Fotografie de la Nayla Charo/pexels.com

De câteva săptămâni rememorez diferitele aspecte ale vieții în comunism încercând să ating cât mai multe laturi ale vieții sociale, ramurile diverse ale existenței noastre așa cum am trăit-o, fără a exagera și a cosmetiza fațetele vieții în acea orânduire socială. Sunt conștientă că anumite experiențe nu pot fi transmise, nu se poate reda apăsarea minciunii pe care o trăiam, prefăcătoria, frica, lehamitea, nedreptatea.

Azi mă voi referi la educație, la particularitățile școlii în socialism. Nu voi susține că educația în vremea comunistă a fost în totalitate rea sau inadecvată, dar ea a fost, în mod cert, distorsionată, condusă spre implementarea principiilor comuniste de tip Coreea de Nord.

Într-o Ureche

Îmi revine în memorie adesea școala din orășelul în care am crescut, sala de clasă în care deasupra tablei negre erau agățate pe perete portretele corifeilor comunismului: Marx, Engels, Lenin și tovarășul Nicolae Ceaușescu. Noi, copiii, în șmechereasca noastră răzvrătire, îi porecliserăm Barbă Albă (Marx), Barbă Neagră (Engels), Barbă Cioc (Lenin) și Într-o Ureche (Nea Nicu). Pentru că Ceaușescu fusese ucenic de cizmar – cizmar nu cred că ajunsese vreodată – era reprezentat în fotografia înrămată de pe perete în semi profil – i se vedea doar o ureche, ceea ce generase porecla – iar un colț al gurii era strâns de parcă ar fi ținut în gură un cui de gheată, din acelea care se băteau în blacheuri ca gheata să nu alunece pe gheață. Blacheul este o bucățică de metal fixată pe vârful și călcâiul ghetei cu ajutorul unui cui minuscul – operațiunea cea mai simplă de cizmărie.

Am presupus mereu că fotografia lui era o „șopârlă”, adică era special făcută în așa fel încât să fie o bătaie de joc la adresa faptului că cizmarul ajunsese președinte…

Deasupra tuturor portretelor era agățată stema țării, cea cu sondă, spice, brazi și steaua roșie, stema care a fost tăiată la Revoluție de pe drapel lăsând gaura pe tricolor.

În clasele primare și în gimnaziu nu îmi amintesc să fi simțit efectele propagandei comuniste, erau anii în care se pune temelia serioasă a învățării pentru un copil și chiar asta am făcut. Însă la liceu începeam să deschidem cu toții ochii puțin mai larg, începeam să avem discuții între noi în care ne exprimam nedumeriri, uimiri și dorințe firave de libertate. Știu sigur că acasă nu se discuta absolut nimic legat de politică în prezența mea. Aveam să înțeleg mulți ani mai târziu motivul, care era de fapt foarte simplu – protecția mea și a întregii familii împotriva comentariilor eventual nepotrivite în afara căminului. Orice afirmație denigratoare la adresa conducerii țării sau a orânduirii putea avea efecte devastatoare dacă ajungea la urechile unor „binevoitori” care ne puteau turna la Securitate. Nimeni nu risca.

Practica agricolă 

Fiecare an școlar debuta cu câteva săptămâni de practică agricolă: toți elevii erau încărcați în autobuze sau remorci de tractor și duși pe câmpurile sau în livezile de unde trebuia culeasă recolta. Practica agricolă ținea minim o lună, dar se prelungea la șase sau șapte săptămâni, de cele mai multe ori. Adesea ne intersectam cu soldații duși să desfășoare și ei același tip de activitate. Evident că nouă ne făcea plăcere, ne distram și mâncam mere toată ziua, pe lângă că le culegeam din pomi… Zile întregi depănușam porumb din grămezi cât noi de mari glumind veseli sau cântând, deh, copii eram! Se pierdeau multe ore și educația ajungea pe locul doi și absolut nimeni nu se preocupa de starea de bine a elevilor, de siguranța lor pe câmpurile patriei.

Liceele industriale

Cu un an înainte să intru la liceu, majoritatea celor din țară au fost transformate în licee industriale. Astfel, în loc să ne înscriem la liceul nostru teoretic în clase cu profil real sau umanist, ne-am trezit că trebuia să alegem între strungar sau lăcătuș mecanic. Nu existau alternative. Foarte puțini dintre colegii mei au plecat în orașe mai mari, unde mai rămăsese câte un liceu de filologie sau cu profil de chimie/biologie. Eu și toți prietenii mei am rămas să urmăm liceul din localitatea noastră, care devenise Liceu Industrial cu Profil de Așchierea Metalelor. Asta pentru că în oraș se construia o mică uzină în care era nevoie de muncitori calificați. Economia planificată avea în vedere toate aspectele. Chiar și acelea ale producției pe stoc, ale pierderilor planificate sau ale exportului la care mărfurile produse în România erau cumpărate doar pentru materia primă pe care o conțineau (oțel, fontă, lemn etc.). Liceul nostru s-a umplut de ingineri care predau materii care au rămas pe veci enigme. Nu s-a mai studiat filosofie, era inutilă. Utilă se considera limba rusă, pe care am studiat-o timp de șase ani. Niciunul dintre noi nu a învățat din rusă aproape nimic, din spirit de frondă. Abia zeci de ani mai târziu mi-am dat seama că limba rusă este extrem de frumoasă, de muzicală și că, Doamne!, nu avea nicio vină… Orice limbă străină cunoscută este un mare atu și, cu toate astea, ne opuneam pur și simplu la a o învăța.

Manualele de istorie aveau lacune enorme, nici nu îmi amintesc să fi avut vreo lecție despre Carol I, cel care a modernizat România, sau despre Ferdinand I, regele sub care s-a înfăptuit Marea Unire. Lipsa unor hălci din trupul istoriei țării noastre are urme până azi, minciunile directe sau cele prin omisiune au format în oameni opinii fundamental greșite.

Noroc cu limba engleză

Am avut totuși marele noroc ca, din clasa a cincea, să înceapă în școala noastră studiul limbii engleze. A venit să ne predea o tânără profesoară proaspăt absolventă de engleză, extraordinar de îndrăgită de noi în decurs de câteva zile. Doar ca să accentuez pe cât de tare pot importanța modelului pe care îl constituie un profesor, am să rememorez eleganța, drăgălășenia, bunăvoința și caracterul ei extrem de dedicat profesiei. Am învățat limba engleză cu enormă plăcere, cu aviditate chiar, la un moment dat, am dorit să devin și eu profesoară. Nu s-a potrivit, dar engleza britanică pe care ne-a predat-o „tovarășa” profesoară Diana mi-a deschis în viață porți nebănuite, mi-a fost și îmi este până azi de un imens folos.

Pe diploma mea de Bacalaureat scrie prelucrător prin așchiere, deși doar asta n-am ajuns să fac niciodată. Mă rog, nici nu mi-a lipsit.

Îmi amintesc cum eram cu toții „tovarăși”, profesorii, elevii, maiștrii instructori, mai apoi studenții. Doar studenții străini proveniți din țările arabe, din America de Sud ori din Grecia, erau apelați ca domn sau domnișoară/doamnă.

Organizațiile

Pe întreg parcursul educației, începând cu vârstele cele mai mici, de la grădiniță și până în studenție eram cu toții înregimentați în organizații: Șoimii patriei – la grădiniță; pionierii – în gimnaziu; uteciștii – la liceu; membrii ai Asociației Studenților Comuniști (ASC) în timpul facultății.

În toate aceste organizații, de la cele mai mici vârste până la cea de tânăr adult, eram cuprinși în manifestările generate de Cântarea României – o amplă mișcare din diverse domenii culturale organizată sub formă de concurs, sau în Daciada – o mișcare națională cu caracter sportiv. Acestea erau de fapt prilejuri de adulare a regimului comunist căruia i se ridicau osanale și a „conducătorului iubit” care era glorificat prin cultul personalității. În ultimii ani ai regimului, acestea toate deveniseră de un penibil absolut, mai cu seamă că erau grefate pe perioada cea mai sumbră de lipsuri materiale.

Până pe la începutul anilor ’70, admiterea la facultăți depindea de „limpezimea” dosarului timp de zeci de ani; dacă dosarul îți era pătat – adică dacă proveneai dintr-o familie ai cărei membri avuseseră probleme de natură politică –, îți era respins din start la înscriere. Nici nu apucai să ajungi să dai examenul. Mai târziu, în anii ’80, această practică încetase.

Armata pentru studente

Dar tot cam pe atunci, în deceniul al nouălea, inventaseră armata pentru studente. O zi pe săptămână era dedicată exercițiilor militare sau instruirii teoretice a studentelor aflate în primii trei ani de studiu. Primiserăm uniforme adevărate, bocanci, mantale militare grele și incomode și învățaserăm să manevrăm pușca mitralieră, s-o desfacem și s-o montăm la loc în barem de timp, participaserăm la trageri în poligon militar. La nivel de țară era o cheltuială enormă, evident inutilă. Mai am și acum livretul militar conform căruia eram sublocotenent de infanterie, în rezervă. Acum, la vârsta asta, am devenit… în retragere.

O anomalie care distrugea sistemul educațional era interzicerea de a lăsa elevi repetenți. Trebuiau să fie trecuți dintr-o clasă în alta toți elevii, indiferent de capacitatea lor de a face față cerințelor fiindcă lăsarea de repetenți însemna că profesorii nu-și făcuseră în totalitate datoria. Unul dintre colegii mei de liceu avusese reale dificultăți în a termina cele 12 clase, cumva trecuse de bacalaureat, era chiar ultimul din clasa noastră, cred. La zeci de ani de la absolvirea liceului am aflat că devenise ofițer de securitate. Rar am fost mai uluită decât la aflarea acestui detaliu pe care nu am reușit să mi-l explic niciodată.

Nu auzisem de aer condiționat

Când ne amintim de anii de școală care au fost, desigur, anii tinereții, avem tendința să rememorăm ce frumos a fost. Dar adesea clasele erau înghețate iarna, lumina electrică se economisea, pe sub uniforme eram încotoșmănați în fel și chip din cauza frigului, cât despre aer condiționat nici nu auzisem. Pretențiile noastre erau minime și obediența față de regim maximă. Nouă, generațiilor care au trăit comunismul românesc la o vârstă când îl puteam deja înțelege, ne-a rămas imprimată frica de delațiune, frica de a ne exprima nemulțumiri sau dorințe, în general lipsa curajului în diverse aspecte ale vieții. Și asta a fost, fără doar și poate, o crimă.