Articles by Anca Laslo

Fotografie de la Vika Glitter (pexels.com) În timpul anilor de socialism românesc eram la o vârstă tânără și, cum sunt tinerii în general, mă bucuram de o sănătate bună. Asta nu însemna că nu aveam contact cu sistemul de sănătate prin rudele și prietenii mei care se confruntau cu probleme care îi purtau în cabinetele sau spitalele patriei socialiste. Mai întâi bolnavul se adresa medicului de „circă”, de acolo putea fi trimis la policlinica unde erau medicii specialiști, nivelul următor fiind spitalul (de tip comunal, orășenesc sau județean), apoi rangul cel mai înalt îl avea institutul medical de o specialitate anume. Nu exista medicul de familie, cum îl numim azi. Toate aceste instituții medicale erau în general supra aglomerate, caracterizate prin aceleași condiții precare ca întreaga societate: lipsa alimentelor pentru hrana bolnavilor, lipsa căldurii, a luminii, a medicamentelor. La acestea se adăuga adesea comportamentul lipsit de empatie al personalului medical.  Nu spun că nu erau asistente și medici extrem de devotați profesiei lor, cu pregătire medicală exemplară, dar aceștia erau mai degrabă excepții. Practica atenției oferite în plic sau sacoșă Mama mea făcea frecvent tromboflebită, o boală a circulației venoase care o țintuia la pat, internată la spital de cele mai multe ori datorită pericolului pe care îl reprezenta boala și a tratamentului cu heparină, și acela relativ periculos. Țin minte cum într-o iarnă, în preajma Crăciunului, în salonul de spital unde era internată era atât de frig, încât doctorul care era de gardă adusese un radiator electric de la el de acasă pentru ca puținii bolnavi care trebuiau neapărat să fie la spital să aibă un minimum confort de sărbători. Medicii erau pregătiți bine, la nivelul acelor ani ai mijlocului secolului XX, desigur fără a avea acces la aparatura occidentală, dar cu școli foarte bune făcute de-adevăratelea. Era încetățenită bine în sistemul sanitar românesc practica atenției oferite în plic sau în sacoșă cadrelor medicale. În ultimii ani ai regimului ceaușist, se prefera mai degrabă șpaga în produse care erau de negăsit în comerț și se obțineau pe sub mână – carne, cafea, țigări Kent, săpunuri străine (marca Lux), băuturi mai fine – mult mai de valoare decât banii cu care abia aveai ce cumpăra. Dacă doctorul încerca să refuze atenția, se isca automat suspiciunea că bolnavul este atât de grav încât s-ar putea să se prăpădească curând și medicul nu are inima să primească. Bolnavii de la țară aduceau cadrelor medicale plase pline cu ouă, brânză, lapte, găini tăiate, țuică sau vin de casă – produse alimentare considerate aur curat.  Așa cum era generalizată penuria de alimente era și cea a medicamentelor și a materialelor sanitare consumabile necesare în spitale sau policlinici. Practicând autosuficiența ca principiu călăuzitor, partidul comunist conducător al republicii noastre era total rezistent la importul medicamentelor străine, căci asta însemna consum de valută care trebuia folosită pentru a plăti datoria externă. Așadar, bolnavii români erau foarte departe de a avea acces la progresul tehnic din acest domeniu, chiar și atât cât era el prin anii ’70 sau ’80. Fariseismul regimului și Miliția la gineco Fariseismul regimului era de dimensiuni epice, se clama mereu grija partidului față de om, dar asta era doar o vorbă goală. Era în anul 1987, eram la Timișoara și prietena mea Liana fusese internată într-o clinică universitară de acolo. Era grav bolnavă și am vizitat-o de multe ori încercând să fac tot posibilul ca s-o ajut. Țin minte cum era culcată în pat cu altă bolnavă, într-un salon cu șase paturi. În fiecare pat erau câte două bolnave, înghesuite incomod și chinuitor, în zile de vară sufocante, folosind băi insalubre în care, în borcane de sticlă, se găseau resturi de țesuturi – deșeuri anatomo-patologice. Uneori, pe coridoare erau puse paturi suplimentare provizorii în care erau culcate femei bolnave. Știu că sună coșmaresc, dar asta era realitatea acelor timpuri. Era o clinică de obstetrică-ginecologie și printre internate erau și femei care își provocaseră avorturi. La acestea venea adesea Miliția ca să le ia la întrebări. Se practica interferența politică în viața intimă a oamenilor, erau cazuri de pușcărie. Instrumentar medical refolosit Seringile de unică folosință nu existau în sistemul sanitar al vremii, instrumentarul medical se steriliza și era refolosit ani și ani de zile. Asta a dus la răspândirea unor virusuri mai ales în anii ’80, cum au fost HIV sau virusul hepatitei.  Accesul la reviste medicale străine de specialitate sau la congrese internaționale în afara blocului comunist erau permise doar puținelor elite medicale comuniste, toate acestea făcând imposibil progresul profesional firesc al medicilor români care erau suspectați de Securitate că nu se vor mai întoarce de la congresele medicale din Occident. În zilele noastre Se fac în prezent comparații cu sistemul sanitar ceaușist, când în zona rurală erau dispensare cu medici, dar și cu o dotare extrem de precară. Realitatea este că acum numărul de medici la 1000 de locuitori este de trei ori mai mare decât era înainte de Revoluție. Atunci sistemul de sănătate era constituit pe model sovietic, asigurând accesul populației la un minim necesar de asistență medicală, cu dotări minimale și fără acces la intervenții sau medicație modernă. Românii, de altfel, nici nu știau cum ar fi putut fi un altfel de sistem, chiar pretențiile bolnavilor erau reduse, iar medicii fără acces la informație din străinătate nu puteau să vadă cum era în alte părți ca să-și poată dori măcar și ei altceva, un alt nivel de medicină.

Din rafturile unei biblioteci nescotocite de zeci de ani a răsărit, ca o stafie, lucrarea mea de diplomă de la absolvirea facultății în 1985. Este o lucrare de 61 de pagini cuprinzând cercetările mele de studentă despre bolile tomatelor cultivate în sere și tratamentul lor chimic. Am absolvit illo temporae Horticultura la Institutul Agronomic din Cluj Napoca.  Lucrarea de diplomă este legată în coperți de carton bleumarin și redactată la mașina de scris. Au trecut 41 de ani, hârtia este îngălbenită, literele șterse și greu lizibile, diagramele de la sfârșitul lucrării mi se par acum copilărești, stângace și răsfoirea lucrării îmi înlăcrimează ochii. La sfârșitul lucrării mele este trecută bibliografia și abia aici m-au trecut fiorii. Din 20 de lucrări citate de mine, cinci sunt cu numele Ceaușescu, fie Nicolae, fie Ion, fratele conducătorului… Un titlu este „România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, de N. Ceaușescu, volumul 1, Ed. Politică București, apărut în 1981, urmat în bibliografia lucrării mele de volumul 22 al aceluiași titlu, apărut un an mai târziu. Adică Ceaușescu scrisese într-un an 22 de volume, asta în timpul liber, probabil, căci în rest era ocupat să conducă România pe culmile gloriei socialiste. În continuare am citat și din „Raport al Comitetului Central cu privire la activitatea P.C.R. în perioada dintre Congresul XII și Congresul XIII și activitatea de viitor a partidului în vederea înfăptuirii obiectivelor dezvoltării economico-sociale în cincinalul 1986-1990 și în perspectivă până în anul 2000, a României” – un articol din ziarul Scânteia din noiembrie 1984. Totuși perspectiva până în anul 2000 devenise, slavă Domnului, alta! Ion Ceaușescu fusese fratele dictatorului, inginer agronom, secretar de stat în Ministerul Agriculturii, cu multe cărți publicate, printre care „Legumicultură generală și specială”, semnată Ion Ceaușescu și colaboratorii, Editura Didactică și Pedagogică 1984, trecută și aceasta în bibliografia lucrării mele. Evident că nu citisem nimic din aceste lucrări consemnate în bibliografie, dar asta era uzanța, trebuiau citați conducătorii deoarece concepțiile lor geniale se regăseau în toate, absolut toate aspectele vieții din România. Așadar, și în ceea ce privea cultura tomatelor în seră. Cât simulacru putea să conțină o biată lucrare de diplomă și cum nu îndrăznea nimeni să nu se supună acestei cutume! Eram îmbibați de frică, nu aveam nici o sclipire de curaj ca să înfruntăm măcar printr-o cât de mică răzvrătire sistemul deja pietrificat al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Ridicarea în slăvi pe orice cale era imperativă, devenise ceva banal, răul devenind cotidian. Nu știu ce aș fi pățit dacă nu făceam această concesie căci nimeni dintre colegii mei absolvenți nu a încercat așa ceva, ne-am supus toți și avem cu toții trecute în bibliografiile lucrărilor noastre lucrări ale lui Nea Nicu și ale ilustrului său frate. Cultul grețos al personalității lui Nicolae Ceaușescu nu a apărut brusc, nu a izbucnit de pe o zi pe alta pur și simplu, ci s-a insinuat încet-încet, pornit de sus în jos, de la activiștii de partid cu funcții de conducere de cel mai înalt rang aflați în apropierea lui, infiltrat apoi spre organizațiile județene, orășenești, locale, spre cele din toate întreprinderile socialiste, în toată țara. A durat câțiva ani, dar odată implementat s-a regăsit peste tot, în industrie, în agricultură, în învățământ, în spitale, în întreaga administrație românească. Televiziunea și radioul de stat, singurele existente, se întreceau în propaganda deșănțată la adresa realizărilor partidului sub conducerea lui Nea Nicu și a renumitei sale neveste, Leana, om de știință de renume mondial, chimista care se ocupa de polimeri fără să știe ce sunt aceia. Cei doi se hrăneau din osanalele care li se ridicau în permanență fără rușinea lor și fără rușinea celor care o făceau. Le erau dedicate întregi spectacole grandioase grefate pe diverse evenimente care ar fi trebuit să comemoreze momente istorice, dar se transformau în gigantice ode adresate „serenissimei familii”. Li se scriau poezii de către poeți de curte – Adrian Păunescu și Vadim Tudor erau cei mai vocali și mai celebri -, iar volumele apărute sub semnătura lui Ceaușescu, ca cele care figurau și în lista bibliografică a lucrării mele, umpleau vitrinele tuturor librăriilor. Cred că aveam 10 sau 11 ani, eram pionieră și îmi amintesc cum, cu prilejul unei vizite în județul nostru a lui Ceaușescu – cred că împreună cu soția Leana –, peste 100 de copii echipați în costumul pionieresc, am fost duși la Pădurea Neagră, mica localitate unde poposise pentru o seară marele conducător. Am fost transportați cu două autobuze, am stat câteva ore, i-am cântat vreo trei cântece pionierești și am revenit seara foarte târziu. Țin minte că era o zi de sâmbătă, fuseserăm luați după orele de școală și nici un părinte nu a crâcnit că nu ar fi de acord. Cine îndrăznea!? În anii aceia, seară de seară, la jurnalul de știri al TVR crainicul știrilor își începea relatările fie cu prezentarea unei vizite efectuate de „cel mai iubit conducător”, fie cu ecourile politicii României în presa lumii. Doar că presa lumii era, în modul cel mai ridicol, reprezentată de ziarele și posturile de televiziune din țări din Africa sau Asia. Presa din Togo, Mongolia sau cine știe ce țară de care puțini auziseră acorda spații ample (probabil plătite de regimul de la București) țării noastre și, mai cu seamă, „înțeleptului său cârmaci”. În ceea ce privește presa europeană, aceasta era plină de articole privind demolările satelor și bisericilor din România sau dedicate dispariției unor întregi cartiere istorice ale Bucureștiului. Despre acestea aflam doar din transmisiunile postului de radio Europa Liberă. Oameni de cultură occidentali, precum și politicieni ai vremii, făceau demersuri pentru a stopa aceste crime asupra moștenirii istorice românești.  După ce în anii ’70 Ceaușescu fusese răsfățatul cancelariilor occidentale pentru că se opusese în 1968 intrării rușilor în Cehoslovacia, anii ’80 aduseseră izolarea României și o atitudine glacială din partea statelor occidentale. El însă continua să-și facă nesfârșitele vizite în țări unde erau la putere dictatori la fel ca el – vezi Coreea de Nord sau Libia. Era însoțit peste tot de nevasta

Fotografie de la Nayla Charo/pexels.com De câteva săptămâni rememorez diferitele aspecte ale vieții în comunism încercând să ating cât mai multe laturi ale vieții sociale, ramurile diverse ale existenței noastre așa cum am trăit-o, fără a exagera și a cosmetiza fațetele vieții în acea orânduire socială. Sunt conștientă că anumite experiențe nu pot fi transmise, nu se poate reda apăsarea minciunii pe care o trăiam, prefăcătoria, frica, lehamitea, nedreptatea. Azi mă voi referi la educație, la particularitățile școlii în socialism. Nu voi susține că educația în vremea comunistă a fost în totalitate rea sau inadecvată, dar ea a fost, în mod cert, distorsionată, condusă spre implementarea principiilor comuniste de tip Coreea de Nord. Într-o Ureche Îmi revine în memorie adesea școala din orășelul în care am crescut, sala de clasă în care deasupra tablei negre erau agățate pe perete portretele corifeilor comunismului: Marx, Engels, Lenin și tovarășul Nicolae Ceaușescu. Noi, copiii, în șmechereasca noastră răzvrătire, îi porecliserăm Barbă Albă (Marx), Barbă Neagră (Engels), Barbă Cioc (Lenin) și Într-o Ureche (Nea Nicu). Pentru că Ceaușescu fusese ucenic de cizmar – cizmar nu cred că ajunsese vreodată – era reprezentat în fotografia înrămată de pe perete în semi profil – i se vedea doar o ureche, ceea ce generase porecla – iar un colț al gurii era strâns de parcă ar fi ținut în gură un cui de gheată, din acelea care se băteau în blacheuri ca gheata să nu alunece pe gheață. Blacheul este o bucățică de metal fixată pe vârful și călcâiul ghetei cu ajutorul unui cui minuscul – operațiunea cea mai simplă de cizmărie. Am presupus mereu că fotografia lui era o „șopârlă”, adică era special făcută în așa fel încât să fie o bătaie de joc la adresa faptului că cizmarul ajunsese președinte… Deasupra tuturor portretelor era agățată stema țării, cea cu sondă, spice, brazi și steaua roșie, stema care a fost tăiată la Revoluție de pe drapel lăsând gaura pe tricolor. În clasele primare și în gimnaziu nu îmi amintesc să fi simțit efectele propagandei comuniste, erau anii în care se pune temelia serioasă a învățării pentru un copil și chiar asta am făcut. Însă la liceu începeam să deschidem cu toții ochii puțin mai larg, începeam să avem discuții între noi în care ne exprimam nedumeriri, uimiri și dorințe firave de libertate. Știu sigur că acasă nu se discuta absolut nimic legat de politică în prezența mea. Aveam să înțeleg mulți ani mai târziu motivul, care era de fapt foarte simplu – protecția mea și a întregii familii împotriva comentariilor eventual nepotrivite în afara căminului. Orice afirmație denigratoare la adresa conducerii țării sau a orânduirii putea avea efecte devastatoare dacă ajungea la urechile unor „binevoitori” care ne puteau turna la Securitate. Nimeni nu risca. Practica agricolă  Fiecare an școlar debuta cu câteva săptămâni de practică agricolă: toți elevii erau încărcați în autobuze sau remorci de tractor și duși pe câmpurile sau în livezile de unde trebuia culeasă recolta. Practica agricolă ținea minim o lună, dar se prelungea la șase sau șapte săptămâni, de cele mai multe ori. Adesea ne intersectam cu soldații duși să desfășoare și ei același tip de activitate. Evident că nouă ne făcea plăcere, ne distram și mâncam mere toată ziua, pe lângă că le culegeam din pomi… Zile întregi depănușam porumb din grămezi cât noi de mari glumind veseli sau cântând, deh, copii eram! Se pierdeau multe ore și educația ajungea pe locul doi și absolut nimeni nu se preocupa de starea de bine a elevilor, de siguranța lor pe câmpurile patriei. Liceele industriale Cu un an înainte să intru la liceu, majoritatea celor din țară au fost transformate în licee industriale. Astfel, în loc să ne înscriem la liceul nostru teoretic în clase cu profil real sau umanist, ne-am trezit că trebuia să alegem între strungar sau lăcătuș mecanic. Nu existau alternative. Foarte puțini dintre colegii mei au plecat în orașe mai mari, unde mai rămăsese câte un liceu de filologie sau cu profil de chimie/biologie. Eu și toți prietenii mei am rămas să urmăm liceul din localitatea noastră, care devenise Liceu Industrial cu Profil de Așchierea Metalelor. Asta pentru că în oraș se construia o mică uzină în care era nevoie de muncitori calificați. Economia planificată avea în vedere toate aspectele. Chiar și acelea ale producției pe stoc, ale pierderilor planificate sau ale exportului la care mărfurile produse în România erau cumpărate doar pentru materia primă pe care o conțineau (oțel, fontă, lemn etc.). Liceul nostru s-a umplut de ingineri care predau materii care au rămas pe veci enigme. Nu s-a mai studiat filosofie, era inutilă. Utilă se considera limba rusă, pe care am studiat-o timp de șase ani. Niciunul dintre noi nu a învățat din rusă aproape nimic, din spirit de frondă. Abia zeci de ani mai târziu mi-am dat seama că limba rusă este extrem de frumoasă, de muzicală și că, Doamne!, nu avea nicio vină… Orice limbă străină cunoscută este un mare atu și, cu toate astea, ne opuneam pur și simplu la a o învăța. Manualele de istorie aveau lacune enorme, nici nu îmi amintesc să fi avut vreo lecție despre Carol I, cel care a modernizat România, sau despre Ferdinand I, regele sub care s-a înfăptuit Marea Unire. Lipsa unor hălci din trupul istoriei țării noastre are urme până azi, minciunile directe sau cele prin omisiune au format în oameni opinii fundamental greșite. Noroc cu limba engleză Am avut totuși marele noroc ca, din clasa a cincea, să înceapă în școala noastră studiul limbii engleze. A venit să ne predea o tânără profesoară proaspăt absolventă de engleză, extraordinar de îndrăgită de noi în decurs de câteva zile. Doar ca să accentuez pe cât de tare pot importanța modelului pe care îl constituie un profesor, am să rememorez eleganța, drăgălășenia, bunăvoința și caracterul ei extrem de dedicat profesiei. Am învățat limba engleză cu enormă plăcere, cu aviditate chiar, la un moment dat, am dorit să devin și eu profesoară. Nu s-a potrivit, dar engleza britanică

Fotografie de Ammy Singh/pexels.com În 1985 trecuseră 40 de ani de la terminarea războiului, partea occidentală a continentului european trăia într-o societate dezvoltată, societatea de consum, iar viața în țările socialiste din Europa de Est se deosebea mult de occident. În majoritatea acestora traiul era totuși destul de acceptabil, mult peste cel al oamenilor din România.  În 1985 trăiam într-una din cele mai bogate comune din Banat, aveam copil nou-născut și mă confruntam cu niște lipsuri care par de înțeles doar pe timpul unui război sau al unei catastrofe. Catastrofală era doar administrarea țării de către partidul comunist, al cărui conducător voia cu tot dinadinsul să achite toate datoriile țării chinuindu-și poporul. La 40 de ani de la război, într-o țară europeană, eram nevoită să folosesc pentru gătit o lampă care funcționa cu petrol și amintea de anii ’50. Aveam o sobă electrică de gătit, dar curentul se întrerupea atât de des și soba funcționa atât de slab, încât eram nevoită să folosesc lampa cu petrol. Asta pentru că statul român – republica socialistă – făcea economie la curent electric tăindu-l. Lampa mea scotea un fum oribil și funinginea pe care o producea flacăra îmi înnegrea toate vasele. Aragaz era inutil să cumperi fiindcă buteliile se vindeau doar în urma unei repartiții de la intreprinderea unde lucrai și nu prea aveai acces la ele dacă nu erai membru al PCR, nu se puteau cumpăra „la liber”. Dar, chiar având o butelie, era adesea imposibil s-o umpli căci gaz nu se găsea pentru consumatorii casnici, era folosit pentru industrie… Iluminatul public era inexistent și străzile comunelor și orașelor păreau sub camuflaj antibombardament de întunecate ce erau. După zeci de ani trecuți de la timpul acela, eu încă asociez lumina din abundență cu opulența și eleganța. E firesc, căci exact la fel asociez întunericul cu sărăcia extremă. Cei ce locuiau la case o duceau probabil puțin mai bine, bucurându-se de o anume autonomie fiindcă se încălzeau adesea cu sobe cu lemne. Locuitorii blocurilor comuniste construite din plăci de beton, unde încălzirea centrală era raționalizată drastic, sufereau în schimb toată iarna de frigul instalat bine între pereții cenușii.  Mama, care era o cititoare asiduă, m-a învățat să citesc având mănuși pe mâini. Ca să poată ține cartea și întoarce paginile, mama tăiase vârfurile degetelor mănușilor, devenind un soi de rockeriță ad hoc din necesitate și chin, nu din moda care urma să ajungă și la noi prin anii ’90. În ultimii ani, cei mai urâți ai comunismului românesc, unic în felul lui totalitar, cititul la maniera pe care v-o descriu se făcea adesea la lumânare.  După ce am putut să ies din țară, după 1989, și am văzut cum arătau cartierele de blocuri multicolore din străinătate, am avut convingerea că felul în care acestea au fost construite la noi, cenușiul neabătut al sutelor de blocuri, aspectul străzilor pe care circulau autobuze, troleibuze sau tramvaie arhipline, cu oameni agățați ciorchine de trepte, erau menite să țină oamenii într-o perpetuă deprimare. Gruparea a zeci de mii de oameni în cartiere compacte unde puteai în câteva minute să întrerupi curent electric, căldură și apă curentă fuseseră destinate în scopul exercitării unui control cât mai facil. Și fuseseră construite cenușiu și deprimant nu din întâmplare sau economie, ci cu intenție mârșavă.  Se raționaliza totul în acele vremuri. Despre rațiile de alimente de bază am scris deja, ceea ce se găsea la liber era extrem de puțin sau presupunea așteptarea timp de ore întregi la cozi imense pentru obținerea unui produs banal. Se raționalizau și benzina și motorina, nu doar curentul electric sau căldura în apartamente. În ultimii ani ai comunismului, rația de combustibil fusese stabilită la 20 litri pe lună pentru o mașină pentru care se stătea la benzinării la cozi de ore întregi. Dar, ca și cum asta nu ar fi fost îndeajuns, se stabilise de asemenea un sistem de circulație alternativă în timpul duminicilor. Într-o duminică aveau voie să circule mașinile care aveau numere pare, iar în duminica următoare circulau doar cele cu numere impare. Miliția era pe șosele și urmărea vigilentă respectarea regulamentului. Dragi nostalgici ai „epocii de aur”, uneori mi-aș dori să fac posibilă experiența de a trăi doar o săptămână pe an exact cum se trăia în luna mai 1989, cu toate amintirile despre care scriu eu „implementate” apăsat în societate. Nu cred că am mai auzi pe mulți afirmând „Ce bine era pe vremea lui Ceaușescu!” – era într-adevăr bine pentru activiștii de partid, dar noi, plebea, eram chinuiți în mod real.

Fotografie de la cottonbro studio/pexels Tocmai s-a încheiat la Oradea târgul de carte Gaudeamus, desfășurat anual la mijlocul lunii mai. Am înțeles, pentru a câta oară, afirmația lui Jorge Luis Borges – eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă – sau de librărie, aș zice eu. Sentimentul de fericire pură de a te afla între atâtea cărți, oferta extraordinară, prezența lor și prezența oamenilor încântați sunt neprețuite. Au trecut 36 de ani de libertate și abundență editorială și eu încă nu am uitat cum, în ultimii cam zece ani ai regimului comunist, așa cum nu se putea găsi decât foarte greu hrana pentru trup, tot așa de greu se găsea și cea pentru minte. Cărțile erau puține atât ca titluri, traduceri, cât și ca exemplare accesibile. Exista regula ca o carte căutată să fie vândută condiționat cu una sau mai multe nevandabile, de obicei ediții din cuvântările „tovarășului conducător suprem”. La fel se proceda și la chioșcurile de ziare, revistele mai căutate, gen Cinema sau Rebus, erau însoțite obligatoriu de exemplare din ziarul Scânteia.  Mama mea era educatoare și avusese printre elevi copiii gestionarului unicei librării din orășelul în care am crescut. Așa se face că aveam privilegiul de a primi pe sub mână cărțile cele mai noi și mai căutate ale momentului. Erau anii ’70 și încă mai apărea câte ceva interesant. Am deprins astfel, pentru totdeauna, dubla valoare a tipăriturii, una intrinsecă și a doua dată de raritatea ei și de demersul oarecum ilicit al cumpărării privilegiate. E posibil ca de atunci să-mi fi rămas și dorința aprigă de a avea ca posesie personală exemplarele cărților care mă interesează. Tot ce am mai valoros în casa mea sunt cărțile și asta nu pentru că am adunat cu miile și au costat, evident, bani, ci pentru că acești bani nu reprezintă decât infinitezimal ca plată pentru valoarea spirituală pe care am primit-o de la cărți. Cu toate că salariul mamei era mititel, obiceiul nostru de a face o vizită obligatorie la librărie în ziua plății chenzinei m-a însoțit multă vreme. Trebuia să ai pile ca să obții și puținele cărți ce apăreau. Cât despre reviste diverse, străine – Doamne ferește! – acestea erau total utopice. Aveam 21 de ani când am răsfoit prima dată un Paris Match primit de o prietenă, iar în anii ’90, când am citit prima oară un Cosmopolitan – pe care nu știu cum am pus mâna – am fost în culmea încântării.  Filmele, muzica străină erau supuse aceluiași regim de cenzură, foarte puține spre deloc ajungând accesibile publicului larg. Regimul cortinei de fier, despre care am scris anterior, se aplica și asupra culturii, existau autori străini sau români disidenți interziși cu totul. Accesul la culturi străine era inaccesibil aproape în totalitate. Totuși, în apropiere de hotarul de vest, exista posibilitatea ca discuri din occidentul „decadent” să mai scape peste granița cu Ungaria sau cu Serbia, aduse de rubedenii sau puținii turiști străini.  În ultimii ani ai dictaturii, când apăruseră deja video playerele, era cutuma organizării unor seri de cinematecă. Oamenii se adunau la cineva care avea video player și se organiza un cinemaraton de ore întregi, de obicei câte o noapte întreagă era dedicată vizionării filmelor. Un astfel de aparat costa cât o jumătate de mașină Dacia și erau extrem de rare. Sunt convinsă că posesorii lor erau urmăriți de Securitate. Da, azi se evocă epoca comunistă ca una în care se citea mult, ceea ce e adevărat, dar asta fiindcă nu era aproape niciun fel de altă posibilitate de petrecere a timpului liber. Cenzura se instalase în teatre, cinematografe și televiziunea care era unică. Existau două canale, TVR 1 și TVR 2, ultimul neavând acoperire în toată țara. Se întâmpla să se transmită câte un meci de fotbal a cărui primă repriză era transmisă pe TVR 1, canal accesibil în toată România, iar repriza a doua se transmitea doar pe TVR 2, a cărui transmisiune nu trecea de Brașov… În ultimii cei mai groaznici ani ai comunismului românesc de factură originală, programul televiziunii consta în două ore de știri și programe „artistice” de ode și osanale ridicate Partidului și conducătorului Nicu și consoartei Lenuța. La știri, subiectul predilect era cel referitor la realizările socialismului, producția agricolă și industrială – majoritatea date mincinoase –  vizitele făcute de tovarășul șef și prezența României în presa internațională. Presa internațională era cea din Togo, Bangladesh sau Burkina Faso. Se practica în mod deșănțat cultul personalității lui Ceaușescu, era omniprezentă propaganda bazată pe minciuni sfruntate și era accentuată raportarea unui simulacru de viață bună a așa-numitului „om nou” – personajul principal al propagandei comuniste a acelor vremuri. Îmi amintesc cum la 16 ani am realizat în ce minciună imensă trăim, cum ne ascundeam unii altora faptul că știam că suntem constant mințiți. Îmi amintesc ce rușine și furie am simțit. Și câtă neputință care mă îngrozea. 

Fotografie de Matilda Wormwood/pexels.com Am avut o colegă de liceu pe nume Aurica. Era o fată modestă dintr-un sat apropiat de orașul nostru, stătea la internat și n-aș putea spune că eram apropiate, dar era colega mea de clasă și ne mai amintim cum legăturile din timpul școlii, oricât de firave, ne rămân în memorie. La doi ani după ce am terminat liceul am aflat că Aurica murise. Se căsătorise imediat după terminarea școlii, avusese repede o fetiță și rămăsese din nou însărcinată aproape imediat. Nu voia un copil atât de devreme după primul și își făcuse ceva ca să scape de sarcină. La 21 de ani, Aurica a murit.  Din anul 1966 avorturile erau interzise prin Decretul nr. 770, dat de Ceaușescu cu scopul de a crește forțat natalitatea în România. Prin schimbarea prevederilor Codului Penal în 1968, întreruperea de sarcină era incriminată ca fiind o infracțiune gravă, iar sancțiunea pușcăriei plana asupra femeii care încerca avort ilegal, a asistentei sau medicului care erau prinși sau dovediți că o ajutau. Chiar cunoșteam o asistentă medicală care fusese șase ani la închisoare pentru că făcuse avorturi ilegale. Țara noastră avea nevoie de copii care să crească și să devină muncitorii destoinici care să umple fabrici și uzine, femeile nu aveau dreptul să hotărască asupra propriilor vieți și corpuri.  O să vă întrebați de ce nu foloseau metode contraceptive ca să nu ajungă la avort. Pentru că acestea nu se găseau, pur și simplu! Nu existau nici măcar prezervative, dărmite altfel de mijloace de contracepție. În apropiere de granița cu Ungaria și cu Iugoslavia se puteau cumpăra, pe sub mână, la piață, aduse din țările vecine, blistere cu pastile contraceptive despre care nu știa nimeni dacă sunt potrivite, corecte, valabile pentru scopul pentru care se vindeau. Ce farmacie, ce prescripție medicală!? Ca să întrerupă o sarcină nedorită, femeile erau în stare să se supună unor riscuri foarte mari, atât de sănătate și viață, cât și privind consecințele legale.  Dacă femeia rămânea gravidă, avea vârsta peste 45 de ani și dorea să renunțe la sarcină, putea cere aprobare pentru întrerupere de sarcină (sic!) de la o comisie medicală. La fel era și dacă sarcina îi punea sănătatea în pericol sau dacă avea deja patru copii. Mai târziu, numărul de copii a crescut la cinci. Partidul Comunist Român, în grija lui nemăsurată față de poporul român, se băga până și în dormitoarele oamenilor… Adesea, la fabricile unde lucrau multe femei, erau aduși medici ginecologi care erau puși de Securitate să facă control tuturor femeilor și să le înregistreze pe cele găsite însărcinate. În felul acesta, muncitoarea gravidă nu mai putea să facă nimic ca să scape de sarcină fiindcă o păștea pușcăria și, indiferent de condițiile pe care i le putea oferi unui copil, ea trebuia să devină mamă. Abuzuri care azi sunt imposibil de cuprins cu mintea se întâmplau frecvent, partidul – prin instituția lui de bază, Securitatea – controla totul și, mai presus de orice, insufla groaza în oameni, un scop în sine care era atins cu asupra de măsură. Reglementări ale aceluiași Decret 770/1966, împreună cu altele, cuprinse în Decretul 409/1985, prevedeau ca persoanele cu vârsta de peste 25 de ani care nu aveau copii să fie impozitate suplimentar cu o așa-numită „taxă pe celibat” sau „taxă de nuliparitate”, cum era ea poreclită popular. Era irelevant dacă persoanele în cauză erau sau nu căsătorite sau nu puteau avea copii din motive medicale. Taxa se ridica la cifre considerabile, ajungând până la rețineri de 10% din retribuție. Atunci când ne plângem de atâtea lucruri care ni se par azi inacceptabile s-ar cuveni să ne amintim sau să ne informăm despre aspecte ale vieții sociale în timpul comunismului, despre greutăți greu de imaginat și de înțeles azi. Cât privește articolul meu de acum, vă cer îngăduința să-l dedic memoriei colegei mele de clasă Aurica, moartă într-un timp odios, alături de mii de alte femei pe care regimul le adusese la disperare.

Fotografie de Lara Jameson (pexels.com) Cortina de Fier, această metaforă extrem de reușită, era o realitate mult mai pregnantă decât o arătau cuvintele. Era o cortină imaginară, dar perfect eficientă, care ținea departe influențele externe venite din vestul „decadent” și, în egală măsură, ținea ferecați dincoace de ea oamenii trăitori în blocul comunist al statelor est-europene căzute sub influența Uniunii Sovietice. Winston Churchill a dat notorietate acestui concept într-un discurs din 1946 când a spus că, de la Marea Baltică și până la Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât de-a curmezișul continentului european (citat aproximativ). Cuvintele lui, putem spune azi, au marcat începutul Războiului Rece care avea să țină mai mult de 40 de ani. În România acelor ani, începând din 1946 până în 1989, deținerea unui pașaport era un concept aproape ireal. Niciun cetățean român nu avea pașaport într-un sertar acasă la el, gata oricând de a fi folosit pentru o simplă ieșire din țară. Nici vorbă de așa ceva! Ca să ți se elibereze un pașaport trebuia să ceri asta serviciului specializat al poliției, pentru o perioadă strict specificată, cu un scop solid și amănunțit explicat. Nu întotdeauna, dar cu mai multe șanse primeai aprobare pentru un pașaport ca să vizitezi una din țările socialiste. Ca să mergi de capul tău într-o țară capitalistă era imposibil dacă nu făceai parte din aparatul de partid.  Așadar, pregăteai un dosar cu acte pe care îl depuneai la miliție – cum se numea în acele vremuri – și te puneai pe așteptat și sperat că ți se va aproba eliberarea și folosirea unui pașaport pe numele tău, pentru 2-3 săptămâni. Dacă aveai norocul să ți se aprobe, după efectuarea călătoriei erai obligat să dai înapoi miliției pașaportul. Aveai dreptul să soliciți un pașaport o dată la doi ani.  În satele din proximitatea graniței existau așa-numitele permise de mic trafic pentru cetățeni cu domiciliul în localitățile respective. Ei puteau trece granița o dată pe lună, dar doar pentru 24 de ore. Se presupunea – și era adevărat, de altfel – că aceștia își vizitau rudeniile care trăiau în țara vecină. În încercarea de a părăsi țara, mulți încercau să-și facă astfel de permise, iar în anii ’80 autoritățile înăspriseră foarte mult controalele și eliberarea acestor acte. Vorbesc din postura cuiva care trăiește la opt km de granița cu Ungaria și știe că a o trece și a ieși din lagărul comunist era un vis, nicidecum un drept. Securitatea verifica la sânge fiecare dosar prin care solicitai pașaport și putea respinge cererea în orice moment invocând interesele statului. Puteai să soliciți eliberarea unui pașaport și ca să pleci într-o țară capitalistă, doar că cererea nu ți se aproba… Să primească toată familia pașapoarte și să se fâțâie prin Europa de capul lor, așa ceva era de neconceput. Oamenii doreau însă să scape de sub Cortina de Fier și făceau încercări disperate de a trece granița, mai cu seamă înspre Iugoslavia, fie trecând Dunărea, fie pe cale terestră. Mii de oameni au fost prinși în aceste încercări, au făcut pușcărie, au fost bătuți la interogatoriile poliției de frontieră și a Securității, unii au fost împușcați în timpul încercărilor disperate. Folosesc cuvântul „disperate” asumat, căci disperat trebuie să fii ca să-ți pui speranța într-un cauciuc de roată de tractor de care să te agăți ca să nu te îneci sau într-o butelie de aragaz, să dai drumul gazului sub presiune care să te propulseze prin apele Dunării, noaptea la adăpostul întunericului ca să încerci să treci frontiera. Totuși, erau destui curajoși care reușeau. La un moment dat, prin anii 1970-1980, se organizau – foarte rar ce-i drept – excursii peste hotare în Franța, Germania etc. Cei care participau erau verificați la sânge și, în general, aveau legături de încredere prin partidul comunist atotconducător și veghetor. Cu toate acestea, de cele mai multe ori autocarul cu excursioniști se întorcea aproape gol, turiștii de ocazie profitând de ieșire și rămânând peste hotare, unde cereau azil politic. Vremuri ciudate care au durat zeci de ani și care ne-au făcut să pierdem până și speranța că am putea trăi altfel, liberi să vedem lumea, liberi să lucrăm, să învățăm sau pur și simplu să colindăm prin alte părți. Nu aveai voie să ieși de aici, dar nu aveai voie nici să primești vizite ale cetățenilor străini dacă aceștia nu îți erau rude. Nu puteai găzdui la tine acasă prieteni din străinătate veniți în vizită, ei trebuiau cazați la hotel, unde se puteau afla sub supravegherea Securității. Prietenii puteau să-ți intre în casă, dar nu era voie să doarmă la tine. Deh, vigilența organelor represive… Toate restricțiile de atunci au explicații din punctul de vedere al ideologiei comuniste. Cetățenii români nu trebuiau să ia contact cu altă cultură, nu trebuiau să vadă cum se trăiește în alte țări pentru că atunci propaganda comunistă nu ar mai fi avut valoare. Minciunile propagandistice afirmau apăsat că în occidentul capitalist se trăiește greu, există șomaj, rasism, nedreptăți, viața e scumpă, pe când socialismul e strălucitor și rezolvase toate problemele „omului nou”. De altfel, nici nu se auzea oficial despre încercările de a fugi din țară, acestea pur și simplu „nu existau”, că doar cine ar fi vrut să fugă dintr-un loc perfect?!

Fotografie de la Reynaldo Yodia/pexels Am o „cutie” cu multe pastile amare de „doctorie anti-comunistă” iar felul în care aleg să vorbesc despre temele pe care le rememorez este aleatoriu. Nu mi-am propus o ordine sau o ierarhizare anume, nu le consider mai importante pe unele față de altele, în nici un caz nu acesta e scopul demersului meu. Vreau doar să-i ajut pe cei care au uitat cum era să-și reamintească, iar cei care nu au de unde să știe aceste aspecte ale vieții de atunci, căci nu le-au trăit, vreau să le afle. În anumite legi ale statului socialist se găseau aberații care azi ar fi total de neînțeles. Pe atunci, acestea își aveau rostul lor. Regimul proprietății private era reglementat de asemenea manieră încât să nu permită proprietarului să acumuleze bunuri imobile – case, terenuri, păduri, spații comerciale sau industriale, mijloace de producție. Mai direct spus, omul avea dreptul să dețină doar o locuință și o singură mașină. Nici vorbă ca o persoană particulară sau o asociație să dețină mijloace de producție de orice fel. Chiar pământul – care este un astfel de mijloc – era strict delimitat ca posibilitate de a-l deține. Astfel, la țară, oamenii aveau dreptul să aibă doar o mică porțiune de teren aferent casei, folosită doar pentru uz personal.  Orice om care are posibilitatea de a se întreține, care deține o așa-numită „avere”, dispune de o oarecare independență, în diferite grade. Asta era însă de evitat în Republica Socialistă România și legile proprietății erau în așa fel ticluite încât să limiteze drastic posibilitatea de înavuțire personală și deci ruperea de dependența față de regimul de stat.  Fabricile de orice fel, terenurile agricole, resursele naturale, băncile erau proprietatea statului sau a cooperativelor colective de producție (CAP), în teoria ideologiei socialiste, erau proprietatea întregului popor. Gestiunea exclusivă aparținea statului. Sfera proprietății private era limitată drastic. În cazul în care aveai în proprietate un apartament sau o casă și, să spunem, mai moșteneai o altă locuință, erai obligat să vinzi tot ceea ce depășea o singură proprietate. Țin minte pe veci cazul unor colegi de serviciu, în anii 1980, care erau la vârsta maturității, atât el, cât și ea încheiaseră mariaje anterioare și aveau fiecare câte un apartament și câte o mașină. La momentul la care și-au legat destinele prin căsătorie a fost obligatoriu să renunțe la unul dintre apartamente și la una dintre mașini căci, în postura de nouă familie, nu era permisă posesia mai multor locuințe sau bunuri de valoare. Proprietatea privată era privită ca un vestigiu capitalist absolut indezirabil, negând astfel unul din puternicele instincte umane, acela de a avea „lucrul tău”, cum ar zice ardeleanul.  Tot din categoria ideologică a orânduirii socialiste de a contracara orice inițiativă de independență personală făcea parte regimul valutei și a metalelor prețioase (aurul). Acest regim era strict reglementat de stat, fiind infracțiune penală deținerea de valută (de exemplu, dolari sau mărci vest-germane), care se pedepsea cu ani grei de închisoare. Statul socialist român avea monopolul asupra tranzacțiilor cu valută și Securitatea folosea adesea ca pretext posesia de valută – chiar în sume foarte mici – pentru a aresta și intimida persoane care erau incomode din punct de vedere politic, camuflând în felul acesta măsura arestării persoanei din motive politice, de opoziție față de sistem. În lumea românească a comunismului, dacă aveai o cunoștință „binevoitoare” care îți făcea o reclamație la Securitate cum că ai dolari și cam multe bijuterii de aur la gât și pe degete, te trezeai cu o percheziție și bunurile acestea îți erau confiscate. Ba aveai și dosar penal și puteai ajunge la închisoare. Nu o dată Securitatea a făcut înscenări odioase în timpul perchezițiilor, plasând câte o bancnotă de valută în casa omului percheziționat și pretextând apoi că a găsit-o… Regimul lui Ceaușescu era în permanentă goană după valută pentru a putea plăti datoria externă. Una din metodele găsite pe vremea aceea era „vânzarea” sașilor către Republica Federală Germania și a evreilor din România către Israel, acțiuni coordonate tot de Securitate. Cetățenii de etnie germană – sașii – precum și evreii care doreau să emigreze din România erau nevoiți să plătească o sumă consistentă la vremea aceea, în valută, pentru a primi aprobarea statului român de a pleca.  În mod evident, aceste legi – aberante din punctul de vedere al prezentului – încurajau delațiunea și permanenta teamă a oamenilor unii față de alții. Suspiciunea făcea parte din modul nostru de trai, neîncrederea și disimularea erau firești. Și pentru că asta s-a perpetuat timp de zeci de ani, eu cred cu tărie că ni s-au imprimat în ADN-ul colectiv și că aceste metehne nu ne vor trece prea curând.

Fotografie de la Roman Odintsov (pexels.com)  Am dorit să scriu despre subiectul sărbătorilor religioase interzise în comunism fiindcă tocmai au fost sărbătorite, la distanță de o săptămână, Paștile catolice și cele ortodoxe. Sărbătoare a creștinătății de 2000 de ani, în timpul regimului comunist din România, celebrarea Paștilor, la fel ca cea a Crăciunului, era interzisă, trecută sub tăcere, inexistentă. Nici vorbă de zile libere de la serviciu sau vacanță de la școală. Vacanțe erau, dar se numeau vacanța de primăvară și vacanța de iarnă. Iar Moș Crăciun devenise Moș Gerilă, o invenție/găselniță care era menită ca, în tandem cu denumirea lunii decembrie drept „Luna Cadourilor”, să camufleze obiceiurile legate de Crăciun la care oamenii nu renunțau, în pofida interdicției. Sărbătoreau pe ascuns, fără să-și asume asta. Și pentru că, în vigilența sa întinsă pe zeci de ani, partidul comunist român, prin conducătorii lui care, desigur, conduceau și țara nu lăsa nimic la voia întâmplării, se asigura neapărat ca elevii aflați în vacanțe să fie ocupați cu activități menite să-i împiedice să sărbătorească. Așa se făcea că, primăvara, nu o dată, în ziua de Paști eram convocați la școală fie ca să plantăm flori sau pomi în parcurile orașului, fie să adunăm resturile, hârtiile aruncate de-a valma pe alei, adică să facem curățenia de primăvară. Tot în răstimpul acestor vacanțe suprapuse sărbătorilor creștine se organizau fel de fel de concursuri școlare sau spectacole pentru care eram ocupați cu repetițiile. Ne țineau ocupați fie cu brigada artistică, fie cu munca patriotică. Desigur că, din postura de copii, nu ne dădeam seama care era substratul politic al activităților obligatorii din timpul Paștilor sau Crăciunului, abia crescând și devenind adult am realizat scopul precis al acestora.  În familia mea nu se discuta absolut deloc despre politică pe timpul cât am fost elevă. Nu se făceau nici măcar remarci sarcastice cu trimitere la personaje politice ale vremii sau la astfel de hotărâri cărora trebuia să ne supunem fără crâcnire. Erau subiecte tabu, iar interdicția de a le aminti era generată de teama de a nu repeta la școală idei periculoase. Sau care ne puteau pune în pericol pe toți. Libera exprimare a părerilor nu exista, libera manifestare a credințelor religioase nici atât.  Poate vă întrebați în ce consta pericolul la care m-am referit mai sus. În a fi anchetați de Securitate pentru idei contrare liniei ideologice a partidului, aceea că religia este dăunătoare și de neacceptat în societatea socialistă. Pericolul consta în a fi luați în evidența Securității, această instituție care urmărea pe toată lumea pentru a-și exercita controlul asupra vieții oamenilor. Activitățile impuse copiilor aflați în vacanță se înscriau tot în scopul exercitării controlului, nimic nu era neînsemnat sau prea puțin. O să vă gândiți poate „Și ce dacă erai luat în evidența Securității?” Asta putea însemna că ți se făcea un dosar, erai urmărit îndeaproape și te puteai trezi că promovarea la locul de muncă îți era refuzată sistematic, telefonul îți era ascultat, nu mai primeai repartiție pentru a cumpăra un televizor color etc. Trebuie să știți că nu era posibil să cumperi lucruri „la liber”, cum ar fi o butelie pentru aragaz, un frigider, un TV color – acestea se puteau cumpăra doar după ce îți era aprobată achiziția prin repartiție de la locul de muncă. În fine, asta a fost o paranteză… Evoc toate aceste aspecte ca să ajut cititorii să-și rememoreze viața de atunci, așa cum a fost în mod real, iar pe cei care nu au aceste amintiri, vreau să-i ajut să afle detalii care nu cred că sunt de găsit în manualele de istorie.  Era prin anii ’70 ai secolului trecut, eu aveam 13 sau 14 ani și era Crăciunul. Data de 25 decembrie picase într-o zi lucrătoare a săptămânii și era vacanța de iarnă, iar de dimineață avuseserăm repetiție la școală pentru pregătirea serbării din 24 ianuarie. Era după-amiază devreme și ieșisem cu mama în oraș ca să-și cumpere fire de lână pentru tricotat, ea fiind pasionată și pricepută la lucrul de mână. Magazinul de mercerie era la parterul unui bloc și o cunoșteam bine pe vânzătoarea extrem de simpatică, intram adesea la ea. Numele ei era Domnica, dar toată lumea îi spunea Domi. Intrăm în magazin și rămânem uimite, eu și mama, când vedem expuse pe tejghea farfurii cu prăjituri de casă și cu felii apetisante de cozonac pe care Domi le adusese ca să-și servească toți clienții în ziua de Crăciun. Nu mai văzusem așa ceva, nimeni nu îndrăznea să facă asemenea gesturi. A mai intrat pe ușă o doamnă – o „tovarășă”, de fapt, căci asta era adresarea oficială – și cred că Domi a văzut pe fața noastră, a tuturor, teama. „Vă rog să vă serviți, e Crăciunul, haideți să nu ne temem! Măcar azi!” Zâmbind, am luat fiecare câte o prăjiturică delicioasă și am stat câteva minute la taclale. Domi a scos de sub tejghea o sticlă de vin făcut în casă și pahare mititele de cristal. N-am uitat niciodată complicitatea noastră veselă din mica mercerie, printre papiote și sculuri de lână colorată. Nu atunci, la 13 ani, mi-am dat seama, ci mult mai târziu, câtă teamă le insuflase oamenilor regimul comunist când, de fapt, regimul însuși se temea foarte mult de libertatea și forța pe care o poate da o credință într-o putere superioară, oricare ar fi aceasta.

Fotografie de Ron Lach (pexels) Am asistat de curând, cu interes, la desfășurarea în țara vecină, Ungaria, a alegerilor parlamentare soldate cu schimbarea radicală a configurației Parlamentului maghiar. Pe lângă rezultatul destul de surprinzător, două lucruri sunt uimitoare: participarea enormă a electoratului maghiar la vot și interesul țărilor europene față de proces. Din punctul meu de vedere, ceea ce s-a întâmplat în Ungaria are calitatea de lecție din manualul de democrație, anume ieșirea la vot a 79,56% dintre maghiari (doar puțin până la 80%) demonstrează fără echivoc forța votului, puterea oamenilor obișnuiți de a înfăptui schimbări extraordinare. Interesul țărilor europene îl descifrez în faptul că oamenii din Europa, indiferent cărui popor aparțin, se simt împreună într-o uniune care devine din ce în ce mai adevărată. „Ați votat deja!” Ca să revin, așa cum am promis, la pastilele mele de doctorie amară anti-comunism, voi rememora aici o întâmplare din anul 1987, noiembrie, când s-au desfășurat alegeri locale în țara noastră. Locuiam pe atunci într-o comună din Timiș, secția de votare era amenajată în incinta școlii și, fiindcă era o zi mohorâtă, ploioasă și rece, am amânat să merg la vot până pe la ora patru a după-amiezii. Țin minte cu acuratețe dureroasă ziua, atmosfera ei și ce mi s-a întâmplat. Nu era nimeni dintre săteni în școală, am ajuns în sala de clasă, în fața comisiei formată din trei bărbați așezați la catedra acoperită cu pânză roșie, am întins buletinul meu de identitate cu coperți cenușii și așteptam ca unul din cei trei să-mi verifice numele pe lista votanților și să-mi înmâneze buletinul de vot. El a ridicat privirea și, uitându-se la mine fără nici o jenă, mi-a spus „Ați votat deja!”. Nici măcar n-am avut curajul să întreb „Cum așa?”, amuțisem, mă simțeam pălmuită și îmi venea să plâng. M-am îndreptat spre ușă fără un cuvânt. Am auzit atunci în spatele meu: „Noi am predat procesele verbale cu rezultatul votului, la secția noastră votarea s-a încheiat acum o oră”. Tonul bărbatului era cumva acuzator, trebuia să înțeleg că era vina mea că ajunsesem târziu în loc să mă mobilizez exemplar. Comisia consfințise mascarada votării prin predarea proceselor verbale înainte de termenul legal al orei nouă seara, exact așa cum planul cincinal se îndeplinea în patru ani și jumătate. Totul era o minciună, dar ceea ce trăisem în acel moment depășea însăși noțiunea de umilire și de simulacru, iar eu nu m-am simțit niciodată în viața mea mai lașă ca în acel moment. Mă umilise comisia din secția de votare, dar mă umilisem eu însămi neîndrăznind măcar să pun o întrebare, darămite să protestez. „Nu contează cum s-a votat” Dreptul la vot liber nu a fost asigurat și garantat în comunism timp de zeci de ani. Atunci chiar era valabilă vorba că „nu contează cum s-a votat, contează cum s-au numărat voturile”. La toate nivelurile, de la alegerile locale până la cele pentru marea adunare națională – organismul echivalent parlamentului de azi – ieșeau la vot indivizii loiali partidului comunist. Să nu mai spun că, la alegerile pentru președintele republicii, Ceaușescu nu avea contracandidat, numele lui era singurul de pe buletinul de vot. El era ales, așadar, cu 98 sau 99 de procente. O minciună nebunească și ridicolă, dar pe care nu avea nimeni curajul să o conteste. Poate că nu aș fi crezut dacă acest abuz flagrant pe care vi l-am relatat mi-ar fi fost povestit de altcineva. Pastilele mele de doctorie anti-comunistă sunt cu atât mai amare cu cât sunt făcute din substanța a ceea ce am trăit și aș vrea să afle și alții și, mai cu seamă, aș vrea să nu mai fie posibil niciodată.