A, c-a publicat Blaga „Lauda somnului” în 1929? Mă doare-n coate! Eu public „Lauda iarului” în 2026 și să vedem care dintre noi doi are mai multe vizualizări!

Deci, da. Taică-meu! Se uita taică-meu la meciurile de fotbal (la televizor, că pe stadion nu s-ar fi dus nici mort: îi era frică de bătaie) și cârcotea de fiecare dată când dădeau românii un gol – urmărea numai meciurile internaționale – dar cârcotea minute în șir, de fiecare dată cu aceeași ieremiadă: „A, no! No, no, no! Gol din noroc! Păi așa se dau golurile, la plezneală, la mica ciupeală? No, no, no! Golurile adevărate se dau din schemă, domnule!”. Satisfăcut că pusese chestiunea la punct și demontase micul succes de moment al românilor de pe teren, mai lua un gât de țuică și comenta când portarul nostru scotea miraculos un șut pe poartă: „Noroc că și ăia-s proști!”.

Așa și eu, ca taică-meu, ierte-l Dumnezeu, că eu nu pot. Vreau să văd romane scrise după schemă. Înnebunesc, dau cu picioarele în calorifer, mă jeluiesc în fața icoanelor când văd romane scrise alandala, fără schemă, fără structură; romane, cum să spun, scrise la mica ciupeală. Atenție, fără schemă nu înseamnă fără idee!

Am parcurs în 2025 „Povestiri din Crângul de Bujori” de Sorin Rizeanu și am blestemat ceasul în care m-am născut. Cartea are idee, da. Iat-o: demonii sunt buni. Demonii au fost și sunt greșit înțeleși. Ei – la fel ca îngerii – sunt mesageri. Sunt mesagerii unor forțe superioare (să le spunem „zei uitați”) care au intenții bune față de specia umană. Religiile prezentului le spun oamenilor să nu gândească, ci să asculte (obey). Zeii uitați au încercat să le spună oamenilor să gândească cu mințile lor și să elibereze singuri din capcana materiei – adică exact opusul mântuirii, ca ax central al marilor religii. Momentan, zeii uitați au pierdut meciul. Omenirea vrea să fie mântuită de cineva cu autoritate supremă, nu se elibereze singură prin gândire și explorare a încă-de-negânditului. Așa că pe mesagerii care nu i-au convenit i-a aruncat la coșul de gunoi, i-a numit „demoni” și i-a vânat până la extincție.

„Povestiri din Crângul de Bujori” pune aici un bemol: nu TOȚI demonii au fost vânați și uciși. Sunt încă, susține cartea lui Sorin Rizeanu, locuri umile, trecute cu vederea, lăsate în paragină, ocolite de controlul absolut al statelor și al religiilor, unde demonii încă mai pot livra – și chiar livrează – mesajele lor secrete, accesibile numai foarte puținilor inițiați, și livrate la un preț foarte mare. Prețuri, de fapt: tortură, chinuri, moarte, frică, ostracizare. Un astfel de loc este Pădurea Nebună, zice autorul, adică – în limba ciudată și consonantică a celor care au botezat-o așa – Deli Orman. Ținutul unde miracolul este încă posibil.

Asta e partea bună. Că Sorin Rizeanu a avut o idee și a dezvoltat-o într-un roman. De aici, însă, urmează catastrofa: execuția literară, scriitura, literaturizarea ideii. Rizeanu pornește bine, cu pas măsurat, fără să se grăbească (oricum, are la dispoziție 332 de pagini, deși romanul încăpea numai bine într-o sută): sărăcia de la țară, de la coada vacii, din Teleormanul profund, îi face pe oameni să se gândească la emigrarea temporară, la plecatul la munca „de afară”. Citez:

Să plec sau nu

Petrică Buticarul era cel mai pornit contra plecării. Fusese și el de două ori în Spania. Nu mai e frate ce era altădată. Tot acasă e cel mai ușor să faci bani. Ai rude, ai familie, îți faci prieteni peste tot. Ai un acoperiș deasupra capului, o roșie în curte. Cine știe în ce container te bagă acolo. Ești ultimul om. Și tot românii își bat joc de tine, cei mai mari dușmani acolo. Îngropi în muncă cei mai frumoși ani și când te întorci nu mai ești acasă nici aici, nici acolo.

Nelu Stâlpu își luase cinci mașini și-și făcuse firmă de taxiuri cu banii munciți în Germania. Să înveți limba acolo, nu înjurăturile. Stai cam departe de alți români, că după ce au trecut granița sunt hiene – mai repede îți întinde străinul o mână. Muncești cinstit, faci bătături în palmă, străinul apreciază. Să ai bun simț, mai lași și capul în jos, mai strângi din dinți. N-ai mamă, n-ai tată acolo, trebuie să ții strâns de pungă. Dar dacă te văd că ai caracter oamenii pun baza pe tine și te ajută și ei. Te caută ei după aia. Și când faci bănuțul vii acasă și dormi liniștit pe perna ta. Că până la urmă aici e casa ta. Dacă te duci, acum e momentul că nu ai copii.

Am încheiat citatul. Vedeți, scriitura e bună. Limbajul e păstrat sub control, numele proprii sunt vii, autorul ține textul în mână, totul OK – am mers mai departe cu lectura, plin de speranțe. Pe măsură ce narațiunea avansează și se complică, se petrece ceva ciudat, trist, tragic și comic în același timp: personajele scapă din mâna autorului. Sorin Rizeanu pare că nu poate face altceva decât să se țină după personajele lui și să lase târât de ele prin toate bălăriile literare, fără să realizeze că nu mai este el căpitanul corabiei, ci un biet pasager care înregistrează, cel mult, niște mesaje vocale pe telefonul mobil. Citez: 

Dacă zeii există, atunci locul ăsta, cu pământurile cele mai fertile, cu pădurile cele mai verzi și mai dese, cu oamenii cei mai frumoși, e cel mai bun loc să se ascundă pentru ei. Mai important, aici nu e o lume statică. Dealurile se mută pe tăcute, câmpiile își schimbă culoarea într-o secundă, râurile își schimbă cursul și forma într-o singură zi – din pârâuri până la glezna se fac cât casa. Oamenii au mai multe fețe, cel puțin două una de înger și una de demon, dar mulți au patru-cinci. Nu-i mai cunoști de la o zi la alta. Zei vechi se plimbă între piramide îngropate, prin tunele vechi sub Dunăre, moștenite de când marele potop și-a retras apele. Mai vechi de primul călăreț ce a descălecat la Marea Neagră. Pe cât de frumos, pe atât de periculos tărâmul ăsta, de n-ai roșu pe tine și te ții țanțoș, imediat te deoache ochii de strigoi. Cu gropi și capcane ascunse, haiduci și dihanii dintre lumi, păduri nebune, găvane, castele și intrări spre labirint.

Cine vorbește acum? Nu știm. Peste vocea auctorială pare că „intră”, când și când dar din ce în ce mai des, o altă voce, una căreia nici nu știu cum să-i spun, un fel de voce sarcedotală care îi explică cititorului, ca unui copil mic, despre ce e vorba în roman. În cele ce le privește pe personaje, și ele sunt de capul lor, se joacă ba între ele, ba cu autorul, ba cu cititorul, ba cu nu se știe cine – în orice caz, e un party pe cinste, la care publicul nu pare să fi fost invitat. Citez:

Doi polițiști blonzi

Haida bei, hei hei 

E șefii Politiei și se ia de derbedei, 

Haida bei, hei hei 

Fără număr…

Clădirea fusese odată un grajd al CAP-ului, și încă avea aceeași formă lungă, și același acoperiș de țiglă roșie. Doar pereții îi fuseseră întăriți și văruiți, și o baie mică ș-un dormitor apăruseră într-un colț. Pe peretele din stânga erau multe icoane și scris într-un arc de cerc cu roșu: Nimic Fără Dumnezeu! Pe mijlocul odăii trona o masă lungă de lemn, încărcată cu fripturi, sucuri, apă minerală, bere, vin și o sticlă de whisky ieftin. Străchini cu mujdei și luteniță. Grasu’ trebăluia de colo colo, când afară răsucind berbecul pe jar, când mai aducând cate ceva pe masă. Se duse la nevasta-sa în bucătărie s-o muștruluiască că o pusese să facă niște cocoace și aia nu mai voia. Hai, bre, că moare ăștia de foame. Da ăștia nu mai pleacă, că s-a făcut dimineață?

Veselie mare la masă, câțiva polițiști, câțiva civili. Haida domnu’ doctor, dă și tu bani la lăutari, nu mai fi zgârcit, zise Olaru abțiguit unui om mai în vârstă, cu chip bonom. Pai dacă cântă doar pentru voi, pentru poliție, zise râzând doctorul. Ia să cânte și dă’ doctori, că le dau! Auleo, nu dă doctorul nimica, mă! rase un zdrahon blond și tânăr scurmând în buzunare, și el în uniformă de polițist, vrând să se facă plăcut de grup. Ia-te băi, se ridică și merse legănat până la cei trei lăutari obosiți din capul încăperii. Ia-te băi, scoase milionul și-l lipi cu scuipat de fruntea acordeonistului. Lăutarul se strâmba un pic, dar apoi se șterse pe frunte și băgă șmecherește banii în buzunar. Banii e bani. Dă sănătateeeee doctoruuuuuu, lasăăăă că e bine, urlă Stoicescu din rinichi, mort de beat.

Grasu, un gigant diform care își merita numele, înalt de doi metri și gras de vreo 200 de kg, intră în cameră cu un platou mare de pastramă de berbecuț. Mai vin cocoace, băieții. Grasule, stai mă și tu jos și mănâncă, interveni un al doilea polițist tânăr, și el blond și masiv, leit în oglindă ca cel care dăduse bani la lăutar. N-am venit să mâncam doar noi aicea, am venit să ne simțim toți bine, ca prietenii, că de, d’aia ne ajutam când e.

Hai ia un pahar de șpriț cu noi, urlă Stoicescu, roșu la față și transpirat. Îi împinse în mână un pahar jumătate de vin, și apucă dezlânat un sifon de pe masă. Lasă dansurile. Niște fete să ne aduci data viitoare, să ne danseze și nouă aicia, să mai vedem ceva frumos. Oileu, ce-oi dansa tu cu gagici, Stoicescule. Daca te află doamna, te scoate de la întreținere, îl luă la mișto Olaru. Ce să afle… dădu înțelept din cap Grasu… pai ce la noi se vorbește, cum? Pai ce e aicia, aicia stă. Grasu era de-al lor, băiat bun. Îl prinseseră iar la furat de baloți și-l puseseră să dea și el un berbec ș-un vin, ce mama’ dracu’. Nu-l băgau în pușcărie, că îi mai ajuta când aveau nevoie de el. Un purcel de Crăciun, un grătar. O informație când erau chiar strânși cu ușa de șefi, la vreun caz mai important.

După cum vedeți, nu este un roman plictisitor. Mereu ne surprinde autorul cu ceva: ba cu un citat din T.S. Eliot, ba cu o piesă a formației Holograf, ba cu un descântec popular, ba cu o cimilitură interlopă – de lăsat să ne plictisim, nu ne lasă el. Dar nici grijă de noi, ca cititori, nu are: nu-l interesează să dea gol din schemă. Îl interesează să joace o miuță literară pe prea multe pagini, în speranța că, cine știe cum, ceva-ceva bun tot o ieși, din atâta amar de text. Poate că iese, nu zic. Poate că sunt cititori care apreciază „Povestiri din Crângul cu Bujori” și ghinionul meu e că nu mă număr eu printre ei. Dar una știu: ca publicul să se bucure de un meci, ei bine, publicul ăla trebuie să se uite la meci. Dacă nu se uită nimeni, poate fi pe teren și Messi, cu toate mingicăriile lui, că tot degeaba este.

Eu cred că Sorin Rizeanu va fi cândva scriitor. Are totul, dar n-a avut parte de un maestru, de cineva care să-l învețe ce și cum. De asta zic: lauda iarului. Ce face, până la urmă, Florin Iaru la cursurile lui? Le spune oamenilor să ia povestea din punctul A și s-o ducă în punctul B, fără s-o piardă pe drum. Să fie modești, să-și respecte personajele, să nu vorbească în numele lor. Să-și respecte cititorii, să nu le spună ce trebuie să creadă, ci să-i lase să creadă ce vor despre text. Să-și respecte propria muncă și să nu trimită la editură un manuscris imperfect. Și, mai presus de orice, să nu devină copiile palide și fără vlagă ale vreunui maestru, oricare ar fi el. 

Cu alte cuvinte, domnule Sorin Rizeanu, când scrii un Sorin Rizeanu, păi ăla să fie un Sorin Rizeanu de mâna întâi, nu un Neil Gaiman de mâna a doua.