Din rafturile unei biblioteci nescotocite de zeci de ani a răsărit, ca o stafie, lucrarea mea de diplomă de la absolvirea facultății în 1985. Este o lucrare de 61 de pagini cuprinzând cercetările mele de studentă despre bolile tomatelor cultivate în sere și tratamentul lor chimic. Am absolvit illo temporae Horticultura la Institutul Agronomic din Cluj Napoca. 

Lucrarea de diplomă este legată în coperți de carton bleumarin și redactată la mașina de scris. Au trecut 41 de ani, hârtia este îngălbenită, literele șterse și greu lizibile, diagramele de la sfârșitul lucrării mi se par acum copilărești, stângace și răsfoirea lucrării îmi înlăcrimează ochii. La sfârșitul lucrării mele este trecută bibliografia și abia aici m-au trecut fiorii. Din 20 de lucrări citate de mine, cinci sunt cu numele Ceaușescu, fie Nicolae, fie Ion, fratele conducătorului…

Un titlu este „România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, de N. Ceaușescu, volumul 1, Ed. Politică București, apărut în 1981, urmat în bibliografia lucrării mele de volumul 22 al aceluiași titlu, apărut un an mai târziu. Adică Ceaușescu scrisese într-un an 22 de volume, asta în timpul liber, probabil, căci în rest era ocupat să conducă România pe culmile gloriei socialiste.

În continuare am citat și din „Raport al Comitetului Central cu privire la activitatea P.C.R. în perioada dintre Congresul XII și Congresul XIII și activitatea de viitor a partidului în vederea înfăptuirii obiectivelor dezvoltării economico-sociale în cincinalul 1986-1990 și în perspectivă până în anul 2000, a României” – un articol din ziarul Scânteia din noiembrie 1984. Totuși perspectiva până în anul 2000 devenise, slavă Domnului, alta!

Ion Ceaușescu fusese fratele dictatorului, inginer agronom, secretar de stat în Ministerul Agriculturii, cu multe cărți publicate, printre care „Legumicultură generală și specială”, semnată Ion Ceaușescu și colaboratorii, Editura Didactică și Pedagogică 1984, trecută și aceasta în bibliografia lucrării mele.

Evident că nu citisem nimic din aceste lucrări consemnate în bibliografie, dar asta era uzanța, trebuiau citați conducătorii deoarece concepțiile lor geniale se regăseau în toate, absolut toate aspectele vieții din România. Așadar, și în ceea ce privea cultura tomatelor în seră. Cât simulacru putea să conțină o biată lucrare de diplomă și cum nu îndrăznea nimeni să nu se supună acestei cutume!

Eram îmbibați de frică, nu aveam nici o sclipire de curaj ca să înfruntăm măcar printr-o cât de mică răzvrătire sistemul deja pietrificat al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu. Ridicarea în slăvi pe orice cale era imperativă, devenise ceva banal, răul devenind cotidian. Nu știu ce aș fi pățit dacă nu făceam această concesie căci nimeni dintre colegii mei absolvenți nu a încercat așa ceva, ne-am supus toți și avem cu toții trecute în bibliografiile lucrărilor noastre lucrări ale lui Nea Nicu și ale ilustrului său frate.

Cultul grețos al personalității lui Nicolae Ceaușescu nu a apărut brusc, nu a izbucnit de pe o zi pe alta pur și simplu, ci s-a insinuat încet-încet, pornit de sus în jos, de la activiștii de partid cu funcții de conducere de cel mai înalt rang aflați în apropierea lui, infiltrat apoi spre organizațiile județene, orășenești, locale, spre cele din toate întreprinderile socialiste, în toată țara. A durat câțiva ani, dar odată implementat s-a regăsit peste tot, în industrie, în agricultură, în învățământ, în spitale, în întreaga administrație românească.

Televiziunea și radioul de stat, singurele existente, se întreceau în propaganda deșănțată la adresa realizărilor partidului sub conducerea lui Nea Nicu și a renumitei sale neveste, Leana, om de știință de renume mondial, chimista care se ocupa de polimeri fără să știe ce sunt aceia. Cei doi se hrăneau din osanalele care li se ridicau în permanență fără rușinea lor și fără rușinea celor care o făceau. Le erau dedicate întregi spectacole grandioase grefate pe diverse evenimente care ar fi trebuit să comemoreze momente istorice, dar se transformau în gigantice ode adresate „serenissimei familii”. Li se scriau poezii de către poeți de curte – Adrian Păunescu și Vadim Tudor erau cei mai vocali și mai celebri -, iar volumele apărute sub semnătura lui Ceaușescu, ca cele care figurau și în lista bibliografică a lucrării mele, umpleau vitrinele tuturor librăriilor.

Cred că aveam 10 sau 11 ani, eram pionieră și îmi amintesc cum, cu prilejul unei vizite în județul nostru a lui Ceaușescu – cred că împreună cu soția Leana –, peste 100 de copii echipați în costumul pionieresc, am fost duși la Pădurea Neagră, mica localitate unde poposise pentru o seară marele conducător. Am fost transportați cu două autobuze, am stat câteva ore, i-am cântat vreo trei cântece pionierești și am revenit seara foarte târziu. Țin minte că era o zi de sâmbătă, fuseserăm luați după orele de școală și nici un părinte nu a crâcnit că nu ar fi de acord. Cine îndrăznea!?

În anii aceia, seară de seară, la jurnalul de știri al TVR crainicul știrilor își începea relatările fie cu prezentarea unei vizite efectuate de „cel mai iubit conducător”, fie cu ecourile politicii României în presa lumii. Doar că presa lumii era, în modul cel mai ridicol, reprezentată de ziarele și posturile de televiziune din țări din Africa sau Asia. Presa din Togo, Mongolia sau cine știe ce țară de care puțini auziseră acorda spații ample (probabil plătite de regimul de la București) țării noastre și, mai cu seamă, „înțeleptului său cârmaci”. În ceea ce privește presa europeană, aceasta era plină de articole privind demolările satelor și bisericilor din România sau dedicate dispariției unor întregi cartiere istorice ale Bucureștiului. Despre acestea aflam doar din transmisiunile postului de radio Europa Liberă. Oameni de cultură occidentali, precum și politicieni ai vremii, făceau demersuri pentru a stopa aceste crime asupra moștenirii istorice românești. 

După ce în anii ’70 Ceaușescu fusese răsfățatul cancelariilor occidentale pentru că se opusese în 1968 intrării rușilor în Cehoslovacia, anii ’80 aduseseră izolarea României și o atitudine glacială din partea statelor occidentale. El însă continua să-și facă nesfârșitele vizite în țări unde erau la putere dictatori la fel ca el – vezi Coreea de Nord sau Libia. Era însoțit peste tot de nevasta academician împopoțonată cu acest titlu care dădea bine, dar nu avea nici cea mai mică acoperire în realitate.

Nicolae Ceaușescu era comparat cu marile personalități istorice ale țării noastre, era aidoma voievozilor din vechime, lingușeala nu avea margini, satisfăcea și exacerba orgoliul unui om care se rupsese complet de realitatea poporului său și ajunsese să nu fie nimic mai mult decât un odios grandoman. Unul care ne chinuia pe toți. 

De la momentul din 1985 când mi-am scris lucrarea de diplomă, regăsită acum, după mulți ani de uitare pe raftul unei biblioteci, și până la eliberatorul decembrie 1989 mai urmau să treacă patru ani iar, mai apoi, avea să treacă o viață până azi, când evoc un timp plin de durere, rușine și întuneric, cu speranța că neuitând trecutul vom înțelege mai bine multe metehne ale prezentului.