În noua sa carte, „Cînd ești fericit, lovește primul” (Cartier, 2025), cea mai dură de pînă acum, Tatiana Țîbuleac își construiește un roman pe două linii de subiect, pe care le intercalează-îmbrățișează încontinuu, iar cititorul trebuie să aibă grijă să le lipească încetul cu încetul, cu răbdare și atenție. Primul plan e de la Chișinău, din copilăria, apoi adolescența și tinerețea Milei, personajul principal, și a celor din jurul ei – părinții, prietenii, vecinii, colegii, mama vitregă, iubiții. Al doilea plan e parisian, de la maturitate, cînd Mila lasă totul în urmă, casă părintească, tată, universitatea unde era profesoară și emigrează la Paris, nu după un trai mai bun, ci după cei doi prieteni din copilărie, Malik și ea, pentru a fi din nou împreună. Așadar, avem atmosfera apăsătoare a Chișinăului din anii ’90 și viața emigranților din Estul Europei în Parisul zilelor noastre, acum, după pandemia de Covid, cînd e război în Ucraina. Sare mereu de la un plan la altul, cititorul parcă aflîndu-se în fața unui ecran cu flash-uri care apar dintr-un film tăiat și cadrele ar intra întîmplător pe ecrane, fără o succesiune temporală. Eu mi-am însemnat povestea chișinăuiană aparte și istoria parisiană în altă parte și așa am putut reface mai ușor acest puzzle existențial și social. 

Romanul începe cu o femeie, Mila, care nu mai bea de șase luni („Astăzi se împlinesc șase luni de cînd am jurat că nu voi mai bea”), supărată și disperată că abstinența asta n-a ajutat-o cu absolut nimic, nici măcar financiar, că de cînd nu mai bea mănîncă mult mai mult, ca să umple golul lăsat de alcool, zice ea. Să se lase n-a fost deloc ușor și „n-a fost tocmai o alegere”, în sens c-a trebuit, n-a avut de ales. Începuse să uite, se trezea în situații groaznice și penibile, periculoase pentru ea, își pierdea cunoștința, se trezea cu mîinile însîngerate, îngrozită să nu fi fost violată sau tîlhărită – frici obsesive, aduse cu ea la Paris din Estul Europei. Îi invidiază pe bărbații alcoolici, pe care nu-i urăște nimeni, oricît ar bea, oriunde ar bea, cu oricine ar bea. Astfel și-l amintește pe tatăl său, un intelectual talentat, care venea acasă „beat în neștire” seară de seară, dar toată lumea îl respecta și chiar îl iubea. La vîrsta ei, la 50 de ani, tatăl ei bea mereu, „bea la terase. Bea la Casa Presei. Bea la Uniunea Scriitorilor. Bea mai mult decît mînca și mai mult decît dormea”. Aici recunosc Chișinăul studenției mele (cînd încă nu făcusem cunoștință cu Bahus, deci îmi amintesc și mai clar bețiile ziariștilor, scriitorilor și studenților din acea vreme, exact în locurile amintite de Tatiana Țîbuleac). 

Mila vrea lucruri normale, dar pe care nu le are – „să lucrez ce-am învățat, să mănînc bun și să pot dormi măcar duminica, măcar pînă la amiază. Aș vrea să am și eu weekenduri lungi și vacanțe (…) și să mă duc la mare cu un bărbat sănătos, care nu trebuie împins în cărucior sau lovit între omoplați. Un bărbat care să mă vadă și să vrea ce vede”. Îi e foarte greu să se abțină de la băutură; cînd vede o bătrînă care bea apă „vreau vin. Mă uit la burta gravidei și o văd plină cu vin”. Asta fiindcă atunci „cînd beau, pot uita. Cînd beau, pot ierta. Cînd beau, tata se scurge în mine și acolo nu mai poate să moară”, își spune ea. 

carturesti.ro

Părinții ei nu se înțelegeau deloc și stăteau împreună doar din cauza ei. Mamă-sa a murit la 23 de ani, cînd ea încă nu era nici de grădiniță, au locuit într-o cameră dintr-un cămin de nefamiliști, cu baia și bucătăria la comun. După moartea mamei, s-au mutat într-o garsonieră de la marginea Chișinăului, primită de la redacția la care lucra tatăl, care nu se descurca deloc cu fiică-sa, fiindcă era mereu la serviciu, apoi se obișnuise cu deplasările la care nu avea de gînd să renunțe. O doctoriță din blocul în care locuiau i-a spus că dacă ar da-o la școală, ar ajuta-o și fiu-so, Malik, cu trei ani mai mare și i-ar fi și lui, tatălui, mai ușor. De atunci Mila și Malik au fost nedespărțiți, el a învățat-o ce ar fi trebuit s-o învețe mamă-sa, cu el și-a început și viața sexuală. Din una din deplasările lui de serviciu, taică-so a adus în casă o femeie, pe Nina, care să aibă grijă de Mila, chiar dacă ei doi aveau în comun doar dragostea pentru dulceața de caise, pe care Nina o făcea ca nimeni altcineva. La un moment dat a venit în bloc o nouă familie, din Tiraspol. El, Gleb, era fără picioare, soția sa, Roza, și o fetiță foarte frumoasă care i-a vrăjit din prima și pe Malik, și pe Mila („Nu știu dacă prima viață mi s-ar fi potrivit mai tare. Știu doar că în acea vară în care ea a intrat în curtea noastră cu frumusețea ei, cu rănile ei, cu merele ei verzi – ca o zgripțuroaică tînără prefăcută în lumină –, eu cu Malik am pierdut totul. Mai întîi capul. Apoi, pe rînd, inima. Iar la sfîrșit, cel mai de preț lucru care ni s-a dat vreodată, prietenia”). Fata era nepoata lor; mama, sora lui Gleb, murise în accidentul în care Gleb și-a pierdut picioarele. După acel eveniment nefericit fetița și-a pierdut graiul, dar intra în rolurile actrițelor de la TV și atunci comunica, prin replici învățate la televizor. Protagonista din romanul „Din cauze naturale” de Nina Lykke (Humanitas Fiction, trad.: Ivona Berceanu), medic, are o explicație pentru astfel de situații: „Subconștientul alege și discerne zgomotul constant care ne înconjoară și relevă ceea ce știm în interiorul nostru, dar poate nu reușim să recunoaștem. Frînturi de informații aparent fără sens se pot aduna în mici fante din creier și să zacă acolo, să te roadă. Acestea pot conține replici dintr-un film, o propoziție prinsă din zbor de la masa vecină, într-o cafenea, ceva ce vezi trecător pe net, un pacient care aruncă o remarcă în timp ce iese pe ușă. Unele propoziții și imagini rămîn întipărite, fără să aibă nimic în comun cu altele, decît faptul că nu mi le pot scoate din minte”. S-au înțeles foarte bine în copilărie, iar cînd au mai crescut, cei doi au început s-o neglijeze/îndepărteze pe Mila, devenind iubiți, iar Mila era doar o fetiță pentru ei. Cînd l-a părăsit și a plecat cu altul, Malik a venit să plîngă pe umărul Milei, au locuit împreună o vreme, dar pînă la urmă a emigrat la Paris, pe urmele ei. Tatăl Milei, pentru care redacția în care a lucrat toată viața era mai importantă decît casa lui, e dat afară cu doar cîțiva ani înainte de pensie. Cînd îi vizitează Malik cu fata aia, tatăl ei, înainte mereu la costum, falnic, arăta deja ca un deținut. Apoi au trăit împreună, ei trei, Mila, Malik și ea, în casa cu trei etaje a unui bandit și hoț, a cărui amantă era ea chiar și după ce acela fugise din țară, după cîteva jafuri armate. Ea avea personalitate dublă (și, vorba Paraziților, o dezvolta pe-a treia), era și așa cum o știau din copilărie, și curva dementă și turbată care ieșea machiată de n-o mai recunoșteai și intra în mașini cu ferestre fumurii. Cînd tot pleca, Mila și Malik își făceau de cap. I-a prins în acțiune, dar nu s-a supărat și de atunci nu s-au mai ascuns, ba chair dormeau toți trei în același pat. În iunie le-a spus că în perioada examenelor pleacă acasă. Seara a sunat ea la ușă, cu buza ruptă și la mijloc cu arsuri adînci și pete de sînge… 

La Chișinău Mila a avut o relație serioasă cu Anatol, cu care s-ar fi căsătorit, dacă acesta n-ar fi dispărut pentru totdeauna. Anatol era un bandit afacerist, din altă lume, unica întîlnire cu taică-so fiind un fel de stand-up comedy extrem de încordat, cu nervii întinși la maximum. 

În al doilea plan, de la Paris, a ajuns la 97 kg, chiar dacă nu mai bea alcool, refuză dulciurile, aleargă. Se află în momentul cînd trebuie să facă ceva cu viața ei, că nu se mai poate continua la fel ca înainte („O femeie terminată, aud în urma mea, uite o femeie terminată, dar eu merg mai departe, îmi împing mai departe trupul ca pe un cărucior fără roți, prefăcîndu-mă că simt plăcere, prefăcîndu-mă că simt oboseală, prefăcîndu-mă că simt măcar ceva”). 

La 23 de ani, vîrstă la care mamă-sa murise, era profesoară universitară la Universitatea de Stat, cea mai prestigioasă universitate din R. Moldova. Cînd a venit la Paris, relația dintre Malik și fata aia frumoasă era deja terminată. Primul serviciu la Paris – la AFP, cea mai mare agenție de presă din Franța, dar, cînd au aflat că nu are acte în regulă, au înlocuit-o cu o finlandeză care s-a culcat cu cine trebuie (limbajul e foarte îndrăzneț, direct, Mila fiind o intelectuală trecută prin foc și prin sabie). Acum e badantă basa care are grijă de un orb, Haim, la Paris, de Celeste, fetița lui Antoine, dar și de doi buldogi. Alte badante basa: Fima, Lenuța, femei simple, dar anti-vacciniste, conspiraționiste, credincioase îndoctrinate. Totuși, cînd a avut nevoie de ajutor, n-au sprijinit-o fostele colege de la facultate, intelectualele ei, ci exact femeile astea fără școală și fără maniere. Cînd e întrebată de-o ucraineancă de ce nu se întoarce acasă, își amintește de unde a plecat, odată cu alte două profesoare universitare, violate și bătute la graniță. Intelectualii nu erau plătiți cu anii, iar bandiții, bișnițarii și prostituatele făceau într-o lună cît ar fi primit ei un an din salariile pe care oricum nu le primeau. 

Într-o zi se hotărăște s-o înfrunte pe fata cea frumoasă, nu spune pe cine, probabil pe fata frumoasă din copilărie, care probabil că e cu Malik – totul doar se subînțelege, iar fetei ăleia nu i se spune niciodată pe nume. Dar pînă la urmă își cumpără alcool de toți banii pe care-i avea și ajunge iar la spital. 

Mark Lipski, zis Malik, prietenul cel mai bun al Milei, primul ei bărbat, se însoară și cu Lenuța, apoi moare, căzînd de pe un acoperiș, la Lyon, unde era paznic. Poliția zice că era singur, dansa pe acoperiș și a alunecat; a hotărît că e un accident, dar Mila știa de la Malik că în viața lui „este un băiat”, care vine și dansează pe acoperiș. 

Cititorul află numele ei abia la sfîrșitul cărții, la pag. 173 (jos) – „Nastea, Anastasia”. 

„Cînd ești fericit, lovește primul” (titlu ales din însemnările tatălui de pe marginea cărților pe care le citea cu creionul în mînă) este cartea unei generații de est europeni care pleacă la muncă în Vest, în căutarea unei vieți mai umane, servicii mai sigure, cu salarii mai mari, cu ajutorul cărora să-și poată susține familiile rămase în Est. Un roman despre chinurile și umilințele prin care sînt nevoiți să treacă aceștia – și pînă a ajunge în Vest, și după ce-și încep munca acolo. Un roman despre dorul de părinți sau de cineva drag mort sau rămas acasă, despre relația tată – fiică, despre cum se descurcă un intelectual în Est și cum e văzut și tratat un intelectual din Est în Vest. E povestea a foarte multor oameni de după căderea comunismului, e povestea noastră, fiindcă nu există familie din Est care să nu aibă pe cineva din neam care să nu fi trecut prin experiențele descrise de Tatiana Țîbuleac în cartea asta fabuloasă. 

Tatiana Țîbuleac, „Cînd ești fericit, lovește primul”, Cartier, 2025