Constat că mă tâmpesc pe zi ce trece – și nici măcar nu-mi pare rău; mă blazez, cum se spune. Când am de scris despre o carte a unui autor român contemporan, sunt relaxat, aproape fericit, degetele mă furnică a taste încă înainte de a citi cartea, pentru că știu ce scrie în ea: violență, alcoolism, comunism, toate drumurile bătătorite de LRC (literatura română contemporană), de-mi vine să cred uneori că aș putea scrie despre carte și fără s-o citesc. Când, însă, am de scris despre cartea unei autoare LRC, m-apucă transpirațiile ca la Covid, după care o dau pe frisoane. Știu și drumurile astea. Nu sunt multe: „Eu și Mami” (bildungsroman), „Povestea porcului” (roman despre fostul partener), „Sultanul de Argint” (roman despre actualul), „Zice lumea că-s nebună” (roman queer), „Bristena, fiica dacilor” (roman istoric), „Azorele!” (roman de genul travel fiction, cum se zice acum).
Și care-i problema? Păi, problema e că autorii și autoarele LRC suferă cam grav de boala buricului, adică sunt foarte pătimași în a scrie și foarte puțin pătimași în a citi ce-au scris alții, astfel încât toată lumea tratează o plajă modestă de subiecte. Exemplu: un autor muncește patru ani să-și scrie marele roman, iar la lansare aude că romanul lui este „la fel ca romanul lui Cutare” (tot un scriitor LRC), de-i piere bietului om cheful și de lansare și de orice – pe bună dreptate. Cui nu i-ar pieri?
Există vreo rețetă magică? Vreo formulă să ieși din capcana asta? Da, există. Să lucrezi într-o editură. Muncă, muncă, muncă; cu rezultatul că știi tot ce mișcă pe piață, știi cum scrie fiecare și mai ales despre ce – dar, mai important decât orice, afli care sunt nișele lăsate libere de autorii și autoarele LRC. Îți dai seama foarte clar ce ai de făcut ca să nu-ți zică nimeni: „A, dar tu scrii fix la fel ca Cutare!”.
Cine a lucrat într-o editură? Păi, Andreea Răsuceanu, cine să lucreze. A trudit, a dat în brânci, dar din acea experiență i-a ieșit o trilogie despre care nu se spune că „seamănă” cu ceva din LRC: „O formă de viață necunoscută” (editura Polirom, 2018), „Vântul, duhul, suflarea” (Polirom, 2020), Linia Kármán (Polirom, 2023). S-a prins ce are de făcut: a găsit un subiect al ei și numai al ei (satul C. din județul Galați, plus povestea foarte ramnificată a propriei familii extinse), apoi s-a ținut de treabă de-a lungul a vreo șapte-opt ani (cam atât estimez că i-a luat scrierea trilogiei), după ce, bunînțeles, a căutat și-a găsit vocea narativă care să-i convină.
Bun. Hai să vedem ce-a ieșit: nu am de unde să știu ce-a ieșit, pentru că n-am citit trilogia, fiind foarte ocupat cu construcția soclului propriei mele statui (la fel ca toți din LRC). Mi-a plăcut însă titlul ultimul roman, că e cu unguri – mă rog, așa am crezut eu ca flețul, dar de fapt cartea nu conține niciun ungur – așa că pe-asta am cumpărat-o și-am citit-o. Întrebarea este dacă mi-a plăcut. Răspunsul nu poate fi decât unul singur: nu. Cum ar putea să-mi placă cartea altcuiva?!
Andreea Răsuceanu și-a împărțit romanul în trei părți, ceea ce este în principiu o idee foarte bună (dacă nu-ți place o parte, rămâne șansa să-ți placă celelalte două): „Mis dos países”, „Ulița italienilor” și „Necorespunzător”. Le voi lua la rând, mai exact la rândul din capul meu, care e alt rând decât cel al autoarei, evident.
„Necorespunzător” este complet necorespunzător, cel puțin pentru mine. Este treimea de roman care se pupă cel mai mult cu restul trilogiei, așa că, dacă n-ai parcurs celelalte două cărți, îți prinzi urechile în foarte complexa țesătură de relații familiale ale unor oameni mărunți, morți demult: Nicu, Mitrică, Lenuța, Linica, Nina, Sandu, Ana, Ioana, Radu, Șerban, Petruța, Margareta, Cateluța și alții și altele, despre care însăși autoarea spune c-un zâmbet de cititoare, la un moment dat (pagina 272): „Pe cine interesează toate viețile astea, ai zis, ce nu are legătură cu tine nu există”. Subliniez, atenție: ce nu are legătură cu tine nu există.
Ei bine, „Mis dos países” are legătură cu mine, că și eu sunt imigrant aici în Belgia, cu toate rădăcinile rămase în altă țară, întocmai ca Iana, personajul Andreei Răsuceanu. Cum poate Iana să-și găsească, măcar parțial, rădăcinile rămase în altă țară? Călătorind, iar aici avem o splendidă poveste de călătorie a două femei, de vârste diferite, spre magicul C., acest Macondo de Galați despre care eu refuz să mai spun orice altceva, de teamă că v-aș putea face poftă să cumpărați cartea Andreei Răsuceanu în loc să le cumpărați pe ale mele (ceea ce-ar fi foarte urât!). Poate că nu am înțeles totul din „Mis dos países”, pentru că multele aluzii la familia extinsă și mai ales la istoriile ei încurcate sunt greu de prins din zbor, ar fi chiar nevoie de parcurgerea întregii trilogii. Dar, cu un mic efort de concentrare doar pe călătorie și pe interacțiunile cele două femei, adolescenta și matura, „Mis dos países” este o lectură cel puțin captivantă, și asta o spun eu, nombrilistul!
Partea care m-a cucerit cu totul a cea de la mijlocul romanului, miezul istoric dacă pot să zic așa și iată că pot. „Ulița italienilor”! Da! Motivele mele sunt, ca de obicei, de un egoism feroce, pe care nu mă feresc să-l recunosc, că de mincinoși e plină piața: Iacomo, italianul mort de foame, își ia nevasta, pe Iovana, și pleacă în necunoscutul absolut, adică în C., un sat din sudul Principatului Moldovei (da, acțiunea este în acel trecut). Nu dau spoiler, nu povestesc aici ce fac și cum fac Iacomo și Iovana și nici unde sunt îngropați, ci altceva povestesc acum: de ce lui Iacomo ajunge să i se spună „Mutul” și de ce cu porecla asta trăiește și moare. Pentru că în mintea lui, după o vreme, italiana începe să se amestece cu româna și el pierde ambele limbi. Nu mai este fluent în niciuna, oamenii râd de el și de vorbirea lui, așa că Iacomo alege să se închidă în tăcere. Pentru totdeauna.
Așa, și? Păi, și. Păi nici eu nu pot învăța franceza. Iacomo este fratele meu.