Există și recenzii altfel decât plictisitoare? Există, da. Asta e una dintre ele.
Abraxas a lui BAS a apărut în 2022, la editura Polirom, dar eu l-am citit abia acum, din motivele de mai jos. Pot spune că au fost trei zile (luni, marți, miercuri) de lectură grea, intensă, care mi-au amintit de facultate, de „îngrășatul porcului în Ajun”, atât de familiar studenților, și atunci ca și acum. N-am putut lăsa romanul din mână, dar a trebuit să fac pauze cinstite de somn la amiaz’, de câte o oră-două, pentru că-mi era creierul grav invadat de ce citeam acolo și mi-a fost fost frică să nu mă ard. Am citit așa, bătrânește, târca-târca, până am răzbit la pagina 610, unde am dat peste frumosul (magnificul!) cuvânt: „Sfârșit”. Pe urmă i-am scris un mesaj laconic autorului („Gata”) și m-am culcat, ca să-mi visez recenzia. Iat-o.
Am o relație specială cu Abraxas, și nicidecum o simplă relație specială, nu-nu! Ci una complexă. Ca-n regula teatrului clasic, am în comun cu vocea narativă unitatea de loc, de timp, și de acțiune: Mihai Lucescu („vocea”) și cu mine am copilărit în cartierul Berceni din sudul Bucureștiului, în aproape aceeași perioadă istorică (ultima jumătate a anilor ’80 și prima jumătate a anilor ’90 din mileniul trecut), iar acțiunea a mers și ea destul de simetric: facultatea de filologie (prima facultate fiind abandonată), urmată din pură pasiune, sărăcia, raportatea la alcool (nu atât la alcool, cât la beție, mai exact spus), la muzică, la sex, la peisajul familial, la literatură, la istorie, la artele plastice, dar mai ales la singurătate și la inadecvare. Școala, fotbalul, violența stradală, parcurile (Tineretului și Carol, fost Libertății), Revoluția, Mineriadele, Tranziția, amânarea disperată a întemeierii unei familii, imaginația (privită mai întâi ca dar și apoi ca blestem), evadarea în scris, frica (groaza!) devenirii întru burtă-verzime, renașterea interioară întru alteritatea limbii engleze – și astea sunt regăsiri, și astea m-au ținut lipit de carte. Dar lista, deși lungă, ar fi fost totuși insuficientă ca să-mi permită să-mi arog statutul de Observator Privilegiat; mai era nevoie de ceva pentru asta. Și, da, mai este ceva!
Or fi destui bucureșteni care să fi provenit din sudul sărac și enclavat al orașului, să fi urmat filologia și să se fi apucat de scris după ce și-au dat seama că nu sunt buni de nimic altceva pe lumea asta. Dar eu sunt unic. Eu singur am luat bătaie de la BAS, mai exact de la Abraxas, și dacă nici asta nu-i destul, mai am un as în mânecă. Dar toate la timpul lor. Chelfăneala a decurs după cum urmează.
În 2022, BAS publică la Polirom Abraxas, iar eu Frunza, la aceeași editură. Ambele romane ajung în marea finală pentru premiul Ziarului de Iași, cel mai râvnit premiu literar din România (adică cel mai generos la bani: cred că era vorba de șapte mii de lei, dacă nu mă înșel). Evident, am pariat pe mine. Evident, am pierdut: „Abraxas” a luat premiul și BAS a luat banii. Eu am avut voie să fiu iar prostul satului, ăl’ de care râde toată lumea, pentru simplul motiv că era a treia oară când o încasam în exact același fel (predecenții caftangii fuseseră Radu Vancu și Florin Lăzărescu). M-am bocit, am dat cu picioarele în mobile, m-am dus la vrăjitoare să trimită argintul-viu etc., dar toate astea nu m-am pregătit pentru ultima lovitură, pentru adevărata copită de măgar: l-am sunat pe un amic, scriitor celebru, la curent cu tot ce mișcă în lumea literară, și-n timp ce mă văicăream ca un sobor de babe, el m-a întrerupt c-o mirare absolut ingenuă: „Mihai, tu chiar ai crezut că aveai vreo șansă? Cu „Abraxas”? Cu BAS? Doamne… măi băiatule, măi…”.
Îți revii greu din așa ceva, iar eu nu mi-am revenit deloc, așa că nici măcar nu-ncerc să mă prefac. Abia acum, după trei ani, mi-am făcut curaj să citesc cartea. Am citit-o și nu dau un verdict (dacă meritam să iau bătaie). Pot face însă câteva observații din cel mai ciudat unghi, al victimei, și deci m-aștept să fiu crezut.
Mihai Lucescu este fiul lui Eugen și al Ralucăi, nepotul lui Ovidius și al lui Meri (bunicii paterni), nepotul lui Ianakis și al Caleopatrei (bunicii materni), nepotul lui Mircea (unchiul Mircea), soțul Ioanei, tatăl a doi copii, amantul Luciei, fostul iubit al lui Pisi, posesorul unui modest răboj de cuceriri feminine (Rodica, Simina, Lavinia, alte figuri-de-ceață care acum îmi scapă), al unui doctorat și a unei catedre universitare. Acestea sunt fantoșele – nu toate, o parte – cu care se joacă BAS în carte, întocmai cum fostul copil Michi, zis Chiț-Chiț, se juca cu ghindele adunate din Cimitirul Evreiesc, construind cu ele mari bătălii teribile, demne de Războiul Peloponeziac. Și, într-adevăr, toate aceste personaje sunt prinse în războaie nesfârșite, în care alianțele se schimbă mereu, în care nimeni nu e dispus să dea un pas înapoi, fiecare apărându-și cu ferocitate… ce? Aici e-un punct slab al romanului. Slab și tare, în același timp. Nu sunt confuz, e ceva la mine-n cap, doar că trebuie să mă explic: am un erou personal în „Abraxas”. Îl cheamă Sergiu, i se spune Jidanu și e smardoi. Și soarta lui e tragică, întocmai ca a tuturor personajelor din carte, dar el singur are și practică singura filozofie de viață în care am crezut și cred (iar acum citez): „Marocane, uite la mine, aveam bani, aveam gagici, casă, puteam să-mi văd liniștit de golănii. Dar nu, frățioru’ meu, m-am înscris la cursuri la Sala Dalles, am învățat engleza bine, mi-am luat la carnet B și C, n-am stat pe loc. Dacă stai pe loc… dacă stai, ești mort. Uită-te-n jur – uite gândacii ăia, uite păsările, toate se mișcă pentru că sunt vii. Vezi ce nu se mișcă? Pietrele din cimitir”. De ce e important citatul? Pentru că din Abraxas pare c-ar lipsi ceva, ceva ce-n Frunza este din belșug: emigrarea, desțărarea. Și acum mă întorc la sinistrele războaie din familia și din viața lui Mihai Lucescu. Nimeni care rămâne pe loc nu le poate câștiga. Totdeauna, dar absolut totdeauna vei rămâne prins în ele, frățioare, cum zice Allan Silitoe („Te bați cu mama, cu tatăl, cu nevasta, cu copiii, cu șeful, cu vecinul, cu amanta, cu polițistul și cu toată lumea”), de nu faci așa cum îl învață Sergiu pe Michi („Pleacă!”). Michi – Mihai – însă, rămâne.
Dar în Abraxas sunt și două povești de emigrare, ba chiar trei, cu mult mai interesante decât ale mele din Frunza. Prima este cea a lui Ilarie Voronca (poetul, figura istorică reală): Franța, alcoolism, moarte violentă. A doua este a lui Delmore Schwartz, născut din părinți emigranți: New York, alcoolism, moarte violentă. A treia este cea care îmi aduce apă-n ochi, pentru că e vorba Sergiu „Jidanu”: Germania, alcoolism, Obdachloser, moarte violentă în așteptare. Dar e o diferență. Altfel decât ceilalți doi, Sergiu și-a ales singur soarta și și-a asumat-o până la capăt, fără să se creadă vreo clipă altceva decât era, și abia aici e strada mai mare și mai tare decât poezia, decât orice poezie, a oricui, din orice timp sau limbă:
„Mai bine mort în picioare, Marocane, decât viu în genunchi”. Era vorba lui.