Fotografie din arhiva personală a traducătorului Peter Groth

Deși conectată la lumea traducerilor de la noi, deci la cele făcute din alte limbi în română, abia de câțiva ani am început să acord o atenție sporită și celor care fac posibilă citirea cărților românilor în străinătate, descoperind astfel oameni profund pasionați de limba și cultura noastră, cu povești deosebite și o determinare de invidiat, lucru remarcat și de alții atunci când se afirmă că fac mai multe pentru literatura noastră și pentru imaginea de ansamblu a României în străinătate decât facem chiar noi, românii. Un astfel de profesionist pasionat este și Peter Groth, „responsabil” de traducerea în germană a unor cărți precum „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars” (Alexandra Furnea) și, mai recent, „Iar dimineața vor veni rușii” (Iulian Ciocan) și „Cămașa roșie” (Dan Ivan). Încurajată de faptul că pare că străinii sunt tot mai deschiși spre a ne cunoaște și prin intermediul literaturii care se scrie la noi, am vrut să aflu „de la sursă”, una dintre ele, care este adevărul. Subiectiv și el, bineînțeles.

Știu că e o poveste pe care ați mai spus-o, dar mă gândesc la toți tinerii care inevitabil se simt debusolați la alegerea unei cariere și la faptul că le-ar prinde bine să se inspire din viața profesională a celui care și-a găsit chemarea. Ce v-a atras inițial spre limba română și cum a început relația dumneavoastră cu literatura noastră?

De fapt, această întrebare nu are un răspuns tocmai direct. Pentru că, inițial, nu limba română m-a interesat în România, ci limba germană. Ca student la lingvistică m-am ocupat de cercetarea contactului lingvistic și am devenit atent la insula lingvistică germană din România. În 1992 am călătorit pentru prima dată în țară, am fost la București, Brașov și Sibiu. Cinci ani mai târziu m-am mutat în România pentru a preda cursuri și seminarii ca lector de la Serviciul German de Schimb Academic (DAAD) la catedra de germanistică a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Contractul era pe cinci ani, dar șederea mea a durat zece ani. Abia în a doua jumătate am învățat cu adevărat limba română și m-am cufundat în cultura și, mai ales, în literatura românească. Cunoșteam deja autori și autoare de limbă germană din România – Herta Müller, Oskar Pastior, Richard Wagner –, iar pe cei de limbă română i-am descoperit mai târziu. Cu excepția lui Mircea Cărtărescu, care deja era cunoscut și în Germania.

Oricât de mulțumitoare ar fi o pasiune, nu-mi pot imagina că se poate vorbi numai despre părți bune. Ce vi se pare cel mai dificil de transpus din română în germană? Bineînțeles, sunt curioasă și în privința a ce vă dă cea mai mare satisfacție sau ce vă umple de optimism.

Cele mai mari provocări în traducere sunt întotdeauna expresiile idiomatice, dar și jocurile de cuvinte și utilizarea limbajului colocvial, a dialectelor și a sociolectelor. Nu este însă o problemă specifică transferului română-germană, ci, în general, o provocare pentru orice traducător. Cea mai mare satisfacție apare, în consecință, atunci când reușești să transmiți în textul limbii țintă intențiile, sentimentele și nuanțele limbii sursă.

Cum percepeți interesul publicului german pentru literatura română contemporană? Se simte o curiozitate crescută, o deschidere mai mare în ultimii ani? Din exterior așa se vede.

Un răspuns obiectiv la această întrebare îmi este posibil doar într-o măsură limitată. Pe de o parte, nu dețin date statistice referitoare la vânzările literaturii române traduse în germană, deci nu pot face nicio afirmație despre evoluția acesteia. Pe de altă parte, trăiesc într-o bulă cu foarte mulți oameni pasionați de literatură, care, în plus, au adesea o legătură cu România și urmăresc cu atenție cultura țării. Din eforturile mele de a colabora cu edituri germane pentru a publica titluri românești trebuie, din păcate, să constat că interesul rămâne mult prea redus. Eticheta „România” este încă asociată cu perioada comunistă, cu Ceaușescu și Securitatea, cu atacurile de urs și cu Dracula. Dincolo de acestea, țara rămâne în continuare un punct alb pe hartă.

Din perspectiva și experiența dumneavoastră, cum ne apropie și ne despart culturile diferite din care facem parte ? Europeni, dar categorisiți în estici și vestici, reușim să găsim totuși un fir roșu care străbate diferențele.

Termenul de cultură este foarte flexibil și deschis și poate însemna multe lucruri. În sens restrâns, se vorbește despre cultură în legătură cu artele vizuale și spectacolele, iar în sens mai larg se referă la totalitatea valorilor materiale și imateriale, a structurilor și a comportamentelor create de om, care modelează o societate și o disting de natură. În acest context, caracteristica naționalității are o semnificație redusă. Probabil că am mai multe lucruri în comun cu un student din București, Cluj sau Iași decât cu un țăran dintr-un sat bavarez. Desigur, există diferențe naționale bazate pe factori istorici, geografici sau sociali, însă în interacțiunea directă am perceput aceste diferențe doar marginal în cazul prietenilor și cunoștințelor mele români.

Există o carte sau un autor român care v-a marcat în mod special, dincolo de aspectul profesional, ceva la care vă întoarceți pentru reconectarea cu limba și cultura română așa cum mulți adulți se întorc la copilul interior recitind „Micul prinț”, de exemplu?

Deoarece nu mă aflu de foarte mult timp într-un dialog constant cu literatura română, pot răspunde la această întrebare doar într-o măsură limitată. După o perioadă mai îndelungată de reflecție, îmi vine în minte, de fapt, doar „Niederungen” de Herta Müller, pe care am cumpărat-o în iarna anului 1992, în ediția germană (apărută în 1983 la editura Kriterion, București), dintr-un anticariat din Brașov.

Ați fost prezent anul trecut la FILIT. Cum a fost experiența de a reveni în România și ce impresie v-a lăsat dialogul cu cititorii români? Dar cel cu profesioniștii din domeniu?

Este întotdeauna o mare plăcere să vin în România și să mă întâlnesc cu prieteni și cunoștințe vechi. De regulă, încerc să fiu aici o dată la doi ani. Deoarece publicul meu țintă se află în Germania (în calitate de traducător în limba germană), la FILIT nu am avut contact cu cititori români. Excepția a fost o discuție cu elevi ai unui liceu, care a fost foarte inspiratoare și impresionantă, întrucât aceștia au manifestat un interes deosebit pentru problemele traducerii. De asemenea, am participat la câteva discuții cu alți traducători din limba română. A fost foarte interesant să aflu despre situația literaturii române în țările respective și despre provocările specifice cu care se confruntă colegii.

Care sunt cele mai recente traduceri la care ați lucrat? Sau proiectele de care sunteți cel mai apropiat acum?

Cel mai recent am lucrat la romanul „Der Mann hinter dem Nebel” (Bărbatul din spatele ceții) de Florin Irimia și la romanul „Am Morgen kommen die Russen” (Iar dimineață vor veni rușii) al autorului moldovean Iulian Ciocan. În prezent finalizez „Meile 23” (Mila 23) de Dan Ivan, care va fi prezentat la Târgul de Carte de la Leipzig.

Printre noutățile prezente la Târgul de Carte de la Frankfurt 2025 am remarcat „Das rote Hemd” tradusă în germană, mi-a atras atenția tocmai pentru că am citit-o în română la apariție și am spus de câteva ori că mi se pare subestimată la noi, dar cred că va avea un alt destin dacă va fi tradusă. Cum a fost pentru dumneavoastră experiența de a traduce acest roman?

Lucrul la romanul lui Dan Ivan a fost foarte interesant. Diferitele niveluri ale poveștii, care se desfășoară în Italia și în România, precum și împletirile dintre politică și cultură au făcut ca transpunerea să devină o provocare captivantă.

Ați ajuns la punctul în care să visați în limba română?

Când sunt în România și vorbesc românește, se comută un „întrerupător” în capul meu și gândesc în română. Desigur, atunci visez și în română. Dacă am timp să dorm.

Întrebarea-semnătură este, în cazul meu, motto-ul site-ului unde scriu despre ce citesc și-mi place: tu ce citești azi? Asta pentru că vreau să induc, nu tocmai subtil, ideea că se poate citi zilnic, dar și pentru că așa îmi iau și eu inspirație din ce citesc ceilalți. Așadar, în loc de încheiere, vă rog să ne inspirați și să ne spuneți: dumneavoastră ce citiți azi?

Astăzi am citit din noua carte a Cristinei Nemerovschi, „Aici e inima mea”. Sunt într-adevăr un mare fan al autoarei și sper să pot aduce și cărțile ei în Germania, deoarece ele reprezintă o cu totul altă fațetă a literaturii române, despre care în Germania nu se știe nimic.