Articles by Ramona Boldizsar

După ce am citit Tot mai multă splendoare de Alina Purcaru, am fost convinsă că nu voi mai putea iubi o altă carte pe care o scrie cu aceeași intensitate. Se pare că m-am înșelat. Încă din primele pagini din Clivaj. Fidelitate am fost cucerită iremediabil și a devenit lesne una din cărțile mele preferate de poezie. Alina scrie o carte despre iubire și apropiere/depărtare, despre copilărie și maturizare, cuprinde natural sinele și (pe) celălalt, integrează teme mari în tumultul vieții cotidiene și te lasă în cumpănă, cu întrebări referitoare atât la tine însuți, cât și cu privire la bunăstarea (vs declinul) lumii. Este o carte completă, atent construită și sunt bucuroasă că am putut avea un dialog pătrunzător cu autoarea despre aceasta.  Interviul a fost înregistrat la începutul anului 2026 și trebuia să apară sub formă audio la podcastul Perfect Contemporan. Din păcate, din pricina unor probleme tehnice (completate devastator cu un hiatus rezultat în inevitabila încheiere a podcastului), acesta nu a mai putut apărea în forma propusă inițial. Îl recuperez transcris, cu speranța că va fi parcurs cu același interes cu care am ascultat-o pe Alina Purcaru vorbind despre scris. Ai publicat un nou volum de poezie, Clivaj. Fidelitate, la Editura Cartier, o revenire spectaculoasă după minunata Tot mai multă splendoare – le-am iubit pe ambele. Sunt curioasă: cum a arătat spațiul fizic și mental în care ai scris această carte?  S-a întâmplat să scriu inclusiv în app-ul de notițe din telefon, cum se întâmplă multora dintre noi. E o carte care apare la trei ani după Tot mai multă splendoare și cam în perioada asta am scris-o. Nu pot să spun că am scris omogen de-a lungul celor trei ani. Au fost perioade în care n-am scris nimic și perioade în care totul a curs în valuri. Am scris și acasă, am scris și la Sfântu Gheorghe, de exemplu, un loc de care sunt foarte legată. Am scris, practic, pe unde m-am mișcat, pentru că mi se pare că poezia se pretează foarte mult la genul ăsta de intervenții și de atenție și poți s-o captezi cumva mai bine din mers decât atunci când scrii proză. Și, să zic, am fost și eu atentă … când a dat peste mine, am fost acolo să aleg, să-mi spun: asta notez, da, asta nu trebuie să se piardă. Și apoi, știi cum e: sunt niște stări, ai niște mici revelații, înțelegi câte ceva, notezi și te întorci, lucrezi, tai, reformulezi, structurezi, până iese cartea. Da. Și titlul este foarte interesant, Clivaj. Fidelitate, iar „Fidelitate” este tăiat cu un marker roșu. Spune-ne, te rog, despre acest titlu. Fidelitate a fost titlul original al cărții. Inițial am vrut să scriu o carte despre ceea ce mă centrează, ceea ce îmi dă mie stabilitate, ceea ce îmi aduce împlinire, adeziunile mele, bucuriile mele, rețeaua mea. Ăsta a fost punctul de plecare și am vrut să încep chiar cu o perioadă de formare, care se vede în poemele în proză care sunt în centrul cărții. După care, cum se întâmplă, vin peste tine tot felul de furtuni. Sau îți dai seama că ceea ce considerai ca fiind stabil în viața ta și ferm începe să se clatine. Și când lumea începe să se clatine în jurul tău, cu tine, cred că cel mai bun lucru, ca să pricepi ceva de aici, este să nu negi că asta se întâmplă. Și să accepți că ceea ce considerai al tău și ceea ce considerai stabil nu mai este valabil  și că o lume se prăbușește și trebuie să vezi ce faci mai departe și cum integrezi, cum înțelegi prăbușirea și ce poți face, în continuare. Și acum nu mă refer strict doar la nivel personal, deși este vorba și despre o criză personală. Mă refer pur și simplu și la modul în care lumile din jurul nostru s-au zguduit. Uite ce se întâmplă acum în America, uite ce este în Gaza, în Ucraina. Perioada în care am scris cartea asta a fost una în care am simțit că lumea se dezmembrează în jurul meu, că ceva atroce se petrece, că ceea ce consideram că înseamnă pentru noi siguranță și control și autonomie își arată limitele și că trebuie să ne regrupăm. Atât la nivel personal, cât și colectiv, am simțit criza asta și de aici  nevoia să mă uit în urmă și să văd ce se poate face.  Ce păstrăm din valorile în care am crezut odată și cum putem să acționăm așa încât să fim în lume, să îmbrățișăm viața, să ne susținem adevărurile și să vedem speranța ca posibilă? Și de aici Clivaj și Fidelitate tăiat, pentru că am pus sub semnul întrebării niște lucruri cărora le-am fost devotată și care nu mai funcționează. Și a fost un proces foarte dur, de fapt. „Scrie poezia maturizării și maturității în această carte”, spune Elena Vlădăreanu pe coperta a patra, și eu chiar urma să te întreb dacă vocea din această carte a luat naștere în urma unei crize sau a fost o nevoie de un alt tip de stare pentru ea. Având în vedere ce ne-ai povestit până aici, sunt curioasă dacă te-a ajutat să te liniștești această carte sau ți-a oferit semnificație, sens. Și, poate într-un spectru mai larg, sunt curioasă și ce crezi despre rolul literaturii în direcția asta, mai ales că din 2020 încoace trăim timpuri nu neapărat confortabile. Cum ne ajută scrisul, atât ca scriitori, cât și ca cititori? Să încep cu prima întrebare: în ce mod m-a ajutat cartea, sau scrisul la ea? M-a ajutat să rămân concentrată și să rămân atentă la ceva foarte concret. Mi se pare că atunci când traversăm perioade cu turbulențe, ceea ce ajută foarte mult este să ne păstrăm atenția fixată pe lucrurile care ne ajută sau care cât de cât își păstrează importanța în tot acest turbion. Și pentru mine scrisul a fost mereu genul ăsta de ancoră. Deci, din punctul ăsta de vedere, a fost fundația care nu s-a clătinat.

La FILIT am avut ocazia să vorbesc cu Nick Bradley – un scriitor britanic tradus la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. A publicat două cărți: Pisica și orașul și Patru anotimpuri în Japonia. Fiind invitat la festivalul de la Iași în 2025, am avut bucuria să împărtășesc cu acesta pasiunea pentru literatura japoneză și să îi pun câteva întrebări cu privire la procesul său de creație, dificultățile scrierii unui roman, dar și despre limitele și presiunile unei traduceri eficiente. Am vorbit atât despre Natsume Soseki (a oferit o nouă traducere cărții Eu, motanul, în engleză), despre Ozu (ale cărui filme l-au inspirat), despre profunzimile personajelor sale din Patru anotimpuri în Japonia, cât și despre ideea de a face o carte să-ți aparțină prin traducere. Toate aceste lucruri se leagă într-un fel armonios în literatura scrisă de acesta. Cum arată spațiul tău de scris? E acompaniat de anumite ritualuri? E ușor pentru mine să răspund la întrebarea asta pentru că nu scriu acasă. Merg la o cafenea și de obicei ăsta e spațiul meu de scris, o cafenea în mijlocul orașului, mai mereu într-un loc foarte aglomerat și cu mulți oameni în jurul meu. Îmi pun căștile, îmi deschid carnetul și o să scriu mai întâi despre cum mă simt, despre emoțiile mele sau diverse probleme cu care mă confrunt în viața mea în acel moment (țin un fel de jurnal). Îl pun apoi deoparte, scot laptopul și încep să scriu la cartea mea. Și motivul pentru care fac asta e pentru a „părăsi” lumea reală cu problemele ei. Dacă scriu în jurnal despre lucrurile astea și mă eliberez de ele, pot să merg în lumea fictivă pe care-am creat-o și să mă concentrez în întregime pe personajele mele.  Cum începi să scrii o poveste? Pleci de la o simplă idee sau plănuiești lucruri în detaliu? De obicei am o destinație în cap atunci când încep. De exemplu, dacă sunt în Iași și văd catedrala de la depărtare, o să mă gândesc, OK, vreau să ajung la catedrala aceea. Dar sunt mai mult decât mulțumit să merg pe diverse drumuri să ajung acolo. Știu ce fel de capitol o să încep să scriu, dar nu știu exact ce o să se întâmple la mijlocul lui. Și motivul pentru care-mi place asta e pentru că e bine să ai o idee de ansamblu a locului în care vrei să ajungi, dar este și eliberator când stai jos și scrii și te gândești că poți face orice vrei. Nu trebuie să faci lucrurile într-un anumit mod. Cred că dacă aș fi un scriitor care ar plănui (un plotter), m-aș uita la lucruri și aș zice: azi trebuie să fac asta și asta… Iar unul din motivele pentru care e atât de plăcut să fii scriitor e tocmai libertatea pe care ți-o oferă. Să știi oarecum unde vrei să ajungi, dar să nu conteze cât de lung o să fie drumul, ce ușă deschizi și așa mai departe. Încerc să fiu flexibil și să accept schimbările care survin pe parcursul scrisului. De exemplu, în cartea Pisica și orașul, fiecare capitol e concentrat în jurul unei situații sociale, așa că uneori începeam să scriu având o idee în legătură cu asta. Prima poveste pe care am scris-o e cu o fată care e în baie și citește. Încearcă să citească, dar nu se poate concentra pentru că e prea încântată că o să meargă la un festival… Dar ideea de la care am plecat era ideea sexistă din Japonia conform căreia femeile trebuie să se căsătorească până la 25 de ani și, dacă n-o fac, se presupune că au eșuat în viață. Am plecat de la ideea asta meschină, personajul meu are 29 de ani și e nemăritată și motivul pentru care nu se poate concentra pe citit e pur și simplu încântarea. De ce e încântată? Pentru că o să se întâlnească cu iubitul ei… Și de ce e îndrăgostită de iubitul ei? Pentru că e disperată să se căsătorească din pricina presiunii sociale. Deci personajul meu s-a născut de fapt din ideea aceasta alimentată de prejudecata socială din Japonia. Eu cred că orice personaj trebuie să aibă un conflict și ăsta este al ei.  În Patru anotimpuri în Japonia avem două povești. Și mărturisirea mea șocantă e că, atunci când am început să citesc a doua parte, nu mi-am dat seama din prima că e de fapt o carte tradusă de personajul principal, Flo. De ce ai decis să scrii două romane într-unul?  Mai întâi am scris și finalizat Zgomotul apei, romanul din interiorul romanului. Cred că l-am scris în două luni. Povestea lui Kyo și a lui Ayako era foarte clară la mine în minte. Am stat jos și-am scris-o și parte din procesul meu e că odată ce-am terminat de scris ceva, îl las să se odihnească pentru câteva luni și revin apoi să recitesc. Când am revenit la poveste mi-am zis că e ceva ciudat, de parcă ar fi tradusă: dacă mă scot pe mine din ecuație, chit că știu c-am scris-o, e ca și cum a fost tradusă din japoneză în engleză. Și apoi am început să mă gândesc, OK, dacă e tradusă, cine a tradus-o? Bineînțeles, un personaj din Portland, Flo, bineînțeles că ea a făcut-o. Și, când am știut asta, mi-am zis: dar cine a scris-o? Și apoi s-a transformat într-un proces dublu stratificat. Dar ce a fost frumos la scrierea acestei cărți a fost faptul că a fost de la bun început împărțită în patru anotimpuri și am avut o structură foarte bine așezată. Așa că secțiunile lui Flo puteau să apară și să dispară foarte natural. Mie-mi plac destul de mult lucrurile meta-ficționale, mereu mi-au plăcut poveștile ca cea a scriitorului german Michael Ende, Povestea fără sfârșit, care are ceva similar.  Locul unde se desfășoară povestea lui Kyo și a lui Ayako este orășelul Onomichi, locul unde se întâmplă și acțiunea filmului Tokyo Monogatari (Tokyo Story) de Yasujirō Ozu. De ce ai ales acest

Am citit romanul autoficțional Adună-te de Judith Poznan – o carte care explorează sincer și vulnerabil, cu mici ficționalizări, despărțirea, co-parentingul, identitatea de mamă milenială și faptul acesta de a face față destabilizării emoționale când trebuie să fii întreg pentru copilul tău. Pentru că autoarea a venit la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași, am fost încântată să port cu aceasta un scurt dialog – despre scris în general și despre Adună-te (și ce înseamnă asta pentru generația noastră!) în particular. Judith Poznan (n. 1986, Berlin-Lichtenberg) este scriitoare și jurnalistă. A debutat în 2021 cu romanul Prima Aussicht. Cea de-a doua carte a sa, Adună-te, a apărut la Editura Lebăda Neagră, tradusă din germană de Andreea Scrumeda. E prima oară când vii în România? Cum ți se pare? Da, e prima oară și îmi place enorm. Am fost super încântată să fiu invitată la FILIT și mi se pare că locul ăsta mi se potrivește. Ador clădirile acestea vechi, frumoase și prețioase și amestecul cu blocurile comuniste. Avem vechiul, tradiționalul și apoi, știi, o să vezi un panou publicitar… E fain contrastul, îți dă impresia că te poți acomoda aici. Și una dintre cele mai blânde experiențe pe care le-am avut în afara țării mele e asta, că oamenii sunt prietenoși pur și simplu, vin să te îmbrățișeze. E foarte fain la voi.  Cum arată spațiul tău de scris? E acompaniat de anumite ritualuri? Nu chiar. Stau în pat destul de des când scriu. Nu pot să stau pe un scaun și să scriu, să fac asta cu o regularitate setată. Nu e ca și cum mă trezesc la opt și încep să scriu până la prânz sau orice altceva de genul ăsta. Nu, pur și simplu scriu când am timp, când simt nevoia și mereu stau în pat și aproape de ușă, ca să pot ieși să fumez.  Ce lucruri ai învățat ca jurnalistă care te-au ajutat și în scrierea cărților tale?  Cred că pur și simplu faptul de a fi martor la o situație. Nu pot să spun că sunt jurnalistă pentru că nu am studiat jurnalismul, ci mai degrabă că sunt o cititoare foarte bună și că iubesc un text jurnalistic bine scris. Am fost mereu fascinată de asta și de a fi martor la anumite situații, dar cumva luând parte la situație în același timp. Cred că de fapt experiența asta mi-a influențat cel mai mult scrisul.  Crezi că acest context ți-a îngrădit scrisul în vreun fel?  Într-un fel, sigur așa e. Mi se întâmplă ceva și mă duc acasă să scriu. Dar mai este și momentul când lucrul acela se întâmplă și faci din asta artă. Începi să schimbi mici detalii pentru că se potrivesc mai bine cu situația… Și e o diferență plăcută asta, că poți s-o faci, să modelezi și să oferi perspectiva ta asupra momentului. Ce e mai dificil pentru tine, să scrii primul draft sau să-l editezi?  E o întrebare bună asta… În cazul meu, cred că editarea. Înțeleg că pentru mulți scriitori e mai dificil să scrie primul draft, toată întâlnirea asta grea cu paginile albe. Dar eu, de fapt, sunt foarte motivată de cuvintele pe care urmează să le scriu și mi-e mai degrabă greu să intru în text și să editez. Asta pentru că nu vreau să trec peste senzația pe care am avut-o inițial care vine din inimă și nu vreau să ating, să schimb această senzație. Aș vrea să rămână această emoție pură și crudă… Deci editarea e chiar complicată.  Cum tragi linie între ficțiune și autobiografie?  Cred c-ajută să schimbi numele personajelor… Tu nu poți să mai scrii încă o dată realitatea, nu e posibil. De îndată ce mă uit la lucruri, ele sunt amestecate cu sentimentele mele, după cum văd eu lucrurile. Tot ce aud, gust sau lucrurile pe care le simt… Deci ce poți să faci este să schimbi numele și anumite detalii biografice. Dar chiar dacă n-ai face asta, tot nu e realitatea cea pe care-ai scris-o pentru că e marcată de sentimentele tale.  Când scrii despre evenimente reale, ficționalizând, ți se pare că ai crea un artificiu, că romantizezi realitatea? Cam fac asta, sunt o persoană destul de siropoasă. În Adună-te, de exemplu, personajele mele trec printr-o despărțire. Ea are numele meu și profesia mea și toate cele. Deci suntem similare. Și ea încearcă să-și amintească de ce începuse să-l iubească pe bărbatul acela. Asta o ajută să treacă prin despărțire pentru că ei doi sunt și părinți și trebuie să facă cumva față situației, să se înțeleagă unul cu altul. Și ea nu vrea să-l transforme doar în acest monstru care s-a despărțit de ea – mai ales că e un bărbat bun și ea știe asta. E destul de romantică și uneori mi se pare că de fapt am spus povestea asta de dragoste dintre doi oameni care nu mai pot fi împreună.  Virginia Woolf vorbește despre o cameră doar a ei, despre posibilitatea de a scrie în această cameră care-ți aparține, un spațiu necesar pentru orice scriitor. Găsesc acest lucru destul de provocator ca părinte. Ce crezi despre asta? Ca asta să fie posibil, camera aceasta solitară, probabil ar trebui să te duci pe-o insulă singură și să scrii acolo, să nu faci altceva decât să scrii… Și nu prea funcționează așa. Prima mea carte a fost scrisă în perioada COVID. Aveam acest copil de trei ani cu mine tot timpul și scriam cu două ore înainte ca el să se trezească… Și sunt, într-un fel, foarte obișnuită cu asta. Să scriu într-un spațiu în care nu e liniște neapărat. Câteodată trebuie să încerci să prinzi momentul, oportunitatea de a scrie, e o fugă continuă. Și cred că e frumos așa pentru că îți dă senzația că nici cărțile acestea nu s-au scris într-un mod perfect… În ele se simte acest aspect al călătoriei de a ajunge acolo. Spune-ne mai multe despre procesul scrierii – ești o scriitoare mai degrabă intuitivă sau plănuiești foarte mult ceea

CELA (Connecting Emerging Literary Artists) este un proiect european început în 2017, cofinanțat de programul Uniunii Europene, Europa Creativă. CELA aduce împreună artiști la început de drum (traducători și scriitori) din unsprezece țări europene. Scopul acestui program este nu doar de a uni și a aduce împreună voci noi, diverse, pe teme importante pentru generațiile noi, ci și de a oferi o șansă scriitorilor de a fi publicați în limbile partenere, iar traducătorilor oportunitatea de a continua să traducă din limbile „mici”. România face parte din acest proiect și, în prima jumătate a acestei ediții au participat scriitorii Ioana Maria Stăncescu, Paula Erizanu și Iulian Bocai. Platforma creată de CELA este complexă și urmărește mai multe arii de dezvoltare: oferă programe de mentorat, prezențe la festivaluri europene diverse, precum și inițierea în ceea ce înseamnă a face pitch unei cărți către o editură. Am vorbit mai pe larg despre acest proiect cu Kim van Kaam (coordonatoare de proiect) și Frank Tazelaar (director), din partea casei literare olandeze Wintertuin, aflați în vizită la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași. Cum a luat naștere proiectul CELA?  Frank: Ideea acestui proiect ne-a venit în urma unei întâlniri cu un tânăr scriitor de vreo 30 de ani care era și traducător de literatură din țări sudice. Atunci am realizat că există de fapt traduceri în olandeză din țările din Sudul Europei, în vreme ce noi ne concentram atenția mai mult pe traducerile din engleză, din Anglia sau din America. Această întâlnire ne-a determinat să ne gândim la contextul european. Eu sunt și profesor de Creative Writing și-i pregătesc pe scriitori să devină profesioniști și să se dezvolte pe mai multe planuri. Întâlnirea cu acești scriitori a dus la ideea proiectului de a gândi contextul european în care trăim și să nu ne concentrăm doar pe limba engleză, cultura americană ș.a.m.d. De aici am început pur și simplu să vorbim cu scriitori și ne-am dat seama că și traducătorii la rândul lor aveau aceeași problemă: dominanța limbii engleze. Și pornind de la reflecțiile și discuțiile acestea a apărut noțiunea aceasta: că nu există un context european pentru artiștii tineri.  Scopul CELA este să ofere limbilor mici, marginale, mai puțin traduse oportunitatea de a ajunge la edituri – ca scriitorii tineri să poată fi traduși și publicați în alte țări. Este un proiect divers deschis atât scriitorilor, cât și traducătorilor. Ne puteți spune cum funcționează? Kim: Noi [casa literară Wintertuin din Olanda, n. r.] avem un parteneriat cu organizații din 11 țări. Ne-am orientat către piețe editoriale de  limbi mici, cum le numim noi. Avem activități în fiecare țară membru. Găsim traducători din toate limbile implicate, cu toate combinațiile posibile, ceea ce este o provocare în sine pentru că am adunat 99 de traducători. Cu ajutorul acestor traducători începem să căutăm scriitori emergenți din fiecare țară. Funcționăm în două cicluri de câte doi ani și în fiecare ciclu sunt selectați trei scriitori, așadar câte trei scriitori participanți din fiecare țară. Primul pas este să împărtășești cu ceilalți ceea ce scrii, evident. Le cerem scriitorilor câte un fragment dintr-o carte publicată. Este un proiect care vizează scriitorii de proză (ficțiune sau non ficțiune) pentru piața de adulți, deci nu și literatură pentru copii. Ei aleg un fragment de 2000 de cuvinte care ulterior e tradus în toate celelalte limbi implicate în proiect. Asta fac traducătorii CELA și sunt pregătiți de mentorii lor, traducători cu experiență care-i ghidează. Noi publicăm aceste fragmente pe site în toate limbile din proiect , așa că funcționează și ca o arhivă pentru cititori și pentru editurile care pot astfel să descopere voci literare diverse din Europa. Încurajăm publicarea acestor fragmente traduse în reviste literare din Europa, online sau în print. Apoi urmează partea de formare. Participanților le sunt oferite cursuri de formare, ateliere personalizate. De exemplu în ceea ce privește pitching-ul, prezentarea unui autor sau a unei cărți la o editură. Cea de-a doua fază a este de a-i aduce în fața unei audiențe. Pentru asta facem un turneu prin festivalurile din Europa, din țările partenere. Proiectul CELA ajunge astfel la 11 festivaluri. Aici au loc evenimente cu traducătorii și câte trei scriitori invitați – le oferim oportunitatea de a interacționa cu publicul lor.  Care sunt criteriile de selecție ale scriitorilor și traducătorilor? Kim: Avem anumite criterii, desigur, dar dacă mă gândesc la metodă, scriitorii pur și simplu trebuie să aplice la un open call și sunt selectați de un comitet care ia în considerare și recomandările traducătorilor. În ceea ce privește criteriile de selecție, ei bine, cuvântul cheie este emergență. Am descoperit că acest termen poate să însemne ceva diferit în fiecare țară… Scriitorii și traducătorii sunt cei care-și încep o carieră internațională, dar experiența lor este încă la un nivel național. Pentru traducători e important, de exemplu, să fi urmat un curs sau să aibă o educație ca traducător literar, să aibă în portofoliu muncă de traducător literar. Nu neapărat o carte întreagă, dar măcar povestiri sau o experiență în zona aceasta. Iar pentru un scriitor condiția este să fi publicat cel puțin o carte, dar nu mai mult de trei. Și, dacă are o carte tradusă, aceasta să fi fost tradusă în maxim o singură limbă din cele prezente în programul CELA. Parte din treaba noastră este să-i prezentăm piețelor externe și să-i pregătim să intre pe o scenă internațională.  Cum definește CELA emerging literary artists, artiști literari emergenți? Frank: Sunt artiști care, așa cum spunea Kim mai sus, deja lucrează în acest domeniu . Scriu, publică, traduc. Dar încă mai au de făcut primul pas spre un public mai larg, spre o traducere. Așa că emerging nu se referă neapărat la vârstă, ci la faptul că sunt la început de drum.   Kim: E bine de știut că nu noi [coordonatorii de proiect] alegem toți scriitorii. Fiecare partener național este responsabil de propriul open call. Ei găsesc scriitorii la nivelul rețelei lor și trec prin procedura de selecție. Fiecare țară are un comitet independent, experți care decid

Așteptam cu nerăbdare Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, la care am avut oportunitatea de a participa pentru al treilea an. Obișnuită deja cu toată atmosfera intensă de acolo, mi-am zis că nu mă voi mai simți copleșită de data asta. Într-un fel, am avut dreptate, însă mi-am dat seama că sunt părtașa unei bucurii nu doar repetabile, ci asociative într-un fel. Această formulare destul de clișeu „se respiră literatură”, e totuși poate cea mai adecvată pentru a reprezenta ceea ce înseamnă săptămâna FILIT: și o spun tocmai pentru că am fost întrebată de câteva ori în privat „Chiar așa e?”. De fapt, chiar așa e – nu pentru că s-ar întâmpla în fiecare zi a anului (deși activitatea intensă a Alecart-ului îmi dă de gândit în bine), ci pentru că e un festival care pune în mișcare literatura. Fie că vorbim de serile FILIT, unde se formează cozi spectaculoase pentru autografe, sau de posibilitatea întâlnirii cu autori și traducători diverși, internaționali. Pe mine mă fascinează întotdeauna munca intensă a voluntarilor și organizatorilor, a elevilor și studenților implicați. Iar din discuțiile mele cu ceilalți îmi dau seama că nu sunt singura care-i admiră. Rămâne cel mai ofertant festival de literatură din România și probabil unul dintre cele mai mari din Europa. Chiar este atât de extraordinar.  La dus, drumul meu până la Iași a durat în total unsprezece ore, cu tot cu așteptări – trenurile merg la fel cum le știm, nu s-a schimbat nimic în direcția asta, cum nu s-a schimbat nimic poate nici la festival. A rămas intact, la fel de efervescent, de data asta chiar și cu mai multe evenimente, la fel de viu chiar și în mijlocul incertitudinilor de astăzi. Când violența și extremismul de dreapta par să populeze cât mai mult știrile și ne hrănesc anxietățile zilnice, la Iași avem ocazia să ne (re)amintim cât de importantă este arta și cum ne poate salva în mijlocul haosului. Nu doar „spiritual”, ci în mod concret: ce poate face ea pentru noi într-o lume pe care o simțim uneori în declin. Și poate că alții vor fi de acord cu mine când voi spune că faptul în sine de a avea acest festival este o victorie. A libertății de expresie și a libertății de creație. Pentru că am ajuns acolo joi seară și am plecat duminică dimineață, nu am reușit să particip la tot ce mi-ar fi făcut cu ochiul. De fapt, asta este problema reală, din punctul meu de vedere, la FILIT. Nu știi ce evenimente să prioritizezi, ce autori să vezi mai repede. Avantajul aici este însă că nu toți facem aceleași alegeri, așadar avem șansa să vorbim, pe rând, despre tot ce s-a întâmplat acolo. În acest sens, mi-am zis că poate nu e tocmai neobrăzat din partea mea să vă arăt cum a arătat FILIT-ul meu.  Joi, 23 octombrie Junot Diaz în dialog cu Marius Chivu (Teatrul Național) Deși obosită după drumul de aproape unsprezece ore, nu am vrut să ratez seara de la Teatrul Național. Pe invitatul de joi, Junot Diaz, nu l-am citit încă – îmi doream deja de ceva timp, așa că poate ăsta e semnul meu s-o fac. Nu știam mare lucru nici despre acesta și nici despre literatura pe care o scrie – ceea ce nu e întotdeauna un lucru ineficient. S-a întâmplat și în anii trecuți să nu-i fi citit dinainte pe autori precum Abdulrazak Gurnah sau Burhan Sonmez și, după ce i-am ascultat pe scenă la FILIT, a fost imperativ să-i citesc și am iubit ce am găsit între paginile cărților. Nu pot spune că m-a emoționat această întâlnire, dar m-a interesat și au fost anumite lucruri care mi s-au părut eficient moderate de Marius Chivu. Aș putea trece în revistă dificultatea cu care a învățat Junot Diaz limba engleză când familia lui a emigrat din Republica Dominicană, despre depresia acestuia, cărțile care i-au fost mai întâi prieteni sau relația destul de divergentă cu tatăl acestuia (un simpatizant al dictatorului Rafael Trujillo). Însă probabil că cititorii săi cunosc deja în amănunt aceste aspecte. M-au marcat de fapt trei lucruri în această discuție: Ideea că nu poate fi tradus „capitalul cultural” (Cultural capital is hard to translate). Mi s-a părut foarte articulat modul în care a spus asta, dând-o exemplu chiar pe mama acestuia. Ceva cu care cred că multe persoane care s-au mutat în alte țări au simțit-o. O simțim și noi atunci când pur și simplu încercăm să traducem niște terminologii profund adâncite cultural. În acest sens, Junot Diaz a atins și problematica apartenenței, dacă se simte american sau dominican. Ajungând la concluzia că nu e niciuna, dar în același timp părând să spună că nici nu e în afara acestor identități, definind astfel multilateralitatea emigrării.  Povestirile scurte ca fiind reprezentative pentru modul în care ne trăim și noi viețile: nu știm niciodată ce urmează, când și cum se termină lucrurile. Acesta vorbește despre siguranța lecturării unui roman (inclusiv din punct de vedere fizic, că ai o carte în mână, știi unde începe și unde se termină). Face această aproape disjuncție între roman și viața reală: romanul e consolator, în vreme ce viața… Am putea adăuga aici un citat din Tokyo Monogatari a lui Ozu: Viața nu-i nimic altceva decât o dezamăgire, chiar și în ceea ce privește liniaritatea sa. În acest cadru vorbește despre faptul că prozele scurte au și ele puterea de a oferi această consolare și să ne arate fix asta, că viața se întâmplă extrem de repede și foarte rar o înțelegem: Life doesn’t give us any consolation; when we read a novel, we know exactly when it’s going to end. It’s very consolatory.  Discuția despre depresie, într-un stil haios: care cred că nu a convins pe toată lumea. Pentru mine însă n-a fost în niciun caz un moment de epatare. Am simțit că aici este o reprezentare directă a ce înseamnă această față a depresiei pe care noi, care nu plutim în ea în fiecare zi,

Era încă 2024 și prima mea zi la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași. Nu știam încă, dar urma să fac febră, eram împrăștiată, am uitat să apăs play pe reportofon de la bun început și am fost de îndată fascinată de scriitoarea irlandeză Naoise Dolan – nu doar pentru că vorbea repede, ci și pentru intensitatea și claritatea cu care gândea. La un moment dat în timpul dialogului nostru, a scos din geantă o ediție în română a romanului Mândrie și prejudecată, în timp ce vorbeam despre trimiterile la această carte din romanul său, Fericitul cuplu. Fascinată de învățarea limbilor străine, știa deja câteva cuvinte în limba română.  Nu știam nici că diverse probleme tehnice mă vor face să cred că acest interviu e pierdut pentru totdeauna. Aveam să-l regăsesc aproape un an mai târziu, doar să descopăr că cea mai recentă postare a autoarei pe instagram este un videoclip în care anunță că, dacă vedem acest material, a fost răpită de forțele israeliene. În septembrie anunța în Irish Independent faptul că va naviga spre Gaza din nou, deoarece nu suportă să nu facă nimic.  Se simte aproape ireal în continuare faptul că viața obișnuită continuă când o parte din lume este în criză; că eu mă gândesc încă cu fascinație la întâlnirea cu Naoise Dolan și amintirea discuției despre domnul Darcy, despre colecționarea romanului Mândrie și prejudecată și iscusința lui Jane Austen. O admir pe Naoise Dolan nu doar pentru scriitura realistă, cu un amestec ideal de umor și reflecție, ci și pentru curajul și activismul său. Romanele sale, Vremuri interesante și Fericitul cuplu, au apărut la Humanitas Fiction, traduse de Mihaela Buruiană. Cum a început călătoria ta cu scrisul? A fost așa cum te-ai așteptat? Depinde ce vrei să spui prin scris. Cred că probabil am publicat pentru prima oară în facultate, dar cu siguranță n-am început atunci. În Irlanda, toți învățăm să scriem la școală. Face parte din curricula limbii engleze pentru noi. Nu mi-am dat seama până nu am vorbit cu alți oameni despre asta, faptul că a scrie povești nu e o parte integrantă din cursul de limbă. Poate că asta se reflectă în valoarea pe care Irlanda o oferă povestirii în general, văzută ca un lucru de bază pe care orice copil ar trebui s-o facă în limba maternă. Deci am învățat să scriu de copil, pur și simplu respectând programa irlandeză. Deși presupun că undeva în adolescență a început să-mi placă suficient cât să o fac și în timpul meu liber. Am scris romane de foarte devreme – cred că aveam cincisprezece ani când lam scris pe primul, deși era destul de prost – a murit și o să rămână îngropat. Și am mai scris rămășițe de romane care au avut aceeași soartă. Și sunt ok cu asta pentru că eu învăț chinestezic. N-o să consider niciodată o pierdere de vreme să încerc ceva pentru că nu pot învăța altfel – nu aș fi putut să învăț să scriu dintr-un curs, trebuia să stau jos și să scriu. Cum arată spațiul tău de scris? E acompaniat de anumite ritualuri? Nu mi-ar plăcea să fiu genul acela de persoană care zice că are o pălărie specială și trebuie s-o port pe aceea pentru că altfel muza nu vine. Sună cam insuportabil pentru mine. Poate că proiectez ceva lipsit de generozitate. Dar dacă aș fi așa, mi se pare că aș încerca să văd scrisul ca ceva mistic care este extrem de dificil și poate fi atins doar în niște condiții nesigure când, de fapt, e doar un job. Pe care-l pot face cam oriunde și în orice condiții, dacă nu există niciun factor extern major care să-mi împiedice concentrarea. Sună bine – pentru tine și pentru scrisul tău. Și această „muză” există sau…? Eu nu sunt, instinctiv vorbind, foarte bună la construit lumi și nici să inventez lucruri. Așa că partea în care am „ceva” despre care să scriu e cea mai laborioasă pentru mine. Nu e ceva care mă lovește și gata. E ceva pentru care trebuie să muncesc foarte mult. Și singurul motiv pentru care o fac este pentru că, odată ce am stabilit detaliile plictisitoare despre personaje, unde trăiesc, ce fac, începe să fie distractiv și pentru mine – să încep să compun propoziții despre ei. Când am citit Fericitul cuplu, mi-am zis: hm, e destul de comună ideea nunții ca ritual și investiție morală și financiară, dar totuși așa des întâlnită și azi – deci rămâne un setting realist. Totuși, de ce acest eveniment și nu altul? Am avut nevoie de un eveniment central pentru structura narativă. Am vrut să am cinci naratori și ar fi fost tare deconectat dacă nu era ceva care să-i aducă împreună. Putea la fel de bine să fie o zi de naștere sau o înmormântare, dar m-am hotărât totuși la o nuntă… Știi de la bun început cum se va termina un roman? Plănuiești sfârșitul? Nu. Dar uite, sfârșitul nu e niciodată o surpriză pentru mine atunci când mă apropii de el. Cu cât ajung mai aproape, cu atât devine mai evident. Dar nu pot să-l văd în detaliu până nu ajung acolo. Care a fost cel mai greu personaj de scris în Fericitul cuplu? Mie mi-a fost greu să citesc partea în care personajul narator este Luke – asta pentru că îl displăceam, dar în același timp am iubit cum a fost scrisă narațiunea din perspectiva lui, așa că aveam sentimente conflictuale.  Nu mi s-a părut niciunul greu de scris, ca să fiu sinceră. Dacă mi s-ar fi părut astfel, aș fi crezut că făceam ceva greșit. Sau, mai degrabă, nu cred că personajele sunt factorul care determină dificultatea scrierii. Nu cred că scrisul e ca o plimbare-n parc și, dacă aș crede asta, aș fi sigură că nu mă provoc suficient. Dar ce face scrisul dificil sau ușor pentru mine este, mai presus de orice, considerațiile logistice, dacă trebuie să-mi amintesc cât timp a trecut de la

Poate că una dintre întrebările relevante ale timpului nostru este aceasta: mai citim sau nu mai citim autori problematici? Am trecut deja de perioada romantizării comportamentului decadent, nu mai există nimic romantic în afișarea imoralității, băutura nu mai câștigă de la sine putere în arta creației, suntem din ce în ce mai atenți la cine sunt oamenii care scriu și dacă merită atenția noastră. Toate aceste lucruri absolut firești denotă evoluția noastră, dacă nu spre un ideal moral, măcar spre o mai bună purtare socială, de data asta factuală, nu doar de fațadă. În tot acest demers uneori trebuie să ne amintim că greșeala este umană, dar în același timp nu putem fi opriți de la a trece totul prin filtrul experienței personale (și a judecăților de valoare, prejudecăților aferente, de altfel de înțeles).  Cu alte cuvinte, mai e suficientă opera ca să salveze un autor pe care nu-l suportăm? Și aici, de multe ori, nu se mai face distincție între persoană, acte, profesie, operă: toate acestea formează autorul și lucrurile se iau ca un întreg. De pildă, mai este moral s-o citim pe J. K. Rowling, care în repetate rânduri și-a arătat transfobia? Uneori în moduri aproape puerile, dacă nu ar fi fost cu adevărat jignitoare și dăunătoare comunității LGBTQIA+. În acest sens, mai mulți creatori de conținut s-au filmat arzând sau aruncând seria Harry Potter la gunoi. Un act de violență este adesea răsplătit cu un alt act de violență. Maria Ressa vorbea în Cum să înfrunți un dictator despre decența pe care o păstrează în practicarea jurnalismului. A lupta pentru libertate refuzând să decazi și să mânuiești aceleași tertipuri mârșave pentru obținerea rezultatelor. Cu toate că, altcineva ar putea argumenta, fără o politică dinte pentru dinte, rezultatele întârzie să apară, ne complacem în urmele unei decențe care ne trage la fund și pierdem teren. Oricare ar fi adevărul, e totuși incontestabil că suntem în zona crepusculară a cancel culture. O epocă în care gândirea critică devine din ce în ce mai importantă. Este natural ca prima reacție a cititorilor să fie de respingere. Nu putem vorbi despre celelalte sisteme de învățământ, dar în România biografia autorilor canonici este băgată sub preș în cele mai multe cazuri. Dacă se vorbește, se vorbește despre lucrurile bune, admirabile. Cel puțin așa era pe vremea mea, însă recente interacțiuni cu liceeni mă fac să cred că mare lucru nu s-a schimbat în direcția aceasta. Am avut pe rând profesori obsedați de Eminescu și de geniul scriitorilor români fără pată, de parcă era un tabu să menționezi legionarismul lui Mircea Eliade sau să subliniezi inevitabilul: că acești scriitori sunt oameni și unii dintre ei au făcut greșeli absolut teribile, penibile sau chiar dezgustătoare. Maitreyi era în continuare privit ca un roman de dragoste ideal când eram eu la școală, sexualizând adolescenta prostuță și idealizând geniul bărbatului matur. Mă întreb dacă azi s-ar îndrăzni o discuție pe tema perversității, fetișizării și chiar pedofiliei prezente în această carte. Totuși, o astfel de educație în școală aduce de la sine două lucruri. Primul, dezamăgirea imensă atunci când descoperi greșelile acestor autori idealizați. Al doilea, necesitatea de a-i desființa, de a-i cancela și de a nu le recunoaște meritele, oricare ar fi ele. Pentru că au fost oameni răi.  Să ne înțelegem, o alegere personală de a NU citi un autor mi se pare perfect legitimă, oricare ar fi motivul pentru care faci asta. Mai ales pentru că recunoaștem azi cât de prețios este timpul fiecăruia dintre noi și a avea grijă de starea ta, fizică și mentală, trebuie să fie întotdeauna o prioritate. Dar și o alegere de a citi în continuare astfel de autori problematici mi se pare la fel de legitimă. Aici ar trebui de fapt să vorbim despre gândirea critică și despre necesitatea libertății și a unui dialog permanent: a afla despre aceste lucruri, a discuta, a diseca și a pune în context cărțile pe care le citim.  Scriitoarea Yiyun Li scrie în Harper’s Magazine că a fost trasă la răspundere de niște cititori pentru faptul că citește și predă Tolstoi, când acesta a fost un om rău (profund patriarhal, un aristocrat cu servitori care s-a purtat discutabil cu soția sa). Răspunsul acesteia mi s-a părut din prima suficient pentru a explica o parte din polemică. Doar pentru că un autor a făcut lucruri îngrozitoare, tu poți să alegi în continuare să îl citești, iar ușurința cu care facem cancel culture poate avea ceva intrinsec periculos. Cu alte cuvinte, e vorba și de alegere, dar și de un discurs critic. Într-un fel, am putea trăi în epoca „morții autorului”, a interpreta un text indiferent de intențiile, viața și biografia acestuia. Să ne concentrăm, cum ne sfătuiește Barthes, pe text și, mai mult, pe interpretarea individuală a acestuia. Deci fiecare carte pe care o citești este a ta și mi se pare că noi citim mult (și) așa astăzi. În același timp, totuși, suntem foarte sensibili la biografia autorilor (și nu spun că nu ar trebui să fim). Dacă auzi ceva neplăcut despre un autor și nu l-ai citit niciodată, șansele ca tu să-l încerci de bunăvoie sunt diminuate (o reacție firească). De când am aflat despre homofobia lui Orson Scott Card, n-am mai avut chef să-l citesc, la fel cum, neînțelegându-mă oricum cu stilul lui Joseph Conrad, l-am abandonat fără vinovăție când am citit despre rasismul lui. Totuși, Jocul lui Ender îmi place încă foarte mult și mă gândesc la cartea asta cu plăcere, indiferent de autor, la fel cum pentru mine Harry Potter există și îmi creează bucurie indiferent de ce spune sau face J. K. Rowling. Pot spune că îmi place Harry Potter și în același timp că nu-mi place J. K. Rowling și nu sunt deloc de acord cu poziția ei.  Există nuanțe, dar aceste nuanțe nu ar fi posibile fără un dialog și o continuă cercetare. A trage la răspundere un autor pentru lucrurile pe care le face cred că este necesar. Și, în același sens, asta

După ce a lansat ceea ce probabil va fi hitul verii, Manchild, Sabrina Carpenter a mai aruncat o bombă. De data asta nu cu un impact la fel de unidirecțional: coverul albumului o înfățișează în patru labe, chipul zâmbăreț și lasciv spre cameră, îmbrăcată sexy (negru senzual) și cu un bărbat care o trage de păr, la costum și fără să i se vadă fața, cu trunchiul îndreptat spre ea. Acest cover de album a stârnit mai multe reacții, dar putem vorbi despre două direcții generale. Prima: este un mesaj misogin și care perpetuează imaginea subordonării femeii. Și cel de-al doilea: că e o expresie a propriei sexualități și trebuie privită ca o simplă libertate de expresie a acesteia. Sunt multe de zis și, în principiu, nu putem nega că este bine că stârnește reacții multiple și se poate dialoga. În același timp, e probabil neverosimil când susținătorii oricărei tabere încearcă să minimizeze experiențele celeilalte. Desigur, e inevitabil, dar asta nu înseamnă că e neapărat corect și productiv.  În ceea ce mă privește, mă situez în tabăra dezamăgirii. Cred că Manchild nu e un simplu hit al verii, e un cântec care portretizează foarte bine ceea ce numim „male weaponized incompetence”, a cărui terminologie nu știu dacă a ajuns suficient de împământenită în România cât să aibă un echivalent direct în traducere (poate instrumentalizarea incompetenței). Pe scurt, este vorba despre acel binecunoscut refuz al unor bărbați de a lua parte la munca casnică, de exemplu, pentru că ei nu știu să spele corect vasele, să dea cu aspiratorul sau să îmbrace copiii (cu o extensie spre orice fel de muncă refuzată pe motivul incompetenței, când vorbim de munci accesibile oricui cu un nivel mediu de inteligență și capacitate fizică). În parte un eșec al societății patriarhale, în alta pur și simplu lipsa de asumare a persoanelor de gen masculin care nu vor să învețe să facă lucruri de bază pentru că au această convingere că anumite roluri trebuie păstrate doar pentru femei (așa-zisul „femeia la cratiță”). Cântecul Sabrinei Carpenter ridiculizează acest fenomen și trage de mânecă acești bărbați atrăgători, dar incompetenți (why so sexy if so dumb?). În același timp, versurile care se transformă deja într-un soi de anatemă: slow, stupid, useless but there’s a cuter word for it, I know… Manchild funcționează dublu ca o jignire, dar și ca o imagine în oglindă a modului în care, în astfel de relații, bărbații sunt gata să judece folosind tocmai termeni de tipul acesta. Ca femeie care a copilărit în anii ‘90 și începutul lui 2000 într-o zonă rurală, înțeleg bine ce spune Sabrina Carpenter. Copilăria mea a fost marcată și de bărbați incompetenți care-și insultau femeile adesea nu doar mai competente, ci chiar mai deștepte decât ei – o cultură în care bărbați cu patru clase se cred mai deștepți decât o femeie cu facultate, de pildă, pentru că patriarhatul îi învață că sunt superiori din naștere, și nu prin acțiuni, educație sau comportament.  În orice caz, nu trebuie să negăm faptul că acest cântec funcționează și ofensator. Ca orice cântec spus dintr-o perspectivă personală (nu neapărat direct proporțional cu viața artistei, ci pur și simplu ca personaj), cel care spune povestea deține adevărul absolut. De aceea există o lipsă de asumare directă a alegerii acestor relații cu bărbați incompetenți (I swear I am not choosing them, they are choosing me și I choose to blame your mom), când obiectiv vorbind, ambele părți sunt responsabile pentru alegerea unei relații. Cu alte cuvinte, they are both to blame, însă Sabrina Carpenter este mult mai deșteaptă de atât și de aceea cred că acest cântec e ușor de privit ca o critică nu doar a acestei incompetențe instrumentalizate, ci și a lipsei asumate de responsabilitate a părții feminine. În fond, atunci când spune I like my boys hard to get and my men all incompetent spune în același timp că aceasta este preferința și deci aici este partea sa de responsabilitate.  E un cântec cu diverse valențe, în funcție de cel/cea care-l interpretează, dar melodia e ușor de privit ca o critică asupra patriarhatului și ca o mișcare pop de woman empowerment cu o privire accentuată asupra femeii care nu greșește cu nimic – deci, a girl’s girl through and through. Deci, nu neapărat un cântec feminist echitabil, dar un simbol de revendicare feminină reușit. Unii vor spune că e totuși un cântec răutăcios față de bărbați (unii mai atenți vor spune că e răutăcios doar față de o tipologie, dar astea sunt deja nuanțe, iar dacă cineva se simte, acolo e cheia înțelegerii).  Totuși, să nu uităm că ce spune Sabrina în cântec e stupid, slow și useless – niște apelative foarte soft, de altfel, și care, conform unor diverse voci pe social media (în special TikTok) conturează o terminologie elocventă folosită recurent de acea tipologie de bărbați cu referire la femei. Sunt anumite voci, deci, care par să sugereze că acești termeni sunt folosiți ca un soi de răzbunare lexicală, adevărata insultă (dacă există una) formându-se abia în termenul final, anume manchild care, obiectiv vorbind, cât este insultă și cât e un efect direct al societății patriarhale? Cu toate acestea, să nu ignorăm dublul standard al celor care vor fi deranjați de asta, dar nu au spus și nu spun nimic despre melodiile care jignesc și au jignit femeile consistent și recurent de-a lungul industriei muzicale. Având în vedere aceste gânduri care mi-au populat mintea la o primă ascultare a melodiei, poți să-ți imaginezi surpriza pe care am am avut-o când am văzut coverul albumului. Pentru mine a fost o dezamăgire destul de mare. Doar pentru că un cover creează o dezamăgire și o nevoie de a discuta anumite aspecte pe care le portretizează, asta nu înseamnă că în același timp încerci să anulezi existența unui artist. Asta e o nouă ocazie de a ne aminti cât de importantă este gândirea critică și capacitatea de a avea un dialog în contradictoriu fără a trage concluzii ireversibile.  Acestea fiind spuse,