Fotografie de Ammy Singh/pexels.com

În 1985 trecuseră 40 de ani de la terminarea războiului, partea occidentală a continentului european trăia într-o societate dezvoltată, societatea de consum, iar viața în țările socialiste din Europa de Est se deosebea mult de occident. În majoritatea acestora traiul era totuși destul de acceptabil, mult peste cel al oamenilor din România. 

În 1985 trăiam într-una din cele mai bogate comune din Banat, aveam copil nou-născut și mă confruntam cu niște lipsuri care par de înțeles doar pe timpul unui război sau al unei catastrofe. Catastrofală era doar administrarea țării de către partidul comunist, al cărui conducător voia cu tot dinadinsul să achite toate datoriile țării chinuindu-și poporul. La 40 de ani de la război, într-o țară europeană, eram nevoită să folosesc pentru gătit o lampă care funcționa cu petrol și amintea de anii ’50. Aveam o sobă electrică de gătit, dar curentul se întrerupea atât de des și soba funcționa atât de slab, încât eram nevoită să folosesc lampa cu petrol. Asta pentru că statul român – republica socialistă – făcea economie la curent electric tăindu-l. Lampa mea scotea un fum oribil și funinginea pe care o producea flacăra îmi înnegrea toate vasele.

Aragaz era inutil să cumperi fiindcă buteliile se vindeau doar în urma unei repartiții de la intreprinderea unde lucrai și nu prea aveai acces la ele dacă nu erai membru al PCR, nu se puteau cumpăra „la liber”. Dar, chiar având o butelie, era adesea imposibil s-o umpli căci gaz nu se găsea pentru consumatorii casnici, era folosit pentru industrie…

Iluminatul public era inexistent și străzile comunelor și orașelor păreau sub camuflaj antibombardament de întunecate ce erau. După zeci de ani trecuți de la timpul acela, eu încă asociez lumina din abundență cu opulența și eleganța. E firesc, căci exact la fel asociez întunericul cu sărăcia extremă.

Cei ce locuiau la case o duceau probabil puțin mai bine, bucurându-se de o anume autonomie fiindcă se încălzeau adesea cu sobe cu lemne. Locuitorii blocurilor comuniste construite din plăci de beton, unde încălzirea centrală era raționalizată drastic, sufereau în schimb toată iarna de frigul instalat bine între pereții cenușii. 

Mama, care era o cititoare asiduă, m-a învățat să citesc având mănuși pe mâini. Ca să poată ține cartea și întoarce paginile, mama tăiase vârfurile degetelor mănușilor, devenind un soi de rockeriță ad hoc din necesitate și chin, nu din moda care urma să ajungă și la noi prin anii ’90. În ultimii ani, cei mai urâți ai comunismului românesc, unic în felul lui totalitar, cititul la maniera pe care v-o descriu se făcea adesea la lumânare. 

După ce am putut să ies din țară, după 1989, și am văzut cum arătau cartierele de blocuri multicolore din străinătate, am avut convingerea că felul în care acestea au fost construite la noi, cenușiul neabătut al sutelor de blocuri, aspectul străzilor pe care circulau autobuze, troleibuze sau tramvaie arhipline, cu oameni agățați ciorchine de trepte, erau menite să țină oamenii într-o perpetuă deprimare. Gruparea a zeci de mii de oameni în cartiere compacte unde puteai în câteva minute să întrerupi curent electric, căldură și apă curentă fuseseră destinate în scopul exercitării unui control cât mai facil. Și fuseseră construite cenușiu și deprimant nu din întâmplare sau economie, ci cu intenție mârșavă. 

Se raționaliza totul în acele vremuri. Despre rațiile de alimente de bază am scris deja, ceea ce se găsea la liber era extrem de puțin sau presupunea așteptarea timp de ore întregi la cozi imense pentru obținerea unui produs banal. Se raționalizau și benzina și motorina, nu doar curentul electric sau căldura în apartamente. În ultimii ani ai comunismului, rația de combustibil fusese stabilită la 20 litri pe lună pentru o mașină pentru care se stătea la benzinării la cozi de ore întregi. Dar, ca și cum asta nu ar fi fost îndeajuns, se stabilise de asemenea un sistem de circulație alternativă în timpul duminicilor. Într-o duminică aveau voie să circule mașinile care aveau numere pare, iar în duminica următoare circulau doar cele cu numere impare. Miliția era pe șosele și urmărea vigilentă respectarea regulamentului.

Dragi nostalgici ai „epocii de aur”, uneori mi-aș dori să fac posibilă experiența de a trăi doar o săptămână pe an exact cum se trăia în luna mai 1989, cu toate amintirile despre care scriu eu „implementate” apăsat în societate. Nu cred că am mai auzi pe mulți afirmând „Ce bine era pe vremea lui Ceaușescu!” – era într-adevăr bine pentru activiștii de partid, dar noi, plebea, eram chinuiți în mod real.