Grădina Cosmos de la Stația de Cercetare cu Dana Olărescu, fotografie de Raluca Voinea
Cultivators of Life este un proiect multianual organizat de Asociația tranzit.ro/București și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Acesta continuă și sprijină activitățile începute în 2021 la Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață de la Siliștea Snagovului, centrat pe conservarea biodiversității, testarea unor prototipuri ecologice și regândirea relației dintre pământ, materiale și producție artistică. Curatoriat de Adelina Luft, programul propune studiul și formularea unui nou lexicon și a unor practici legate de relațiile emergente dintre cunoașterea indigenă, strămoșească, cultivarea pământului și științele naturii, realizat printr-o serie de rezidențe artistice, evenimente deschise în grădini din jurul Bucureștiului, ateliere aplicate, conferințe cu gânditori indigeni și o expoziție de final în 2026 la MODEM – Centrul de Artă Modernă și Contemporană din Debrecen.
Mai ales pentru că pe 23 ianuarie are loc evenimentul Morana Miljanović: Comunitatea navei și lumea ce va veni, dar și pentru că pe 29 ianuarie, tot la MȚR, va avea loc Merve Bedir: Eşafodaj pentru ceea ce e comun, am profitat de ocazie pentru a discuta cu Adelina Luft, Ana Barbu și Delia Popa despre proiectul Cultivators of Life, despre mize, reușite și așteptări în aceste demersuri multidisciplinare pe care eu le percep drept o noutate binevenită în spațiul nostru cultural și social.
S-a încheiat primul an de evenimente din cadrul programului multianual Cultivators of Life, pe care îl coordonați curatorial, astfel că discuția noastră mi se pare cum nu se poate mai potrivită din două perspective. Una, pentru a prezenta concluziile primului an, dacă e prea mult să spunem bilanț. A doua, pentru a atrage atenția asupra proiectului și celor care poate l-au ratat până acum. Dar să-ncepem cu începutul: de unde a luat ființă această idee de a aduce împreună arta, științele naturii, lucrul pământului și filosofiile indigene?
Adelina Luft: Ideea de a aduce împreună aceste forme de cunoaștere într-un program închegat pe parcursul a doi ani s-a clădit în timp, începând de la experiența mea din Indonezia, a unor interese curatoriale care privesc relația cu pământul și non-umanul și continuând cu punerea în practică a unor forme de relaționare și de îngrijire a pământului, pe care le dezvoltăm la Stația Experimentală de Cercetare pentru Artă și Viață, un proiect al asociației tranzit.ro/București unde m-am alăturat în 2022 și împreună cu care am inițiat programul Cultivăm Viață (Cultivators of Life). Ca o scurtă introducere, Stația este un proiect colectiv inițiat în anul 2021 de un grup de artiști, curatori, teoreticieni, economiști și alții care, împreună cu Asociația tranzit.ro, au cumpărat în coproprietate și luat în grijă un teren în satul Siliștea Snagovului, la 40 km nord de București, în proximitatea unei zone naturale protejate (pădure și lac). Situată în perspectiva duratei lungi și printr-un proces participativ, deschis, de construire și contextualizare, Stația este gândită ca un prototip pentru o instituție culturală, împământenită în specificul local, dar deschisă pentru alianțe cu alte comunități cultivatoare de viață. Numele Stației face referire și la stațiile spațiale sau la stațiunile științifice de cercetare, astfel că Stația este un spațiu de experiment bazat pe principii ecologice și etice, unde testăm diverse tehnici și posibile modele de locuire și conviețuire (sisteme de compost, fito epurare a apelor gri; sera estică etc.); un loc unde cultivăm viață prin îngrijirea unei grădini a biodiversității care la rândul ei formează un ecosistem în continuă creștere și schimbare cu noi specii de insecte, animale și păsări pe care le observăm de la an la an; dar este și un spațiu de producție artistică și de gândire care pornește de la un pragmatism viu ce răspunde condițiilor locului și pe care îl deschide totodată prin asocieri și relaționări ce pun locul în context și în relație cu alte istorii trans-locale, coloniale/imperiale, cu practici artistice, de cultivare, trecute sau prezente, cu teorii ale antropocenului ș.a.m.d.
Programul s-a dezvoltat organic pornind de la ceea ce construim la Stația de Cercetare, unde aceste forme de cunoaștere se împletesc, dar și de la interesele noastre comune prin care menținem și deschidem un spațiu de gândire ce crește an de an cu diverse programe și intervenții. Printr-un astfel de demers și prin programele pe care le derulăm prin finanțări culturale, încercăm să împingem limitele artei într-un dialog constant cu alte viziuni și discipline, cărora le dăm același nivel de importanță în demersul comun de a gândi și propune modele alternative de conviețuire. Biologii, peisagiștii, climatologii și alți practicieni din sfera științelor naturale contribuie cu cunoștințe care ne ajută să cultivăm plante conform unor condiții obiective, ale solului și climei din arealul ocupat (exemplul fiind Grădina Cosmos de la Stație, un model de grădină a biodiversității conceput cu peisagista Georgiana Strat, prin care testăm cultivarea unor specii de plante locale, dar și „exotice” adaptate deja la clima în schimbare), iar filosofiile indigene sau practicile strămoșești de relaționare cu pământul ne oferă repere de reconectare cu un mod de gândire și relaționare care s-a pierdut, dar care repară sau readuce în echilibru relația omului cu ceea ce numim încă “natură”. În plus, suntem conectați la o rețea de organizații și inițiative similare, din Europa și prin colaboratori din sudul global, dar și la ceea ce se întâmplă la nivel local. De astfel, ideea de la care am pornit inițial în acest program a fost să realizăm un schimb de practici și reflecții cu alte grădini din jurul Bucureștiului pentru a oferi un fel de recunoaștere și apreciere unor practici similare cu ceea ce facem la Stație, ceea ce a constituit în mare parte planul pentru primul an.
Și cât de complicată a fost punerea în practică a acestor idei?
Adelina Luft: Scopul Stației este însăși ideea de a pune în practică ceea ce predicăm sau a trăi conform principiilor pe care le promovăm. Nu e vorba neapărat de a pune în practică o teorie sau de a o legitima, cât de a crea un spațiu în care putem propune modele testate și funcționale, apreciind o genealogie teoretică (nu în întregime acceptată, dar îndepărtată de producția academică vestică), unde putem totodată să producem noi forme de gândire și de operare relevante în context local, cultural și infrastructural. Iar a pune în practică nu presupune doar a le da o materialitate acestor idei/împletiri, cât a le pune împreună, în dialog și în complementaritate.
De multe ori, biologilor sau peisagiștilor le lipsește viziunea filosofică care privește complexitatea sau interdependențele dintre om și plante, așa cum și grădinarilor le lipsesc cunoștințele reale asupra genurilor de plante care pot sau nu coabita. Dacă pentru bunicii noștri plantarea unor legume în paturi comune reprezintă o cunoaștere netrasată istoric, dar încorporată cultural, pentru indigenii din Mexic ea este mai mult decât o cultură, cât un fel de a vedea și înțelege lumea. Iar artiștii sau practicienii de diferite feluri au încă, din fericire, această capacitate de a transversa lumi și paliere de gândire și de a crea noi narațiuni care chestionează, îmbogățesc sau accentuează toate aceste aspecte complexe de coabitare, rezistență și supraviețuire.
Citind la un moment dat despre ce spune Delia Popa despre Grădina Studio Crețești, mi-am dat seama de un lucru poate la îndemâna oricui, dar la care nu mă mai gândisem de foarte multă vreme: e foarte strânsă legătura dintre noi, loc și hrană, dintre ce ne impactează în copilărie și ne definește o cale pentru viața de adult. Pentru mine devine dureros când conștientizez cât de mult îmi compartimentalizez viața în privințe care n-ar avea de ce să fie separate, ci dimpotrivă. Cum receptează publicul această direcție… putem să-i spunem bioregionalistă?
Adelina Luft: Nu știu dacă putem să mergem într-atât de departe încât să numim direcția bioregionalistă. Ce putem prelua de la această viziune, pe lângă ideea ipotetică că putem renunța la granițele statale în favoarea unor regiuni care per ansamblu au sens din punct de vedere al echilibrului ecologic, este orientarea către dezvoltarea unui simț al locului. Adică înțelegerea contextului climatic, cultural, politic, al locului unde trebuie sau unde ai ales să trăiești, și să operezi ca răspuns la acel context, fie la nivel micro, fie la nivel comunal sau regional. Iar asta mă duce cu gândul la cercetarea care a stat de fapt la baza programului Cultivăm Viață, anume conceptul de sustenabilitate tăcută (sau suveranitate alimentară tăcută – quiet food sovereignity) care are la bază un studiu empiric (realizat în anul 2013) ce arată că practicile autonome de cultivare a hranei în grădini, pe parcele de pământ din mediul rural sau la marginea orașelor, pe balcoane etc. sunt mult mai răspândite în rândul populației din Europa Centrale și de Est (30‑60%) decât în Vestul Europei (sub 10%). Este o practică regională dacă vrei, caracterizată de o cultură a întrajutorării, a reparării, a darului și schimbului reciproc, integrând familia, relațiile de prietenie și rețelele comunitare. De la murături la cămări cu zacuscă, cărnuri afumate în beciuri, vinuri, țuică și alte metode de prezervare a hranei, dar și de supraviețuire, care ne sunt comune tuturor în acest areal geografic și istoric. Nu s-a schimbat prea mult intergenerațional, deci publicul poartă o memorie colectivă și rezonează implicit cu ceea ce s-a realizat în cadrul programului.
Iar referitor la public, aș spune că pentru noi e mai degrabă o comunitate extinsă formată din colaboratori, prieteni, colegi și artiști, cultivată de-a lungul ultimului deceniu prin activitățile asociației tranzit, dar care acum, prin proiectul Stației și a programelor derulate, se extinde gradual. Sunt persoane care inevitabil găsesc un punct de intersecție cu proiectele noastre – fie că e vorba de grădinărit sau permacultură, artă angajată social sau orientată către ecologie, arhitectură vernaculară, pasionați de agricultură alternativă, eco-living, sau studenți/cercetători. Am ajuns să-i cunosc aproape pe fiecare în parte, și la fiecare vizită sau intervenție pe care o facem la Stație sau în spațiile-gazdă, există o interacțiune și schimb reciproc de idei și experiențe cu acest “public”. Sunt persoane care își doresc, înțeleg unde și de ce vin, care operează în proiecte similare, dar folosesc mijloace diferite, și care fac parte din generații și contexte sociale diverse. Cred că fiecare găsește o modalitate de a relaționa cu locul, fie că au experiența lucrului cu pământul, în practici de autoguvernare, sau colective, fie caută referințe și forme de relaționare noi pentru practicile lor individuale, sau un moment de respiro de la agitația din capitală. La fel cum spunea Aldo Ramos într-una din intervențiile din cadrul proiectului, trebuie să ne înrădăcinată gândirea pentru a ne aduce aminte cine suntem. Suntem pământul. Iar ceea ce cred că receptează publicul, este chiar acest exercițiu de a ne readuce aminte.
Pe durata verii acestui an, au existat patru evenimente dedicate cultivării experimentale, prin lectura și exercițiile senzoriale propuse de Ana Barbu la Grădina Uzura din Urziceni, apoi Delia Popa a condus un tur performativ la Grădina Studio Crețești, urmat de o masă comunitară cu legume locale, după care a avut loc o întâlnire la Grădina de la Domnești (Ilfov), coordonată de psiholoaga Adina Moise, și una la Grădina Cosmos din Siliștea Snagovului, cu artista invitată Dana Olărescu. Sunt foarte curioasă de feedback – cum au receptat organizatorii totul, cum a primit publicul evenimentele?
Adelina Luft: Îți voi răspunde mai degrabă din perspectiva mea, deși în curând vom primi și trei lucrări produse de trei “culegătoare” invitate în acest program: Irina-Anca Bobei care va scrie un text despre întâlnirile din aceste patru grădini; Gabriela Cozma care va produce o lucrare video documentară; și Maria Doni, care a ilustrat aceste momente. Împreună ele vor constitui o “recoltă” artistică care va surprinde o parte din ceea ce ele au învățat, observat și valorificat din aceste evenimente deschise din grădini.
Conectat cu ce spuneam mai sus, vizitele de la cele patru grădini din jurul Bucureștiului, inclusiv Grădina Cosmos de la Stație, au fost momente de conectare cu condițiile unui loc, de la înțelegerea solului sau a temperaturii, la configurația grădinii, accesul la apă sau facilități de bază, existența structurilor de umbrire, etc. Fiecare grădina a fost un exemplu de reziliență, dar și de abundență, încadrate desigur într-un context geografic similar, fiind poziționate în jurul Bucureștiului (județul Ilfov – Siliștea Snagovului la nord, Crețești la sud, Domnești la vest, sau Urziceni în Ialomița, mai la nord). Deși deșertificarea continuă afectează toate aceste zone, au fost și diferențe mari între ce s-a putut cultiva în grădina Anei de la Urziceni, unde a plouat mai des, sau cea de la Crețești, unde în ziua evenimentului deschis de pe 26 iulie abia mai puteam rezista celor 41 de grade.
Fiecare vizită a fost specială, iar împreună au creat o viziunea de ansamblu complexă și nuanțată, asupra conceptului de grădină și spațiu dedicat cultivării, atât individual cât și comunitar. Am împărtășit momente de bucurie și celebrare cu toți cei prezenți, pentru că am putut gusta fructe și legume cultivate în grădini cu atâta trudă și prin diverse experimente și ne-am lăsat cuprinși de povești cu plante cu traiectorii neașteptate și amintiri colective cu altele.
Anul trecut, la începutul lunii decembrie, în București au avut loc alte evenimente, cu Aldo Ramos (pentru care arta este gest reparatoriu, nu ornament), Yasmeen Al-Qaisi și Sujatro Ghosh (care au propus explorarea hrănirii ca practică politică, spirituală și comunitară, nu ca act biologic). Pe de o parte, mă gândesc la România rurală, unde cel puțin o parte dintre aceste gesturi vin natural, nu sunt o noutate. Pe de altă parte, în vârtejul vieții tehnologizate de corporatist nu știu dacă mai e loc pentru „înțelepciune populară” uitată, făcând din publicul-țintă o nișă, aș zice din exterior. Cum stă situația de fapt, cât sunt de interesați tinerii, cât și cum se implică, de ce învață despre această reconectare cu solul și cum își găsește loc noul stil de viață într-un peisaj ce uneori pare de-a dreptul steampunk?
Ana Barbu: Nu știu dacă este atât de important cât sunt de interesați tinerii față de aceste subiecte, cât tocmai faptul că dispar spațiile și unelte pentru ca practicile legate de mediu să le fie accesibile. Eu încerc să construiesc un limbaj care să traducă legătura cu pământul în ceva care să aibă sens pentru ei acum. Și pentru mine, de altfel. Desfac idei abstracte, iubirea și moartea sunt preferatele mele, în gesturi mici, așa cum faci în grădină, astfel relația cu solul devine un mod de a învăța iubirea, libertatea, singurătatea, plantele devin mentori, capătă un rol epistemic. Și mai încerc să creez o infrastructură care să permită întâlniri ritualice fără presiunea banilor, unde să poată fi practicate aceste gesturi mici, plimbări în jurul orașului, interacțiuni cu plantele, împărtășirea de istorii personale (peisajul devine inteligibil prin faptul că păstrează bucurii, frici, atașament). Mi se pare că există un număr în creștere de persoane tinere care sunt atrase de aceste lucruri.
Delia Popa: Noul stil de viață este foarte vechi într-adevăr. Tinerii sunt interesați dacă învață de mici, adică de copii. Ca și cu arta, e nevoie de expunere timpurie pentru interes la maturitate. Tinerii de azi oricum sunt mai conștienți de problemele ecologice ale umanității, dar trebuie să li se creeze condiții de explorare și socializare prin grădini. Sistemul de ”allotments”/parcele de grădină în oraș este foarte bun pentru a crea grădinari pasionați. Oamenii simt nevoia să lucreze cu pământul dar nu mai au unde. Deci inițiative, politici publice sunt necesare. Cred că trebuie să înțelegem și să folosim, în sensul bun, faptul că România este o țară agrară în mare măsură și că există încă practici sustenabile, de ex. așa-numita agricultură de subzistență. Prin agro-turism și proiecte de expunere a acestor practici ca modele de bune practici (deci cumva o inversare a piramidei sociale), ar trebui să acceptăm să învățăm de la cei care poate sunt mai săraci ca noi financiar, dar au tradiții și cunoștințe esențiale pentru crizele actuale, oamenii din diferite straturi sociale, inclusiv corporatiști pot ajunge să practice și să aprecieze un tip de grădinărit. Dar trebuie să facem un salt colectiv masiv de conștientizare a faptului că agricultura și exploatarea industrială a animalelor sunt profund nocive și ne-etice prin suferința în masă pe care o crează pentru celelalte vietăți și pentru degradarea propriilor noastre vieți.
Cum evaluați per ansamblu acest prim an, care au fost reușitele pentru dumneavoastră, poate chiar surprizele? Dar nemulțumirile?
Adelina Luft: La fel ca în orice alt proces de plantare și cultivare, roadele se culeg după ce plantele se coc. Noi am plantat niște semințe, prin fiecare activitate realizată, însă felul în care ele vor încolți, vor crește și unde va duce vântul noile semințe, rămâne de văzut sau poate că nu vom ști niciodată cu exactitate. Mi-a plăcut cum s-au împletit activitățile din fiecare sezon, de faptul că vara și toamna am putut să experimentăm direct grădinile și să observăm în mod real tehnici de plantare, aranjare, hidratare, umbrire; că artiștii au avut perioade de rezidențe atât la Stația de cercetare, cât și în Debrecen, unde au explorat diverse istorii și narațiuni legate de grădini și ierbare, iar în sezonul rece am reflectat împreună cu invitați internaționali asupra unor teme care țin de acest război împotriva vieții în acest ciclu perpetuu de violență și rezistență, de distrugere și reparare. Uneori, reușitele sunt foarte „mici”, cum ar fi faptul că au crescut doi pepeni mici la Stație și am putut să-i mâncăm împreună, șapte oameni. Alteori, succesele se văd în interesul cadrelor profesorale de a-și aduce studenți să studieze locul pentru a gândi noi spații de conviețuire, cum a fost o vizită cu studenții din anul II de la arhitectură. Deci succese mici, celebrări mari, cum a scris colega mea pe pagina Stației de Substack.
Scopul final este ca în 2026 să existe o expoziție care să reunească tot ce s-a obținut în urma acestor evenimente. Poate prematur să întreb, dar care sperați să fie mesajul cu care să rămână vizitatorii expoziției de grup de la anul, cu ce gând ați vrea să plece acasă și ce ați spera să implementeze la nivel individual?
Adelina Luft: Desigur că e important cum vor experimenta vizitatorii din Debrecen, Ungaria, sau din regiune, expoziția, însă miza proiectului expozițional este de a face mai vizibil acest gen de practică și implicit de a-i conferi o oarecare legitimitate. Ce e mai important la expoziție este acest statement, de a expune procese și practici de lucru angajate în relația cu pământul, care nu reprezintă estetic, ci vin dintr-un spațiu real și plin de provocări, care împletesc forme de cunoaștere și care recunosc importanța altor discipline și culturi. Încercăm să spunem povești despre grădini și plante, însă adunând narațiuni alternative, marginale sau șterse de puterile modernității, pentru a contracara narațiunile dominante prezente și de a privi critic unde suntem. Deși resemnarea devine tot mai mult o forță care apasă, prin artă și orientarea sensibilității colective către o gândire care recunoaște viața și nu o distruge, încă mai putem visa și întrezări niște licăriri de speranță.
Am citit recent Letters to the Earth, care m-a dezamăgit întrucâtva din cauza tonului general al majorității textelor – fără soluții sau rezolvări, cel mult deranjat că am distrus planeta și resemnat cu tot ce vine, de parcă am fi ajuns deja într-un punct ireversibil. Pentru cei care nu pot participa la evenimentele din programul Cultivators of Life, dar și pentru că motto-ul meu de un deceniu este „Tu ce citești azi?”, ce recomandări de resurse de informare aveți pentru a ne apropia (și mai mult) de subiect?
Adelina Luft: Avem o listă foarte lungă de texte care ne informează practica, de la grădinari la gânditori indigeni pe care ne dorim să-i invităm la București. Las mai jos o listă pe care am împărtășit-o și cu grădinăresele și culegătoarele din program: Jamaica Kincaid, My Garden; Gilles Clement, The Planetary Garden; Amitav Gosh, The Nutmeg’s Curse; Robin Wall Kimmerer – mai multe cărți, inclusiv Braiding Sweetgrass; Richard Mabey, Cabaret of Plants. Dar și mai multe texte academice: Joe Smith and Petr Jehlička, “Quiet sustainability: Fertile lessons from Europe’s productive gardeners”.