18. Ribat, un sclav 

Anotimpul uscat a început, cu zilele lui apăsătoare și gustul de nisip. Sclavi forfotesc la umbra clădirilor dogoritoare, ca șopârlele. Își scuipă în palme și se șterg cu ele pe față, ca să nu-i doară ochii. Lui Ribat îi place anotimpul: oamenii sunt așa deranjați de căldură, încât tot ceea ce-i preocupă este cum să-i supraviețuiască. Asta-i permite lui să facă anumite lucruri fără să fie băgat în seamă. 

În primele ore ale după-amiezii, orașul e la fel de tăcut ca deșertul. Casele strălucesc în soarele sfârâitor. Ribat se mișcă de la un petic de umbră la altul. Pretutindeni se așterne un praf care spoiește clădirile și oamenii, de parcă i-ar drege înainte să-i înghită. Kalhu e în permanență înfometat. De sclavi, de bogății, de sânge. Păcălește și amăgește cu aspectul său magnific, dar, sub masca lui de glorie, pute și asudă și biciuiește. Iar asirienii îi îndură cruzimea: orice, în numele măreției. 

Zeii dăruiesc fiecăruia altceva, gândește Ribat. Mamei lui i-au dăruit lumină, deși se născuse în întuneric. Anei, sclava frumoasă care doarme lângă el în încăperea servitorilor, i-au dăruit o inimă generoasă. Dacă este cu adevărat un dar ori nu, Ribat nu e sigur, însă Ana îl tratează ca atare. Lui i-au dăruit talentul de a supraviețui. Știe să se miște cu agilitate, știe să se facă una cu zidurile, știe să stea așa de nemișcat încât pare să se facă nevăzut. Și așa a trăit, supraviețuind — pentru un sclav, în această lume, este deseori cea mai dificilă reușită — cu un vis interzis, păstrat în sinea lui ca o rezervă de apă în vremuri de secetă: să devină scrib. 

Dar în ultima vreme jinduiește la mai mult. Jinduiește la dreptate, la iubire și, deși abia dacă lasă gândul să prindă contur în mintea lui, la libertate. Vrea să se întoarcă în timp și să înțeleagă ce s-a întâmplat cu mama lui. Vrea să atingă și să fie atins, să asculte și să fie ascultat. Vrea lucruri pe care n-ar trebui să le vrea. Poate că aceasta este dovada faptului că e și el ca toți ceilalți: sclavi, muritori și zei — toți jinduiesc la ceea ce nu pot avea. 

Își croiește drum printre casele de cărămidă verzi și albastre, către zidurile din partea opusă a pieței. La poalele lor, cinci sclavi stau în șir, legați de stâlpi din lemn, în bătaia soarelui necruțător. Ribat privește împrejur. Nu e niciun gardian, niciun soldat. Păsări negre zboară pe deasupra capetelor lor. Sclavii sunt pedepsiți sub ochii zeului soarelui, Șamaș, care vede tot ce se întâmplă în orice colț al lumii, de la răsărit și până la apus. Ribat se întreabă dacă zeul îl vede acum și pe el. Dar nu spun oare proverbele că sclavii sunt umbrele oamenilor? 

Ia tolba cu apă care-i atârnă la brâu și face un pas prudent către sclavi. Ar trebui să plece de aici, ar trebui să ducă la Palatul de Nord-Vest rapoartele lui Onnes. Dar astăzi se gândește la mama lui, iar gândul la ea îl împinge mereu să facă ceva ce mai târziu regretă. Ce fel de om crezi că devii dacă întorci spatele celor de seama ta? aproape că o aude cum îl întreabă.

„Un om care vrea să rămână în viață“, mormăie. Dar nu e nimeni să-l audă. Doar arșița, care-i înghite cuvintele. 

O forță invizibilă îl atrage către siluetele de sub zid. Merge tot mai aproape, apoi picură puțină apă în gura fiecăruia dintre ei. Unul e un bărbat subțire și drept ca o suliță. Apoi mai sunt doi băieți, ale căror buze sunt crăpate și tumefiate. O femeie căruntă șoptește o binecuvântare în timp ce bea apa, în vreme ce fata de lângă ea îl privește pe Ribat de parcă ar fi un miraj. Își pune tolba la loc, în timp ce devine conștient de o prezență la marginea drumului. Încet, riscă o privire în direcția siluetei. Aproape că-i stă inima în loc. 

Căpetenia iscoadelor stă lângă o coloană vopsită cu albastru, iar părul său negru ca păcura lucește. Spre groaza lui, Ribat vede că eunucul se uită la el. Coboară iute privirea, vrând să se facă nevăzut. De obicei funcționează. Dar, când ridică iar ochii, eunucul e mai aproape. Colțurile gurii lui sunt ridicate, mimând un zâmbet. Pentru Ribat e ca un rânjet. 

— Spune-mi, zice căpetenia iscoadelor, cum este pedepsit un sclav care le dă apă celor condamnați în numele lui Șamaș? 

Ribat privește stăruitor în jos. Inima îi bate înnebunită în urechi. 

— Este biciuit, stăpâne. 

— Minți, spune eunucul, iar Ribat percepe o nuanță de amuzament în glasul lui. I se scot ochii. 

Ribat tace. În aer se simte o greutate, o povară. 

— Ai fost vreodată biciuit? întreabă eunucul. 

— Toți sclavii au fost biciuiți, stăpâne. 

— Mă gândesc că tu mai puțin decât alții.

Are sentimentul că fiecare cuvânt este un test și că un răspuns greșit l-ar putea arunca într-o lume a întunericului. 

— Ați dori să vedeți cicatricile, stăpâne? 

Glasul lui Sasi e puțin diferit, din el s-a scurs toată dulceața. 

— Mă feresc cât pot de priveliștea cicatricilor și a rănilor. Din păcate, n-am nervi pentru asta. 

Ribat e convins că eunucul are nervi pentru orice, dar își ține gura. În spatele lui, unul dintre sclavi geme încet. Ribat înțelege că-i mai cere apă. 

Eunucul îl ignoră. 

— E adevărat că stăpâna ta ține un leopard în palat? întreabă. 

Ribat își îngroapă iute surpriza. Nu crezuse că eunucul știe cine este el. 

— E adevărat. Îi mușcă pe toți cei care se apropie prea mult și mănâncă numai din mâna stăpânei mele. 

Riscă o privire către eunuc. Ar vrea să-l sperie pe Sasi, dar căpetenia iscoadelor nu pare foarte interesată, de parcă ar sta de vorbă cu Ribat despre cină. 

— Tot aud șușoteli despre ele, spune. Unii zic chiar că dorm împreună, în același pat. 

Ribat nu-l contrazice. Sasi chicotește, fiindcă gândul îl amuză. 

— Dar, bineînțeles, continuă, nu contează ce povești scornesc oamenii despre stăpânii și stăpânele lor, despre regii și reginele lor, sunt și ei ce-au fost întotdeauna: niște muritori. 

Ribat cască ochii la el. 

— Semiramida nu este ca alte stăpâne. 

Asta îl face pe eunuc să zâmbească.

— Vorbești de parcă ai fi îndrăgostit de ea. 

Ribat își pleacă privirea, pentru ca Sasi să nu-i vadă roșeața din obraji. 

— E stăpâna mea. Îi sunt loial. 

— Potrivit experienței mele, sclavii le sunt loiali stăpânilor lor până la un moment dat. Dacă le dai șansa să se răzbune pe cei ai căror proprietate sunt, nu stau pe gânduri. 

Ribat înalță capul, uluit. N-a mai auzit pe nimeni care să vorbească astfel. Văzându-i expresia, Sasi zâmbește. 

— Să mă ierți dacă-ți vorbesc fără ocolișuri. Am fost și eu cândva vândut. Știu ce înseamnă ca viața ta să se afle în mâinile altcuiva. 

Ribat știa acest lucru, dar este surprins să-l audă pe Sasi rostindu-l cu atâta ușurință. De aceea a devenit atât de puternic, îi trece prin minte, fiindcă se folosește de propriile răni pentru a pătrunde în viețile altora. 

— Uite, spune Sasi. Vin soldații. 

Ribat se răsucește iute pe călcâie. Un șir de bărbați mărșăluiește în direcția lor. Ribat își ascunde tolba sub tunică. 

— În locul tău, aș dispărea de aici, spune eunucul. Nu vrei să fii prins în timp ce-i ajuți pe alți sclavi. Mă gândesc că, dacă te-ar întreba un gardian, n-ai fi așa de înclinat să uiți care este pedeapsa pentru o asemenea vină. 

Ribat nu așteaptă să i se spună de două ori. Se strecoară înapoi pe aleea de unde a venit, controlându-și respirația, domolindu-și temerile, convingându-se că este un nimeni, că este un nimic. 

Astfel, sclavii devin invizibili în fața lumii.

Despre roman

În decursul secolelor, Babilonia a devenit întruchiparea plăcerii, a excesului și a puterii depravate care conduc Asiria antică. În această lume, trebuie să ucizi ca să fii rege. Sau, în cazul Semiramidei, o orfană crescută la marginea unui imperiu, regină. Nimic din educația Semiramidei nu i-ar fi putut prezice moștenirea. Dar, când îl întâlnește pe un tânăr reprezentant al noului rege asirian, o profeție i se dezvăluie, o profeție ce o plasează în centrul unei lumi brutale și în inimile a doi bărbați, dintre care unul se întâmplă să fie rege.

La curtea regală plină de vipere, Semiramida se trezește prinsă în plasa politicii și a cruzimii. În loc să se resemneze, ea se antrenează în război și diplomație. Și, cu fiecare mișcare, urcă în rang, implicată într-un joc al puterii, dorinței, iubirii și trădării, până când ajunge în singura poziție care-i asigură protecția. În cel de-al doilea roman al său, Costanza Casati împletește cu măiestrie mitul și istoria pentru a-i da cuvântul lui Semiramidei, singura femeie care a condus Imperiul Asirian, urmărindu-i ascensiunea către un tron pe care nimeni nu i-l promisese.

„Uluitor! Una dintre cele mai vii și mai puternice lucrări de ficțiune istorică pe care le-am citit vreodată. Am fost complet captivată de acest roman.“ (Elodie Harper)

„Casati relatează ascensiunea necruțătoare a reginei asiriene Semiramis într-o saga magistrală… Indiferent de câtă cruzime dă dovadă Semiramida, Casati nu pierde niciodată din vedere ceea ce o împinge pe eroină să ajungă la un statut care să-i permită să nu asculte de nimeni. Admiratorii romanelor lui Robert Graves despre Claudius vor fi fascinați.“ (Publishers Weekly)

„Bazată pe legenda unei regine războinice din Orientul Mijlociu, epopeea lui Casati încorporează brutalitatea epocii, dar și bogăția sa culturală.“ (The Washington Post)

Despre autoare 

Costanza Casati s-a născut în 1995, în Texas. A urmat cursurile unui liceu de limbi clasice din Italia, unde a studiat limba și literatura greacă veche în cadrul unuia dintre cele mai riguroase programe școlare din țară. Este absolventă a prestigiosului masterat de scriere creativă al Universității Warwick din Marea Britanie și în prezent lucrează ca jurnalistă și scenaristă freelance. Romanul ei de debut, Clytemnestra (Clitemnestra, Editura Trei, 2023), s-a vândut în 20 de țări, a câștigat Glass Bell Award și a fost nominalizat la categoria „Cel mai bun roman fantasy“ în cadrul Goodreads Choice Awards.