Fotografie de la Emiliano Arano/pexels
Unele cărți spun, pur și simplu o poveste, însă unele povești te obligă să stai față în față cu tine însuți. Nu este mereu despre faptul că sunt narațiuni moralizatoare, cât despre faptul că oferă revelații spectaculoase în timp ce refuză să fie confortabile. Am citit în paralel Sociopata de Patric Gagne (Curtea Veche Publishing, trad. Anca Zaharia) și Cronologia apei de Lidia Yuknavitch (Curtea Veche Publishing, trad. Andreea Florescu) și am avut senzația că citesc două memorii-experiență de disecție a sinelui.
La prima vedere, cele două autobiografii par imposibil de pus în aceeași propoziție. Una vorbește despre sociopatie, cealaltă despre traumă, sexualitate și artă. Una e controlată și clinică, cealaltă e fluidă și fragmentară. Și totuși, cu cât le ții mai mult în minte, cu atât încep să semene, chiar dacă nu în stil, ci în intenție. Până la urmă, amândouă refuză acel pact tacit dintre autor și cititor, cum că literatura trebuie, într-un fel sau altul, să mângâie. Nu, ea revoltă uneori și scobește cu unghia acolo unde lăsaserăm cu toții să adoarmă trecutul.
Sinceritatea ca act violent
Poate că sinceritatea a devenit o monedă literară. Autobiografiile promit vulnerabilitate și ne-am săturat cu toții de această suprautilizare a termenului care insistă că are o estetică a sa. De aceea, cred că cele două cărți demontează exact această convenție pentru că nu prezintă vulnerabilitatea ca pe un spectacol, ci o transformă mai degrabă în sinceritate ca risc, deci e automat incomodă sau chiar respingătoare.
În Sociopata, sinceritatea vine dintr-un loc paradoxal: o identitate care se definește prin absența empatiei. Autoarea nu încearcă să se justifice sau să se reabiliteze moral. Nu caută explicații care să o umanizeze în sensul classic, în schimb face ceva diferit: refuză să se îmbrace în povestea recuperării. Nu întâlnim o convertire sau o revelație finală care să închidă cercul, există însă o încercare de a înțelege ce înseamnă să trăiești în afara normei emoționale.
În Cronologia apei, sinceritatea are o altă formă, fiind mai aproape de carne. E mai fragmentată și poetică, dar nu mai puțin radicală. Yuknavitch povestește trauma ca pe o succesiune de evenimente numai parțial, altfel e ca o materie care se infiltrează în corp, în limbaj, în memorie. Probabil că și apa din titlu este o metaforă pentru identitate ca fluid care nu se poate fixa definitiv. În ambele cazuri, dincolo de a fi simplă strategie narativă, sinceritatea devine o formă de expunere care nu e menită să creeze empatie, ci să testeze limitele ei.
Trauma ca origine, nu ca explicație
Un alt punct de întâlnire între cele două cărți este felul în care tratează trauma. Aceasta nu este un element biografic obligatoriu, cât mai degrabă un centru de gravitație. Fără a fi o cauză liniară care explică totul, trauma este prezentată drept nucleul în jurul căruia este organizată identitatea. În multe memorii contemporane, trauma devine o formă de legitimitate narativă: suferința explică, justifică, dar aici lucrurile sunt mai tulburi pentru că ea nu spală nimic și nici nu creează o morală clară.
La Gagne, trauma e prezentă fără a fi teatralizată. Nu e folosită pentru a construi un arc emoțional familiar, ci mai degrabă e una dintre piesele unui puzzle incomplet. Cititorul nu primește confortul cauzalității simple și nici există acel moment în care crezi că înțelegi totul și că prin înțelegere reușești să și ierți. La Yuknavitch, în schimb, trauma e mai vizibilă și mai greu de prins. Tocmai fiindcă nu e povestită liniar și fiindcă reapare în valuri, în imagini și în senzații, ea e mai degrabă o atmosferă decât un eveniment și tocmai de aceea e mai neliniștitoare: nu poate fi delimitată, deci nici depășită complet. De aceea, poate că una dintre cele mai incomode idei din cele două cărți este că trauma nu garantează transformarea, nu ne face automat mai buni, mai profunzi sau mai empatici, ci doar ne schimbă structura.
Corpul ca teritoriu al adevărului
Dacă există un loc în care cele două autobiografii se întâlnesc cu adevărat, acela este corpul ca teritoriu. În Cronologia apei, corpul este epicentrul, un spațiu al violenței, al dorinței, al pierderii, dar și al creației. Yuknavitch scrie despre corp ca despre un limbaj anterior cuvintelor, fiind un loc unde memoria se depozitează înainte să devină poveste. De aici și senzația că textul ei curge și se recompune ca un organism viu.
În Sociopata, corpul apare altfel, fiind mai rece și mai funcțional, mai apropiat de un instrument decât de un sanctuar. Cred că tocmai această diferență face întâlnirea dintre cele două cărți atât de interesantă. La una, corpul e prea plin, în timp ce la cealaltă tinde să fie golit de semnificații afective. Dar în ambele cazuri, corpul rămâne locul unde adevărul este cel mai real. Dacă literatura are tendința să privilegieze lumea interioară abstractă, aceste două cărți ne reamintesc că identitatea nu e doar o construcție mentală și mintală, ci și ceva trăit fizic, uneori chiar împotriva voinței noastre.
Din marginalitate nu ceri iertare
Poate că cel mai puternic punct comun este refuzul de a cere iertare. Ambele autoare scriu dintr-un spațiu marginal pe care nu încearcă să îl cosmetizeze în vreun fel. Există o presiune subtilă asupra literaturii personale cum că dacă te expui, trebuie să oferi și o formă de reconciliere, o lecție, o vindecare sau un sens. Cititorul vrea să plece cu impresia că suferința a fost transformată în ceva frumos, iar la aceste două autobiografii am apreciat tocmai faptul că refuză această tranzacție și nu oferă catharsis în sens clasic. Asta le face, paradoxal, mai etice și moralizatoare pentru că nu simplifică experiența umană și nu transformă viața într-o parabolă.
Scrisul ca formă de supraviețuire
În final, ceea ce leagă cel mai profund cele două cărți nu este tema sau stilul, ci miza scrisului. În ambele cărți, literatura nu e un exercițiu estetic, cât o formă de supraviețuire, și asta nu în sens romantic. E un gest de autocartografiere unde scrisul devine un mod de a trasa contururi acolo unde identitatea e difuză sau fragmentată.
La Gagne, scrisul pare o încercare de a construi o hartă a unui teritoriu interior care nu se supune limbajului moral obișnuit. O încercare de a spune exist și așa, nefiind necesare metafore salvatoare. La Yuknavitch, scrisul e mai apropiat de un act de reconstituire, ca și cum fiecare pagină ar încerca să adune bucăți dintr-un sine spart pentru a le face vizibile. În ambele cazuri, literatura nu oferă soluții, ci formă, pentru că forma e singurul mod prin care haosul devine suportabil.
Două estetici, același risc
Din punct de vedere stilistic, diferențele sunt evidente. Sociopata e mai controlată, mai coerentă, mai eseistică. Îți dă senzația unei minți care își analizează propriile mecanisme. Cronologia apei, în schimb, e fragmentară, poetică, intens senzorială, de parcă o traversezi. Și totuși, dincolo de aceste diferențe, ambele cărți își asumă același risc: acela de a spune adevăruri care nu pot fi integrate ușor în narațiunea socială despre cine ar trebui să fim. Oricât am fi de obsedați de explicații și rezoluții, cele două autoare aleg expunerea fără plasă. Poate că întrebarea reală este de ce avem nevoie de astfel de memorii?! Ce ne oferă, dincolo de șoc sau fascinație? Cred că ne oferă o formă de onestitate rară pentru că refuză să transforme viața într-o poveste exemplară. Ne amintesc că experiența umană nu e întotdeauna coerentă, morală sau frumoasă și că există zone care nu pot fi integrate într-o narațiune liniștitoare. Iar disconfortul pe care îl creează nu e un defect, ci doar un efect secundar al sincerității.
La final, ceea ce rămâne după lectura acestor două cărți nu e o lecție sau o concluzie clară. Odată citite, devin greu de uitat și poate că asta e una dintre formele cele mai sincere de literatură: aceea care nu ne face să ne simțim mai bine, ci mai conștienți de noi înșine, de ceilalți și de spațiile incomode dintre cele două lumi.
Fotografii de la ancazaharia.ro