Interviu | Roskva Koritzinsky: „Rareori scriu de la început până la sfârșit. Îmi place să mă plimb prin text și să-l las să crească în locuri diferite”
La Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași m-am întâlnit cu scriitoarea norvegiană Roskva Koritzinsky. Cartea sa de debut a apărut în urmă cu treisprezece ani, însă a fost publicată în România anul acesta, la Casa Cărții de Știință. Undeva înăuntru este un volum de proză scurtă cu douăsprezece povestiri și cincisprezece traducători, fiind tradusă de studenți absolvenți de Limba și Literatura norvegiană ai Facultăți de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Ce este foarte interesant aici, pe lângă demersul în sine, este faptul că nu se simte nicio discrepanță în traducere și povestirile își păstrează impecabil tonul. Cu Roskva Koritzinsky am vorbit despre atracția pentru proza scurtă (și „presiunea” de a scrie și un roman), precum și despre dedesubturile personajelor sale: există furie mocnită, resemnare, auto-sabotaj, misticism și o serie de frustrări inevitabile cu care acestea se confruntă. Atent preocupată de zona gri a naturii umane, Koritzinsky pătrunde în mințile protagoniștilor nu pentru a desțeleni și a oferi claritate, ci pentru a descrie această încurcătură permanentă, inepuizabilă. Mai puțin preocupată de speranță și mai mult de introspecție, anxietate și ambiguitate, această dă voce unor scenarii aparent minimaliste, care implică atenția cititorului în cel mai înalt grad. Cum arată spațiul tău de scris? În momentul de față închiriez un birou într-un spațiu colectiv în care lucrează arhitecți și cineaști. Așa că am propriul meu birou lângă fereastră și l-am decorat cu tablouri și câteva flori. Intră foarte multă lumină pe ferestre. Acolo scriu cel mai mult în perioada aceasta. În volumul tău de proză scurtă Undeva înăuntru există o anumită preocupare pentru corp. Așa că eram foarte curioasă dacă tu crezi că trupul dezvăluie adevăruri pe care limbajul nu le poate exprima. Poate că simpla prezență a trupului nu are nevoie întotdeauna de explicații, poate că el spune ceva prin sine însuși. Da, cred că este foarte interesant, pentru că această carte a fost publicată pentru prima dată în Norvegia în urmă cu treisprezece ani. Iar atunci criticii au receptat-o aproape ca pe un fel de text mistic. Ce este această relație cu trupul, de ce este atât de ambiguă și vagă și ce înseamnă ea, de fapt? Dar cred că, în anii care au urmat, trauma, de exemplu, a devenit un subiect foarte discutat. Și acum cred că mai mulți oameni ar citi cartea ca pe un fel de descriere a modului în care funcționează trauma. Pentru că trauma nu ține de limbaj, este ceva ce i se întâmplă trupului tău și care provoacă confuzie. Iar trupul îți poate spune o poveste foarte diferită de cea pe care ți-o spui tu însuți, la nivel intelectual. Așa că eu cred că volumul este despre oameni care trăiesc foarte mult în propriile minți, care încearcă să pună lucrurile în ordine, să le organizeze și să găsească, într-un fel, o formă de control. Dar poate că acești oameni au traume sau poate doar amintiri ori emoții reprimate. Iar trupul, desigur, stochează acea energie și ajunge aproape să devină un dușman al propriei lor înțelegeri de sine. Cred că de aici pornește scrisul meu: din întrebarea unde se întâlnesc intelectul și trupul, care este, într-un fel, mult mai enigmatic. Este interesant că spui asta, pentru că una dintre întrebările mele are legătură tocmai cu diferența dintre a trăi o experiență și a o înțelege, a te gândi la ea. Și, citindu-ți prozele scurte, m-am gândit foarte mult la lucrul acesta: personajele tale trec prin diverse experiențe, dar uneori este aproape ca și cum nici măcar nu observă experiența în sine, pentru că sunt atât de concentrate să analizeze ceea ce trăiesc sau lucrurile de care sunt obsedate. Există o graniță foarte fină între a trăi ceva și a înțelege ceea ce trăiești. Iar personajele tale par să analizeze foarte mult ceea ce simt, dar am impresia că nici nu trăiesc cu adevărat experiența, nici nu o înțeleg. Sunt doar prinse în acest proces continuu de analizare a ceea ce li s-a întâmplat. Da, sunt întru totul de acord. Cred că este ceva ce se întâmplă în viețile multor oameni și poate mai ales în cazul celor foarte analitici, fie că sunt scriitori, politicieni sau alte tipuri de oameni care folosesc limbajul pentru a pune lumea în ordine. Și atunci apare o anumită lipsă de conexiune emoțională. Iar eu cred că, într-un fel, la baza ei se află frica. Și nu este neapărat ceva conștient. Nu înseamnă că oamenii aceștia știu că le este frică, dar cred că totul pornește de la frică. Pentru că o emoție foarte intensă poate fi înspăimântătoare. Chiar și când ești copil, una dintre cele mai importante sarcini ale părinților este să-i învețe pe copii că emoțiile sunt în regulă, că nu sunt periculoase. Că vei supraviețui acelei emoții și că ea se va schimba. Și cred că foarte mulți oameni nu au avut părinți capabili să facă asta. Poate pentru că nici ei nu au avut parte de o asemenea experiență sau pentru că societatea nu este conștientă de această nevoie. Și atunci cred că ajungi să întrerupi o mare parte din legătura dintre înțelegere și emoție. Poți ajunge într-un loc destul de întunecat, în care, de fapt, nu știi prea multe, dar încerci cu disperare să înțelegi ceva ce nu poți înțelege. Pentru că, pentru a înțelege acel lucru, ar trebui să-l simți și să-l trăiești. Și există, într-un fel, o ruptură între aceste două lumi. Așa că, cel puțin pentru mine, cred că multe dintre personajele cărții trăiesc într-o asemenea stare, fără să fie conștiente de ea. În același timp, sunt conștiente că există ceva acolo, ceva ce nu înțeleg, fără să știe ce anume este. Am impresia că, din perspectiva aceasta, este vorba și despre foarte multă anxietate, indiferent dacă personajele își dau seama că este anxietate sau cred că este altceva. Și mă întrebam dacă, pentru personajele tale, aceasta este o stare pe care trebuie să o trăiască permanent sau dacă este ceva ce poate avea un sfârșit, o concluzie, ceva din care
