viața agentului imobiliar din Exorcizat, romanul său de debut, Radu Găvan și-a continuat parcursul de scriitor ca pe o ascensiune de netăgăduit: fiecare nouă carte a fost și mai bine primită, ba chiar de numere tot mai mari de cititori, iar recent i-a fost tradus în spaniolă Neverland. La noi tocmai a apărut Efectul Jumanca, un volum de povestiri publicat de Editura Hyperliteratura, și am folosit acest prilej pentru a-l descoase pe autor în legătură cu această nouă apariție, însă am vorbit și despre orgoliile lumii literare, testul timpului în relația cu cărțile, inteligența artificială și sacrificiile asociate impulsului creator, dar și bucuria care vine din scris și dintr-o viață trăită în echilibru.
Mi-a plăcut mult ideea de literatură oferită cu prescripție, ca tratament, din „Sindromul Zeului Decăzut”. Asta pentru probleme de ordin psihologic, pentru că-n lumea din această povestire au fost eradicate toate celelalte boli – „de la cancer la gonoree, singurele afecțiuni care au mai rămas sunt cele ale minții și ale sufletului” – cu ajutorul inteligenței artificiale. Recunosc că eu am citit această povestire și ca pe una de anticipație, cred că este posibil să ne putem confrunta cu această realitate într-un viitor incert. Care e relația ta cu inteligența artificială și care sunt așteptările tale – sau poate previziunile – pentru viețile noastre, mai ales în legătură cu zona cultural-artistică?
Literatura are uneori puterea aceasta extraordinară de a vindeca mintea și sufletul de ce se întâmplă în jur, de lucrurile care ne frâng, de absurdul vieții, de cruzimea altor oameni. Sau măcar de a face viața să poată fi îndurată. Literatura, muzica, filmul, arta în general ne oferă o dimensiune superioară, profund umană, bazată pe armonie și generozitate, nu pe ferocitate și egoism. Pe lângă asta, în povestire am dorit să tratez și felul în care puterea îi schimbă pe oameni, unii ajungând să se creadă un fel de zei, pierzându-și astfel umanitatea, în timp ce alții, dimpotrivă, simt nevoia de oferi mai mult celor din jur, devenind ei înșiși niște oameni mai buni. Nu-mi plac deloc oamenii care îi tratează frumos pe cei de deasupra lor sau de care au nevoie la un moment dat și deplorabil pe cei pe care, din diverse motive, îi consideră inferiori sau de la care nu au nimic de câștigat. Respectul este de un singur fel și trebuie oferit în mod egal. Nu am vreo relație specială cu inteligența artificială, sunt și eu curios unde poate ajunge, ce lucruri minunate sau, dimpotrivă, groaznice pot face oamenii cu ea, pentru că întotdeauna totul se rezumă la oameni. Nu cred că inteligența artificială ar putea înlocui scriitorii, de exemplu, ce am citit până acum nu m-a impresionat, însă probabil va ajunge, sau a ajuns deja, nu știu, să creeze niște opere interesante. Cred că literatura va rămâne ceva profund uman, că nu are nevoie și nici nu trebuie să fie perfectă, ci vie. Mai curând mă gândesc că se va schimba forma în care vom recepta cărțile. De exemplu, am ascultat o recenzie la Isus din întuneric, pe care inteligența artificială o generase în câteva minute, și am rămas stupefiat de legăturile pe care le făcea. E adevărat că o mai lua pe arătură, însă, per ansamblu, era incredibil.
Cred că unii ar putea considera cartea ta drept un fel de bătaie de joc la adresa monumentului pe care îl reprezintă scriitorul român contemporan, lucru care întărește și demonstrează însăși teza cărții. A existat vreun punct în care să te gândești la orgoliile care vor fi rănite printre „colegii de breaslă” și la faptul că Efectul Jumanca îți poate crea dușmani sau măcar câteva antipatii prin rândul celor cu care te întâlnești la târguri și lansări de carte?
Un scriitor trebuie să aibă atât instinct de ucigaș, cât și de sinucigaș. Dacă simte nevoia să scrie ceva, să o facă fără să-i fie teamă de ce ar putea gândi ceilalți despre el. Nu e vorba de vreo bătaie de joc aici, la urma urmei sunt și eu scriitor, știu prea bine cum e să treci prin anumite experiențe, și îndrăgesc scriitorii, mă rog, nu chiar pe toți, în fine, ideea e că asta nu înseamnă că ar trebui să fiu orb și mut, să nu văd și să nu vorbesc despre niște lucruri dacă simt nevoia. Am făcut-o liber, fără încrâncenare, chiar cu o ușoară duioșie pe alocuri, poate pare mai greu de găsit printre rânduri, dar e acolo. Ca întotdeauna, nu am încercat să mulțumesc, nici să supăr, ci pur și simplu să spun în felul meu niște lucruri, niște povești cărora le venise rândul să fie spuse. E vorba și despre mine acolo, normal. Dacă unii se simt însă deranjați, poate ar fi bine să se întrebe ce-i supără, dacă nu e de fapt ceva ce ar putea schimba la ei înșiși. Eu am totuși încredere că mulți dintre colegii mei au simțul umorului. În orice caz, i-aș ruga să citească povestirile înainte să mă dușmănească în tăcere ori să mă urmărească prin târg cu macetele, să nu facă și ei precum acel critic care îi promite unui scriitor că-i va recenza cărțile, însă nu-i poate garanta că le va și citi.
Îți propun să vorbim puțin despre a scrie cărți care să-l mulțumească pe cititor, ceea ce în general presupune cărți facile, banale și ca limbaj, și ca subiecte și temă. „Este important să oferim turmei ce-și dorește, altfel există riscul să ajungem din nou în situația în care nu mai citește nimeni”, spune un personaj tot în „Sindromul Zeului Decăzut”. Cum te poziționezi în această dilemă legată de a câștiga succes „peste noapte” cu o carte care să bifeze toate așteptările unei mase considerabile de cititori versus fidelitatea față de principiile tale de om și scriitor? Există măcar o dilemă, de fapt, în acest sens?
Mi-ar plăcea să am șansa să ajung la mai mulți cititori, e normal, dar doar în felul meu, nu pot altfel. Acum câțiva ani mi-a fost sugerată ideea să abordez niște subiecte mai „la modă”, care să atragă mai mulți oameni. La început am respins-o, apoi am zis să încerc totuși, să văd ce iese. La foarte scurt timp după ce începusem să scriu, am deviat tot spre subiectele mele și mi-am dat seama că nu pot așa, nu aș putea niciodată să scriu pentru a mulțumi oamenii, nu aș putea aborda un subiect doar pentru a vinde niște mii de exemplare. E un preț mult prea mare pentru mine. Nu văd rostul pentru care aș scrie, de exemplu, despre o crimă care a șocat țara la un moment dat, dacă nu este ceva în care să mă regăsesc. Sau dacă aș folosi niște rețete pentru a atrage publicul. De ce aș scrie o carte despre o gravidă abandonată de soartă, care supraviețuiește cu îndârjire exemplară în timpul vreunui război, având grijă și de băiatul de cinci ani și fetița de trei, doar pentru că știu că ar avea șanse mai mari să prindă la public? Pentru mine, mizele sunt în altă parte și e vital să fie ceva despre care chiar îmi doresc să scriu, iar toate cărțile mele de până acum, că vorbim despre Exorcizat sau Neverland la început, ori despre Diavoli fragili, Isus din întuneric, Câine negru, porumbel rătăcitor, până la Bestia obișnuinței și Efectul Jumanca, își au locul potrivit în opera mea. E a mea, da, mă reprezintă, nu mi-e rușine cu ea, asta e ceva foarte important pentru mine. Exorcizat și Neverland stau foarte bine în picioare și acum, la zece, unsprezece ani de când le-am publicat. Nu e puțin lucru, de multe ori spunem: E cartea de debut, trebuie să fim îngăduitori. Ei bine, nu e cazul. Sunt cărți pe care trebuia să le scriu, pur și simplu nu putea fi altfel. Nu întâmplător Efectul Jumanca este primul meu volum de proză scurtă. Povestirile de dinainte se apropiau destul de mult de romane, Efectul Jumanca este altceva, vine ca o piesă care lipsea.
E o discuție mai amplă oricum, deoarece succesul de public nu este neapărat un indicator al valorii, dar nici al mediocrității. Sunt cărți bune care se vând bine și cărți proaste care se vând bine. E valabil și în cazul cărților care se vând prost. Indiferent însă că avem de-a face cu un autor orientat către un public numeros, un autor bun, atenție, sau cu un autor de nișă, de asemenea bun, cu cititori mai puțini, dar devotați, în ambele cazuri literatura are de câștigat. Cred că în cazul unui autor popular întâlnim în general o literatură ceva mai cosmetizată, în sensul că da, respectivul poate aborda niște teme grele, dar o face oarecum cu mănuși, responsabil, în așa fel încât să existe un echilibru între duritatea poveștii și confortul cititorului. Nu e o regulă, bineînțeles, American Psycho este un exemplu care îmi vine în minte. Pe de altă parte, autorul de nișă nu îi poartă de grijă cititorului, nici lui însuși, singura sa grijă fiind să spună povestea așa cum e, fără să literarizeze acolo unde nu este cazul. Merge pe un alt drum și este, cumva, mai liber.
„Adevărata problemă a lui Arthur era indiferența lumii în privința artei sale (…). Sărmanul Arthur avea nevoie de validare masivă, iar el nu primea defel”, citim în „Poet-demon”, lucru care cred că e valabil pentru cea mai mare parte dintre scriitori, temerile noastre cam pe aici se coagulează. Care este cea mai mare problemă pe care o ai tu cu felul în care îți sunt privite și primite cărțile? Și s-a schimbat ceva de-a lungul timpului, au existat frici pe care le-ai depășit, au apărut temeri noi odată cu dobândirea unei poziții ferme în lumea literară românească?
S-au întâmplat multe de când am debutat, dar eu nu simt că m-am schimbat, cel puțin nu în privința lucrurilor care contează. Mă bucur în continuare ca un copil pentru lucrurile frumoase, mă îmbufnez, tot ca un copil, când mă simt nedreptățit, sunt încă pe cât se poate de viu, focul e acolo, asta e cel mai important.
Simt însă că unii oameni evită cărțile mele pentru că și-au format o părere fără să le încerce și mă doare chestia asta, pentru că, într-adevăr, este posibil să nu fie cărțile potrivite pentru ei, dar, pe de altă parte, e posibil să fie o idee greșită sau măcar incompletă, și atunci atât ei, cât și eu, avem de pierdut. Nu cred că ai cum să-ți formezi o convingere despre Isus din întuneric, de exemplu, dacă doar o frunzărești sau citești o recenzie, nu mai vorbesc despre opiniile bazate pe titlu, este o carte pe care ar fi bine s-o experimentezi de la început până la sfârșit. Uneori mai văd comentarii la câte o recenzie negativă: „Aha, ce bine că mi-ai spus că e proastă cartea, n-am să-mi mai pierd vremea cu ea!”. Stai puțin, dar tu cum îți formezi părerile, în funcție de ce-ți spun alții că e bun sau rău? N-ar fi cazul să vezi TU despre ce-i vorba? Mă deranjează superficialitatea. Mă mai scot din sărite și oamenii care dau verdicte pe bandă rulantă, de parcă ar fi niște mari judecători.
Uite, îmi vine în minte o chestie: la începutul anului, cineva mă felicita pentru două dintre povestirile din volum, care apăruseră online anul trecut, e vorba de „Un pitic” și „Efectul Jumanca”, și spunea că sunt „două texte superbe, chiar dacă neconvenționale”. M-a frapat chestia asta. De ce ar trebui să se excludă termenii între ei? Cum ar putea să evolueze o literatură, dacă produce și promovează la nesfârșit aceleași cărți? Până când să-i rescrii pe clasici și, mai ales, de ce ai face asta, unde ești tu, unde e vocea ta? Părerea mea este că ar trebui să oferim mai multă atenție scriitorilor care fac lucrurile un pic diferit față de cum suntem obișnuiți, să ieșim nițel din zonele călduțe, să ne deschidem mintea către experiențe noi. Mi se pare mult mai important un scriitor cu o voce proaspătă, vie, care transmite ceva, te face să te gândești la cartea lui la luni, poate ani după ce ai citit-o, decât unul cu o scriitură bună, corectă, dar goală, în urma căreia nu rămâi cu nimic. Da, te-ai simțit bine s-o citești, apoi ai uitat-o. O carte extraordinară trebuie să fie memorabilă, să te schimbe cumva, să rămâi cu niște imagini, când te gândești la ea s-o asociezi imediat cu o senzație pe care doar cartea aia a lăsat-o în tine. Asta e cu adevărat important – să ai o voce distinctă, să transmiți niște senzații pe care doar tu le poți transmite. Mi-ar plăcea ca unii cititori să fie mai deschiși către experiențe diferite, să mai iasă din apele cunoscute și să navigheze și către teritorii necunoscute, nu să le respingă din principiu.
„Un scriitor adevărat”, zice o babă din „Exorcistul”, „coboară în iad și apoi povestește ce a văzut acolo. Tu ești norocos, aducem noi iadul la tine și tu poți scrie despre asta. Romanele tale vor fi în sfârșit autentice”. Mi-ar plăcea să ne povestești despre iadurile care te-au ajutat să-ți scrii cărțile de până acum. Ești printre cei care consideră că arta nu se poate naște din sentimente de fericire, împlinire, mulțumire?
Cu toții avem iadurile noastre, lucruri ascunse, despre care mulți nu vorbesc niciodată, poate din teama că ceilalți nu vor înțelege, că îi vor judeca, că îi vor respinge. Eu îmi doresc să vorbesc despre lucrurile astea, dar în același timp vreau să spun și o poveste, așa că le folosesc în cărțile mele. Totul a pornit cu Exorcizat, când am scris despre perioada în care am lucrat ca agent imobiliar, dar și despre copilărie și adolescență. Am împletit realitatea cu ficțiunea, pentru că anumite lucruri au venit cumva natural în completarea poveștii, iar intenția mea a fost de la început să scriu un roman bazat pe experiențele mele, nu o autobiografie pură. În Neverland am pornit de la o întâlnire pe care am avut-o tot în perioada din Exorcizat, când am fost la o vizionare la o garsonieră confort 3, atât de mică încât simțeam pur și simplu că mă sufoc, și acolo am văzut o fetiță superbă stând pe un pat meschin, cu pereții strângându-se în jurul ei, iar atunci am simțit ceva, nu știu, tristețe, revoltă, iar peste ani acel ceva a devenit o poveste. În Diavoli fragili am vorbit despre demonii din scris, pe care i-am abordat și în Isus din întuneric, scrisă în mare parte în timpul pandemiei, când viața se schimbase și eram cu toții cuprinși de teamă, de incertitudine, și atunci am simțit cu disperare nevoia să intru în altă lume, o lume vastă, în care să mă pierd. În cartea asta am pus foarte multe, de la demonii de care vorbeam până la dragostea pentru muzică, de la trăirile de părinte până la anumite experiențe care m-au îngenuncheat, am pus singurătate, depresie, dar am pus și prietenie, fericire, speranță. Anul trecut am avut niște probleme de sănătate, din care s-au născut două povestiri – „Jurnal din epoca pietrei”, care este o relatare fidelă a experiențelor prin care am trecut, scrisă într-un anume fel, și preferata ta, „Sindromul Zeului Decăzut”, în care abordez mai cu seamă niște idei despre care simțeam mai demult nevoia să vorbesc. „Inimă de tată” pleacă de la o întâmplare cu băiatul meu, la fel și „Exorcistul”, și mai sunt destule.
De obicei arta se naște din niște lucruri care ți s-au întâmplat la un moment dat și au rămas în tine. Lucrurile alea te schimbă și simți nevoia să vorbești despre ele, să le dai o formă. La un moment dat o faci. Mi se pare foarte important să nu forțezi, să nu le scoți prea repede. Ne marchează mai ales experiențele neplăcute și dorim să ne împăcăm cumva cu ele, să scoatem ceva bun, dar sunt și experiențe frumoase, cum ar fi, în cazul meu, cele de părinte. Am o relație extraordinară cu băiatul meu și asta m-a ajutat foarte mult în scris. Am folosit atât fricile, momentele în care simțeam că mă sufoc, cât și momentele de apropiere, de dragoste la un nivel la care nu-mi imaginam că aș putea ajunge, toate astea s-au împletit în cărțile mele.
Putem considera Efectul Jumanca și un fel de semnal de alarmă tras în legătură cu impostura din lumea literară, cu calitatea îndoielnică a creațiilor adulaților, premiile absurde, clicile periculoase pentru însăși ideea de literatură? Crezi că acestea sunt niște probleme pe care nu le poate rezolva de la sine numai trecerea timpului?
Eu sunt genul de lup singuratic, așa am fost dintotdeauna, și nu mă înnebunesc după ideea de gașcă, dar nici nu o resping neapărat și am să-ți spun de ce. Dacă e vorba despre un scriitor bun, susținerea unui grup mi se pare acceptabilă, altfel e posibil ca respectivul să se piardă printre cei mulți. De fapt, cam asta e ideea – să primeze valoarea, să iasă în față niște scriitori buni, a căror prezență să fie benefică în mod real în fața cititorilor. Problemele apar când sunt împinși în față mediocrii, pentru că publicul, și așa puțin, își pierde încrederea. Da, grupul îți poate asigura o susținere, dar, dacă nu ești un scriitor cu adevărat bun, degeaba iei niște premii, te duci la niște festivaluri, scriu despre tine diverși prieteni care te ridică în slăvi, poate ești și tradus, toate chestiile astea dispar la un moment dat, dacă nu ai o operă care să poată rezista în timp.
În „Jon Arse Solomonarson” am găsit o idee cu care recunosc că mă iluzionez și eu uneori: dacă aș ajunge la închisoare, aș avea timp să scriu, în sfârșit, mesele și cazarea mea ar fi grija altcuiva, iar în final mi s-ar scădea din pedeapsă tocmai datorită muncii de scriitoare. Uneori, renunțarea temporară la libertate pentru asta mi se pare mai mult decât echitabilă și aproape tentantă. Tu ce ești sau ai fi dispus să jertfești pe „altarul literaturii”? Și pentru ce?
Asta cu închisoarea mi se pare în mare parte o iluzie. Mă simt înconjurat de oameni care se plâng că n-au timp. Unii chiar n-au, dar am impresia că cei mai mulți și-au creat cumva în minte o imagine de oameni ocupați, așa că și atunci când n-au nimic de făcut, sunt ocupați să se gândească la faptul că-s ocupați. Mă gândesc că și eu ar trebui să fiu ocupat tot timpul – am un fiu, o soție, un cățel, un serviciu, mai și citesc, mai și scriu, am și o chitară electrică, mai beau și câte o bere, mai răspund și la acest interviu kilometric, vai de capul meu, dacă mai era și vreo amantă în peisaj cred că nu mai aveam timp nici să respir. Totuși, uite, reușesc să-mi fac timp și pentru activitățile cu adevărat constructive, cum ar fi, de pildă, să stau pe Instagram & Facebook. Mă rog, ideea ar fi că dacă chiar vrei să faci o chestie, îți găsești timp, cât de puțin, dar, da, ar fi plăcut să fie mai mult. Pe de altă parte, nu poți aștepta condițiile ideale, pentru că e posibil să nu mai faci nimic. Trebuie să faci tot ce poți cu ce ai la momentul respectiv. Nu consider că sacrific ceva pentru scris, mai ales că scriu destul de rar, deși mă gândesc mai tot timpul la asta.
Ca să detectezi umorul din Efectul Jumanca, eu cred că trebuie să nu te afli tocmai în categoria ridiculizată cel mai des în carte, cea a scriitorilor care se cred mai presus de „muritorii obișnuiți” în creație și-n simțiri, cea a prețioșilor pentru care literatura „adevărată” este despre bine și frumos, dar mai ales despre cuvinte „frumoase”. Ce le-ai spune celor revoltați de limbajul natural și necenzurat al unora dintre personaje?
Încă de la început m-a interesat să am un limbaj natural, iar dacă asta implica și anumite cuvinte mai tari, nu m-am ferit să le folosesc. Nu le caut, pur și simplu apar, de exemplu, într-un dialog, și dacă sună bine în context, asta e. Să știi că nu cred că am primit prea multe plângeri totuși, cititorii, în general, au considerat că acele cuvinte își aveau locul în limbajul folosit în scenele respective. Prețioșii, da, se află printre noi de când lumea și sunt și ei un fel de oameni, e adevărat, dar mă plictisesc peste măsură, mi se par lipsiți de imaginație, rigizi, exact genul de care mă feresc. Ca fapt divers, scena la care faci referire este o parodie la Exorcistul lui William Peter Blatty, nu cred că e vreun mare mister acolo. Literatura adevărată, ce să spun… Oamenii care au impresia că frumosul se află doar în cuvintele frumoase sunt foarte săraci.
Cu o oarecare legătură cu întrebarea anterioară, sunt curioasă de răspunsul tău în cazul următorului scenariu. Poți alege o singură carte – dintre cele scrise de tine – pentru a rezista în timp, pentru a fi citită peste 500-1000 de ani. Pe care ai alege-o și de ce?
Cred că ești un pic cam optimistă în privința intervalului ăsta. Eu aș fi mulțumit dacă ar mai citi cineva Efectul Jumanca peste 20 de ani. Poate că ar râde și atunci, poate nu, rămâne de văzut. Sau Isus din întuneric, aia e o poveste frumoasă, universală, despre muzică, literatură. Nu știu ce se va întâmpla cu literatura, dar muzica va rezista în timp.
Nu renunț la întrebarea-semnătură a mea: tu ce citești azi?
Pe drum, de Jack Kerouac, și îmi place foarte mult.