Mă sună Alexandra din New York: „Mihai, dac-ai ști cât îmi plac cronicile tale! Stau și savurez, de fiecare dată, povestica de la început, cea cu care deschizi textul, și zău dacă nu-mi pare rău când treci la partea serioasă, adic-atunci când te apuci să discuți cartea respectivă! Din clipa aia nu mai râd aproape deloc, plus că trebuie să fiu mult mai concentrată, să înțeleg ce vrei să spui, adică dacă tu recomanzi lectura aceea sau nu!”. Mă sună George din Cosmopolis, al cărui roman tocmai l-am evirat aici în revistă: „Păi bine, mă, tu scrii despre bunică-ta sau despre cartea mea? Toată stima pentru bună-ta, Dumnezeu s-o ierte, dar parcă o recenzie e-o recenzie, nu? Și mie-mi place să fac pe simpaticu’, da’ la bere cu băieții, atât!”. Și de mustrarea lui George n-am cum să nu țin seama, că mi-e prieten bun – m-a adus cu mașina de la Brașov, și încă pe noapte și pe ploaie (potop!). Tocmai când mă pregăteam să devin băiat cuminte și să scriu frumos, ca la școală, mă sună Alina din Cotroceni: „Efectiv, Mihai, nu înțeleg nimic! Ce roman e ăsta? Bun, rău, utecist? Cum e ce-ai citit? Vreau s-o citesc sau nu?”. I-am răspuns Jamais de ta vie! și am preluat următorul apel, că la mine-i ca la gară: „De ce scrii tu cronici literare, măi băiatule? Altă treabă n-ai? Nu știi că asta nu se face așa, după ureche? Eu zic să te potolești! Nu te văd bine! Și vezi că nu e vorba doar de mine. Suntem mai mulți!”. Ăsta e-un binecunoscut critic literar din România, specializat în raderi ale dușmanilor și-n impunerea ca mari maestre a debutantelor nurlii.
Am să răspund. La rând ca la moară. Criticului: „Pentru că nu-mi place cum scrieți voi, d-aia! Pentru că toată critica voastră literară e profund plictisitoare! E mai ceva decât patristica! Decât lucrările de doctorat de la ANIMV!”. Alinei și lui George: „Pentru că aia-i treaba AI-ului, să laude și să recomande cărți! Oricine poate sumariza, în câteva cuvinte, despre ce-i vorba-n proza respectivă și tot oricine o poate recomanda! Ce, sunteți proști? „De neratat”! De câte ori ați văzut asta pe copertă? Ba pe coperta unu, ba pe coperta patru! De ce-ar publica cineva o recenzie care atâta spune: „de neratat”? Alexandrei: „Te pup, scumpa!”.
Am citit „Îmblânzitori” de Dragoș Marcean (editura Actual, 2025) în timpul a patru zboruri cu avionul, ceea ce a fost bine, pe de o parte (în roman se zboară foarte mult), dar și rău, pe de altă parte: e ditamai cărămida, are peste 400 de pagini și-i tipărită pe hârtie groasă, de-abia reușeam s-o strecor în buzunarul fotoliului din fața mea, când voiam să trag câte-un pui de somn (că eu, dacă nu dorm de două ori la un zbor de trei ore, n-am sănătate!). Recunosc cinstit că lectura e ușoară și plăcută, cu multe dialoguri și foarte multă acțiune, fără descrieri de natură (puah!) sau filozofeli auctoriale (câh!). Marcean se ține de firul roșu al narațiunii, își omoară cumpătat personajele, le trimite să bea bere în aproape fiecare capitol (cele care nu beau bere beau vin, deci are grijă și de alea), este foarte atent cu Eterna Noastră Problemă (și singura care ne face într-adevăr diferiți de animale: banii), nu pierde timpul cu gândurile lor „cele mai ascunse” (ni le dezvăluie, dar succint, că n-are de ce să ardă gazul: personajele lui sunt prinse în lupte pentru supraviețuire, iar gândurile lor – ascunse sau nu – sunt îndreptate spre acest unic țel, nu spre „câți îngeri pot ședea pe un vârf de ac” sau dacă „Adam avea sau nu buric”). Luptele sunt bune, armele sunt primitive (suliță, arc cu săgeți, cuțit, lasou, pușcă artizanală), eroii sunt suficient de complecși încât să nu pară liniari (Sonia e aia bună și Victor e ăla răul, dar amândoi au lumini și umbre; Vladislav e strict bun și prost, Anastasia e strict rea și deșteaptă, iar credo-ul ei este profund omenesc: scopul scuză mijloacele; pitoreasca figură a savantului excentric are destule bube negre, chiar dacă el este, pe fond, unul dintre personajele pozitive). Intriga este previzibilă dar fără burți, iar singurele descrieri care ar putea plictisi nu sunt ale naturii, ci ale celor făcute de mâna omului: Regatul de pe Vârfuri și Orașul Diamant. Ei bine, în aceste condiții, de ce autorul s-a supărat pe mine?
Pentru că a scris un roman cu pterodactili. Și cu dinozauri. Cu pterodactili buni și cu dinozauri răi, mai precis. Așa că, ori de câte ori era rugat să vorbească despre carte, n-apuca să scoată cinci cuvinte și era întrerupt: „A, deci e-o carte de copii!”. Autorul turba și explica, iar și iar și iar, că el nu scrisese o carte de copii – ceea ce era și este absolut exact. O carte de copii am scris eu, nu el. Iar cartea mea este atât de bună, încât mă duc s-o lansez la Cluj, oraș extrem de moftangiu, după cum se știe și cunoaște; nu, Dragoș Marcean n-a scris o carte de copii. Dar nici un roman de luat în serios n-a scris, după cum i-am spus franc. Atunci, ce naiba a scris?
Răspunsul e mai mare decât o vacă și stă fix în fața autorului, care închide ochii să n-o vadă, sau o vede și zice că-i girafă, ca să fie și el ca țăranul din banc: „Îmblânzitori” este un roman de aventuri pentru adolescenți. Dau exemple de autori care au scris așa ceva și s-au umplut de bani ca-n vise: Karl May, Jules Verne, J.K.Rowling, Constantin Chiriță. E suficient de onorantă compania? Pentru mine, da, este. Să scrii pentru adolescenți e ceva mai ușor decât să scrii pentru copii (copiii-s dracul gol, ca public de carte), dar este mult mai greu decât să scrii pentru adulți, pentru că adolescenții se plictisesc mai repede, atenția lor trebuie constant stimulată, biciuită în permanență, cu noi și noi provocări în „carnea” literară. Nu-ți poți permite, ca autor, să pierzi contactul cu imaginația cititorului tău adolescent, pentru că ești gata, pa și pusi. L-ai pierdut de client.
Care este granița? Ce desparte literatura pentru adolescenți de cea pentru adulți? Nu știu, dar pot formula o ipoteză, minim o ipoteză. Iat-o: adultul are nevoie de regăsire personală în narațiunea pe care o citește, pe când adolescentul nu are. Pentru adolescent, lumea este oricum ceva străin, ceva ce aparține adulților, așa că el se simte bine în ceva ce este numai a lui, adică în imaginație. Acolo e liber, așa cum în casa lui mami și-a lui tati nu este; deci, în loc să-și facă temele la matematică, preferă să zboare călare pe pterodactil alături de pistruiata Sonia sau de șchiopul Victor, ucigașul de oameni și vânătorul de dinozauri. Mami și tati n-au decât să citească romane „veridice” pentru oameni mari, ca „Amantul colivăresei” sau „Marele Gatsby”, unde nu se-ntâmplă nimic interesant, doar că adulții se ceartă pentru bani și trecut; cool! Adolescentul oricum n-are bani și nici trecut. Are însă ceva ce mami sau tati n-au: viitor. Pe care, citind o carte, și-l poate modela așa cum vrea el, ca pe-o bucată de ceară. Poate că-n viitor va zbura călare pe Varduun și va pleca să descopere Africa, unde oamenii negri au învățat deja să domesticească dinozaurii, așa cum oamenii albi au domesticit pterodactilii. De ce nu?