„Ai uitat să rîzi”

„Ai uitat să rîzi” de Bogdan Munteanu (Nemira) conţine 17 proze scurte, una mai faină decît cealaltă, aşa că orice cititor va găsi măcar cîteva texte care să-i placă. Preferatele mele rămîn primele două, „Feri baci” şi „O zi cu tata”, deşi îmi plac mult şi altele, cum ar fi „Ciumurel” sau „Clătite cu zahăr”, de exemplu. Şi în „Feri baci”, şi în „O zi cu tata” narator e un copil. Pentru micii golani taţii nu prea existau, aşa că-l căutau pe Feri baci, care pentru două ţigări şi o bere le povestea întîmplări cu femei din viaţa lui, povestiri care „ne luau minţile”. Moşul îşi vindea tinereţea pe ţigări şi bere („Tot la Feri baci ne întorceam, că altul mai de seamă la ştiinţa asta nu era. Taţii noştri, vai de curul lor! Ori trăgeau ca sclavii prin Spanii și Italii, ori se îmbătau şi ne cafteau, ori nu le dădeam de urmă. Taţii noştri nu existau. Să murim de rîs, nu alta. În serile tîrzii de vară, cînd fierbinţeala se potolea, Feri baci se aşeza pe o băncuţă, în parcul din cartier, iar noi îl împresuram imediat, de nici sufletul n-apuca să şi-l tragă. Nu scotea un cuvînt ramolitul, nici bineţe nu ne dădea pînă nu-i aduceam doza de bere şi două ţigări. Din vreme-n vreme se chircea şi se văita, ioioioi, ioioioi, iştenem, pesemne trăgea vreo boală de el, era piele şi os, habar n-aveam ce are și nici nu ne păsa”).

Bogdan Munteanu e foarte atent la limbajul folosit de personajele sale. Iar ultima poveste a lui Feri baci e sclipitoare şi datorită limbajului, nu doar a poveștii în sine: „Mucoşilor, io cînd aveam 14-15 ani, ca voi, am cunoscut pe femeie. Ascultaţi aici! Profesoara mea de matematică m-o chemat pe mine la ea acasă să ajut pe ea să care nişte cutii. Eram puternic şi tînăr, nu ca acuma, urît şi bătrîn. Ungur adevărat! Şi profesoara era tînără şi frumoasă, şi era şi văduvă, că o murit bărbatu’, l-o tăiat trenu’ în doi. Da’ ce să-i fac io dacă o fo’ prost? Proştii cu proştii şi deştepţii cu deştepţii. Așa. Şi cum am intrat io acolo, la ea în casă, avea numai capota pe ea, şi cînd să pun mîna pe o cutie, o dat capota jos şi-o rămas gol-goluţ, uite-aşa, la doi metri în faţa mea. M-am uitat puţin, plăcut la mine ţîţele ei, mari erau, ca lubeniţa, şi cînd m-am uitat mai jos, am băgat capu’ în pămînt, ioi, ioi, iştenem, ce fac acuma, am gîndit”… 

Acţiunea din „O zi cu tata” are loc în ziua de naştere a protagonistului, care împlineşte… 6 ani. Fiindcă deja „eşti mare”, tat-so îl ia la cîrciumă… şi nu numai („Cîţi ani ai, puță, a zis el, iar eu am spus şase, azi am făcut. S-a luminat la faţă. Eşti mare, a strigat. Azi te iau cu mine! Eşti gata? Dacă eram gata?! Era ziua mea, aveam şase ani. Eram mare! Tata mă lua cu el! Normal că eram gata! Am sărit în sus de bucurie. Nu mi-a păsat cînd mama a ieşit la geam şi s-a luat de noi, unde duci copilul, mă, printre animalele alea, vrei s-ajungă vagabond, ca tine? Ba chiar m-am simţit bine cînd tata i-a tăiat-o, vezi-ţi de-ale tale, e bărbat acum, îl iau cu mine la cîrciumă, doar n-o să stea toată viaţa lîngă curul tău!”). Atmosfera din bodegă e exact aşa cum şi-o imagina copilul. Taică-so cîştigă la zaruri, după ce-l pune să le pupe, ca să-i aducă noroc, apoi îl duce la amantă, că-i „mare” deja şi… va înţelege mai tîrziu. Îi dă ăleia toţi „banii noştri”, deşi pe drum îi promisese că-i va da şi lui ceva. Copilul fuge şi taică-so se face tot mai mic, pînă dispare („Am fugit în curte. Am prins un fluture, i-am smuls aripile și l-am strivit sub talpă. Apoi am trîntit poarta și am luat-o la goană. M-am uitat peste umăr de vreo cîteva ori. Tata se făcea din ce în ce mai mic. Cît mine, cît jumate din mine, cît un zar, cît un punctuleț. Pînă cînd nu l-am mai văzut deloc”). Şi „Feri baci”, şi „O zi cu tata” e despre rolul tatălui în copilărie, despre absenţa tatălui şi despre cum tinerii taţi sînt mai degrabă ca nişte fraţi mai mari, foarte nepricepuţi în a-şi creşte odraslele… 

Între timp Bogdan Munteanu a mai publicat romanul „Stai jos sau cazi”, la aceeași editură, în aceeași colecție, n’autor, coordonată de Eli Bădică, volum care, deși e scris în același stil, cu mult umor și (auto)ironie, în același timp e foarte serios, pentru că abordează o astfel de temă, serioasă – epilepsia. Dar numai cu umor poți învinge sau îmblînzi o astfel de boală. Îmi place cum scrie Bogdan Munteanu și-l recomand cu încredere!