Cristina Nemerovschi, dincolo de a fi vocea și simbolul unor generații care au crescut după propriile reguli într-o societate în care uniformizarea e constanta, este și una dintre acele scriitoare care pun în literatura lor sinceritatea aceea care uneori poate să pară prea mult. Aici e inima mea, cea mai nouă carte a Cristinei Nemerovschi, apărută la Editura Herg Benet în 2025, a fost ocazia perfectă pentru a face din nou cunoștință cu autoarea care s-a schimbat mult în ultimii ani, din punctul meu de vedere, și care totuși a reușit să păstreze esența a tot ce i-a cucerit pe cititori în ultimul deceniu. Poate că este atât de importantă pentru mine și pentru felul în care par să ni se suprapună etapele de deschidere față de lume, precum și cele în care nevoia de izolare alături de cei dragi pare să-și spună cuvântul. Într-o perioadă în care simt că inspirația și salvarea ne pot veni de la oamenii autentici, nu de la cei care în sfârșit au recunoscut cine sunt și au trecut „asumat” în tabăra ideologiei de extremă dreapta, am ținut neapărat să realizez acest interviu cu una dintre autoarele mele preferate de la noi și pentru scopul terapeutic pe care am bănuit că l-ar fi putut avea răspunsurile pentru mine. Sper ca această discuție să le servească drept inspirație și imbold și cititorilor care s-ar putea afla, la fel ca mine, la răscrucea dintre încrederea în specia umană și dezamăgirea ireversibilă provocată de aceasta.
După o pauză de câțiva ani, ai revenit cu un roman care mi se pare că păstrează trăsături clare ale scriitoarei care a publicat cărți precum Sânge satanic, dar te și reinventează într-o versiune mai matură, poate chiar resemnată cu unele realități care par să nu mai stea în puterea noastră pentru a fi schimbate. Ai folosit pauza aceasta pentru a te îndepărta de stimulii vieții de zi cu zi, pentru autoconservare sau din exasperare te-ai rupt de online? Și cum și unde și-a făcut loc, în pauza aceasta, scrisul la Aici e inima mea?
Dragă Anca, mă bucur să te regăsesc și mă bucur în același timp într-un mod copilăresc, intens, și de revenirea mea (atât la scris, cât și în forfota lumii, în general). A fost o revenire despre care nu eram deloc sigură dacă se va mai întâmpla, am stat niște ani aproape numai cu mine, în mintea mea, fiindcă simțeam că am multe lucruri de rezolvat – totul a început cu depresie și anxietate, în urmă cu un deceniu, care m-au tot dus din aproape în aproape cât mai adânc în niște straturi pe unde încă mai aveam de lucru în a mă înțelege, a mă împăca, a închide niște drumuri și a deschide altele. Oarecum autoconservare, da, însă în același timp creștere, o creștere mai matură, poate un pic mai mult în simbioză cu lumea care se găsește într-o schimbare dramatică, în ultima vreme, și mai puțin în răspăr sau împotriva ei, cum simțea profund o versiune a mea din urmă cu niște ani. În anii în care am lipsit, nu m-am rupt doar de online, ci am luat o pauză de la orice, am lăsat și oameni și proiecte să aștepte, fiindcă nu simțeam deloc că mai funcționam la capacitatea la care îmi plăcea mie să știu că funcționez, nu voiam să fac lucrurile doar ca să fie făcute, în virtutea inerției. Mi-am spus că mă voi întoarce când și dacă voi fi convinsă că pot să fiu prezentă cu toată ființa în tot ce apuc să trăiesc, și acum, din fericire, am senzația că am ajuns acolo.
Aici e inima mea am scris-o mai spre sfârșitul perioadei de retragere din lume, când am simțit din nou nevoia să mă exprim, când se adunaseră stări și idei. Cam un an și jumătate, aproape doi am lucrat la ea, cu multe pauze. De obicei îmi scriu cărțile dintr-o suflare, de data asta m-am oprit de mai multe ori pentru respirații lungi, dar pare că așa s-a cerut ea scrisă, nu am forțat-o.
Apropo de ce ai păstrat din vechea Cristina Nemerovschi, din punctul meu de vedere, aș menționa duritatea cu care critici nemilos, în fiecare carte, superficialitatea și îndobitocirea poporului prin false repere, social media, televiziuni care îi exploatează pe cei săraci cu duhul. Rămâne asta o nemulțumire constantă pe care o ai, un minus etern al societății românești chiar și-acum, când și binele și informația sunt doar la un click distanță?
Da, uite, tot spuneai tu că par în scris mai resemnată cu lucrurile pe care nu le putem schimba… pe undeva, da, însă nu de tot, și sper să nici nu ajung în punctul ăla. Cred că a protesta împotriva a ce e greșit te păstrează în primul rând pe tine întreg la minte, îți păstrează umanitatea la locul ei, hrănește o busolă care ne este vitală. Sigur că ultima jumătate de an, cu tot ce s-a petrecut în societate și în politică, ne-a arătat cu vârf și îndesat ce periculos este ca un număr mare de oameni să se lase cu ușurință pradă vânzătorilor de iluzii, pentru că apoi ajungem și noi în pericol, cei un pic mai lucizi. Vorbeam recent cu niște prieteni despre asta: cum democrația e ca o plantă care trebuie mereu îngrijită, udată și ștearsă de praf, pusă la lumină – dacă nu investești în educarea oamenilor, gândirea lor se ofilește, și fără o gândire critică, lucidă, capabilă să se adapteze, să evalueze, ne ducem cu toții în prăpastie. Și dacă nu în prăpastie, ne ducem într-o arenă a urii, în care fiecare arată acuzator cu degetul spre celălalt, îl face responsabil de toate relele universului și vrea să-l anihileze, pentru că nu se încadrează în tiparul care îi asigură lui iluzia familiarului.
E foarte descurajant că în vremuri ca astea pe care le trăim acum, când avem acces la aproape orice informație, putem documenta amănunțit pe cont propriu aproape orice subiect, fără a mai depinde de altcineva să aleagă ce să ne livreze și în ce formă, noi (mă rog, nu noi, doar mare parte din societate) ne mulțumim cu superficial, cu fals, cu trunchiat; în loc să ne antrenăm mintea, să fim liberi și lucizi, noi cădem în plase cusute cu ață albă și ne lăsăm folosiți pentru cele mai meschine și mai parșive interese. Ne credem ca peștele în apă când intrăm pe internet, și totuși încă nu am învățat chestia asta esențială – cum să facem diferența între o informație și o opinie, cum să recunoaștem o sursă serioasă, independentă, să pricepem că o minciună repetată de o mie de ori nu se transformă în adevăr și multe, multe altele…
În urmă cu vreo zece ani, mi se părea un lucru optimist când auzeam despre AI și despre schimbările pe care le va aduce; astăzi mă uit cu groază cum mii de oameni dau mesaje de consolare unei poze fake cu o descriere lacrimogenă („n-am tort de ziua mea, așa că mănânc cartofi; ah, da, am șase degete la o mână, dar nu vă împiedicați voi în detalii din astea, că vă fac să patinați doar pe emoție”) și sunt convinși că se adresează unui om în carne și oase și mă înspăimântă pe de o parte credulitatea dusă la extrem, pe de alta, cât de mult rău se va putea face în viitor de către o minte diabolică, dacă va folosi tehnologia din ce în ce mai rafinată pentru a manipula masele. Cum s-ar putea porni războaie cu un simplu ecran în față și un zâmbet malefic în colțul gurii. Bine, într-un fel, se pornesc deja.
De fiecare dată când vorbesc despre așa ceva, eu cad în capcana de a căuta să identific și soluții, iar una dintre ele mi-a venit în minte citind acest nou roman al tău, acolo unde ilustrai cum busola moralității la atei funcționează mai eficient decât la religioși pur și simplu pentru că la unii e implicită, e inclusă, în vreme ce la cei din urmă e flexibilă, depinde de teamă și supunere ori recompensă divină, se poziționează în exteriorul acestora. Dată fiind și situația politică actuală, deși știu că poate-i prea târziu, tu ce crezi că ne mai poate salva așa, ca nație?
Păi, aici am de la o vreme două răspunsuri. Cel optimist: educația. Este concluzia la care desigur că ajungem cei mai mulți, efectele sunt vizibile: oamenii care investesc în dezvoltarea lor, care înțeleg că viața nu e doar despre bani, muncă, hăhăială, TikTok și cum pari în ochii celorlalți și pricep că resursa cea mai valoroasă a unei ființe umane este propria minte, și niciodată nu există prea mult când vine vorba de a-ți exersa gândirea, de a o hrăni cu lucruri de calitate, cu informație, cu artă, de a merge și pe gândire analitică, dar și a te rafina emoțional, oamenii ăștia care se educă în permanență cu pasiune nici nu cad ușor pradă manipulării, prostirii, ei își dobândesc o formă valoroasă de libertate. Și există polul opus, unde mergi mereu după ce spune turma, și știm ce se întâmplă… Așa că, firește, educația pare singurul răspuns complet, singura soluție, dacă într-adevăr ne forțăm să găsim una.
Și aici ajung și la a doua variantă de răspuns, cea pesimistă: nimic. Nu cred că ne poate salva ceva la modul colectiv, pentru că, uite, deși educația clar ar fi ceva ce ar merita din răsputeri încercat, oamenii care au nevoie de ea i se împotrivesc din răsputeri, de parcă ar fi otravă, nu salvare. Povestea cineva cum a împărțit recent propriile lui cărți pe stradă, gratuit, și absolut toată lumea l-a luat în râs: du-te, frate, de aici, cine mai citește în ziua de azi, avem noi timp de prostii? Nu s-au oprit nici măcar să vadă ce carte este, din start faptul că era carte care se citește o descalifica. Ajung să-mi amintesc cu nostalgie de vremurile de acum cincisprezece ani, când îi mai ironizam pe cei care făceau două erori gramaticale într-o singură frază… păi, azi, baftă să găsești măcar două cuvinte scrise corect într-una. Mai intru uneori pe pagina unui fost aproape președinte, acolo e festivalul agramaților, replicile alea par de-a dreptul inventate, exagerate: oamenii (culmea, care se vor atât de patrioți că probabil când merg la Lidl se ceartă la casă că de ce nu există prezervative cu tricolorul pe ele) vorbesc o română dezarmant de aproximativă, dar ei nu văd nicio problemă în asta, pe principiul: las’ că ai înțeles tu cât de cât ce am vrut să spun; or, asta mai merge într-o limbă pe care de abia o înveți, într-o țară străină, dar când e limba în care ai crescut mi se pare ceva de-a dreptul SF. Ai avut patruzeci, cincizeci, șaizeci de ani la dispoziție să o vorbești, și doar până aici ai ajuns?
Aș putea să scriu pe tema asta foarte multe pagini, fiind și implicată mai bine de un deceniu în piața de carte, este deplorabil cum se promit politici de încurajare a lecturii, dar nu se face absolut nimic, doar noi, câțiva scriitori, am mai mers la inițiativele unor profesori prin școli generale, licee, facultăți, am vorbit despre importanța cititului, am făcut evenimente în locuri neconvenționale, ca să atragem și alt public, mai nefamiliarizat cu literatura, am deschis niște drumuri… dar lucrurile astea trebuie făcute într-un cadru amplu ca să aibă un impact vizibil și durabil. Se bifează pe hârtie niște sume care chipurile se alocă pentru cultură, dar ele nu ajung niciodată acolo unde chiar ar putea conta.
Ne putem salva pe cont propriu, încercând să nu uităm niciodată că suntem singurii responsabili pentru ce facem cu timpul scurt petrecut pe planeta asta – să încercăm să pricepem cât mai mult din ce vedem în jur, să ajutăm când și cât putem, să trăim cu pasiune, să ne concentrăm pe noi și nu pe capra vecinului.
Da, iar partea cu oamenii extrem de religioși… iarăși aș avea muuuulte pagini de scris pe tema asta. Când popa îți spune fii umil, crede și nu cerceta, are Dumnezeu grijă de tine, tu nu te preocupa, tu vezi de lucrurile simple, mai la o slujbă, mai la un pelerinaj târâș pe coate, mai la bătut nevasta și copilul, mai la măcelărit un animal prin bătătură, vine Crăciunul, halești un șoric și bei a 88.456-a sticlă de vin pe anul ăsta, tu abia aștepți să te consolezi cu gândul că nu e nevoie să faci mare brânză pentru tine, stai pe coada ta și oricum după colț te așteaptă viața veșnică, nu ca pe păcătoșii ăștia sataniști care sunt ei cu progresismul și cu autoeducarea. E vorba de mentalitate, religia, așa cum e înțeleasă la noi, cel puțin, îți deformează percepția asupra lumii, mută tot accentul de pe om, îl pune pe o ființă imaginară și a rezolvat toate problemele – în schimb, omul care înțelege adevărul brutal că umanitatea este ceea ce facem din noi înșine și nimic mai mult, că morala e cea pe care o stabilim pentru binele oamenilor și atât, omul acela va căuta să pună un sens, să înțeleagă, să nu se mulțumească știind doar pe jumătate. El mai află și că viața de aici e singura care există pentru el și va încerca – măcar în perioadele lui bune – să nu irosească, să lase ceva în urmă, să se bucure, să fie curios. Iar oamenii care fac asta nici nu mai au timp și chef să fie răi, să urască și să invidieze, să pornească războaie.
Pentru că eu așa o văd, sunt curioasă dacă tu consideri Aici e inima mea drept o încununare a creației tale de până acum? Sau poate e opera cu care treci într-o altă eră, diferită de ce ne-ai obișnuit prin cele aproape 20 de cărți precedente?
După apariția fiecărei cărți am spus că ea este cea care mă reflectă cel mai bine, și asta pe undeva e explicabil, mi se pare că sunt mereu pe un drum, în mișcare, și e firesc să văd în oglinda dintre coperți versiunea mea cea mai recentă. Bănuiesc că e un prag, cum bine intuiești, spre o nouă etapă din viața mea – poate încep și eu să mă maturizez, cine știe, mai cu întârziere și rebeliune. Sau nu, pentru că nu cred neapărat în liniaritatea drumurilor. Am mai avut un astfel de prag, un fel de schimbare de direcție din punctul de vedere al cititorilor, când am scris Păpușile, tot produsul unei experiențe personale care m-a marcat, o carte care era mai puțin despre satiră socială și mai mult despre sentimente, despre iubire, moarte, pierdere, traumă.
Voiam să remarc că e primul tău roman de dragoste, dar dintr-o anume perspectivă tot ce ai publicat până acum a avut o puternică componentă romantică, deși împletită cu o doză serioasă de rebeliune, ceea ce te-a și scos în evidență la începuturi. De la o distanță care să-ți permită o perspectivă critică față de propriile cărți, cum le vezi acum?
Le iubesc în continuare, așa cum îmi iubesc fotografiile dintr-un album personal de la acea vreme, le înțeleg într-un mod intim în continuare, așa cum îmi înțeleg într-un mod intim ipostazele mele din acei ani în care au fost scrise, sunt împăcată și detașată oarecum, așa cum sunt împăcată și detașată de cele mai multe evenimente din trecutul meu, fără a uita o secundă tot ce au avut să mă învețe. Mă bucur enorm că am reușit să le scriu – de multe ori, în ciuda multor obstacole și perioade din cale afară de dificile –, pentru că ele sunt acolo, tot ce am fost eu este acolo undeva, consemnat, și eu voi putea oricând să mă întorc și să mă reconectez cu mine, dacă voi pierde vreo bucățică pe drum.
Ai dreptate, iubirea este prezentă în fiecare poveste cuprinsă în vreun roman scris de mine, și îmi dau seama că perspectiva asupra ei nu s-a schimbat prea mult odată cu timpul. Iubirea dintre M. și R. din Sânge satanic nu este străină de iubirea dintre Maia și Luc din Aici e inima mea.
Ai revenit în forță ca înainte? Știu cum sună, așa că permite-mi să explic: ai deja în lucru altceva?
Aș vrea să știu și eu cu certitudine răspunsul la întrebarea asta (râde), dar adevărul este că am învățat să investesc mai puțină energie în planuri, și mai mult în a trăi momentul. De câteva ori, am simțit că planurile mă apasă, mă ceartă că nu reușesc să mă ridic nivelul proiectat în ele, și uneori te lași dus de val și uiți că planurile alea tot tu le-ai făcut, nu sunt ceva ce ar trebui să te inhibe, să te constrângă, să te intimideze. Dar da, am în lucru o carte de nonficțiune, o carte pentru copii și vreo șase romane începute în anul care a trecut. Însă, spre deosebire de Cristina de dinainte de pandemie, care lăsa totul baltă și se arunca în scris cu disperare, zece-douăsprezece ore pe zi, acum știu că este important și să am grijă de mine, să îmi aloc timp pentru a mă încărca. Cumva, că scrisul este pentru mine o parte esențială din ce înseamnă să trăiesc, dar mai există și alte câteva lucruri destul de importante.
Cum vezi creația în ceea ce deja cred că putem numi epoca AI – și pentru tine, ca autoare, și pentru personajele din romanul tău?
Uite, ăsta e un subiect care ajunge mereu să fie discutat când mă văd cu prieteni scriitori la o bere: vine AI-ul, oare o să ne dea la o parte, să scrie mai bine, mai repede, mai pe placul cititorului? Din tot ce am văzut eu până acum, AI-ul nu poate scrie nici pe departe la fel de bine precum un scriitor care dă viață unei literaturi autentice, vii, originale, pare o glumă momentan să crezi că ar putea mima cu succes o experiență bogată și intensă de viață, rafinamentul și stratificarea infinită a emoțiilor… însă cred că mingea ajunge până la urmă să fie în curtea cititorului: dacă el se va mulțumi cu puțin, dacă pentru el o compunere mediocră poate fi la fel de satisfăcătoare cum este un roman din soiul celor care pe vremuri îți schimbau viața, atunci, da, bănuiesc că ne-ar putea și înlocui, la un moment dat.
Spuneam mai înainte de pozele făcute cu AI, pe care oamenii le iau de bune – ștacheta pare a fi fixată din ce în ce mai jos. Ne satisface o poezie care pare scrisă de un copilaș tocilar și fără imaginație de clasa a treia? Ei bine, dacă asta ne dorim, asta vom avea pe rafturile librăriilor – mă rog, cât timp vor mai exista librării.
Știu deja exemple de scriitori care fac un mix între creația proprie și intervenția inteligenței artificiale, pe ici, pe colo, câte un fragmențel când simt că ei s-au blocat. Mie mi se pare că îți răpești toată plăcerea: când scriu, mă bucur de experiența fiecărei pagini. Mă bucur să o simt, să trăiesc în ea, să o tastez febril. N-aș lăsa vreodată pe cineva să scrie un rând în locul meu.
Ești printre puținii pe care nu i-am văzut să arate că au emoții vorbind în fața unui public numeros, nu știu dacă pentru că le-ai ascuns sau pur și simplu nu le-ai avut niciodată. Cum a fost lansarea de la București și reîntâlnirea cu publicul după atâta vreme, mai ales când înainte aveai deseori întâlniri cu cititorii din capitală și din țară?
Mă bucur că spui asta, e o surpriză pentru mine că așa pare din exterior, pentru că am avut de-a lungul timpului emoții cu carul, cred că am avut-o pe mama tuturor emoțiilor; îmi amintesc de o lectură din Rockstar, venise un public atât de fain, atât de cald, iar eu eram în plină perioadă a atacurilor de panică, care puneau gheara pe mine imediat ce ieșeam din casă, începusem un tratament anxiolitic, dar încă nu se vedeau efectele – și pur și simplu m-am oprit de câteva ori în timpul lecturii, al discuției, îmi rămâneau vorbele în gât și se căsca o prăpastie în fața mea. M-am ridicat și am făcut doi-trei pași, câteva exerciții de respirație… Sigur, era o problemă foarte amplă la mine, nu avea o legătură directă cu evenimentele cu public, eu mereu m-am simțit minunat în mijlocul cititorilor mei.
Nu am avut la evenimente neapărat emoții în sensul clasic, în care autorul se teme că va rămâne fără idei pe care să le susțină; mie îmi place să spun mereu ce îmi trece prin minte și măcar am scăpat de grija asta (râde). Am avut în schimb emoții din alea mai complexe, în care te simți vulnerabil și în același timp privilegiat să vorbești despre ceva atât de intim cum e o carte scrisă de tine. De ele mă bucur, nu le alung, nu le ascund. Dacă un lucru te face să te simți mai viu, e absolut binevenit.
Reîntâlnirea cu publicul, din aprilie, a fost o emoție de la cap la coadă: am plâns, am râs mult, a fost ca petrecerea aia pe care o dai când împlinești o vârstă rotundă și vin prieteni pe care nu i-ai mai revăzut de o viață.
Care e feedback-ul după întoarcerea ta și după roman? E adevărat că oamenii tind să-i uite pe cei care nu sunt prezenți tot timpul și peste tot, simți că ai pierdut ceva sau pe cineva în acest interval?
A fost minunat și total surprinzător, pentru că exact asta credeam și eu, că oamenii m-au mai uitat – dar mi s-a dovedit exact contrariul. Parcă toată lumea era acolo unde o lăsasem ultima dată, i-am reîntâlnit pe aproape toți cititorii pe care îi îmbrățișasem la ultimul târg de carte, în toamna lui 2019. Sigur, și în timpul absenței mele am mai tot primit mesaje, oamenii voiau să știe ce mai fac, ce mai scriu, când ne mai vedem.
A fost cea mai mare bucurie și cea mai puternică motivație să continui.
Iar despre Aici e inima mea, cele mai dese lucruri care mi se spun deocamdată sunt că se plânge mult la ea, și apoi că se citește cu pauze, că e nevoie de reflecție și de respirat printre capitole.
Deși intuiesc care ar fi răspunsul, sunt curioasă cum vezi tu iubirea, mai ales după ce am citit Aici e inima mea: ca predestinare a unor suflete pereche sau drept lucru constant cu sine și cu celălalt?
A doua variantă, mai degrabă – dar și foarte puțin din prima, înțeleasă însă nu neapărat în modul clasic, ci într-unul mai personal.
Mai înainte de orice, lucru cu sine, căci nu cred că poți iubi deplin dacă tu nu știi cine ești, maxim te poți atașa circumstanțial. Descoperire și construire de sine, apoi cunoașterea celui pe care îl alegi să fie lângă tine. Să ții pasul cu schimbările din tine și din el, să te adaptezi, să ai și o anumită încăpățânare, să știi să îți dresezi un pic orgoliul, să înveți (din greșeli) să construiești spații sigure.
Predestinarea o văd cumva tot tangențial cu această construire de sine, tot un fel de existențialism: când afli cine ești și exprimi doar ceea ce ești, fără măști, poți găsi acel suflet asemănător, cu aceleași gusturi, valori, experiențe, pe care să-l consideri pereche. Cred foarte mult în teoria care spune că devenim oameni odată ce ne formăm personalitățile, nu în momentul în care ne naștem. Așa-zisa predestinare poate însemna că într-o zi am intrat într-o cafenea, am auzit o melodie, s-a născut o stare, care a adus o revelație, și în urmă a rămas o cărămidă importantă pusă la cine sunt eu; ar fi putut să nu plouă, să fie soare, și tu să nu fi intrat în acea cafenea, sau să fi fost o altă melodie, poate o manea, și tu să ieși repede de acolo, cu cafeaua la pachet. Dar tu ai intrat, melodia a fost pusă, tu ai ascultat-o, și s-a creat în tine un strat, care peste o vreme va rezona cu stratul dintr-o altă persoană, care nu-ți va mai fi apoi un străin.
Ai declarat deja că acest roman este inspirat și de viața ta cu Alex. Cum ai făcut să păstrezi echilibrul între ficțiune și realitate? Nu ți-a fost frică să nu cedezi tentației de a-l face prea personal?
Nu sunt sigură că l-am păstrat, cred că ăsta e răspunsul sincer (râde). Adevărul e că nu prea mi-am făcut filme în cap înainte s-o scriu; la fel ca și la romanele anterioare, am lăsat-o să se așeze singură pe foaie. Când mă simțeam chemată la tastatură, mergeam și o lăsam să își facă de cap, în mare parte.
Cred că l-am făcut poate un pic prea personal, dar așa am simțit că vrea să fie spusă povestea. Oricum, e din ce în ce mai complicat parcă să spui în ziua de azi unde începe ficțiunea și unde se termină realitatea în cărți, oamenii scriu tot mai mult din experiența personală, probabil fiindcă scrisul, dacă tot nu îți pune pâinea pe masă, măcar ajută ca terapie, la nivel de confesiune, de conexiune cu cititorul.
Cum a primit Alex cartea ta care, apropo, îi este și dedicată lui?
A plâns când a ajuns la final, a spus că i-a plăcut probabil cel mai mult dintre cărțile mele de până acum.