Românii nu sunt buni de amanți. Doamnelor, regret să vă întristez de la primele cuvinte ale recenziei, dar acesta este adevărul: românii nu sunt buni de amanți. De soți, mai treacă-meargă, sunt la fel de buni sau de răi ca orice alți bărbați europeni, dar ca amanți sunt varză. Pentru că, doamnelor, ce cereți domniile-voastre de la o relație extra-conjugală? Păi ceea ce nu primiți acasă, adică atenție, respect, dorință fizică și desigur satisfacție tot fizică – iar din toate astea, amantul român nu e-n stare să ofere nimic. Este atât de egolatru, încât consideră suficient simplul fapt că se urnește din lene (TV, bere) ca să facă sex. Ei bine, nu-i suficient deloc!

Și atunci, unde pot fi găsiți amanți de calitate? Aici trebuie să vă însușiți algoritmul Buzea, pentru a nu vă pierde timpul (și energia, și speranța) cu toți neaveniții; sunt câteva reguli pe care le vi le dau eu acuma, pentru că sunt bine-dispus. Iată-le: de evitat bărbații din Occident, care-s chiar mai răi ca românii, și-n plus au aroganța de se considera superiori din naștere (mai e și reputația groaznică a românilor! Ca dezțărat, vă pot garanta că prin „român / româncă”, aici în vest se înțelege „cerșetor / cerșetoare, hoț / hoață / prostituat / prostituată”. Credeți-mă că nu vreți un amant care, la prima ceartă, să vă numească „Româncă împuțită”!). De căutat bărbați din țările unde România are o reputație bună sau neutră, ca de pildă Slovacia, Albania, Estonia, chiar dacă bărbații de acolo vin la pachet cu problemele lor specifice. Și regula numărul trei, cea mai importantă dintre toate: când îl selectați, aveți mare grijă să provină din aceeași clasă socială ca domniile-voastre și mai cu seamă să nu vorbească o engleză foarte bună. E preferabil să fie competent în basic English, dar atât. Motivul? Într-un cuplu de amanți este preferabil să se vorbească cât mai puțin. Veți primi atenție, respect, romantism și sex și fără vorbe multe, care vorbe pot (și vor) degenera în trăncăneală, iar trăncăneala ucide orice urmă de interes, că de romantism nici nu mai zic. 

Dacă nu citeam Eu, două femei și niciun câine, de Nic Popescu (Editura Pentru Artă Și Literatură, 2024), poate nu eram așa tranșant în păreri. Dar am citit romanul și mi s-au limpezit niște gânduri vechi, chiar vechi, le tot clocesc de-un sfert de secol, iar acum au căpătat formă, coerență, „trup”. Am avut și eu o iubită care m-a trompat, vorba valonilor, c-un ungur din Győr, lăsându-mă prost („Ce naiba a găsit la el?!”) și nefericit, ceea ce este foarte bine, că din nefericirea de atunci a ieșit frumusețea de recenzie de acum.

Ce face Nic Popescu în romanul său? Imaginează două cupluri, Dariana cu Laur și Victor cu Otilia, care cupluri scârțâie de ani de zile. Dariana și Victor devin amanți, Laur își vede mai departe de berea lui, iar Otilia se cuplează cu Ștefan, un personaj-balama, care e și punctul slab al narațiunii, în ochii mei de cititor. Acțiunea curge în notă realistă până spre final, când autorul consideră probabil c-a fost prea cuminte și bagă o scenă de pac-pac, mai potrivită unui film american decât unui roman românesc contemporan, dar aici mingea e la mijloc: de unde știm noi ce vrea publicul contemporan din România? Scriitorii români aproape că și-au pierdut publicul, care a migrat în masă spre traduceri (majoritar din engleză), așa că efortul lui Nic Popescu de a veni în întâmpinarea cititorilor ar trebui lăudat, poate, nu criticat. Pe de altă parte, eu nu sunt critic, sunt scriitor, iar ca scriitor îmi arog dreptul să spun: domnule autor, eu construiam alt final pentru acest roman. Mă feream de happy-end ca de dracul!

Înainte de a preciza care sunt punctele tari ale cărții, mai pomenesc unul slab (din nou, e vorba de opinia mea subiectivă de cititor): scenele erotice nu sunt utile. De ce afirm așa ceva? Simplu: cititorii români sunt 85% cititoare. Și pe doamne nu le interesează descrierea actului sexual. De unde știu asta? Păi de 20 de ani stau cu ochii pe cititoare, să aflu ce le place, ca să scriu exact aia și să-mi cumpere și mie cărțile (n-am aflat, din păcate. Am aflat doar ce nu le place. Asta nu m-a încălzit cu nimic, tot nu știu cu ce să-mi umplu romanele, bine măcar că am „umplutură” pentru recenzii!). Mie mi-a plăcut, în „Eu, două femei și niciun câine”, să citesc ce face în pat un cuplu de amanți de 40 de ani, dar eu sunt bărbat și nu contez. Femeile contează, iar ele zic „pas”. Propun să le ascultăm vocile!

Forța romanului constă în altceva. Cum ajunge o căsnicie într-un impas? Cum ajung căsniciile în impas? Cum ajung toate căsniciile în impas? Ce se întâmplă? Ce se rupe atât de adânc, atât de dureros, încât femeia simte nevoia pasului spre infidelitate? Aici îl las pe autor să vorbească, c-o face mai bine ca mine:

„Otilia m-a privit cu capul într-o parte și s-a lovit cu degetul la tâmplă. Și-a luat capul între palme și a spus, ca pentru sine:

– Victor, eu nu pot să uit! Totul s-a rupt între noi acum aproape cinci ani, 15 aprilie era, mi-am notat data. Am vrut să mă uit la un film, ceva ușor, o comedie, după o zi groaznică de șmotru. Și tu ai zis că e Adrian Pleșu pe TVR Cultural, să ne uităm acolo. Și să mai citesc o carte, să le dau dracu’ de filme. Și m-ai făcut proastă. Voiam doar să mă relaxez un pic, muncisem toată ziua. Da, am fost proasta ta toată viața, pentru că am încercat să te îngrijesc, așa cum m-a învățat mama mea că trebuie să ai grijă de bărbat. Și te-am iubit, așa bolnav cum ești. Până n-am mai putut, mi-ai zis că sunt o proastă o dată, de două ori, de trei ori. Și mi-ai dat și-o palmă, când îl certai pe Radu și m-am băgat între voi. Uite că n-am mai vrut să fiu proasta ta. Ștefan a apărut acum câteva luni, când a preluat firma. Am crezut că mă apreciază, mi-a făcut cadouri, îmi zicea mereu că îmi merge mintea brici. Și mi-a zis că mă duce în Franța, toată viața mi-am dorit asta. M-a mințit, m-a folosit, voia doar să se răzbune pe tine, că i-ai luat iubita. 

Otilia a suspinat adânc și a dat din umeri ca un om simplu de la țară. Mi-am dat seama atunci cât de puține lucruri știam despre femeia asta. Nici ea nu spusese niciodată ce are pe suflet, nici eu n-o întrebasem”. 

Și acum îi dau cuvântul Darianei, ca să aflăm și punctul ei de vedere. De data asta, citatul este la persoana a treia (puteam copia spusele Darianei, dar ea e foarte dură în exprimare, așa c-am lăsat vocea auctorială să istorisească):

„Dariana și-a pus mâinile în cap. Și-a masat tâmplele și l-a privit pe omul ăsta pe care-l iubise cândva. Omul ăsta, străin acum, îi cântase la chitară pe o plajă pustie și o cucerise cu picturile ce înfățișau mai mereu splendoarea mării și cu firea lui de artist. Nu-și dăduse seama decât după căsătorie că nu se potrivesc nici fizic, nici la temperament. Laur rămânea deseori pierdut în visare, în căutarea inspirației care să-l ducă la pictura cu care să devină celebru. Dariana îl împingea mereu către lucruri concrete, din care să facă bani pentru traiul de zi cu zi, nu pentru un viitor ipotetic […]. Iar după ce îl născuse pe Andrei, Laur dispăruse de tot, rupt de realitate, în camera lui, lângă șevaletul lui, pe care cu greu mai apărea câte-un val înspumat sau câte-o corabie purtată de furtună”. 

Dacă se întreabă cineva de ce am scris această recenzie așa cum am scris-o, iată și răspunsul. Am un personaj preferat în roman, un erou cu care m-am identificat aproape total. E vorba de Costy, de dragul de Costy. Eu atâta zic: cine dă în Costy dă în mine. Hawk!