Interviu | Marek Torčík: „Să te ocupi de memorie și să scrii despre ea îți poate distruge propriile amintiri”
La Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași m-am întâlnit cu scriitorul ceh Marek Torčík și am avut oportunitatea de a dialoga cu acesta, pornind de la romanul său cu origini autobiografice, Amintiri care încă ard (Curtea Veche Publishing, tradus de Gabriela Georgescu). Amintiri care încă ard spune povestea lui Marek, un băiat gay din clasa muncitoare, crescut de două femei (mama și bunica), care încearcă să se autodescopere și să supraviețuiască într-o societate profund patriarhală. Acesta se confruntă cu mult bullying, dar și cu contradicția continuă a trăirii într-o familie ca cineva cu o orientare care se îndepărtează de...
Cine suntem dincolo de rolurile pe care ni le impune lumea? Trei cărți despre trecutul pe care îl moștenim, rolurile pe care le primim și viețile pe care încercăm să le construim
Există momente în care înțelegem că imaginea pe care ceilalți și-au făcut-o despre noi a început să semene prea mult cu imaginea pe care ne-o facem noi înșine. Uneori se întâmplă după ani în care un episod din trecut continuă să ne urmărească. Alteori, mai devreme, când fascinația pentru un alt om ascunde și atracția pentru o lume în care încă nu știm dacă avem un loc. În Sentința (Curtea Veche Publishing, trad. Andreea Florescu), Louise Erdrich urmărește viața lui Tookie după închisoare și o plasează într-un Minneapolis în care istoria personală se întâlnește permanent cu istoria unei comunități. În...
Suferință mediată și suferință trăită: „Bietele spinări ale copiilor” și „Povestea omului care nu voia să moară”
Bietele spinări ale copiilor de Lidia Yuknavitch (trad. Oana Zamfirache) și Povestea omului care nu voia să moară de Catherine Lovey (trad. Florica Ciodaru-Courriol, Jean-Louis Courriol) par, la prima vedere, să se întâlnească într-un teritoriu comun: fragilitatea vieții, apropierea morții, felul în care suferința poate fi privită și povestită. Citite în paralel, însă, nu se suprapun totuși atât de ușor. Mai degrabă își schimbă reciproc perspectiva și arată cât de diferit poate fi tratată aceeași zonă de instabilitate și ce rămâne dintr-o viață atunci când ajunge mediată de imagine, poveste sau gest. Numitorul comun ține de temă, dar și de...
Două cărți perfecte pentru o călătorie în memoria Mediteranei
Fotografie de la ancazaharia.ro Îmi plac cărțile în care sunt reconstruite lumi, în care autorii amestecă epicul cu istoricul și fac ca personajele să fie reale, să respire acel aer al orașelor pe care le conțin. Fiindcă am vrut să fac o călătorie în memoria Mediteranei, am citit Câteva nopți și încă una de Isidoros Zourgos (Curtea Veche Publishing, trad. Ana-Maria Lucescu) și Loxandra de Maria Iordanidou (Curtea Veche Publishing, trad. Claudiu Sfirschi-Lăudat). Cele două cărți sunt legate de o punte solidă, spațiul levantin, aflat la intersecția imperiilor, dar și de conștiința unei lumi care își trăiește apusul fără să...
Literatura ca expunere: anatomia rușinii în două autobiografii contemporane
Fotografie de la Emiliano Arano/pexels Unele cărți spun, pur și simplu o poveste, însă unele povești te obligă să stai față în față cu tine însuți. Nu este mereu despre faptul că sunt narațiuni moralizatoare, cât despre faptul că oferă revelații spectaculoase în timp ce refuză să fie confortabile. Am citit în paralel Sociopata de Patric Gagne (Curtea Veche Publishing, trad. Anca Zaharia) și Cronologia apei de Lidia Yuknavitch (Curtea Veche Publishing, trad. Andreea Florescu) și am avut senzația că citesc două memorii-experiență de disecție a sinelui. La prima vedere, cele două autobiografii par imposibil de pus în aceeași propoziție....
Trei cărți despre absurdul lucrurilor mărunte
Ce au în comun un roman mexican, o proză românească și un text austriac? Probabil ați spune că nimic, mai ales dacă le-am analiza asupru prin vreun filtru care acoperă stilurile atât de diferite ale literaturii provenite din aceste trei zone culturale. Și totuși, între Juan Pablo Villalobos, Dani Macarie și Thomas Bernhard am găsit un spațiu comun, o scenă unde absurdul și banalul nu doar că se întâlnesc, dar se și recunosc unul pe altul ca și cum nu pot exista altfel decât împreună. Pe Juan Pablo Villalobos l-am descoperit oarecum recent, prin Fiesta în bârlog. Apoi, citind Din...