Am citit romanul autoficțional Adună-te de Judith Poznan – o carte care explorează sincer și vulnerabil, cu mici ficționalizări, despărțirea, co-parentingul, identitatea de mamă milenială și faptul acesta de a face față destabilizării emoționale când trebuie să fii întreg pentru copilul tău. Pentru că autoarea a venit la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, am fost încântată să port cu aceasta un scurt dialog – despre scris în general și despre Adună-te (și ce înseamnă asta pentru generația noastră!) în particular.
Judith Poznan (n. 1986, Berlin-Lichtenberg) este scriitoare și jurnalistă. A debutat în 2021 cu romanul Prima Aussicht. Cea de-a doua carte a sa, Adună-te, a apărut la Editura Lebăda Neagră, tradusă din germană de Andreea Scrumeda.
E prima oară când vii în România? Cum ți se pare?
Da, e prima oară și îmi place enorm. Am fost super încântată să fiu invitată la FILIT și mi se pare că locul ăsta mi se potrivește. Ador clădirile acestea vechi, frumoase și prețioase și amestecul cu blocurile comuniste. Avem vechiul, tradiționalul și apoi, știi, o să vezi un panou publicitar… E fain contrastul, îți dă impresia că te poți acomoda aici. Și una dintre cele mai blânde experiențe pe care le-am avut în afara țării mele e asta, că oamenii sunt prietenoși pur și simplu, vin să te îmbrățișeze. E foarte fain la voi.
Cum arată spațiul tău de scris? E acompaniat de anumite ritualuri?
Nu chiar. Stau în pat destul de des când scriu. Nu pot să stau pe un scaun și să scriu, să fac asta cu o regularitate setată. Nu e ca și cum mă trezesc la opt și încep să scriu până la prânz sau orice altceva de genul ăsta. Nu, pur și simplu scriu când am timp, când simt nevoia și mereu stau în pat și aproape de ușă, ca să pot ieși să fumez.
Ce lucruri ai învățat ca jurnalistă care te-au ajutat și în scrierea cărților tale?
Cred că pur și simplu faptul de a fi martor la o situație. Nu pot să spun că sunt jurnalistă pentru că nu am studiat jurnalismul, ci mai degrabă că sunt o cititoare foarte bună și că iubesc un text jurnalistic bine scris. Am fost mereu fascinată de asta și de a fi martor la anumite situații, dar cumva luând parte la situație în același timp. Cred că de fapt experiența asta mi-a influențat cel mai mult scrisul.
Crezi că acest context ți-a îngrădit scrisul în vreun fel?
Într-un fel, sigur așa e. Mi se întâmplă ceva și mă duc acasă să scriu. Dar mai este și momentul când lucrul acela se întâmplă și faci din asta artă. Începi să schimbi mici detalii pentru că se potrivesc mai bine cu situația… Și e o diferență plăcută asta, că poți s-o faci, să modelezi și să oferi perspectiva ta asupra momentului.
Ce e mai dificil pentru tine, să scrii primul draft sau să-l editezi?
E o întrebare bună asta… În cazul meu, cred că editarea. Înțeleg că pentru mulți scriitori e mai dificil să scrie primul draft, toată întâlnirea asta grea cu paginile albe. Dar eu, de fapt, sunt foarte motivată de cuvintele pe care urmează să le scriu și mi-e mai degrabă greu să intru în text și să editez. Asta pentru că nu vreau să trec peste senzația pe care am avut-o inițial care vine din inimă și nu vreau să ating, să schimb această senzație. Aș vrea să rămână această emoție pură și crudă… Deci editarea e chiar complicată.
Cum tragi linie între ficțiune și autobiografie?
Cred c-ajută să schimbi numele personajelor… Tu nu poți să mai scrii încă o dată realitatea, nu e posibil. De îndată ce mă uit la lucruri, ele sunt amestecate cu sentimentele mele, după cum văd eu lucrurile. Tot ce aud, gust sau lucrurile pe care le simt… Deci ce poți să faci este să schimbi numele și anumite detalii biografice. Dar chiar dacă n-ai face asta, tot nu e realitatea cea pe care-ai scris-o pentru că e marcată de sentimentele tale.
Când scrii despre evenimente reale, ficționalizând, ți se pare că ai crea un artificiu, că romantizezi realitatea?
Cam fac asta, sunt o persoană destul de siropoasă. În Adună-te, de exemplu, personajele mele trec printr-o despărțire. Ea are numele meu și profesia mea și toate cele. Deci suntem similare. Și ea încearcă să-și amintească de ce începuse să-l iubească pe bărbatul acela. Asta o ajută să treacă prin despărțire pentru că ei doi sunt și părinți și trebuie să facă cumva față situației, să se înțeleagă unul cu altul. Și ea nu vrea să-l transforme doar în acest monstru care s-a despărțit de ea – mai ales că e un bărbat bun și ea știe asta. E destul de romantică și uneori mi se pare că de fapt am spus povestea asta de dragoste dintre doi oameni care nu mai pot fi împreună.
Virginia Woolf vorbește despre o cameră doar a ei, despre posibilitatea de a scrie în această cameră care-ți aparține, un spațiu necesar pentru orice scriitor. Găsesc acest lucru destul de provocator ca părinte. Ce crezi despre asta?
Ca asta să fie posibil, camera aceasta solitară, probabil ar trebui să te duci pe-o insulă singură și să scrii acolo, să nu faci altceva decât să scrii… Și nu prea funcționează așa. Prima mea carte a fost scrisă în perioada COVID. Aveam acest copil de trei ani cu mine tot timpul și scriam cu două ore înainte ca el să se trezească… Și sunt, într-un fel, foarte obișnuită cu asta. Să scriu într-un spațiu în care nu e liniște neapărat. Câteodată trebuie să încerci să prinzi momentul, oportunitatea de a scrie, e o fugă continuă. Și cred că e frumos așa pentru că îți dă senzația că nici cărțile acestea nu s-au scris într-un mod perfect… În ele se simte acest aspect al călătoriei de a ajunge acolo.
Spune-ne mai multe despre procesul scrierii – ești o scriitoare mai degrabă intuitivă sau plănuiești foarte mult ceea ce scrii?
Când scrii ceva autobiografic, bineînțeles că știi cum s-au întâmplat lucrurile. Nu aștept și nu mă gândesc la ce s-a întâmplat, ce-o să explodeze acum, cine o să moară, o să ucid vreun personaj și așa mai departe. Știu deja ce s-a întâmplat și nu prea-mi fac notițe despre asta. Am totuși ideea asta despre ce vreau să scriu și e ceva foarte intuitiv. Asta pot face eu și sunt geloasă, de pildă, pe scriitorii de fantasy care-și fac scheme și structuri de plot și personaje. Eu chiar n-aș putea face niciodată așa ceva. Ce fac este că îmi mai notez amintiri și singura structură la care mă pot gândi este una care ține de echilibrul dintre memorie și ceea ce se întâmplă în timp real pentru personaj.
Scrii despre condiția femeii, dorință, presiune socială. Aceste teme sunt intenționat căutate sau sunt mai degrabă naturale pentru tine?
Cu siguranță vin natural pentru că mă confrunt cu asta ca mamă, ca părinte în general. La fel și în ceea ce privește presiunea socială și chiar și o anumită stigmatizare socială, când ești o mamă care nu e disponibilă 100% din timp. Nu îmi pun copilul la culcare în fiecare seară și trebuie să mă confrunt cu asta. Și, bineînțeles, lucrurile acestea mă urmăresc și scriu despre ele.
Cât din scrierile tale sunt marcate de generația din care faci parte? De exemplu, crezi că sunt anumite lucruri pe care le faci într-un anumit fel pentru că ești milenială? Titlul cărții tale, Adună-te, e ceva ce poate ne-am spus toți la un moment dat.
În germană, titlul este Aufrappeln și e un fel de ridică-te, dar îți ia ceva să faci asta. E un lucru greu. Cam asta înseamnă acest cuvânt. Iubesc conversația asta despre generația noastră de mame pentru că noi chiar suntem față în față cu copiii noștri, într-un mod diferit față de cum făceau lucrurile părinții noștri. Chiar și în ceea ce privește separarea, noi chiar încercăm să implicăm sentimentele copilului mai mult și încercăm să găsim o cale pentru el. Când cititorii îmi vorbesc despre Adună-te, nu vin să-mi spună că „trec printr-o despărțire și m-a ajutat cartea”, ci mai degrabă îmi spun că sunt copii care provin din părinți care s-au separat și că și-ar dori ca părinții lor să le fi oferit lucrul ăsta. Și asta mă fascinează pentru că generația noastră chiar încearcă să găsească acest echilibru între muncă și familie și toate lucrurile astea. Aici ne diferențiem de generațiile dinaintea noastră, cred: noi chiar vrem să petrecem timp cu copiii noștri. În Germania, deși mai sunt multe de îmbunătățit în direcția asta, există până și tați care vor să facă asta și să se implice în creșterea copiilor. E la fel și în România?
Aș zice că doar parțial – depinde foarte mult în ce zonă a țării te uiți. În zonele rurale, tradiționale, dinamica nu s-a schimbat chiar atât de mult, doar în unele cazuri izolate. Dar e adevărat că am observat mai mult efort și din partea taților în generația noastră.
Da, cred că așa e și în Germania. Mai avem mult de lucrat în direcția asta. Dar în imediata mea apropiere, tații fac asta, încearcă să se implice mai mult.
Seara trecută la Teatrul Național, Junot Diaz spunea că scrisul poate fi învățat, ca baletul sau cântatul la un instrument. Ce crezi despre asta?
Sunt de acord! Junot Diaz a spus aseară mai multe lucruri la care încă mă gândesc. Chiar și când a spus că poți fi foarte talentat la ceva, dar să nu fii bun la asta.
Cred că e ceva ce poți învăța, mai ales în jurnalism. Ai nevoie de ceva, o sclipire, desigur, dar e ca atunci când mergi pe stradă și trebuie să fii atent la anumite lucruri. Și aici trebuie să vezi anumite lucruri și poate toți suntem capabili să facem asta. De fapt, nu am fost neapărat de acord cu ceva ce a spus Marius Chivu aseară, că nu toate viețile pot forma o poveste. Nu sunt de acord, eu cred că orice viață se poate transforma într-un roman.
Mi s-a părut și mie interesant ce a spus Junot Diaz despre roman ca fiind consolator, iar viața mai puțin – că prinde mai mult forma prozei scurte cu incertitudinile sale și finalurile bruște. Cum găsești aceste afirmații?
Nu știi niciodată cine-o să citească o anumită carte și e și asta drăguț, vorbește despre puterea literaturii, de ce avem nevoie tocmai de poveștile acestea în viețile noastre. În sensul ăsta cred că oamenii ar trebui să scrie pentru ei înșiși, nu trebuie să fie ceva foarte frumos, trebuie să scoți afară ceea ce te macină.
Lucrezi la ceva în acest moment? Dorești să explorezi și alte genuri?
Cred că o să scriu doar autoficțiune pentru că la asta mă pricep cel mai bine. Nu aș putea scrie niciodată science-fiction, romane polițiste… Dar poate că mi-ar plăcea într-o zi să scriu o carte pentru copii. Cu toate că găsesc asta foarte dificil. E mult mai greu.
În orice caz, când va ieși următoarea mea carte, sper să fie tradusă și în română, căci aș vrea să mă întorc la voi – vreau să devin o scriitoare faimoasă în România, ca să vă pot vizita mai des.
Sper să fie tradusă atunci când apare – mi-a plăcut mult traducerea cărții tale, Adună-te, de Andreea Scrumeda.
Da, am înțeles că este o traducere foarte bună! A fost foarte fain și când am aflat că va fi tradusă în română. Editoarea mea germană, Anna, îi făcea pitching și a ajuns la o editură din România și cred că e posibil ca una din persoanele care au descoperit cartea să fi făcut ea însăși co-parenting. Traducerea era într-un sertar și cineva de la editură a găsit-o și a zis că trebuie să facem ceva cu asta, au pasat-o la o altă mamă și s-au decis că au nevoie să publice cartea. Mi s-a zis că a fost o armată de femei care au încercat să scoată cartea. Și ăsta e cel mai fabulos lucru care mi se poate întâmpla. Oricum, simt că aparțin acestui loc și mi-ar plăcea să mă întorc.
Cum faci față provocării de a scrie când ești mamă? Mi se pare că pe lângă faptul că trebuie să fii acolo fizic, să îți faci timp să scrii într-un anumit spațiu, ai nevoie și de o stare mentală care uneori e poate mai greu de dobândit când ești părinte. Să te aduni și să scrii.
Eu fac față tocmai scriind despre asta… Pentru mine e mereu așa: trec prin ceva și trebuie să scriu despre. Nu scriu despre copilul meu, mai degrabă scriu despre maternitate. Când copilul meu este bolnav, copilul este bolnav, nu contează cum se simte, e mai degrabă despre cum percep eu acest moment. Și faptul că pot să scriu despre aceste lucruri e reconfortant pentru că mă gândesc mereu că cineva o să citească și o să rezoneze, o să-și spună și eu simt asta.
Ai ales să scrii autoficțiune – dar gândindu-mă la tot ce ai spus până acum, simt nevoia să te întreb, de ce nu ai ales să scrii jurnal?
Pentru că e mai distractiv pentru mine, cred. Așa pot să mă îndepărtez de la ce s-a întâmplat, să schimb lucruri, să adaug anumite aspecte care nu s-au întâmplat neapărat. Da, cred că tocmai asta îmi oferă libertate.
În aceste zile în care pare că violența și extremismul de dreapta sunt tot mai răspândite în Europa, ți se pare că scriitorii au anumite responsabilități?
Da, cred că da. În Germania extremismul de dreapta a luat amploare și înțeleg că e la fel și în România. Am observat o mișcare de popularizare a antisemitismului, ceea ce este îngrozitor de urmărit, la fel și rasismul zilnic. Acestea sunt lucruri cu care ne confruntăm acum, nu doar activiștii, nu doar artiștii, toată lumea este somată să ia o poziție în legătură cu asta și să nu cădem iar în timpuri întunecate. Bineînțeles, sunt speriată și îngrijorată de această evoluție.