Andrei Gogu a debutat în 2025, la Editura Litera, cu romanul Tatăl meu care ești pe pământ, o poveste dură și emoționantă despre unele dintre cele mai serioase aspecte ale realității zilelor noastre, chiar dacă – sau tocmai în ciuda faptului că – multe dintre ele sunt tabu. Pentru mine, cartea lui este unul dintre cele mai bune romane ale ultimilor ani și, dacă la început m-a intimidat numărul de pagini, mi-am dat seama că nu mi-a ajuns tot ce-am aflat din el și-am vrut să-l descos pe autor în legătură cu crezurile sale, motivația pentru cartea scrisă, perspectivele sale asupra lumii noastre, până la urmă, pentru un strop de inspirație și încurajare la o viață mai apropiată de principiile unor dintre personajele sale, care se întâmplă să fie și ale mele.
Tatăl meu care ești pe pământ este un roman care mi s-a părut năucitor, complex, nuanțat, parcă prea mare pentru un „simplu” debut, de la care de obicei se așteaptă stângăcii. Cu ce gânduri ai pornit tu pe acest drum și cum te-a surprins viața cărții după ce ai „scăpat” de ea și ai predat-o editurii și cititorilor?
Îți mulțumesc. Nu cred că există roman lipsit de stângăcii, numai că depinde cât de multe, cât de vizibile și pentru cine. Dacă în romanul meu nu prea se văd, asta se datorează editării mele obsesive și ochilor prietenelor mele, scriitoare și ele (Cristina Chira, Ada Aitonean, Nicoleta Balaciu), care au prins reziduurile ce mi-au scăpat.
Înainte să ajungem să vorbim despre cititorii din prezent, aș vrea să pun puțin accentul pe cei din trecut. Drumul scrisului a pornit pentru mine cu o singură cititoare și niște poezii slabe din clasa a 11-a, pastișe după Eminescu, Bacovia și Barbu, pe care le-am scris pentru a-mi exterioriza angoasa adolescentină și a o cuceri pe ea, olimpică la biologie și cititoare de crime thrillers. În facultate am continuat cu poezia la cursul de Creative Writing al Simonei Popescu. Îmi voi aminti toată viața momentul în care a intrat prima oară în sală și a zis: „Fiecare să-mi facă o listă cu cei 50 de scriitori preferați care îl inspiră.” Aveam 20 de ani, eram anul 1 de facultate și scufundat în liturghiere, evangheliere, pravile și psaltiri, adică în literatura veche, că Facultatea de Litere o ia cronologic. Cred că nu citisem nici măcar trei cărți din secolul 21 și nu puteam să-i zic cât de mult îmi plăcuse Adam și Eva de Liviu Rebreanu, că mă făceam de râs. Ea era conștientă de lipsa noastră de experiență. Juca un rol, era o strategie. Cunoașterea ei enciclopedică și cerințele gargantuești au inhibat multe colege (eram trei tipi la 97 de fete). Din (ne)fericire pentru mine, m-am format într-un mediu toxic și competitiv care m-a obișnuit să caut validarea, adică funcționam pe tiparul „Îmi spui că nu pot? Îți arăt că pot.”, lucru care nu e sănătos, dar care m-a ajutat să nu renunț la scris atunci când am realizat cât de puțin am citit și cât de puține știam. E foarte inhibant să studiezi istoria literaturii române și engleze, alături de cea universală, și să realizezi că tot ce se putea simți s-a simțit deja și că aproape tot ce se putea spune s-a spus în orice formă posibilă. It humbles you, you know? Îți scoate din cap pretențiile că vei revoluționa literatura. Tot la cursul ei am scris și prima proză, o pastișă naivă după Salinger. În acei câțiva ani mi-am dat seama că ori poezia nu e de mine, ori poezia mea nu e de ceilalți, fiindcă scriam una narativă într-o perioadă în care se căutau ambiguitatea și rupturile sintactice și semantice.
Am continuat cu proza, care, deși slabă, părea acceptabilă pentru vârsta mea. Primul prieten căruia i-am arătat câteva povești a fost Victor Cobuz, care îmi era coleg și, deși de aceeași vârstă, a avut capacitatea să vadă ce era neverosimil, exagerat și excesiv de livresc în ele. M-am pus pe editat și aceleași proze au ajuns peste ceva timp la cursul pentru avansați al lui Florin Iaru. Ne întâlneam online o dată pe săptămână și ne comentam unii altora poveștile. Când am participat la el, adică în anul doi al Masteratului de Studii Literare, deja scriam eseuri și critică literară de cinci ani. Nu mă puteam numi scriitor, dar aveam o capacitate decentă de a comenta un text, lucru pe care l-am făcut cu o fermitate vecină cu aroganța cu prozele colegilor mei. Când mi-a venit mie rândul, adică pe la jumătatea cursului, am primit cu vârf și îndesat toate criticile pe care atât de generos le oferisem anterior. Pe ecranul laptopului, mai mulți străini îmi sfâșiau poveștile în timp ce, în spatele lui, prietena mea de atunci își strângea lucrurile din casă pentru că ne despărțiserăm. E un lucru foarte straniu să-ți vezi viața demontată pe două planuri simultan. Acum mă pot amuza de sincronizarea fatidică fiindcă a trecut mult timp și am făcut terapie, dar la acel moment rezultatul a fost că n-am mai continuat cursul. Până azi, mulți colegi (lui Florin i-am spus adevărul) au crezut probabil că m-am supărat pe feedbackul lor și, infantil, am plecat. Nu. Asocierea dintre curs și despărțire a fost cea care m-a paralizat. Au urmat atelierele Creative Writing Sundays de la Revista de povestiri, unde am primit feedback de la vreo 15 scriitori diferiți, dar și de la colegi. Aici am observat că temele pe care le alegeam au început să se îndepărteze puțin de biografic și să se apropie de social. Apoi eu, Mihai Ivașcu, Andreea Zavicsa, Denisa Arcip și Carina Chereji am organizat un cenaclu numit „Atât s-a putut”, unde ne citeam reciproc prozele, piesele de teatru și poeziile o dată la două săptămâni. A ținut doar un an, dar cred că ne-a șlefuit pe toți, ne-a împins de la spate să scriem, să edităm și să citim constant. A urmat cursul pe nuvelă cu Cosmin Perța, ținut tot la Revista de povestiri, unde am scris primele capitole din carte și cursul pe roman cu Simona Antonescu, unde le-am editat.
Prin această paranteză am vrut să arăt cât de indispensabili au fost cititorii dinainte de a preda cartea editurii și chiar dinainte ca ea să existe. Scrisul meu a evoluat și prin ochii lor. Le mulțumesc. Bineînțeles că nu toate feedbackurile pe care le primim sunt folositoare. Unele chiar ne pot demoraliza, încurca sau orbi în fața adevăratelor deficiențe ale textului. Să ne amintim de sfatul lui Vonnegut: „Scrie ca să îi faci pe plac unei singure persoane. Dacă deschizi fereastra și faci dragoste cu lumea, ca să zic așa, povestirea ta o să facă pneumonie.” Să știi ce anume din critici să integrezi și ce să ignori e o artă în sine, dar pentru cititori scriem. Dacă nu ascultăm vocile câtorva înainte ca scrierea noastră să iasă la tipar, s-ar putea să nu ne placă ce vom auzi după.
Am avut multe emoții după ce am predat ultima variantă a cărții. Cosmin a scris că e „cel mai remarcabil roman de debut pe care l-a(m) citit”, iar Cristina și Ada au spus că e preferatul lor din literatura română contemporană. Cred că unii cititori pot fi îndepărtați de aceste laude. Eu, dacă nu i-aș cunoaște, aș crede că sunt exagerări venite din bunăvoința prieteniei și, de aceea, probabil aș evita cartea. Nu știu ce să vă spun. Mi se pare că oricum condiția scriitorului de azi mă obligă să fiu vânzătorul propriei cărți. Uneori am impresia că tot ce spun e o strategie mai mult sau mai puțin involuntară de marketing. Și cu laudele acestea la care nu am sperat, am încercat să nu-mi fac prea multe așteptări și să las să vină ce-o veni. Anticipam oarecum anxios receptarea romanului de mediul conservator, ținând cont de subiectele sensibile abordate într-o manieră „progresistă”. Un singur cititor mi-a scris să-mi spună că el e creștin practicant și că atunci când a citit în librărie pe coperta a patra „LGBT”, a vrut să ignore cartea, dar a deschis-o, a frunzărit-o, și-a dat seama că este despre un tată alcoolic dintr-o perspectivă vulnerabilă, iar asta l-a făcut s-o cumpere și s-o citească. Etichetele pot face lumea mai comprehensibilă, dar au dezavantajul că separă oamenii în triburi și categorii. Mi-ar plăcea ca romanul să ajungă la mai mulți astfel de cititori, sceptici la început, dar care apoi oferă o șansă și ajung să vadă că în spatele etichetelor sunt tot oameni.
Asta este surpriza constantă de care am parte: îmi ajunge cartea la străini care altfel n-ar fi știut niciodată de mine. Câțiva dintre ei îmi scriu ce le-a plăcut, ce nu le-a plăcut, unii chiar mi se confesează cu povești vulnerabile pentru a-mi arăta de ce au empatizat atât de mult cu protagoniștii mei. Alții îmi trimit poze cu cartea din călătoriile lor. O cititoare mi-a spus că fumează mai puține țigări fiindcă trauma lui Iulian a ajutat-o să și-o proceseze pe a ei. Alta mi-a mărturisit că relația toxică prin care a trecut Magda i-a întărit hotărârea de a merge la terapie. Cred că reacția cea mai des întâlnită este plânsul. Am făcut mulți oameni să plângă. Și să râdă, dar mai ales să plângă. E plăcut să poți afirma asta fără niciun regret.
Date fiind dimensiunile impresionante ale romanului, mi-ar plăcea să ne spui mai multe despre procesul de documentare, pe de o parte, dar și de organizare a muncii tale, în măsura în care nu trebuie să păstrezi vreun secret. Pe măsură ce citeam, îmi imaginam că o astfel de carte nu se poate scrie fără o memorie excelentă, ceea ce mă îndoiesc că au mulți, sau fără un perete împodobit de sus până jos cu cronologia tuturor evenimentelor și legăturilor dintre protagoniști.
Documentarea a început cu alcoolismul și cu constelațiile familiale. Ambele erau lucruri prezente în biografia mea, dar eu aveam nevoie să le cunosc nu doar ca o persoană ce a suferit consecințele lor, ci și ca antropolog, medic și psiholog. Alcoolismul are rădăcini culturale foarte adânci, iar felul în care se transmite genetic și societal este unul voalat și insidios. Pe parcursul părții lui Iulian s-au adăugat alte subiecte care au necesitat cercetare: ateismul, anticapitalismul, trauma și atașamentul, armata română din anii `90, ceasornicăria, lagărele de ofițeri din Siberia din primul război mondial, lipsa liberului arbitru despre care vorbește Robert Sapolsky (tot ceea ce facem este rezultatul unor factori care scapă controlului nostru: gene, hormoni, neurotransmițători, nivelul de zahăr din sânge, microbiomul intestinal, educație, traume, mediul social și istoria personală), vinovăția și lipsa valorilor personale în viziunea lui Nietzsche asupra creștinismului. Despre mai toate aceste subiecte aș fi putut improviza câteva idei, dar un roman îți cere să știi tot despre un subiect până să alegi cât de mult sau puțin să abordezi din el.
Metoda mea e următoarea: 1. Cu ajutorul prietenilor, foștilor profesori, Google-ului și ChatGPT-ului îmi fac o bibliografie. 2. Caut toate cărțile care abordează subiectul și le cumpăr din anticariate sau librării (am Kindle, dar citesc în PDF doar dacă nu găsesc cartea în niciun magazin din țară). 3. Le citesc cu highlighterul în mână, subliniez tot ce mi se pare important și lipesc semne colorate. Sunt genul de om care colorează toate cărțile pe care le citește (asta dacă sunt bune). 4. Creez un document Word în care rezum ce cred că îmi va folosi din ce am subliniat. Fiecare subiect a avut cel puțin un document cu notițe. Bineînțeles că nu mă folosesc niciodată de tot ceea ce conspectez (probabil de vreo 40%) și nici nu ar fi bine să o fac. Informația trebuie subordonată poveștii și nu povestea informațiilor. Altfel, cartea se va transforma într-un glosar enciclopedic. Odată cu partea Magdei, s-au adăugat teme noi: rasismul, deportarea romilor în timpul regimului Antonescu, memoria, feminismul, psihologia fiicelor fără tată, pedagogia, istoria de sclavie a romilor, violul și altele. Pentru toate m-am folosit de zeci de cărți non-fiction, articole, romane și câteva volume de poezie.
P.S.: internetul de pe telefon trebuie oprit când citești și când scrii, iar notificările de pe laptop dezactivate. No cheating. No excuses.
În ceea ce privește organizarea romanului, am creat mai multe documente ajutătoare: Fișe personaje, Cronologie roman, Rezumat roman, Fragmente de reciclat din proze anterioare, Didascalii și fraze folositoare, Sfaturi stilistice (aici notez tot ce am învățat de la scriitori mai buni ca mine sau de la profesori de Creative Writing și recitesc constant). Am sute de notițe și pe telefon, puse tot pe categorii, în care scriu când nu am laptopul la îndemână. Nu știi unde vei fi când vei auzi o replică bună sau îți va veni o idee. Poate cea mai interesantă notiță este cea intitulată „Argou elevi”, în care am făcut o listă cu termenii noi pe care elevii îi folosesc unii cu alții. Nu doar că asta mă menține updatat la schimbările lingvistice și de mentalitate ale noilor generații, dar mă și ajută atunci când am nevoie să construiesc un personaj tânăr verosimil. Ce faci dacă vine un licean la tine și-ți spune „Dom` profesor, poate dacă Felix ar fi fost mai puțin beta și ar fi avut mai mult rizz he would have ate pookie Otilia. L-a lăsat pe sigma unc Pascalopol să fie GOAT ca un delulu ce este. Ziceți și dumneavoastră că nu dădea negative aura! Mie cel mai mult mi-a plăcut chad Stănică. Era cap, da` era și rizzler. He was cooking.”? Am exagerat puțin pentru efectul comic, but you get it.
După cum ai intuit, am fixat deasupra biroului un panou de plută unde mi-am notat cronologia romanului, dar menționez că am avut nevoie de el doar în primele luni, la începutul poveștii. Destul de repede, reprezentarea vizuală din realitate mi s-a întipărit în minte și nu am continuat să completez panoul cu alte situații sau să-l modific în funcție de schimbările survenite. În creierul meu, cronologia lui Iulian și a Magdei era mai clară decât cea a propriei mele vieți. Totuși, acel panou a ajuns să servească un scop secundar pe care inițial nu-l intuisem: motivația. Era primul lucru pe care îl vedeam când mă trezeam și ultimul lucru pe care îl vedeam când mă culcam. Îmi reamintea zilnic de o mulțime de ori care e scopul meu: să scriu un roman. Nu m-a lăsat să-mi pierd vremea cu distracții sau distrageri. A fost Miyagi-ul meu. Încă n-am dat jos cronologia. Va sta acolo până voi începe munca la următoarea carte.
Ai intuit bine și efortul pe care memoria mea a trebuit să-l depună. Am simțit că în cei doi ani de scris a fost ca un hard drive, adică limitată. Am putut reține informații din zecile de cărți necesare documentării, sutele de particularități ale personajelor, relațiile dintre ele și felurile în care se combină, dar pentru asta a trebuit să șterg altele. Mai exact, viața din afara romanului. Chiar dacă trei zile pe săptămână scriam, în celelalte interacționam cu prietenii, cu familia, cu iubita, cu elevii, dar eram uituc și defazat. E foarte greu să mai participi la povestea propriei vieți atunci când creezi altele. Tot ce-mi spuneau ceilalți era trecut prin filtrul importanței, iar cele mai multe lucruri nu-i supraviețuiau. Dar le-am explicat și m-au înțeles. Câțiva dintre ei au devenit memoria mea periferică.
Înainte de a aprofunda discuția, încă un lucru despre cele peste 500 de pagini. Nu ți-a fost teamă că romanul ar fi putut să aibă parte mai degrabă de respingere sau cel puțin reticență atât din partea editurii, cât și a cititorilor? Eu trăiesc cu impresia – poate eronată – că debuturile au parte de succes mai mare și mai ușor când sunt de mici dimensiuni și accesibile din mai toate punctele de vedere.
Impresia ta, cel puțin pe termen scurt, nu e eronată. Bineînțeles că cititorul de azi are o răbdare mai limitată decât cititorul dinainte de internet. Conexiunile lui neuronale au fost modelate de modul total diferit față de o carte în care social media diseminează informația. Imaginile au monopolizat spațiul public al gândirii de multe decenii. Telefoanele noastre ne hrănesc cu sute de informații deconectate, în succesiune alertă, în secvențe de câteva secunde. Orice proces de gândire care se poate dezvolta în lentoarea unei cărți e suspendat într-un proces perpetuu al gratificației hormonale. De aceea, este perfect previzibilă reticența cititorului de azi în fața unui roman de 500 de pagini. Am anticipat-o atunci când am început să-l scriu.
Inițial, nu trebuia să depășească 250 de pagini, așa cum m-a sfătuit și editorul meu, Cosmin Perța. El căuta să-i ofere cititorului mediu de azi „o lectură fluidă, scurtă, dar concentrată și cu impact emoțional”. Asta poate fi și definiția romanelor lui și tot asta am plănuit și eu în primă fază, doar că nu multe planuri incipiente supraviețuiesc procesului de scriere al unui roman. Al meu trebuia să-l aibă doar pe Iulian ca personaj-narator. Magda era destinată să fie un personaj secundar care să evolueze laconic în umbra iubitului ei. Pe măsură ce partea lui Iulian creștea, mi-am dat seama că ea satisface doar jumătate din nevoile mele. Erau atât de multe lucruri pe care voiam să le exprim, dar pe care personajul bărbat nu le putea conține. Iulian era îngrădit de limitele biografiei sale, dar eu aveam nevoie să explorez și alte sentimente și relații familiale, străine de el. Magda și-a pretins dreptul de a fi separată de Iulian, deși legată prin anumite fire inițial invizibile în carte. Magda mea, Cosmin mi-a spus să nu depășesc 250 de pagini. Magda: I don`t care. I wanna live. Magda mea, cititorul de azi preferă proza scurtă, pe care o poate citi în pauzele de la viața sa încărcată. I don`t care. I wanna live. Magda mea, eu sunt un debutant fără reputație în câmpul literar, ceea ce înseamnă că va fi foarte greu să conving un cititor să dea atâția bani pe cartea unui necunoscut. I don`t care. I wanna live. Fata asta era de neclintit și avea dreptate. Știam că romanul va fi mult mai bun dacă îi voi ceda ei jumătate din spațiu. De aceea i-am scris lui Cosmin: Uite, pot să-ți dau acum un roman decent sau poți să mă mai lași un an ca s-o scriu pe Magda și-ți voi da un roman bun. Părerea lui finală ați citit-o mai sus.
De convins editura să publice ceva dublu față de cât ar fi vrut s-a ocupat Cosmin. De convins oamenii să citească mă ocup eu și mulți dintre cei care au citit cartea. Pentru că, așa cum a spus prietena mea Cristina, e nevoie doar să citești prima pagină și nu o mai lași din mână, dar asta e problema, că trebuie să-i faci să citească prima pagină. Din fericire, cititorii mei chiar reușesc să-și convingă prietenii și cunoscuții și uite așa, din om în om, cartea circulă. S-a vândut o treime din tiraj în trei luni, ceea ce am înțeles că e foarte bine pentru un debutant. Oricum istoria ne-a demonstrat că nu dimensiunea cărții a condiționat receptarea ei, cel puțin nu pe cea postumă. M-am folosit de multe tehnici care exploatează suspansul și curiozitatea pentru a-l ține pe cititor lipit de pagini. Prezentul cărții sună bine. Ce îi rezervă viitorul rămâne de văzut.
Ceea ce ne duce la conținut. Ai reușit un – iartă-mi clișeul – tur de forță pentru că ți-ai pus personajele să trăiască și să discute despre mari traume și dureri, despre dependențe care distrug vieți, despre rasism și feminism și multe altele, majoritatea de actualitate și de o gravitate imposibil de ignorat. Ți-ai propus să scrii un mare roman al zilelor noastre sau personajele s-au dezvoltat de la sine, ți-au cerut și au făcut tot mai multe pe măsură ce le-ai ajutat să își identifice vocile?
Mi-am propus să scriu un roman al zilelor noastre care să abordeze traume și teme despre care ori nu se prea vorbește, ori se vorbește din unghiuri care nu-mi plac. După cum ați aflat, doar partea lui Iulian și temele din ea trebuiau să existe inițial, dar Magda și-a cerut drepturile. Și nu doar ea. Unul din motivele pentru dimensiunea romanului meu este polifonia, adică vocile personajelor secundare nu sunt laconice. Fiecare dintre ele mi-a pretins să-i creez un trecut, o istorie, să arăt cum traumele lor din copilărie au ajuns să le dicteze prezentul vieții de adult. Lică, de exemplu, trebuia să fie inițial doar un comic relief, dar apoi mi-am dat seama că asta nu i-ar face dreptate, că merită și el o viață cuprinzătoare și complexă. Așa că pot spune că mai toate personajele mele mi-au interzis să le schițez. M-au pus, în schimb, la muncă de documentare astfel încât fiecare să aibă o biografie diferită și verosimilă. Îți dai seama cum e să creezi un personaj doar cu scopul de a spune glume pentru ca apoi acest personaj să prindă viață și să-ți zică: Stai puțin, domn autor, tu ai habar că în spatele glumelor ăstora stă familia mea deportată și ucisă în cel de-al Doilea Război Mondial? Sau să creezi o femeie doar cu scopul de a fi iubita protagonistului, adică, în mare, un obiect supus privirii, iar ea să prindă viață, să-ți dea o palmă și să-ți spună: N-ai idee cât de greu a fost și cât de greu e să fii femeie în țara asta! Tu știi ce înseamnă? Normal că nu știi. Pune mâna și citește, ignorantule! Dar să fii rom știi cu ce vine la pachet? A, doar intuiești? Intuiția ta e egală cu zero. Pune mâna și citește, privilegiatule! Sau vine la mine un personaj agresor și mă trage de mânecă: Tu crezi că m-am născut așa? Tu crezi că eu am vrut să fiu așa? Condițiile care m-au creat cui le lași? Oamenii nu sunt niciodată doar răi sau doar buni.
După cum poți vedea, personajele mele mi-au cerut totul. M-au pus la citit și m-au ajutat să mă dezvolt ca scriitor și ca om. M-au făcut mai responsabil și, în schimb, au externalizat frustrările mele în legătură cu nedreptățile sociale.
După cum remarcam și în recenzia mea, debutul tău ar fi putut constitui cu ușurință două romane distincte. Iulian, librarul ateu reprezentativ pentru acest „prim roman” din mintea mea, este în mod natural dat ușor la o parte în a doua jumătate, în acest „al doilea roman”, cum i-am spus eu. Te-ai gândit să-l valorifici pe protagonist într-o altă carte sau crezi că ai spus tot ce era necesar despre lumea tuturor?
Adevărul dificil de acceptat atât pentru cititor, cât și pentru scriitor, este că pentru a crea un al doilea personaj puternic, pe primul trebuie să-l ucizi, la propriu sau la figurat. Magda nu s-ar fi putut dezvolta în femeia puternică de la sfârșit dacă reflectoarele ar fi rămas pe Iulian, dacă conștiința lui ar fi rămas singura care să filtreze realitatea. Iulian a trebuit să fie pus puțin în umbră tocmai pentru ca Magda să evolueze. Întrebarea rămâne, într-adevăr, dacă i-am dat lui Iulian prea puțin spațiu. Eu cred că 233 de pagini i-au ajuns și așa cred și alți cititori, dar câtorva le-ar mai fi plăcut să-l citească. Nu știu dacă mă voi întoarce la el. Mai degrabă mă tentează părinții lui. Mă văd scriind un roman despre viața tatălui său, Narcis, sau despre cea a altui tată din roman, Lică. Sau viața celor două mame, Ana și Leontina. Cu alte cuvinte, mă întreb dacă ar trebui să scriu un prequel la romanul meu. Anii ce vor urma îmi vor spune dacă e o idee bună. În orice caz, dacă pe Iulian din acest roman nu-l voi mai aborda, cu siguranță vocea și ideile lui nu vor dispărea. Ele sunt parte din mine și, de aceea, se vor regăsi în doze mai mari sau mai mici în personaje viitoare.
Am admirat felul în care ai demonstrat că morala și religia nu sunt sinonime, că pot foarte bine să nu aibă nimic în comun. Nu numai din acest punct de vedere, debutul tău e frescă și totodată critică socială. Într-o societate în care iese iar la suprafață, cu mult curaj pe care poate ar fi mai potrivit să îl numesc tupeu, agresivitatea născută din discursuri și convingeri retrograde, așa cum sunt cele homofobe, rasiste și nu numai, cum îți poziționezi romanul și ce ne poți spune despre nevoia de a scrie și a citi cu responsabilitate?
Cred că-i voi lăsa pe alții să-mi poziționeze romanul. Un singur lucru spun: am încercat, atât cât am putut la vârsta mea, să scriu un roman al unui om informat. Am încercat să mă feresc de clișee, stereotipuri, șabloane, male gaze, misoginism, sexism, standarde duble, fantezii masculine, discriminare, rasism inconștient, fetișizare, salvatorism și alți termeni care tind să minimalizeze complexitatea socială din jurul nostru. Asta nu înseamnă că personajele mele sunt pudice, cuviincioase și de o curățenie morală exemplară. Nu. Am personaje rasiste, homofobe, patriarhale, cinice, sadice, habotnice, răzbunătoare, dar ele sunt angrenate într-o narațiune care oferă reprezentativitate și celor care încearcă să fie mai buni. Am vrut să ofer cititorilor o lume apropiată de realitate, dar în care lumina reflectoarelor e pusă și asupra celor care nu prea se bucură de ea în mod normal. Deși sunt înconjurați de răutate și trec printr-o mulțime de traume, protagoniștii mei nu se opresc din a căuta o soluție sau, dacă ea nu există, un mod sănătos de a se raporta la durerea la care au fost supuși. Merg la terapie și își procesează traumele, cu mai mult sau mai puțin succes. Se protejează și încearcă să facă cât mai puțin rău posibil. Evoluează.
A scrie cu responsabilitate înseamnă pentru mine a scrie informat. Andrei de acum mai mulți ani, dacă ar fi fost pus să scrie o poveste despre un rom, în primul rând nici nu l-ar fi numit rom. Și l-ar fi construit din clișee și stereotipuri. Dar Lică m-a luat de după umeri și mi-a spus: Oprește-te. Nu mai scrie despre ce nu cunoști. Citește. Află că cei ca mine au suferit un mileniu de discriminare în Europa, 500 de ani de sclavie în Țările Române, deportări și genocid. Nu crezi că asta e relevant pentru felul meu de a fi și pentru modul în care se raportează ceilalți la mine? Magda m-a scuturat și mi-a spus: În 2016, 55% din români considerau că violul poate fi justificat. Ai înțeles? 55 la sută! Îmi e frică să ies noaptea pe stradă, Andrei. M-am săturat să fiu privită ca un obiect. M-am săturat ca vocea și voința mea să fie secundare. Nu mă trata și tu așa. Narcis m-a îmbrățișat mirosind a alcool și mi-a spus: Doar mie aș vrea să-mi fac rău dacă aș putea, nu și celorlalți, dar nu pot. Tot ce îmi fac mie îi afectează și pe ei. Am pierdut controlul asupra propriei vieți. Nu știu cum am ajuns aici. Poate afli tu pentru mine.
A citi cu responsabilitate cred că are o definiție diferită pentru fiecare. Pentru mine înseamnă mai întâi să citești ținând cont de context: Cine a scris asta? Când și de ce a scris-o? Lipsește vreo voce care a fost, istoric, prezentă? Toate narațiunile sunt ca niște păpuși Matrioșka, adică formate din învelișuri de bias-uri, subiectivitate și influențe culturale.
Apoi, să citești responsabil mai presupune și să citești inconfortabil. Dacă o carte îți atacă sistemul de valori și de credințe, nu o închide. Întâi întreabă-te: Ce anume mă deranjează? E chiar o perspectivă greșită sau una pe care nu vreau să o recunosc din teama de diferență? E ceea ce citesc adevărat, dar îmi e greu să empatizez din cauza unei traume? Sunt lucrurile astea inventate sau ele chiar există, dar prefer să le ignor fiindcă așa e mai confortabil?
Nu în ultimul rând, în epoca fake news, trebuie să verificăm informația care ne este dată, dar să fim realiști, câți dintre noi au timp să facă asta când suntem bombardați zilnic cu zeci de știri care mai de care mai alarmante? Puțini. Foarte puțini. De aceea e bine să ne alegem câteva redacții independente, adică despre care știm sigur că nu sunt cumpărate nici de partide politice, nici de oligarhi, nici de state agresoare care vor să ne erodeze democrația și nici de industria jocurilor de noroc. Ele trebuie să ofere transparență cu privire la sursele de finanțare. Cele mai de încredere publicații sunt cele finanțate prin granturi europene și prin donațiile cititorilor.
Ai contrabalansat toate elementele dure sau chiar tragice cu umor, ceea ce dă și mai multă credibilitate romanului și în final ție, ca scriitor. Dacă ai da timpul înapoi, ai face ceva diferit la Tatăl meu care ești pe pământ?
Tematic, nu. Până la urmă, temele alese sunt cele care m-au împins să scriu romanul.
Stilistic, cred că aș modifica unele fraze până în anul morții mele. Mereu caut să le îmbunătățesc. Și aș scurta și unele paragrafe. Din fericire, sunt mulțumit de majoritatea tocmai fiindcă le-am recitit și editat de multe ori.
Structural, nu. Construcția stă în picioare. Am gândit-o bine. Poate nu o fi pe placul tuturor, dar o carte e imposibil să-i mulțumească pe toți și nici n-ar trebui să-și propună asta, după cum a zis și Vonnegut mai sus. Preferințele cititorilor sunt un teritoriu vast în care mulți scriitori ajung să se rătăcească. Ca să-l citez pe Mr. Nobody, „Every path is the right path. Everything could have been anything else and it would have just as much meaning.” Poate nu toți apreciază trecerea bruscă de la Iulian la Magda, dar eu tocmai acel șoc l-am considerat necesar pentru defibrilarea poveștii și captarea atenției. Poate nu toți apreciază o narațiune non-liniară, cu salturi temporale, dar pe mine ele mă stimulează. Poate unii o consideră pe Magda didactică și tezistă, dar ea e profesoară, iar ca un profesor tânăr și implicat să fie așa e verosimil. Ca orice oameni, protagoniștii mei sunt influențați de mediul în care trăiesc, de educația pe care au avut-o și de traumele pe care le-au suferit. Ei citesc și predau, încearcă să folosească ideile din cărți pentru a înțelege lumea rănită în care trăiesc și pentru a-i ajuta pe alții să sufere mai puțin. Să susții idei într-un roman nu e un defect, lucru pe care îl putem observa și în Elizabeth Costello de J. M. Coetzee, în care fiecare capitol e un eseu pe o anumită temă. O nemulțumire poate apărea când scriitorul face doar asta, când subordonează povestea, tensiunea și emoțiile ideilor. E necesar ca cele trei să primeze. Un roman trebuie mai întâi să te atașeze de destinul cuiva, să te facă să simți (de multe ori lucruri contrarii), să-ți taie răsuflarea și abia apoi sau în timpul trăirilor să-ți servească idei, pe care le poți adopta sau le poți respinge.
Totuși, dacă m-aș putea întoarce în timp, aș modifica vreo două retrospecții ale Magdei. Aș face alunecarea în trecut mai lină și mai clară. Doi cititori mi-au reproșat că au fost nevoiți să recitească acele paragrafe pentru a-și da seama și au dreptate. Aș vrea să menționez, însă, că eu mi-am scris licența pe romanul polițist, iar cartea mea e făcută și cu gândul la recitire. Construcția detectivistică a intrigii, manipularea ordinii și a modului de relevare a indiciilor, plasarea indiciilor false, tehnica omiterii informațiilor importante, diferența dintre ce este ficțional adevărat și ce este ficțional fictiv sunt câteva dintre procedeele narative pe care le folosesc pentru a crea suspans și a-i stimula cititorului interesul pentru lectură. Romanul meu nu este unul polițist, dar întrebuințează câteva dintre strategiile lui, iar misterul nu stă în cine este criminalul, ci în: De ce bea tatăl lui Iulian? De ce a murit mama lui Iulian? De ce este Gabriela traumatizată? Va strânge Iulian banii necesari dezalcoolizării tatălui său? Cine este tatăl Magdei? De ce mănâncă Magda din gunoi? Ce ascunde Lică din trecutul său și de ce? De ce i se schimbă lui Viorel atitudinea față de Magda? De ce a devenit Leontina habotnică dacă inițial era libertină? Care e legătura dintre constelația lui Iulian și trecutul Magdei? Romanul meu nu răspunde niciodată la aceste întrebări din prima, iar unele își relevă răspunsul complet abia la recitire. Dar nu vă faceți griji, dragi cititori, nu e nevoie să-mi citiți cartea de două ori. Veți primi răspunsuri foarte satisfăcătoare de la prima lectură, doar că am ținut eu să o fac și pe a doua surprinzătoare.
Altă modificare ar fi că spațiul pe care l-aș câștiga din scurtarea unor paragrafe l-aș da altora care să detalieze mai mult alegerea Magdei de a mânca din lăzile de gunoi. O cititoare și-ar fi dorit să explorez mai mult acest aspect și, retrospectiv, și eu. M-am inspirat după un caz al terapeutului William Glasser, care a avut o pacientă ce obișnuia să mănânce din tomberoane pentru a-și teroriza mama perfecționistă și germofobă.
Ai declarat, pentru Revista Familia, că „Dacă nu eram dus la terapie, nu aș fi fost în stare să deschid și să conțin multe din sentimentele protagoniștilor”. Întrebarea mea nu mai are legătură cu scrisul și nici nu e întrebare, de fapt. Ci un îndemn de a scoate din zona de mit și stigmat mersul la terapie pentru bărbați.
Cred că în România ar trebui să scoatem la modul general mersul la terapie din aceste zone, dar să mă refer la sexul de care aparțin. Pe scurt, cauzele sunt normele de gen rigide, stigmatizarea, alexitimia masculină normativă (incapacitatea de a identifica și verbaliza stările emoționale), barierele economice (un terapeut bun pornește de la 250 de lei pentru o ședință de 50 de minute), autosuficiența și evitarea (bărbații ajung la terapie când sunt în criză și nu pentru prevenție).
Mulți băieți sunt învățați în timpul copilăriei că un bărbat „adevărat” este un nene dur, independent economic și reținut emoțional. Vulnerabilitatea, fragilitatea, exprimarea emoțiilor, empatia, ascultarea activă fără judecată, blândețea sunt atribute considerate inerent feminine în cultura patriarhală. Masculinitatea se identifică cu asumarea de riscuri, raționalitatea, competența, autonomia, ambiția și autocontrolul. Iar terapia amenință să atace exact acești piloni pentru că ea presupune să-ți dai voie să simți, să verbalizezi durerea, să plângi, să tremuri, să ai un proces constant de introspecție și un dialog cu problemele, traumele și stările tale negative. Bineînțeles că un bărbat crescut cu standarde de masculinitate tradițională va vedea în toate acestea o trădare a propriilor valori, o recunoaștere dureroasă a faptului că e „slab”, „defect” sau „incapabil” să-și gestioneze viața. E mai familiar pentru el să ambaleze disperarea în tăcere și să o numească forță. Pentru a-i ajuta, părinții de azi și de mâine trebuie să rescrie definiția masculinității ca fiind compatibilă cu vulnerabilitatea și să promoveze modele masculine sănătoase care normalizează mersul la terapie.
Hai să vă spun cum m-a ajutat pe mine. Ca orice om, am trecut prin traume familiale și relaționale. Părinții mei au divorțat când aveam trei ani. Mi-am petrecut primii ani de conștiență la țară, într-o sărăcie în care mâncam des cartofi și foarte rar carne (vânam pomenile din sat ca să mă pot bucura de ea). Mama mă vizita o zi la două-trei săptămâni, ceea ce bineînțeles că mi-a creat un stil de atașament anxios în care îmi era frică de abandon, aveam nevoie constantă de reasigurări, eram hipervigilent la schimbările de comportament ale celor din jurul meu, mă sacrificam pentru a fi plăcut, aveam anxietate anticipativă și furie pe faptul că nu pot controla nimic din viața mea. Mi s-a spus că tatăl meu e Dumnezeu, ceea ce a creat alte confuzii. Mi-am cunoscut tatăl adevărat abia în clasele primare. În loc să fiu acceptat de cel care ar fi trebuit să-mi fie tată vitreg, am fost făcut să mă simt insuficient și defect, o copie genetică a tatălui ratat și alcoolic și, de aceea, am învățat că iubirea este condiționată de performanță. Am fost bullied pentru numele meu (aparent Gogu e un nume foarte caraghios în Ialomița și deloc în București) și pentru faptul că eram slăbănog. De la colegii de generală am încasat și am dat bătăi pe bandă rulantă, dar mai mult am încasat. Am asistat la sinuciderea lentă a tatălui meu biologic prin alcool și țigări până la 21 de ani. Când s-a întâmplat, am fugit de procesarea doliului în relații disfuncționale și toxice în care am rănit, am fost rănit și care mi-au erodat încrederea în sine. Am asistat neputincios și la degradarea psihică a bunicului meu, afectat de un AVC care l-a paralizat pe partea dreaptă și i-a luat capacitatea de a vorbi. Viața mea ar fi trebuit să se împartă în lucruri pe care le puteam controla și în lucruri pe care nu, dar eu simțeam că toate cădeau în a doua categorie. Aveam o înțelegere rațională a mai tot ce mi se întâmpla, dar simțeam că nu pot schimba nimic. Nu mai voiam să rănesc și să mă rănesc. Îmi era dor de tata și voiam să înțeleg de unde vine atâta furie ce părea să nu-și aibă sursa în prezent. Aveam impresia (corectă) că familia mea nu discută niciodată lucrurile care ar merita cu adevărat să fie discutate, adică traumele, dependența, neputința, doliul, limitele sănătoase, pretențiile născute din sacrificiu, furia, rușinea și altele. Cred că AVC-ul bunicului nu ar fi avut loc dacă am fi ținut doliul fiului său și tatălui meu împreună, adică dacă mi-ar fi spus ce simte în loc să se învăluie în tăcere și să plângă pe ascuns. Am început terapia cognitiv-comportamentală, care m-a ajutat inițial cu furia și nevoia de control, dar am simțit după un timp că stagnez, așa că am căutat o altă terapeută și o altă metodă. Cea experiențială și cea centrată pe traumă s-au dovedit mai bune pentru nevoile mele și așa am reușit să-mi accesez sentimente și amintiri reprimate. În cabinet nu doar că am vorbit despre ceea ce simt, ci am și trăit experiența emoțională într-un mod autentic în prezența unui terapeut conținător, care m-a ajutat să o procesez, să o integrez și să o transform. Am pus accentul pe ce am simțit în trecut, dar și pe ce simt „aici și acum” Am putut să procesez sănătos moartea tatălui meu, am învățat să stau cu durerea și frustrarea, am înțeles cum trecutul și ale sale tipare moștenite mi-au condiționat prezentul și mi-au sabotat relațiile de prietenie și de cuplu, am ieșit din automatisme, i-am oferit lui Andrei copil iubirea de care nu a avut parte, am învățat să accept și să pun limite sănătoase, am ajuns să-mi prețuiesc timpul singur și să-mi dezvolt pasiunea pentru scris, am putut filtra oamenii potriviți de cei nepotriviți pentru evoluția mea, am renunțat la nevoia excesivă de control, mi-am domolit criticul interior, mi-am oferit blândețe și am făcut trecerea spre atașamentul sigur. Bineînțeles că nu e all sunshine and rainbows. Doar pentru că eu am procesat unele lucruri, m-am conectat cu emoțiile mele și am învățat să mă reglez, asta nu înseamnă că și cei din jurul meu au făcut-o. Chiar dacă eu știu în teorie cum să pun o limită sănătoasă, membrului familiei închis emoțional nu-i va păsa de ea și de nou descoperita mea înțelepciune. Ăsta e un alt lucru extrem de greu cu care am lucrat: să accept că nu-i pot schimba pe ceilalți. Nu am relații ideale cu familia mea, dar stau în fața lor ca un adult autentic ce face propriile alegeri, nu se mai modelează pentru a face pe plac, nu se lasă manipulat sau intimidat și nici nu acceptă abuzul emoțional. Îi iubesc așa cum pot și simt să o fac și primesc iubirea lor atâta timp cât nu e condiționată de așteptări. Cum procesează ei limitele mele e în afara controlului meu. Terapia m-a învățat să cultiv mai ales relațiile cu oamenii pe care i-am putut alege, adică cu prietenii și cu partenera. Și, mai ales, cu mine. Mă iubesc mai mult de când am început procesul. Încă am lucruri de procesat și de lucrat. Încă greșesc, mereu voi greși. Unele din realizările de mai sus nu sunt permanente. Anxietatea, criticul interior și alte probleme vor încerca toată viața să se manifeste. De aceea, caut să le observ constant și să nu le permit să-mi influențeze alegerile. Și îmi iese. De cele mai multe ori îmi iese. Viața mea post-terapie e indiscutabil mai bună, iar relațiile cu ceilalți – mai sănătoase.
Precizare esențială: E posibil ca rezumatul de mai sus să creeze o imagine disproporționată în care eu par o victimă care a suferit mai toată viața, dar adevărul e că am avut probabil mai multe momente frumoase decât tragice în trecutul meu, doar că am vrut să fac o selecție a celor care m-au împins să urmez terapia.
Aș vrea să mă adresez și cititorilor sceptici care au încercat deja terapia și au constatat că nu e pentru ei. Dragi cititori, vreau doar să constatăm împreună realitatea că nu toți studenții care termină Facultatea de Psihologie ajung psihologi competenți. Ca orice alt domeniu, și acesta este vulnerabil ignoranței, neștiinței, abuzului, lipsei de responsabilitate și de profesionalism. Așa cum toți am avut la viața noastră cel puțin un profesor incompetent, și unii psihologi sunt incompetenți, iar alții încalcă normele etice. Unii amestecă informațiile demonstrate de studii de specialitate cu misticismul cristalelor și zeităților hinduse. Alții abuzează de poziția lor de putere și se culcă cu clientul. Din fericire, aceștia sunt puțini. Dar sunt. Și dacă ai avut nenorocul să dai peste cineva care nu a fost potrivit pentru tine din orice motiv, te rog nu renunța. Asta nu înseamnă că terapia nu e potrivită pentru tine, ci doar că acel om sau metoda folosită de el nu a fost. Există mulți terapeuți competenți și diferite tipuri de terapie. Dacă nu ți s-a potrivit cognitiv-comportamentala, poate că cea centrată pe traumă e răspunsul sau poate cea sistemică sau umanistă-experiențială. E nevoie să o alegi pe cea care adresează nevoile tale și să nu uiți că fiecare are limitările ei. Întreabă-l pe ChatGPT și ți le va detalia pe toate. Știu că e frustrant și epuizant să începi munca cu un om, să-i povestești luni de zile viața și problemele tale și să investești o mulțime de bani pentru ca apoi să descoperi că acel terapeut nu e potrivit pentru tine. E greu să o iei de la capăt și există mereu frica că poate nici următorul nu va fi ce trebuie. Să găsești un terapeut potrivit poate la fi la fel de frustrant ca a găsi un partener de viață potrivit, dar când îl găsim, sentimentul de confort și înțelegere ne confirmă că efortul a meritat.
Dacă nu-ți permiți să începi acest proces, între timp te poți ajuta de cărți de psihologie și de podcasturi. Recomand Mind Architect și Starea sănătății. Atenție: dacă îl folosești pe ChatGPT pe post de terapeut, aș vrea doar să-ți spun că inteligențele artificiale sunt instrumente programate să-ți ofere validare, prea multă validare. ChatGPT îți va găsi scuze pentru aproape orice comportament imoral pe care i-l povestești, ceea ce un terapeut competent nu va face. Nici vina nu e răspunsul, dar vreau doar să semnalez că terapia este de multe ori un proces dureros și extenuant pentru că presupune procesarea unor traume cu care e greu să stai în contact, iar inteligențele artificiale sunt făcute să te lingușească, nu să-ți producă disconfortul necesar evoluției.
Am citit că lucrezi ca profesor și, după ce am terminat Tatăl meu care ești pe pământ, nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost viețile multor adulți dacă profesorii lor de română, dar nu neapărat, n-ar fi eșuat în a le transmite interesul față de citit, preocuparea pentru problemele importante ale lumii. Ce faci tu diferit cu copiii cărora le predai, cum le trezești empatia și curiozitatea pentru ce e în jur și pentru „plictiseala” care e cititul pentru mulți adulți și copii deopotrivă?
Trebuie să fac mențiunea importantă că în prezent sunt profesor meditator de literatură română și limbă engleză. De ce? Fiindcă cel meditator este o specie diferită față de cel de la clasă, dar și acesta poate fi la rândul său împărțit în două categorii: cel care predă ședințe individuale și cel care organizează grupe de la trei în sus. Eu fac parte din prima categorie și, de aceea, dezvolt o relație de încredere mai profundă cu elevul. Unii profesori care organizează grupe sunt profesioniști care își dau silința, dar alții sunt pur și simplu afaceriști pragmatici cu o diplomă în filologie (unii nici nu o au), care le dau copiilor fișele cu teoria și doar îi pun să lucreze teste în timpul ședințelor, de parcă literatura ar fi o ecuație. Dacă vreun copil are curajul să semnaleze că nu înțelege ceva, îl pun să recitească teoria sau oferă o explicație scurtă și generală, fără să verifice dacă informația chiar a fost înțeleasă. Asta e o metodă numai bună dacă vrei să-ți cumperi o casă din meditații, dar nu și dacă vrei ca elevul chiar să înțeleagă și să integreze în propriul său sistem de gândire conceptele despre care tu vorbești.
Cu cât elevul are mai mulți colegi de grupă, cu atât inhibarea și rușinea lui cresc. Frica de a nu se face de râs, de a nu arăta că nu știe, că nu înțelege, că are nevoie de o reformulare sau de o recontextualizare, că are lipsuri din clasele anterioare îl oprește din a mă întrerupe și a-mi semnala nevoia lui. Când suntem doar doi sau trei și se simte acceptat de mine, curiozitatea se instalează, iar întrebările încep să apară. Oricum, eu nu am niciodată încredere în elevi atunci când îi întreb dacă au înțeles, iar ei îmi spun „Da”. Mereu urmează rugămintea de a-mi explica și ei mie, în cuvintele lor, ceea ce le-am explicat eu. Abia apoi trecem mai departe. Eu, spre deosebire de profesorul de la clasă, nu-mi permit să las ceva neînțeles.
Dacă elevii îmi vin din clasele a 9-a, a 10-a sau a 11-a, atunci există timp pentru alte lecturi în afara celor din programă. Fiind ședințe individuale, relația este una mai personală și, de aceea, am timp să-i întreb despre pasiunile și interesele lor. Aici e cheia. Unui elev pasionat de sport îi pot recomanda biografia unui atlet, unuia pasionat de informatică, care se pregătește să dea la Politehnică, ar putea să-i placă volumul de poezie al unui programator, care a scris unele versuri în cod, cu o elevă care plănuiește să dea la Regie pot vorbi despre adaptări moderne ale pieselor clasice sau despre influența lor în cele contemporane, cu un elev olimpic la fizică pot vorbi despre cum se manifestă teoria haosului a lui Edward Lorenz în operele literare sau în unele adaptări cinematografice ale lor, cu un elev pasionat de logică pot dezbate paradoxurile călătoriei în timp în diferite narațiuni SF, cu un elev interesat de istorie, dar lipsit de răbdare pentru ficțiune, am avut succes folosind benzi desenate cu istoria comunismului din România. Bineînțeles că unii elevi îmi spun: „Nu-mi place nimic, nu sunt pasionat de nimic, nu fac nimic special, nu am nicio preferință, nu mă atrage nimic.” Descurajant, dar nu-mi pierd speranța. Asta e doar o fațadă. Toți elevii au anumite particularități și preferințe, chiar dacă ei nu știu să și le recunoască. În timp, am descoperit că un elev care mi-a spus inițial asta obișnuia să joace jocuri de tip survival horror pe telefon în metrou sau în pauze, așa că l-am convins să citească Cimitirul Buna-Vestire de Tudor Arghezi fiindcă l-am recontextualizat ca „primul roman cu zombi din literatura română”. Sigur că sunt nuanțe, dar eu sunt un vânzător și am nevoie să-mi împachetez produsul în etichete personalizate. Cât privește literatura contemporană, cei mai mulți elevi sunt rupți de ea și au parte de un șoc atunci când văd că există povești în care cineva gândește ca ei, se exprimă ca ei și are interesele lor. Bine, majoritatea scriitorilor români contemporani gândesc și se exprimă ca părinții lor, dar există și excepții.
După cum puteți vedea, e nevoie de interes, adaptare și creativitate pentru a aduce lectura în viețile lor. Cred că ajută și faptul că mă văd pe mine pasionat. Unii mă privesc așa cum îmi imaginez că aș privi eu ultimul membru al unui trib cioplind în câteva zile și cu mare greutate un instrument care nu folosește la nimic. Chiar și cu implicarea mea, succesul e relativ. Am avut mulți elevi cu care am încercat totul și pe care nu am reușit să-i conving să citească, nici măcar atunci când îi tentam cu proze scurte în care protagonistul le semăna (altă strategie).
Dacă elevii îmi vin în clasa a 12-a, e prea târziu pentru lecturi suplimentare. O voi lăsa pe Magda, protagonista mea, profesoară și ea, să detalieze strategia pe care o folosesc pentru a-i convinge să citească operele de bac:
„Literatura veche de un secol pe care o predau pare ruptă de chinurile elevilor din prezent. Și este, dar doar în aparență. Problema profesorilor de română e că separă cărțile de omul imperfect care le-a scris. Tocmai cu el ar putea elevii să creeze o conexiune. În loc să ne prefacem că scriitorii sunt ființe divine și să-i inhibăm pe elevi cu geniul lor, le putem spune că mai toate operele de bac au fost scrise de drogați la fel ca și ei. Și nu doar că s-au drogat, dar au și scris despre asta. Romane, nuvele, proze, poezii în care găsești luptele și abandonurile lor în dependență. Caragiale vedea enorm și simțea monstruos fiindcă abuza de bericică și de țigărică. Eter: Ion Barbu. Cocaină: Ion Barbu, Vianu, Minulescu. Hașiș: Ion Barbu, Macedonski, Mateiu Caragiale, Eliade. Opiu: Ion Barbu, Vianu, Minulescu, Macedonski, Mateiu Caragiale, Eliade, Pillat. Dacă le spui elevilor că scriitorii pe care îi studiază s-au drogat și atât, vor râde și vor face mișto, dar dacă le povestești de ce au făcut-o și cum le-a influențat asta scrisul, de ce hașișul a făcut versurile lui Macedonski să fie calde, iar cocaina pe ale lui Barbu să fie reci, atunci vor vedea că oamenii ăștia au fost măcinați de aceleași disperări și singurătăți ca și ei și că, în ciuda lor, au creat ceva, ceea ce înseamnă că și ei pot crea ceva. Vor afla că petrecerile lor nu sunt prea diferite de ale celor din programa de bac, că edibles, cu care se sparg ei azi, e magiunul de acum un secol, adică o dulceață de hașiș cu arome de vanilie, șofran, fistic, migdale sau ghimbir. Dacă vrem ca elevii să nu-l mai pună pe ChatGPT să le scrie rezumatele, e timpul să-i prezentăm pe scriitorii de bac ca pe influenceri: dacă îți place viața lui, îi cumperi produsul sau, în cazul de față, i-l citești.
[…]
La ora zece dimineața, sunt singură pe stradă, la fel ca în lupta mea cu o programă rigidă și un timp limitat, cu nevoia de rezultate și refuzul de a accepta că literatura poate fi relevantă și utilă. În mediul academic, să întrebi ce lucruri am putea învăța dintr-un roman sau o poezie stârnește râsul și atrage priviri compătimitoare. Profesorii sunt atât de fascinați de ambiguitate, încât apără cu dinții dreptul literaturii de a nu avea vreun conținut moral sau vreo dorință de a schimba cititorul. Ce uită ei e că literatura poate face asta și fără să-și propună. Nu ea trebuie schimbată, ea poate face în continuare ce vrea, ci modul în care o comentăm. Într-un an după bac, elevii nu-ți vor mai putea spune nimic din comentariile sterile învățate pe de rost, dar, dacă schimbi optica, își vor aminti cum lipsa de comunicare dintre Ghiță și Ana le-a distrus relația; cum fiecare dintre noi suntem de mai multe ori în viață calul lui Harap-Alb: vedem cum cineva apropiat face alegeri greșite, dar suntem nevoiți să-l lăsăm să și-o ia fără să-l salvăm; cum trauma repetată a lui Iona l-a împiedicat să vadă că a reușit să iasă din burțile peștilor, așa cum și noi ne simțim uneori inconfortabil cu binele; cum nevoia copiilor lui Moromete de a se desprinde de familie e una sănătoasă; cum Ana s-a sinucis nu doar din cauza lui Ion, ci a unei societăți construite greșit; cum Riga Crypto și lapona Enigel poate fi o lecție despre consimțământ.
[…]
Școala le pretinde elevilor mei instabili, nerăbdători și distrați maturitate, rațiune și interes față de niște lucruri scrise acum o sută de ani, ignorând că în timpul lor liber versurile pe care le aud și care-i formează nu sunt despre corole de minuni, ci despre omnipotență și bani, droguri și sex. Dacă literatura nu va fi lăsată să le răspundă întrebărilor, sunt destui influenceri dispuși să o facă, figuri paterne rigide care oferă certitudini în legătură cu orice. De la Andrew Tate la trapperii români care nu se mai satură să exploateze antiteza în cele mai infantile moduri: eu fac bețe, tu ești sclav, eu port firme, tu porți gioarse, eu sunt sigma, tu ești beta, eu am rizz, tu ești simp, eu fac afaceri, tu faci meme, eu sunt original, tu ești cap, eu am virgine, tu ai coarde. E greu să te lupți cu ideile patriarhale și misogine din tiktokuri, dar când ele sunt puse în versuri care le rulează zilnic în minte, hai, Magda, fă ceva. Ia elevul care ascultă Suge sufletu’, suge sufletu’ din mine / E femeia ta, se vede că nu-ți convine / M-am jucat cu ea, am trimis-o iar la tine și citește-i o cușcă într-un animal / așa ai ajuns / & toată iubirea / toată iubirea din lume / te împresoară / & / toată iubirea / toată iubirea din lume / trece pe lângă tine / lovind în gratii / cu o bucată de lemn. Ia-l pe cel care fredonează După ce termin cu ea, o s-o schimb ca valuta, ah / N-am de gând să îmi cer scuze /Am de gând să-ți zic să n-o mai pupi pe buze și citește-i pentru tine iubitule / eu am să refac totul am s-o iau de la capăt poate cu școala primară / poate cu facultatea cum vei dori tu / poate vei vrea să vorbesc cu buni să nu mă mai crească așa răzgâiată / cum a făcut-o poate mă vrei și tu până la urmă. În loc să renunți la elevul care cântă Îți dau la muie, târfo, nu te fut, citește-i dacă nu se poate altfel / și trebuie să plătească cineva / atunci dă în mine / lovește-mă / pentru fiecare umilință pe care ai încasat-o / descarcă-ți furia, / fă-mă să simt cu fiecare nouă cruzime de-a ta / cât de rău a suferit maică-ta / și cât de oribil te-ai simțit că n-ai putut să o aperi. Livia, Rita, Ilinca, mă folosesc de trăirile femeilor de azi pentru a mă minți că pot vindeca băieții de azi. Nu sunt naivă să cred că trapul a inventat degradarea noastră. Sunt piese de blues de la începutul secolului trecut în care unul se laudă cum a furat soția altuia. Femeile au fost proprietăți în cea mai mare parte a istoriei. Era firesc ca muzica să reflecte realitatea. Dar, astăzi, liberalizarea sexuală în absența educației sexuale și feministe a construit tineri atrași și, în același timp, scârbiți de corpul nostru, obsedați de virginitate și frustrați de absurdul obsesiei lor, speriați de libertatea noastră și pregătiți să ne întoarcă într-un trecut pe care îl cunosc doar din tiktokuri, dornici de iubire, dar deziluzionați într-un hedonism violent fără scop. În niciun alt secol nu au fost scrise și cântate atâtea cuvinte pentru a exprima plăcerea de a ne folosi și dezgustul de a ne avea după ce am fost folosite.”
După cum v-ați dat seama din cuvintele Magdei, profesorul meditator nu e întotdeauna doar profesor. În funcție de context, e nevoit uneori să fie, pe rând și dozat, și prieten, și părinte, și psiholog. Însă rolurile acestea interșanjabile nu au mereu limite precise și îl pot sabota, dacă nu e atent, pe cel principal de profesor. Ca să exemplific, nu-i poți preda Leoaică tânără, iubirea, adică o poezie despre îndrăgostire, unui adolescent care tocmai a fost înșelat de iubita lui, că îi vei face rău. Similar, nu poți să-ți vezi de lecție ca un robot atunci când fata căreia îi predai are ochii roșii de la zilele de plâns cauzate de revenge pornul iubitului, care a postat pe Tiktok fără acordul ei o filmare compromițătoare, care i-a distrus prezentul și poate viitorul.
Mai mult, profesorul de română de orice fel are datoria de a contextualiza și a diseca, atât cât îi permite timpul, noțiuni precum patriarhatul, misoginismul, rolurile de gen, dublul standard, sexismul, rasismul, antisemitismul sau xenofobia din operele autorilor de bac. Dacă vrem ca elevii să-și dezvolte gândirea critică, este necesară o perspectivă interdisciplinară. De aceea mă văd nevoit de multe ori să le fiu și profesor de istorie și de filosofie. Pentru a putea înțelege literatura, elevii au nevoie de context: să cunoască diferențele dintre liberalism, conservatorism și socialism, felul în care aceste ideologii au modelat modernitatea și au influențat sistemele politice și conflictele majore din Europa. Comunismul nu trebuie predat ca un fenomen care s-a impus spontan în România după cel de-al doilea război mondial, ci ca rezultatul unei evoluții ideologice internaționale de mai multe decenii, care a fost denaturată și instrumentalizată de regimuri autoritare și lideri represivi. Ce este aceea rasializare? Ce a însemnat sclavia romilor? Ce este o minoritate? Ce este acela un stereotip? Ce este privilegiul? Ce este un genocid? Cum poate fi instrumentalizat un genocid pentru a bloca discursuri critice asupra altor genocide? De ce ierarhizarea socială nu e un fapt natural, ci un produs socio-istoric? Ce este fascismul și cum se manifestă el azi? Ce este feminismul? Care sunt tipurile de feminism? De ce feminismul de culoare nu este feminismul femeii albe din clasa de mijloc? De ce le e teamă unor femei să se declare „feministe”? De ce să ceri drepturile egale este considerată o atitudine „radicală”? Ce este aceea feminitate accentuată, cum apare ea în literatură și de ce este promovată în media? De ce feminismul universalist nu poate funcționa într-un sistem capitalist? A produs feminismul cadrul necesar pentru ca bărbații să facă lucruri pe care le făceau îndeobște femeile în aceeași măsură în care a creat unul pentru ca femeile să facă ce făceau în mod tradițional bărbații?
Astea sunt întrebările la care, imperfect, încerc să le ofer elevilor mei răspunsuri, de multe ori lapidare fiindcă timpul e limitat. Dar, pentru cei interesați, am bibliografii.
Te rog să încheiem cu o posibilă recomandare de carte drept răspuns la întrebarea-semnătură pe care o folosesc de fiecare dată când vorbesc despre cărți: tu ce citești azi?
Dacă biblioteca de 1700 de volume mi-ar lua foc și aș putea salva o singură carte, aș salva Zorii tuturor lucrurilor. O nouă istorie a omenirii de David Graeber și David Wengrow. Am citit-o deja, dar recitesc periodic pasaje din ea. E biblia mea politică, economică și antropologică. Lectura ei o pot asemăna unui șir de palme pe care îl primești pentru a te trezi din falsitatea narațiunilor istorice dominante cu care am fost crescuți.