Fotografie de Matilda Wormwood/pexels.com

Am avut o colegă de liceu pe nume Aurica. Era o fată modestă dintr-un sat apropiat de orașul nostru, stătea la internat și n-aș putea spune că eram apropiate, dar era colega mea de clasă și ne mai amintim cum legăturile din timpul școlii, oricât de firave, ne rămân în memorie. La doi ani după ce am terminat liceul am aflat că Aurica murise. Se căsătorise imediat după terminarea școlii, avusese repede o fetiță și rămăsese din nou însărcinată aproape imediat. Nu voia un copil atât de devreme după primul și își făcuse ceva ca să scape de sarcină. La 21 de ani, Aurica a murit. 

Din anul 1966 avorturile erau interzise prin Decretul nr. 770, dat de Ceaușescu cu scopul de a crește forțat natalitatea în România. Prin schimbarea prevederilor Codului Penal în 1968, întreruperea de sarcină era incriminată ca fiind o infracțiune gravă, iar sancțiunea pușcăriei plana asupra femeii care încerca avort ilegal, a asistentei sau medicului care erau prinși sau dovediți că o ajutau. Chiar cunoșteam o asistentă medicală care fusese șase ani la închisoare pentru că făcuse avorturi ilegale. Țara noastră avea nevoie de copii care să crească și să devină muncitorii destoinici care să umple fabrici și uzine, femeile nu aveau dreptul să hotărască asupra propriilor vieți și corpuri. 

O să vă întrebați de ce nu foloseau metode contraceptive ca să nu ajungă la avort. Pentru că acestea nu se găseau, pur și simplu! Nu existau nici măcar prezervative, dărmite altfel de mijloace de contracepție. În apropiere de granița cu Ungaria și cu Iugoslavia se puteau cumpăra, pe sub mână, la piață, aduse din țările vecine, blistere cu pastile contraceptive despre care nu știa nimeni dacă sunt potrivite, corecte, valabile pentru scopul pentru care se vindeau. Ce farmacie, ce prescripție medicală!?

Ca să întrerupă o sarcină nedorită, femeile erau în stare să se supună unor riscuri foarte mari, atât de sănătate și viață, cât și privind consecințele legale. 

Dacă femeia rămânea gravidă, avea vârsta peste 45 de ani și dorea să renunțe la sarcină, putea cere aprobare pentru întrerupere de sarcină (sic!) de la o comisie medicală. La fel era și dacă sarcina îi punea sănătatea în pericol sau dacă avea deja patru copii. Mai târziu, numărul de copii a crescut la cinci. Partidul Comunist Român, în grija lui nemăsurată față de poporul român, se băga până și în dormitoarele oamenilor…

Adesea, la fabricile unde lucrau multe femei, erau aduși medici ginecologi care erau puși de Securitate să facă control tuturor femeilor și să le înregistreze pe cele găsite însărcinate. În felul acesta, muncitoarea gravidă nu mai putea să facă nimic ca să scape de sarcină fiindcă o păștea pușcăria și, indiferent de condițiile pe care i le putea oferi unui copil, ea trebuia să devină mamă.

Abuzuri care azi sunt imposibil de cuprins cu mintea se întâmplau frecvent, partidul – prin instituția lui de bază, Securitatea – controla totul și, mai presus de orice, insufla groaza în oameni, un scop în sine care era atins cu asupra de măsură.

Reglementări ale aceluiași Decret 770/1966, împreună cu altele, cuprinse în Decretul 409/1985, prevedeau ca persoanele cu vârsta de peste 25 de ani care nu aveau copii să fie impozitate suplimentar cu o așa-numită „taxă pe celibat” sau „taxă de nuliparitate”, cum era ea poreclită popular. Era irelevant dacă persoanele în cauză erau sau nu căsătorite sau nu puteau avea copii din motive medicale. Taxa se ridica la cifre considerabile, ajungând până la rețineri de 10% din retribuție.

Atunci când ne plângem de atâtea lucruri care ni se par azi inacceptabile s-ar cuveni să ne amintim sau să ne informăm despre aspecte ale vieții sociale în timpul comunismului, despre greutăți greu de imaginat și de înțeles azi. Cât privește articolul meu de acum, vă cer îngăduința să-l dedic memoriei colegei mele de clasă Aurica, moartă într-un timp odios, alături de mii de alte femei pe care regimul le adusese la disperare.