Literatura ca expunere: anatomia rușinii în două autobiografii contemporane
Fotografie de la Emiliano Arano/pexels Unele cărți spun, pur și simplu o poveste, însă unele povești te obligă să stai față în față cu tine însuți. Nu este mereu despre faptul că sunt narațiuni moralizatoare, cât despre faptul că oferă revelații spectaculoase în timp ce refuză să fie confortabile. Am citit în paralel Sociopata de Patric Gagne (Curtea Veche Publishing, trad. Anca Zaharia) și Cronologia apei de Lidia Yuknavitch (Curtea Veche Publishing, trad. Andreea Florescu) și am avut senzația că citesc două memorii-experiență de disecție a sinelui. La prima vedere, cele două autobiografii par imposibil de pus în aceeași propoziție....
Subteranul ca suprafață sau cum e să trăiești pe „Pământul Plath”
Uneori mi se pare că memoria nu este decât un rest personal, un dat pe care oricât l-ai explica celorlalți, folosind acel vocabular pe care îl cunoaștem cu toții, tot apuci să rămâi la distanță de sens și de înțeles. Poezia, de exemplu, a reușit să traducă mereu cu acuratețe lumea interioară a celui care a scris-o, și cu toate astea a creat handicapul de a nu fi asimilată până la capăt de cel care o citește. Am perceput mare parte din poeziile studiate în anii de școală drept ruine estetice, care îmi dădeau mereu sentimentul că nu poți afla...
„Pămîntul Plath”
„Viața mea nu înseamnă altceva decît lipsa rimei și prezența ritmului.” Pămîntul Plath (Editura Art, colecția pocket) e cea mai bună carte de poezie a Ancăi Zaharia, care a mai publicat „Sertarul cu ură”, „Suicid” și „Eu n-am trăit războiul”, cărți care mi-au plăcut foarte mult și ele. Și aici avem o poezie biografică, existențialistă, hiper-realistă & cotidiană și un eu liric feminin debordînd de trăiri și energii plathiene („pot trăi o veșnicie în timp ce mă autodizolv”), dar acum Anca Zaharia nu-i mai lasă libertate totală, ci îl controlează discret, apoi și acest eu liric s-a mai maturizat („Acum...