Fotografie de la Roman Odintsov (pexels.com) 

Am dorit să scriu despre subiectul sărbătorilor religioase interzise în comunism fiindcă tocmai au fost sărbătorite, la distanță de o săptămână, Paștile catolice și cele ortodoxe. Sărbătoare a creștinătății de 2000 de ani, în timpul regimului comunist din România, celebrarea Paștilor, la fel ca cea a Crăciunului, era interzisă, trecută sub tăcere, inexistentă.

Nici vorbă de zile libere de la serviciu sau vacanță de la școală. Vacanțe erau, dar se numeau vacanța de primăvară și vacanța de iarnă. Iar Moș Crăciun devenise Moș Gerilă, o invenție/găselniță care era menită ca, în tandem cu denumirea lunii decembrie drept „Luna Cadourilor”, să camufleze obiceiurile legate de Crăciun la care oamenii nu renunțau, în pofida interdicției. Sărbătoreau pe ascuns, fără să-și asume asta.

Și pentru că, în vigilența sa întinsă pe zeci de ani, partidul comunist român, prin conducătorii lui care, desigur, conduceau și țara nu lăsa nimic la voia întâmplării, se asigura neapărat ca elevii aflați în vacanțe să fie ocupați cu activități menite să-i împiedice să sărbătorească. Așa se făcea că, primăvara, nu o dată, în ziua de Paști eram convocați la școală fie ca să plantăm flori sau pomi în parcurile orașului, fie să adunăm resturile, hârtiile aruncate de-a valma pe alei, adică să facem curățenia de primăvară. Tot în răstimpul acestor vacanțe suprapuse sărbătorilor creștine se organizau fel de fel de concursuri școlare sau spectacole pentru care eram ocupați cu repetițiile. Ne țineau ocupați fie cu brigada artistică, fie cu munca patriotică. Desigur că, din postura de copii, nu ne dădeam seama care era substratul politic al activităților obligatorii din timpul Paștilor sau Crăciunului, abia crescând și devenind adult am realizat scopul precis al acestora. 

În familia mea nu se discuta absolut deloc despre politică pe timpul cât am fost elevă. Nu se făceau nici măcar remarci sarcastice cu trimitere la personaje politice ale vremii sau la astfel de hotărâri cărora trebuia să ne supunem fără crâcnire. Erau subiecte tabu, iar interdicția de a le aminti era generată de teama de a nu repeta la școală idei periculoase. Sau care ne puteau pune în pericol pe toți. Libera exprimare a părerilor nu exista, libera manifestare a credințelor religioase nici atât. 

Poate vă întrebați în ce consta pericolul la care m-am referit mai sus. În a fi anchetați de Securitate pentru idei contrare liniei ideologice a partidului, aceea că religia este dăunătoare și de neacceptat în societatea socialistă. Pericolul consta în a fi luați în evidența Securității, această instituție care urmărea pe toată lumea pentru a-și exercita controlul asupra vieții oamenilor. Activitățile impuse copiilor aflați în vacanță se înscriau tot în scopul exercitării controlului, nimic nu era neînsemnat sau prea puțin. O să vă gândiți poate „Și ce dacă erai luat în evidența Securității?” Asta putea însemna că ți se făcea un dosar, erai urmărit îndeaproape și te puteai trezi că promovarea la locul de muncă îți era refuzată sistematic, telefonul îți era ascultat, nu mai primeai repartiție pentru a cumpăra un televizor color etc. Trebuie să știți că nu era posibil să cumperi lucruri „la liber”, cum ar fi o butelie pentru aragaz, un frigider, un TV color – acestea se puteau cumpăra doar după ce îți era aprobată achiziția prin repartiție de la locul de muncă. În fine, asta a fost o paranteză…

Evoc toate aceste aspecte ca să ajut cititorii să-și rememoreze viața de atunci, așa cum a fost în mod real, iar pe cei care nu au aceste amintiri, vreau să-i ajut să afle detalii care nu cred că sunt de găsit în manualele de istorie. 

Era prin anii ’70 ai secolului trecut, eu aveam 13 sau 14 ani și era Crăciunul. Data de 25 decembrie picase într-o zi lucrătoare a săptămânii și era vacanța de iarnă, iar de dimineață avuseserăm repetiție la școală pentru pregătirea serbării din 24 ianuarie. Era după-amiază devreme și ieșisem cu mama în oraș ca să-și cumpere fire de lână pentru tricotat, ea fiind pasionată și pricepută la lucrul de mână. Magazinul de mercerie era la parterul unui bloc și o cunoșteam bine pe vânzătoarea extrem de simpatică, intram adesea la ea. Numele ei era Domnica, dar toată lumea îi spunea Domi. Intrăm în magazin și rămânem uimite, eu și mama, când vedem expuse pe tejghea farfurii cu prăjituri de casă și cu felii apetisante de cozonac pe care Domi le adusese ca să-și servească toți clienții în ziua de Crăciun. Nu mai văzusem așa ceva, nimeni nu îndrăznea să facă asemenea gesturi. A mai intrat pe ușă o doamnă – o „tovarășă”, de fapt, căci asta era adresarea oficială – și cred că Domi a văzut pe fața noastră, a tuturor, teama. „Vă rog să vă serviți, e Crăciunul, haideți să nu ne temem! Măcar azi!” Zâmbind, am luat fiecare câte o prăjiturică delicioasă și am stat câteva minute la taclale. Domi a scos de sub tejghea o sticlă de vin făcut în casă și pahare mititele de cristal. N-am uitat niciodată complicitatea noastră veselă din mica mercerie, printre papiote și sculuri de lână colorată. Nu atunci, la 13 ani, mi-am dat seama, ci mult mai târziu, câtă teamă le insuflase oamenilor regimul comunist când, de fapt, regimul însuși se temea foarte mult de libertatea și forța pe care o poate da o credință într-o putere superioară, oricare ar fi aceasta.