Articles by Mihai Buzea

A, c-a publicat Blaga „Lauda somnului” în 1929? Mă doare-n coate! Eu public „Lauda iarului” în 2026 și să vedem care dintre noi doi are mai multe vizualizări! Deci, da. Taică-meu! Se uita taică-meu la meciurile de fotbal (la televizor, că pe stadion nu s-ar fi dus nici mort: îi era frică de bătaie) și cârcotea de fiecare dată când dădeau românii un gol – urmărea numai meciurile internaționale – dar cârcotea minute în șir, de fiecare dată cu aceeași ieremiadă: „A, no! No, no, no! Gol din noroc! Păi așa se dau golurile, la plezneală, la mica ciupeală? No, no, no! Golurile adevărate se dau din schemă, domnule!”. Satisfăcut că pusese chestiunea la punct și demontase micul succes de moment al românilor de pe teren, mai lua un gât de țuică și comenta când portarul nostru scotea miraculos un șut pe poartă: „Noroc că și ăia-s proști!”. Așa și eu, ca taică-meu, ierte-l Dumnezeu, că eu nu pot. Vreau să văd romane scrise după schemă. Înnebunesc, dau cu picioarele în calorifer, mă jeluiesc în fața icoanelor când văd romane scrise alandala, fără schemă, fără structură; romane, cum să spun, scrise la mica ciupeală. Atenție, fără schemă nu înseamnă fără idee! Am parcurs în 2025 „Povestiri din Crângul de Bujori” de Sorin Rizeanu și am blestemat ceasul în care m-am născut. Cartea are idee, da. Iat-o: demonii sunt buni. Demonii au fost și sunt greșit înțeleși. Ei – la fel ca îngerii – sunt mesageri. Sunt mesagerii unor forțe superioare (să le spunem „zei uitați”) care au intenții bune față de specia umană. Religiile prezentului le spun oamenilor să nu gândească, ci să asculte (obey). Zeii uitați au încercat să le spună oamenilor să gândească cu mințile lor și să elibereze singuri din capcana materiei – adică exact opusul mântuirii, ca ax central al marilor religii. Momentan, zeii uitați au pierdut meciul. Omenirea vrea să fie mântuită de cineva cu autoritate supremă, nu se elibereze singură prin gândire și explorare a încă-de-negânditului. Așa că pe mesagerii care nu i-au convenit i-a aruncat la coșul de gunoi, i-a numit „demoni” și i-a vânat până la extincție. „Povestiri din Crângul de Bujori” pune aici un bemol: nu TOȚI demonii au fost vânați și uciși. Sunt încă, susține cartea lui Sorin Rizeanu, locuri umile, trecute cu vederea, lăsate în paragină, ocolite de controlul absolut al statelor și al religiilor, unde demonii încă mai pot livra – și chiar livrează – mesajele lor secrete, accesibile numai foarte puținilor inițiați, și livrate la un preț foarte mare. Prețuri, de fapt: tortură, chinuri, moarte, frică, ostracizare. Un astfel de loc este Pădurea Nebună, zice autorul, adică – în limba ciudată și consonantică a celor care au botezat-o așa – Deli Orman. Ținutul unde miracolul este încă posibil. Asta e partea bună. Că Sorin Rizeanu a avut o idee și a dezvoltat-o într-un roman. De aici, însă, urmează catastrofa: execuția literară, scriitura, literaturizarea ideii. Rizeanu pornește bine, cu pas măsurat, fără să se grăbească (oricum, are la dispoziție 332 de pagini, deși romanul încăpea numai bine într-o sută): sărăcia de la țară, de la coada vacii, din Teleormanul profund, îi face pe oameni să se gândească la emigrarea temporară, la plecatul la munca „de afară”. Citez: Să plec sau nu Petrică Buticarul era cel mai pornit contra plecării. Fusese și el de două ori în Spania. Nu mai e frate ce era altădată. Tot acasă e cel mai ușor să faci bani. Ai rude, ai familie, îți faci prieteni peste tot. Ai un acoperiș deasupra capului, o roșie în curte. Cine știe în ce container te bagă acolo. Ești ultimul om. Și tot românii își bat joc de tine, cei mai mari dușmani acolo. Îngropi în muncă cei mai frumoși ani și când te întorci nu mai ești acasă nici aici, nici acolo. Nelu Stâlpu își luase cinci mașini și-și făcuse firmă de taxiuri cu banii munciți în Germania. Să înveți limba acolo, nu înjurăturile. Stai cam departe de alți români, că după ce au trecut granița sunt hiene – mai repede îți întinde străinul o mână. Muncești cinstit, faci bătături în palmă, străinul apreciază. Să ai bun simț, mai lași și capul în jos, mai strângi din dinți. N-ai mamă, n-ai tată acolo, trebuie să ții strâns de pungă. Dar dacă te văd că ai caracter oamenii pun baza pe tine și te ajută și ei. Te caută ei după aia. Și când faci bănuțul vii acasă și dormi liniștit pe perna ta. Că până la urmă aici e casa ta. Dacă te duci, acum e momentul că nu ai copii. Am încheiat citatul. Vedeți, scriitura e bună. Limbajul e păstrat sub control, numele proprii sunt vii, autorul ține textul în mână, totul OK – am mers mai departe cu lectura, plin de speranțe. Pe măsură ce narațiunea avansează și se complică, se petrece ceva ciudat, trist, tragic și comic în același timp: personajele scapă din mâna autorului. Sorin Rizeanu pare că nu poate face altceva decât să se țină după personajele lui și să lase târât de ele prin toate bălăriile literare, fără să realizeze că nu mai este el căpitanul corabiei, ci un biet pasager care înregistrează, cel mult, niște mesaje vocale pe telefonul mobil. Citez:  Dacă zeii există, atunci locul ăsta, cu pământurile cele mai fertile, cu pădurile cele mai verzi și mai dese, cu oamenii cei mai frumoși, e cel mai bun loc să se ascundă pentru ei. Mai important, aici nu e o lume statică. Dealurile se mută pe tăcute, câmpiile își schimbă culoarea într-o secundă, râurile își schimbă cursul și forma într-o singură zi – din pârâuri până la glezna se fac cât casa. Oamenii au mai multe fețe, cel puțin două una de înger și una de demon, dar mulți au patru-cinci. Nu-i mai cunoști de la o zi la alta. Zei vechi se plimbă între piramide îngropate, prin tunele vechi sub Dunăre, moștenite de când marele potop și-a retras apele. Mai vechi de primul călăreț ce a

Mă sună Alexandra din New York: „Mihai, dac-ai ști cât îmi plac cronicile tale! Stau și savurez, de fiecare dată, povestica de la început, cea cu care deschizi textul, și zău dacă nu-mi pare rău când treci la partea serioasă, adic-atunci când te apuci să discuți cartea respectivă! Din clipa aia nu mai râd aproape deloc, plus că trebuie să fiu mult mai concentrată, să înțeleg ce vrei să spui, adică dacă tu recomanzi lectura aceea sau nu!”. Mă sună George din Cosmopolis, al cărui roman tocmai l-am evirat aici în revistă: „Păi bine, mă, tu scrii despre bunică-ta sau despre cartea mea? Toată stima pentru bună-ta, Dumnezeu s-o ierte, dar parcă o recenzie e-o recenzie, nu? Și mie-mi place să fac pe simpaticu’, da’ la bere cu băieții, atât!”. Și de mustrarea lui George n-am cum să nu țin seama, că mi-e prieten bun – m-a adus cu mașina de la Brașov, și încă pe noapte și pe ploaie (potop!). Tocmai când mă pregăteam să devin băiat cuminte și să scriu frumos, ca la școală, mă sună Alina din Cotroceni: „Efectiv, Mihai, nu înțeleg nimic! Ce roman e ăsta? Bun, rău, utecist? Cum e ce-ai citit? Vreau s-o citesc sau nu?”. I-am răspuns Jamais de ta vie! și am preluat următorul apel, că la mine-i ca la gară: „De ce scrii tu cronici literare, măi băiatule? Altă treabă n-ai? Nu știi că asta nu se face așa, după ureche? Eu zic să te potolești! Nu te văd bine! Și vezi că nu e vorba doar de mine. Suntem mai mulți!”. Ăsta e-un binecunoscut critic literar din România, specializat în raderi ale dușmanilor și-n impunerea ca mari maestre a debutantelor nurlii. Am să răspund. La rând ca la moară. Criticului: „Pentru că nu-mi place cum scrieți voi, d-aia! Pentru că toată critica voastră literară e profund plictisitoare! E mai ceva decât patristica! Decât lucrările de doctorat de la ANIMV!”. Alinei și lui George: „Pentru că aia-i treaba AI-ului, să laude și să recomande cărți! Oricine poate sumariza, în câteva cuvinte, despre ce-i vorba-n proza respectivă și tot oricine o poate recomanda! Ce, sunteți proști? „De neratat”! De câte ori ați văzut asta pe copertă? Ba pe coperta unu, ba pe coperta patru! De ce-ar publica cineva o recenzie care atâta spune: „de neratat”? Alexandrei: „Te pup, scumpa!”. Am citit „Îmblânzitori” de Dragoș Marcean (editura Actual, 2025) în timpul a patru zboruri cu avionul, ceea ce a fost bine, pe de o parte (în roman se zboară foarte mult), dar și rău, pe de altă parte: e ditamai cărămida, are peste 400 de pagini și-i tipărită pe hârtie groasă, de-abia reușeam s-o strecor în buzunarul fotoliului din fața mea, când voiam să trag câte-un pui de somn (că eu, dacă nu dorm de două ori la un zbor de trei ore, n-am sănătate!). Recunosc cinstit că lectura e ușoară și plăcută, cu multe dialoguri și foarte multă acțiune, fără descrieri de natură (puah!) sau filozofeli auctoriale (câh!). Marcean se ține de firul roșu al narațiunii, își omoară cumpătat personajele, le trimite să bea bere în aproape fiecare capitol (cele care nu beau bere beau vin, deci are grijă și de alea), este foarte atent cu Eterna Noastră Problemă (și singura care ne face într-adevăr diferiți de animale: banii), nu pierde timpul cu gândurile lor „cele mai ascunse” (ni le dezvăluie, dar succint, că n-are de ce să ardă gazul: personajele lui sunt prinse în lupte pentru supraviețuire, iar gândurile lor – ascunse sau nu – sunt îndreptate spre acest unic țel, nu spre „câți îngeri pot ședea pe un vârf de ac” sau dacă „Adam avea sau nu buric”). Luptele sunt bune, armele sunt primitive (suliță, arc cu săgeți, cuțit, lasou, pușcă artizanală), eroii sunt suficient de complecși încât să nu pară liniari (Sonia e aia bună și Victor e ăla răul, dar amândoi au lumini și umbre; Vladislav e strict bun și prost, Anastasia e strict rea și deșteaptă, iar credo-ul ei este profund omenesc: scopul scuză mijloacele; pitoreasca figură a savantului excentric are destule bube negre, chiar dacă el este, pe fond, unul dintre personajele pozitive). Intriga este previzibilă dar fără burți, iar singurele descrieri care ar putea plictisi nu sunt ale naturii, ci ale celor făcute de mâna omului: Regatul de pe Vârfuri și Orașul Diamant. Ei bine, în aceste condiții, de ce autorul s-a supărat pe mine? Pentru că a scris un roman cu pterodactili. Și cu dinozauri. Cu pterodactili buni și cu dinozauri răi, mai precis. Așa că, ori de câte ori era rugat să vorbească despre carte, n-apuca să scoată cinci cuvinte și era întrerupt: „A, deci e-o carte de copii!”. Autorul turba și explica, iar și iar și iar, că el nu scrisese o carte de copii – ceea ce era și este absolut exact. O carte de copii am scris eu, nu el. Iar cartea mea este atât de bună, încât mă duc s-o lansez la Cluj, oraș extrem de moftangiu, după cum se știe și cunoaște; nu, Dragoș Marcean n-a scris o carte de copii. Dar nici un roman de luat în serios n-a scris, după cum i-am spus franc. Atunci, ce naiba a scris? Răspunsul e mai mare decât o vacă și stă fix în fața autorului, care închide ochii să n-o vadă, sau o vede și zice că-i girafă, ca să fie și el ca țăranul din banc: „Îmblânzitori” este un roman de aventuri pentru adolescenți. Dau exemple de autori care au scris așa ceva și s-au umplut de bani ca-n vise: Karl May, Jules Verne, J.K.Rowling, Constantin Chiriță. E suficient de onorantă compania? Pentru mine, da, este. Să scrii pentru adolescenți e ceva mai ușor decât să scrii pentru copii (copiii-s dracul gol, ca public de carte), dar este mult mai greu decât să scrii pentru adulți, pentru că adolescenții se plictisesc mai repede, atenția lor trebuie constant stimulată, biciuită în permanență, cu noi și noi provocări în „carnea” literară. Nu-ți poți permite, ca autor, să pierzi contactul

Constat că mă tâmpesc pe zi ce trece – și nici măcar nu-mi pare rău; mă blazez, cum se spune. Când am de scris despre o carte a unui autor român contemporan, sunt relaxat, aproape fericit, degetele mă furnică a taste încă înainte de a citi cartea, pentru că știu ce scrie în ea: violență, alcoolism, comunism, toate drumurile bătătorite de LRC (literatura română contemporană), de-mi vine să cred uneori că aș putea scrie despre carte și fără s-o citesc. Când, însă, am de scris despre cartea unei autoare LRC, m-apucă transpirațiile ca la Covid, după care o dau pe frisoane. Știu și drumurile astea. Nu sunt multe: „Eu și Mami” (bildungsroman), „Povestea porcului” (roman despre fostul partener), „Sultanul de Argint” (roman despre actualul), „Zice lumea că-s nebună” (roman queer), „Bristena, fiica dacilor” (roman istoric), „Azorele!” (roman de genul travel fiction, cum se zice acum).  Și care-i problema? Păi, problema e că autorii și autoarele LRC suferă cam grav de boala buricului, adică sunt foarte pătimași în a scrie și foarte puțin pătimași în a citi ce-au scris alții, astfel încât toată lumea tratează o plajă modestă de subiecte. Exemplu: un autor muncește patru ani să-și scrie marele roman, iar la lansare aude că romanul lui este „la fel ca romanul lui Cutare” (tot un scriitor LRC), de-i piere bietului om cheful și de lansare și de orice – pe bună dreptate. Cui nu i-ar pieri? Există vreo rețetă magică? Vreo formulă să ieși din capcana asta? Da, există. Să lucrezi într-o editură. Muncă, muncă, muncă; cu rezultatul că știi tot ce mișcă pe piață, știi cum scrie fiecare și mai ales despre ce – dar, mai important decât orice, afli care sunt nișele lăsate libere de autorii și autoarele LRC. Îți dai seama foarte clar ce ai de făcut ca să nu-ți zică nimeni: „A, dar tu scrii fix la fel ca Cutare!”. Cine a lucrat într-o editură? Păi, Andreea Răsuceanu, cine să lucreze. A trudit, a dat în brânci, dar din acea experiență i-a ieșit o trilogie despre care nu se spune că „seamănă” cu ceva din LRC: „O formă de viață necunoscută” (editura Polirom, 2018), „Vântul, duhul, suflarea” (Polirom, 2020), Linia Kármán (Polirom, 2023). S-a prins ce are de făcut: a găsit un subiect al ei și numai al ei (satul C. din județul Galați, plus povestea foarte ramnificată a propriei familii extinse), apoi s-a ținut de treabă de-a lungul a vreo șapte-opt ani (cam atât estimez că i-a luat scrierea trilogiei), după ce, bunînțeles, a căutat și-a găsit vocea narativă care să-i convină. Bun. Hai să vedem ce-a ieșit: nu am de unde să știu ce-a ieșit, pentru că n-am citit trilogia, fiind foarte ocupat cu construcția soclului propriei mele statui (la fel ca toți din LRC). Mi-a plăcut însă titlul ultimul roman, că e cu unguri – mă rog, așa am crezut eu ca flețul, dar de fapt cartea nu conține niciun ungur – așa că pe-asta am cumpărat-o și-am citit-o. Întrebarea este dacă mi-a plăcut. Răspunsul nu poate fi decât unul singur: nu. Cum ar putea să-mi placă cartea altcuiva?! Andreea Răsuceanu și-a împărțit romanul în trei părți, ceea ce este în principiu o idee foarte bună (dacă nu-ți place o parte, rămâne șansa să-ți placă celelalte două): „Mis dos países”, „Ulița italienilor” și „Necorespunzător”. Le voi lua la rând, mai exact la rândul din capul meu, care e alt rând decât cel al autoarei, evident. „Necorespunzător” este complet necorespunzător, cel puțin pentru mine. Este treimea de roman care se pupă cel mai mult cu restul trilogiei, așa că, dacă n-ai parcurs celelalte două cărți, îți prinzi urechile în foarte complexa țesătură de relații familiale ale unor oameni mărunți, morți demult: Nicu, Mitrică, Lenuța, Linica, Nina, Sandu, Ana, Ioana, Radu, Șerban, Petruța, Margareta, Cateluța și alții și altele, despre care însăși autoarea spune c-un zâmbet de cititoare, la un moment dat (pagina 272): „Pe cine interesează toate viețile astea, ai zis, ce nu are legătură cu tine nu există”. Subliniez, atenție: ce nu are legătură cu tine nu există.  Ei bine, „Mis dos países” are legătură cu mine, că și eu sunt imigrant aici în Belgia, cu toate rădăcinile rămase în altă țară, întocmai ca Iana, personajul Andreei Răsuceanu. Cum poate Iana să-și găsească, măcar parțial, rădăcinile rămase în altă țară? Călătorind, iar aici avem o splendidă poveste de călătorie a două femei, de vârste diferite, spre magicul C., acest Macondo de Galați despre care eu refuz să mai spun orice altceva, de teamă că v-aș putea face poftă să cumpărați cartea Andreei Răsuceanu în loc să le cumpărați pe ale mele (ceea ce-ar fi foarte urât!). Poate că nu am înțeles totul din „Mis dos países”, pentru că multele aluzii la familia extinsă și mai ales la istoriile ei încurcate sunt greu de prins din zbor, ar fi chiar nevoie de parcurgerea întregii trilogii. Dar, cu un mic efort de concentrare doar pe călătorie și pe interacțiunile cele două femei, adolescenta și matura, „Mis dos países” este o lectură cel puțin captivantă, și asta o spun eu, nombrilistul! Partea care m-a cucerit cu totul a cea de la mijlocul romanului, miezul istoric dacă pot să zic așa și iată că pot. „Ulița italienilor”! Da! Motivele mele sunt, ca de obicei, de un egoism feroce, pe care nu mă feresc să-l recunosc, că de mincinoși e plină piața: Iacomo, italianul mort de foame, își ia nevasta, pe Iovana, și pleacă în necunoscutul absolut, adică în C., un sat din sudul Principatului Moldovei (da, acțiunea este în acel trecut). Nu dau spoiler, nu povestesc aici ce fac și cum fac Iacomo și Iovana și nici unde sunt îngropați, ci altceva povestesc acum: de ce lui Iacomo ajunge să i se spună „Mutul” și de ce cu porecla asta trăiește și moare. Pentru că în mintea lui, după o vreme, italiana începe să se amestece cu româna și el pierde ambele limbi. Nu mai este fluent în niciuna, oamenii râd de el și de vorbirea

Există și recenzii altfel decât plictisitoare? Există, da. Asta e una dintre ele. Abraxas a lui BAS a apărut în 2022, la editura Polirom, dar eu l-am citit abia acum, din motivele de mai jos. Pot spune că au fost trei zile (luni, marți, miercuri) de lectură grea, intensă, care mi-au amintit de facultate, de „îngrășatul porcului în Ajun”, atât de familiar studenților, și atunci ca și acum. N-am putut lăsa romanul din mână, dar a trebuit să fac pauze cinstite de somn la amiaz’, de câte o oră-două, pentru că-mi era creierul grav invadat de ce citeam acolo și mi-a fost fost frică să nu mă ard. Am citit așa, bătrânește, târca-târca, până am răzbit la pagina 610, unde am dat peste frumosul (magnificul!) cuvânt: „Sfârșit”. Pe urmă i-am scris un mesaj laconic autorului („Gata”) și m-am culcat, ca să-mi visez recenzia. Iat-o. Am o relație specială cu Abraxas, și nicidecum o simplă relație specială, nu-nu! Ci una complexă. Ca-n regula teatrului clasic, am în comun cu vocea narativă unitatea de loc, de timp, și de acțiune: Mihai Lucescu („vocea”) și cu mine am copilărit în cartierul Berceni din sudul Bucureștiului, în aproape aceeași perioadă istorică (ultima jumătate a anilor ’80 și prima jumătate a anilor ’90 din mileniul trecut), iar acțiunea a mers și ea destul de simetric: facultatea de filologie (prima facultate fiind abandonată), urmată din pură pasiune, sărăcia, raportatea la alcool (nu atât la alcool, cât la beție, mai exact spus), la muzică, la sex, la peisajul familial, la literatură, la istorie, la artele plastice, dar mai ales la singurătate și la inadecvare. Școala, fotbalul, violența stradală, parcurile (Tineretului și Carol, fost Libertății), Revoluția, Mineriadele, Tranziția, amânarea disperată a întemeierii unei familii, imaginația (privită mai întâi ca dar și apoi ca blestem), evadarea în scris, frica (groaza!) devenirii întru burtă-verzime, renașterea interioară întru alteritatea limbii engleze – și astea sunt regăsiri, și astea m-au ținut lipit de carte. Dar lista, deși lungă, ar fi fost totuși insuficientă ca să-mi permită să-mi arog statutul de Observator Privilegiat; mai era nevoie de ceva pentru asta. Și, da, mai este ceva! Or fi destui bucureșteni care să fi provenit din sudul sărac și enclavat al orașului, să fi urmat filologia și să se fi apucat de scris după ce și-au dat seama că nu sunt buni de nimic altceva pe lumea asta. Dar eu sunt unic. Eu singur am luat bătaie de la BAS, mai exact de la Abraxas, și dacă nici asta nu-i destul, mai am un as în mânecă. Dar toate la timpul lor. Chelfăneala a decurs după cum urmează. În 2022, BAS publică la Polirom Abraxas, iar eu Frunza, la aceeași editură. Ambele romane ajung în marea finală pentru premiul Ziarului de Iași, cel mai râvnit premiu literar din România (adică cel mai generos la bani: cred că era vorba de șapte mii de lei, dacă nu mă înșel). Evident, am pariat pe mine. Evident, am pierdut: „Abraxas” a luat premiul și BAS a luat banii. Eu am avut voie să fiu iar prostul satului, ăl’ de care râde toată lumea, pentru simplul motiv că era a treia oară când o încasam în exact același fel (predecenții caftangii fuseseră Radu Vancu și Florin Lăzărescu). M-am bocit, am dat cu picioarele în mobile, m-am dus la vrăjitoare să trimită argintul-viu etc., dar toate astea nu m-am pregătit pentru ultima lovitură, pentru adevărata copită de măgar: l-am sunat pe un amic, scriitor celebru, la curent cu tot ce mișcă în lumea literară, și-n timp ce mă văicăream ca un sobor de babe, el m-a întrerupt c-o mirare absolut ingenuă: „Mihai, tu chiar ai crezut că aveai vreo șansă? Cu „Abraxas”? Cu BAS? Doamne… măi băiatule, măi…”. Îți revii greu din așa ceva, iar eu nu mi-am revenit deloc, așa că nici măcar nu-ncerc să mă prefac. Abia acum, după trei ani, mi-am făcut curaj să citesc cartea. Am citit-o și nu dau un verdict (dacă meritam să iau bătaie). Pot face însă câteva observații din cel mai ciudat unghi, al victimei, și deci m-aștept să fiu crezut.  Mihai Lucescu este fiul lui Eugen și al Ralucăi, nepotul lui Ovidius și al lui Meri (bunicii paterni), nepotul lui Ianakis și al Caleopatrei (bunicii materni), nepotul lui Mircea (unchiul Mircea), soțul Ioanei, tatăl a doi copii, amantul Luciei, fostul iubit al lui Pisi, posesorul unui modest răboj de cuceriri feminine (Rodica, Simina, Lavinia, alte figuri-de-ceață care acum îmi scapă), al unui doctorat și a unei catedre universitare. Acestea sunt fantoșele – nu toate, o parte – cu care se joacă BAS în carte, întocmai cum fostul copil Michi, zis Chiț-Chiț, se juca cu ghindele adunate din Cimitirul Evreiesc, construind cu ele mari bătălii teribile, demne de Războiul Peloponeziac. Și, într-adevăr, toate aceste personaje sunt prinse în războaie nesfârșite, în care alianțele se schimbă mereu, în care nimeni nu e dispus să dea un pas înapoi, fiecare apărându-și cu ferocitate… ce? Aici e-un punct slab al romanului. Slab și tare, în același timp. Nu sunt confuz, e ceva la mine-n cap, doar că trebuie să mă explic: am un erou personal în „Abraxas”. Îl cheamă Sergiu, i se spune Jidanu și e smardoi. Și soarta lui e tragică, întocmai ca a tuturor personajelor din carte, dar el singur are și practică singura filozofie de viață în care am crezut și cred (iar acum citez): „Marocane, uite la mine, aveam bani, aveam gagici, casă, puteam să-mi văd liniștit de golănii. Dar nu, frățioru’ meu, m-am înscris la cursuri la Sala Dalles, am învățat engleza bine, mi-am luat la carnet B și C, n-am stat pe loc. Dacă stai pe loc… dacă stai, ești mort. Uită-te-n jur – uite gândacii ăia, uite păsările, toate se mișcă pentru că sunt vii. Vezi ce nu se mișcă? Pietrele din cimitir”. De ce e important citatul? Pentru că din Abraxas pare c-ar lipsi ceva, ceva ce-n Frunza este din belșug: emigrarea, desțărarea. Și acum mă întorc la sinistrele războaie din familia și din viața lui

Am citit și eu (enfin!) cartea asta, despre care s-a spus că e „primul mare roman” al lui George Orwell (autor mai cunoscut publicului de la noi datorită animației Ferma animalelor, nu datorită romanelor sale, ceea ce spune destule despre mult-discutata „receptare”). Burmese Days a fost publicată în 1934 și n-a fost un succes de librărie, deși majoritatea recenziilor au fost elogioase. Deși nu m-a întrebat nimeni nimic, vin și eu cu câteva păreri necerute. Le înșir pe rând, ca la moară.  În 91 de ani, lumea s-a schimbat fundamental. Cu toate astea, Birmania (Burma, Myanmar, ziceți-i cum vreți) a rămas una dintre cele mai nenorocite țări. Din toată Asia și din toată lumea. Lumea s-a schimbat, dar inimioarele femeilor au rămas cam la fel. În personajul Elizabeth am recunoscut miriadul de femei care „umblă să se mărite” și pe care nu le interesează nimic altceva decât propria persoană. Unora le iese pasența, altora nu. Dar și unele și altele trec prin viață fără să înțeleagă, de fapt, despre ce e vorba. Inadaptarea nu ține de timp și de spațiu, este eternă. Eroul principal, John Flory, se potrivește ca nuca-n perete cu valorile timpului său. Evident, din această nepotrivire timpul iese câștigător, iar omul își trage un glonț în inimă. O ultimă soluție la care chiar nu mai e nimic de comentat, dar care nu convinge; pe mine, unul, nu m-a convins. Orwell putea să se străduiască mai mult la final… sau poate asta a fost viziunea lui literară, cine știe!  Dacă stai prea mult într-un loc, vine un moment când nu mai poți pleca. Aviz amatorilor! Exemplu din carte: John Flory locuiește în Burma, dar mereu visează să se întoarcă în Anglia. Când reușește să plece, în sfârșit, își dă seama că trebuie să se întoarcă, pentru că identitatea lui e alta; el nu mai este englez, ci „anglo-indian”. Concluzie (a mea, dar poate fi luată de bună, că știu ce vorbesc): statul pe loc este moarte lentă. Doar singură mișcarea înseamnă viață. Reputația este totul. În micro-societatea descrisă în roman apare aceeași poveste dintotdeauna, aceea a statutului social bazat nu pe fapte concrete, ci pe poziționare (bună sau rea) în ochii celorlalți. Altfel spus: nu ești cum ești, ci ești cum te vede lumea. Și, cum lumea este în general destul de proastă și de rea, te vede cât mai mic posibil, cum să spun, cât mai mărunt. E bine să te prinzi devreme în viață de chestia asta: scopul general al celor din jurul tău, al tuturor celor din jurul tău, este să te minimizeze, să te reducă cât mai mult, dacă se poate de tot, dacă se poate la zero. John Flory află pe pielea lui trebușoara asta, dar din păcate prea târziu.  În încheiere: din punct de vedere al limbii, mi se pare una dintre cărțile cel mai greu de citit. Sigur, e de vină și slaba mea cunoaștere a vocabularului (cu ocazia asta am aflat și eu că, în engleza colonială, „cur” înseamnă „javră”!), dar și George Orwell e de vină, că se screme parcă dinadins să folosească cele mai rare și neuzuale cuvinte. O fi prevăzut, oare, că după 91 de ani de la publicare, fix pe mine mă va chinui cartea lui? Ca jandarmul pe hoții de cai?

Românii nu sunt buni de amanți. Doamnelor, regret să vă întristez de la primele cuvinte ale recenziei, dar acesta este adevărul: românii nu sunt buni de amanți. De soți, mai treacă-meargă, sunt la fel de buni sau de răi ca orice alți bărbați europeni, dar ca amanți sunt varză. Pentru că, doamnelor, ce cereți domniile-voastre de la o relație extra-conjugală? Păi ceea ce nu primiți acasă, adică atenție, respect, dorință fizică și desigur satisfacție tot fizică – iar din toate astea, amantul român nu e-n stare să ofere nimic. Este atât de egolatru, încât consideră suficient simplul fapt că se urnește din lene (TV, bere) ca să facă sex. Ei bine, nu-i suficient deloc! Și atunci, unde pot fi găsiți amanți de calitate? Aici trebuie să vă însușiți algoritmul Buzea, pentru a nu vă pierde timpul (și energia, și speranța) cu toți neaveniții; sunt câteva reguli pe care le vi le dau eu acuma, pentru că sunt bine-dispus. Iată-le: de evitat bărbații din Occident, care-s chiar mai răi ca românii, și-n plus au aroganța de se considera superiori din naștere (mai e și reputația groaznică a românilor! Ca dezțărat, vă pot garanta că prin „român / româncă”, aici în vest se înțelege „cerșetor / cerșetoare, hoț / hoață / prostituat / prostituată”. Credeți-mă că nu vreți un amant care, la prima ceartă, să vă numească „Româncă împuțită”!). De căutat bărbați din țările unde România are o reputație bună sau neutră, ca de pildă Slovacia, Albania, Estonia, chiar dacă bărbații de acolo vin la pachet cu problemele lor specifice. Și regula numărul trei, cea mai importantă dintre toate: când îl selectați, aveți mare grijă să provină din aceeași clasă socială ca domniile-voastre și mai cu seamă să nu vorbească o engleză foarte bună. E preferabil să fie competent în basic English, dar atât. Motivul? Într-un cuplu de amanți este preferabil să se vorbească cât mai puțin. Veți primi atenție, respect, romantism și sex și fără vorbe multe, care vorbe pot (și vor) degenera în trăncăneală, iar trăncăneala ucide orice urmă de interes, că de romantism nici nu mai zic.  Dacă nu citeam Eu, două femei și niciun câine, de Nic Popescu (Editura Pentru Artă Și Literatură, 2024), poate nu eram așa tranșant în păreri. Dar am citit romanul și mi s-au limpezit niște gânduri vechi, chiar vechi, le tot clocesc de-un sfert de secol, iar acum au căpătat formă, coerență, „trup”. Am avut și eu o iubită care m-a trompat, vorba valonilor, c-un ungur din Győr, lăsându-mă prost („Ce naiba a găsit la el?!”) și nefericit, ceea ce este foarte bine, că din nefericirea de atunci a ieșit frumusețea de recenzie de acum. Ce face Nic Popescu în romanul său? Imaginează două cupluri, Dariana cu Laur și Victor cu Otilia, care cupluri scârțâie de ani de zile. Dariana și Victor devin amanți, Laur își vede mai departe de berea lui, iar Otilia se cuplează cu Ștefan, un personaj-balama, care e și punctul slab al narațiunii, în ochii mei de cititor. Acțiunea curge în notă realistă până spre final, când autorul consideră probabil c-a fost prea cuminte și bagă o scenă de pac-pac, mai potrivită unui film american decât unui roman românesc contemporan, dar aici mingea e la mijloc: de unde știm noi ce vrea publicul contemporan din România? Scriitorii români aproape că și-au pierdut publicul, care a migrat în masă spre traduceri (majoritar din engleză), așa că efortul lui Nic Popescu de a veni în întâmpinarea cititorilor ar trebui lăudat, poate, nu criticat. Pe de altă parte, eu nu sunt critic, sunt scriitor, iar ca scriitor îmi arog dreptul să spun: domnule autor, eu construiam alt final pentru acest roman. Mă feream de happy-end ca de dracul! Înainte de a preciza care sunt punctele tari ale cărții, mai pomenesc unul slab (din nou, e vorba de opinia mea subiectivă de cititor): scenele erotice nu sunt utile. De ce afirm așa ceva? Simplu: cititorii români sunt 85% cititoare. Și pe doamne nu le interesează descrierea actului sexual. De unde știu asta? Păi de 20 de ani stau cu ochii pe cititoare, să aflu ce le place, ca să scriu exact aia și să-mi cumpere și mie cărțile (n-am aflat, din păcate. Am aflat doar ce nu le place. Asta nu m-a încălzit cu nimic, tot nu știu cu ce să-mi umplu romanele, bine măcar că am „umplutură” pentru recenzii!). Mie mi-a plăcut, în „Eu, două femei și niciun câine”, să citesc ce face în pat un cuplu de amanți de 40 de ani, dar eu sunt bărbat și nu contez. Femeile contează, iar ele zic „pas”. Propun să le ascultăm vocile! Forța romanului constă în altceva. Cum ajunge o căsnicie într-un impas? Cum ajung căsniciile în impas? Cum ajung toate căsniciile în impas? Ce se întâmplă? Ce se rupe atât de adânc, atât de dureros, încât femeia simte nevoia pasului spre infidelitate? Aici îl las pe autor să vorbească, c-o face mai bine ca mine: „Otilia m-a privit cu capul într-o parte și s-a lovit cu degetul la tâmplă. Și-a luat capul între palme și a spus, ca pentru sine: – Victor, eu nu pot să uit! Totul s-a rupt între noi acum aproape cinci ani, 15 aprilie era, mi-am notat data. Am vrut să mă uit la un film, ceva ușor, o comedie, după o zi groaznică de șmotru. Și tu ai zis că e Adrian Pleșu pe TVR Cultural, să ne uităm acolo. Și să mai citesc o carte, să le dau dracu’ de filme. Și m-ai făcut proastă. Voiam doar să mă relaxez un pic, muncisem toată ziua. Da, am fost proasta ta toată viața, pentru că am încercat să te îngrijesc, așa cum m-a învățat mama mea că trebuie să ai grijă de bărbat. Și te-am iubit, așa bolnav cum ești. Până n-am mai putut, mi-ai zis că sunt o proastă o dată, de două ori, de trei ori. Și mi-ai dat și-o palmă, când îl certai pe Radu și m-am băgat între voi. Uite că n-am

Am citit romanul Casa Scânteii (editura Literpress Publishing, 2024), cu un plăcut sentiment de adecvare: uite, domnule, că se poate! Se poate scrie despre problemele sociale și fără a minți, și fără a inventa, și fără a implora mila publică („a apăsa pe pedala empatiei”, cum ar zice un critic la modă, tipul ăla care a-nghițit umbrela). Pentru că, de ce: pentru că mă săturasem de texte scrise de bucureșteni îmbuibați, tineri din clasa mijlocie cu lecturi neomarxiste, care povestesc despre suferințele (citește: „violurile, abuzurile, sărăcia”) femeilor din mediul rural. Suferințele există. Iar cei care le provoacă sunt locuitorii din mediul rural, nu extratereștrii. Sau, cum mult mai plastic a zis Mihai Mărgineanu într-un interviu: „Satul românesc este groaznic!”. Da, este. Ticăloșirea generațională în care trăiesc oamenii din ruralul uitat (adică aproape tot ruralul, cu mici oaze pe ici pe colo, datorate câte unui primar vizionar), este un mare subiect literar, nu contest, dar cei care-ar trebui să-l dezvolte în scris sunt cei care-l cunosc nemijlocit, nu alintații snow-flakes, care n-au văzut în viața lor o oaie, că s-o mulgă nici nu s-ar pune problema. Bref, că mă lungesc nejustificat: mi s-a scârbit de impostură. Marius Cărbunescu nu este un impostor. Scrie despre ceea ce cunoaște, despre ceea ce a trăit personal: sărăcirea clasei mijlocii din București, datorată crizei (în primul rând), pandemiei (în al doilea rând), și progresului tehnologic (în primul, al doilea și al treilea rând). Personajul său, Daniel Rădăuțean, este un fost ziarist de oarecare succes, acum condamnat la foame (a sa și a familiei lui) de moartea presei scrise – nemaivorbind de cele două evenimente planetare pomenite mai sus. Povestea lui, scrisă la persoana întâi, respiră autenticitate; autorul însuși este ziarist, așa că știe ce vorbește. Daniel se salvează singur, devenind șofer de uber, dar din păcate nu-și poate salva și ziarul, care se scufundă încet și sigur în mlaștina irelevanței: vânzări – nu, publicitate – nu, perspective – nici atât (am trăit și eu exact același proces, în coșmareștii ani 2009 – 2024, și pot aduce mărturie că autorul a descris foarte bine acest proces al decăderii). Dar se apropie niște alegeri, iar ziarul are șansa de a renaște, datorită banilor negri din politică (din nou, adevărez!), și Daniel este ales, de obscurele forțe subterane care conduc țara, să fie vectorul acestei salvări. Desigur, prețul pe care îl va plăti va fi mare, va fi suprem, dar scadența vine mult mai târziu, după ce alegerile sunt câștigate de cine trebuie, vorba lui Tudor Mușatescu. Deocamdată, nenorocitul de Daniel Rădăuțean se bucură de noua lui poziție de salvator, care îi aduce și numirea ca redactor-șef. Aici Cărbunescu dă dovadă de măiestrie, pot să admit asta, când descrie – la persoana întâi – cum iluzia puterii îi ia mințile lui Rădăuțean: marele șef să rățoiește de-acum la toată lumea, vorba lui e lege, el taie și spânzură etc. Penibil. Funest. Uman și trist. Și vine vremea notei de plată. Banii negri costă înzecit, ba chiar înmiit, față de banii albi, asta pare să fie credința autorului, care își omoară personajul fără milă și fără remușcare: Daniel a semnat cu sânge pactul faustic, iar prețul este moartea, așa cum știm prea bine de la clasici. Așa că fostul șofer de uber își găsește sfârșitul, înfipt într-un copac din Tâncăbești, în mașina lui de fițe (un Letkon – nu știu dacă există marca asta, cred că nu, dar nu bag mâna-n foc). Până la urmă, ziarul a fost salvat, alegerile au fost câștigate, iar familia Rădăuțean (văduva și fiica) a fost lăsată în pace. Comanditarii crimei n-au extins pedeapsa și asupra celor două. Până aici, toate bune și frumoase. Marius Cărbunescu avea un roman bun, un roman viu, un roman solid, cu care nici chiar mie nu mi-ar fi fost rușine – iar cine mă cunoaște știe că asta nu e vorbă-n vânt! Dar ce face mai departe domnul Cărbunescu? Își bate cuie-n talpă. Singur. Multe. Cu abnegație pionierească. Adică dă un fel de al doilea roman, sau continuare, sau „Casa Scânteii 2”, că nici nu știu cum să-i spun, ca să ne explice nouă, cititorilor săi, ce se întâmplase de fapt, că noi suntem tâmpiți și nu-nțelegem. Dar cum face asta? Schimbă persoana, de la întâi la a treia, și construiește un sequel încâlcit, previzibil, plictisitor și greu de digerat – nu mai zic că și complet neverosibil – sub forma anchetei extinse a morții lui Daniel Rădăuțean. Ciorbă lungă, fără carne, dar cu surplus de emoții: Ana și Bogdan Rădăuțean (fiica, respectiv nepotul mortului) își fac propria lor anchetă, colonelul Brebu de la SRI, împreună cu doi tineri ofițeri, un fel de Lolek și Bolek (Trofin și Varga) și-o fac pe-a lor, omul de legătură dintre cele două anchete paralele este Adrian Ene, cel mai bun prieten (și singurul) al victimei, iar finalul ne găsește în plin film american de serie B, cu mitraliere, grenade, luare de ostatici și pac-pac cât cuprinde, ca să fie cititorul mulțumit că are parte și de acțiune, nu numai de fir epic. A, că toate astea sunt aiurea cu drumul, că nu le-ar crede nici posesorul unui creier de găină? Autorului nu pare să-i pese, el a scris o carte cu de toate, se poate culca mulțumit pe urechea ceea.  Și dacă s-ar fi oprit măcar aici! O, Doamne… Cărbunescu ține morțiș să ne informeze că este un scriitor imatur, să dea seamă de totala sa nesiguranță într-ale scrisului de literatură (mă rog, boală de ziarist): la finalul celui de-al doilea roman (sau a doua jumătate a romanului, că nici nu știu cum să zic), ne trezim cu un fabulos „Epilog”. În care autorul precizează că el de fapt s-a jucat, că n-a scris niciun roman, ci că totul a fost un efort jurnalistic de a „sălta” vânzările ziarului (care ziar?), că personajele lui sunt grotești și cusute cu ață albă, și că, pe scurt, „cine crede tot ce-i spui / este vai de capul lui”. Cu alte cuvinte, Cărbunescu

Sorin de la Brașov era un fel de ceva: mai puțin decât o rudă, dar mai mult decât un prieten de familie. Mamele noastre fuseseră colege de internat, timp de opt ani lungi și grei (la internatul de fete din Agnita, unde regulamentele erau cam milităroase), și rămăseseră prietene pe viață, chiar dacă aveau firi foarte deosebite, practic opuse. Din Agnita, maică-mea ajunsese femeie măritată la București, iar mama lui Sorin ajunsese același lucru, dar la Brașov. Cum Sorin avea nevoie de un tratament care nu putea fi făcut decât în capitală, el și cu mama lui veneau și stăteau la noi în ture de câte două săptămâni, cam o dată pe an, dacă-mi amintesc eu bine. Două săptămâni e mult: Sorin și cu mine aveam răgaz să ne jucăm, să ne caftim, să ne împăcăm, iar să ne certăm și tot așa, ca orice copii care se întâmplă să fie și băieți de aceeași vârstă. Așa am aflat povestea lui Țompi. Țompi ăsta era un pui de iepure, un nou-născut pe care Sorin a primit misiunea de supremă încredere să-l alăpteze cu biberonul, apoi să-l înțarce cu frunze de varză și în final să „aibă grijă” de el. Evident, Sorin și Țompi au devenit în scurt timp inseparabili (mama lui Sorin era o femeie foarte autoritară, așa că băiatul a găsit în Țompi o perfectă supapă emoțională): iepurele stătea cuminte cu orele, privindu-l pe Sorin cum își făcea lecțiile, în lungile seri de toamnă brașoveană. Când a venit iarna, cei doi erau numai împreună, în jurul blocului, alergându-se prin zăpadă (a fost singurul an în care Sorin n-a patinat deloc, iar patinajul era marea lui pasiune). Că și dormeau împreună, asta se înțelege de la sine. În primăvară, Țompi a primit belșug de resturi vegetale de la bucătărie și a devenit mare și frumos, o mândrețe de iepuroi. Bănuiți ce urmează. Sorin a fost trimis la cumpărături cu o listă lungă, iar când s-a întors acasă a mâncat la prânz o delicioasă tocană. Nu spun mai mult, că mă doare inima: am fost și eu copil. Crud, rău, dar copil. Sorin nu era așa. Matei, personajul lui Mircea Pricăjan din Murmur (editura Humanitas, 2023), are un iepure alb pe nume Țupi și îl crește la țară, nu la bloc. În rest, povestea e identică (nu se știe dacă la tocana din Țompi s-a servit și mămăligă; la cea făcută din Țupi, s-a servit!). Când am citit romanul lui Pricăjan, am fost aruncat înapoi în timp, ca-n filmele americane, și mi-au dat lacrimile: îi vedeam privirea lui Sorin atunci când povestea despre Țompi al lui. Din păcate, nici mama și nici tatăl lui Sorin nu mai trăiesc, că dac-ar trăi le-aș spune de la obraz: „I-ați frânt inima băiatului, măi părinți care v-ați crezut voi părinți! Adică zei cu drept de viață și de moarte… nimeni nu este zeu, nici n-are drept de viață și de moarte, atunci când e vorba de dragoste!”. Iar Sorin îl iubise din tot sufletul lui pe Țompi, la fel cum l-a iubit Matei pe Țupi. O astfel de iubire nu se uită. Știu ce vorbesc: soră-mea a iubit o oaie. Pe Linda. Am văzut cu ochii mei: când fetița striga „Linda!”, un fulger trecea prin turmă, cărare se făcea pe unde venea Linda ca o fiară, lovind cu capul tot ce-i stătea în cale, doar ca să ajungă cât mai repede la iubita ei, la soră-mea. Când ajungea, sărea pur și simplu peste gard, ca un câine de vânătoare, și îi așeza fetiței copitele din față pe umeri (repet: întocmai ca un câine), apoi o lingea pe obraji și behăia încet. Soră-mea behăia și ea, apoi o lua de gât și plecau amândouă spre fundul grădinii, unde era un stejar bătrân, cu umbră bună. Era deasă iarba acolo: Linda păștea și soră-mea îi spunea secrete. Eu eram gelos că nu se mai juca cu mine, iar o dată m-am furișat să văd ce fac, dar soră-mea m-a localizat imediat și-a asmuțit-o pe Linda („Ia-l!”). Am fugit rupând pământul, alergat de o oaie ciută (adică fără coarne), care-și apăra stăpâna și iubita. Așa că, da, știu ce vorbesc: am văzut și privirea soră-mii când i s-a spus că Linda a devenit pastramă, fiindcă era stearpă. Au trecut peste patruzeci de ani de atunci. N-am uitat nimic. În pofida a ceea ce cred adulții, care-s foarte proști, copiii nu uită nimic. Niciodată.  Asta face Pricăjan în Murmur. Se uită atent în propriul trecut (al lui Matei, cum ar veni), în al soră-sii Crina, în al bunicului Viorel, al bunicii Elena, al părinților, al prietenilor… și încearcă să nu judece. Încearcă doar să povestească, atât. Să spună cum a fost, cum a fost cu adevărat, iar asta este foarte greu: mintea omenească nu e un instrument perfect, iar efortul autorului nu pare îndreptat spre a obține cât mai mult din propriile amintiri, ci dimpotrivă. Poate că nu cât mai puțin, dar cât mai exact. Cât mai aproape de faptele nude, așa cum au fost. Dacă reușește sau ratează, asta să judece fiecare cititor, pentru că e treaba lui, odată ce-a citit cartea: se află într-un raport privilegiat cu autorul. La fel cum clientul dintr-un restaurant îl poate critica sau lăuda pe bucătar, și cititorul are acest drept fundamental; eu nu mă bag. Am avut o copilărie prea asemănătoare cu a lui Matei pentru a putea fi un jude imparțial. Ce să fac? Sunt om, nu socotitoare! Numai că nu în asta stă miza romanului lui Pricăjan, ci în cu totul altceva, iar de aici încolo îmi piere de pe față orice zâmbet duios sau înduioșat. Matei devine bărbat, soț, tată și ziarist profesionist, iar meseria asta este cu totul scârboasă, vă asigur. Mai ales când ești specializat pe reportaj, iar Matei este reporter. Nu în orașul lui din Transilvania, ci la București (de dragul carierei o lasă pe Fanny – soția – acasă cu copilul, iar el se bagă în fosa septică a politicii dâmbovițene, ca