Așteptam cu nerăbdare Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, la care am avut oportunitatea de a participa pentru al treilea an. Obișnuită deja cu toată atmosfera intensă de acolo, mi-am zis că nu mă voi mai simți copleșită de data asta. Într-un fel, am avut dreptate, însă mi-am dat seama că sunt părtașa unei bucurii nu doar repetabile, ci asociative într-un fel. Această formulare destul de clișeu „se respiră literatură”, e totuși poate cea mai adecvată pentru a reprezenta ceea ce înseamnă săptămâna FILIT: și o spun tocmai pentru că am fost întrebată de câteva ori în privat „Chiar așa e?”. De fapt, chiar așa e – nu pentru că s-ar întâmpla în fiecare zi a anului (deși activitatea intensă a Alecart-ului îmi dă de gândit în bine), ci pentru că e un festival care pune în mișcare literatura. Fie că vorbim de serile FILIT, unde se formează cozi spectaculoase pentru autografe, sau de posibilitatea întâlnirii cu autori și traducători diverși, internaționali. Pe mine mă fascinează întotdeauna munca intensă a voluntarilor și organizatorilor, a elevilor și studenților implicați. Iar din discuțiile mele cu ceilalți îmi dau seama că nu sunt singura care-i admiră. Rămâne cel mai ofertant festival de literatură din România și probabil unul dintre cele mai mari din Europa. Chiar este atât de extraordinar.
La dus, drumul meu până la Iași a durat în total unsprezece ore, cu tot cu așteptări – trenurile merg la fel cum le știm, nu s-a schimbat nimic în direcția asta, cum nu s-a schimbat nimic poate nici la festival. A rămas intact, la fel de efervescent, de data asta chiar și cu mai multe evenimente, la fel de viu chiar și în mijlocul incertitudinilor de astăzi. Când violența și extremismul de dreapta par să populeze cât mai mult știrile și ne hrănesc anxietățile zilnice, la Iași avem ocazia să ne (re)amintim cât de importantă este arta și cum ne poate salva în mijlocul haosului. Nu doar „spiritual”, ci în mod concret: ce poate face ea pentru noi într-o lume pe care o simțim uneori în declin. Și poate că alții vor fi de acord cu mine când voi spune că faptul în sine de a avea acest festival este o victorie. A libertății de expresie și a libertății de creație.
Pentru că am ajuns acolo joi seară și am plecat duminică dimineață, nu am reușit să particip la tot ce mi-ar fi făcut cu ochiul. De fapt, asta este problema reală, din punctul meu de vedere, la FILIT. Nu știi ce evenimente să prioritizezi, ce autori să vezi mai repede. Avantajul aici este însă că nu toți facem aceleași alegeri, așadar avem șansa să vorbim, pe rând, despre tot ce s-a întâmplat acolo. În acest sens, mi-am zis că poate nu e tocmai neobrăzat din partea mea să vă arăt cum a arătat FILIT-ul meu.
Joi, 23 octombrie
Junot Diaz în dialog cu Marius Chivu (Teatrul Național)
Deși obosită după drumul de aproape unsprezece ore, nu am vrut să ratez seara de la Teatrul Național. Pe invitatul de joi, Junot Diaz, nu l-am citit încă – îmi doream deja de ceva timp, așa că poate ăsta e semnul meu s-o fac. Nu știam mare lucru nici despre acesta și nici despre literatura pe care o scrie – ceea ce nu e întotdeauna un lucru ineficient. S-a întâmplat și în anii trecuți să nu-i fi citit dinainte pe autori precum Abdulrazak Gurnah sau Burhan Sonmez și, după ce i-am ascultat pe scenă la FILIT, a fost imperativ să-i citesc și am iubit ce am găsit între paginile cărților. Nu pot spune că m-a emoționat această întâlnire, dar m-a interesat și au fost anumite lucruri care mi s-au părut eficient moderate de Marius Chivu. Aș putea trece în revistă dificultatea cu care a învățat Junot Diaz limba engleză când familia lui a emigrat din Republica Dominicană, despre depresia acestuia, cărțile care i-au fost mai întâi prieteni sau relația destul de divergentă cu tatăl acestuia (un simpatizant al dictatorului Rafael Trujillo). Însă probabil că cititorii săi cunosc deja în amănunt aceste aspecte. M-au marcat de fapt trei lucruri în această discuție:
- Ideea că nu poate fi tradus „capitalul cultural” (Cultural capital is hard to translate). Mi s-a părut foarte articulat modul în care a spus asta, dând-o exemplu chiar pe mama acestuia. Ceva cu care cred că multe persoane care s-au mutat în alte țări au simțit-o. O simțim și noi atunci când pur și simplu încercăm să traducem niște terminologii profund adâncite cultural. În acest sens, Junot Diaz a atins și problematica apartenenței, dacă se simte american sau dominican. Ajungând la concluzia că nu e niciuna, dar în același timp părând să spună că nici nu e în afara acestor identități, definind astfel multilateralitatea emigrării.
- Povestirile scurte ca fiind reprezentative pentru modul în care ne trăim și noi viețile: nu știm niciodată ce urmează, când și cum se termină lucrurile. Acesta vorbește despre siguranța lecturării unui roman (inclusiv din punct de vedere fizic, că ai o carte în mână, știi unde începe și unde se termină). Face această aproape disjuncție între roman și viața reală: romanul e consolator, în vreme ce viața… Am putea adăuga aici un citat din Tokyo Monogatari a lui Ozu: Viața nu-i nimic altceva decât o dezamăgire, chiar și în ceea ce privește liniaritatea sa. În acest cadru vorbește despre faptul că prozele scurte au și ele puterea de a oferi această consolare și să ne arate fix asta, că viața se întâmplă extrem de repede și foarte rar o înțelegem: Life doesn’t give us any consolation; when we read a novel, we know exactly when it’s going to end. It’s very consolatory.
- Discuția despre depresie, într-un stil haios: care cred că nu a convins pe toată lumea. Pentru mine însă n-a fost în niciun caz un moment de epatare. Am simțit că aici este o reprezentare directă a ce înseamnă această față a depresiei pe care noi, care nu plutim în ea în fiecare zi, n-o înțelegem: a fi trist nu înseamnă a fi depresiv, a spune ceva cu zâmbetul pe buze nu echivalează o stare de bine. Prezentarea exactă a depresiei și micilor mecanisme care au fost de folos, în contextul în care se luptă cu o depresie imună la medicație, mi s-a părut înduioșător de onest și teribil de realist în același timp. Punând asta și în contextul dificultății sale de a scrie cu aceeași anduranță cu care (par) s-o facă alți scriitori.
De altfel, din această seară am rămas și cu anumite divergențe, ceea ce pentru mine e plăcut. Nu reușesc să înțeleg pe cât de bine mi-aș dori chinul pe care-l simt anumiți scriitori atunci când scriu și de ce persistă în dorința lor de a fi scriitori dacă acest act nu le provoacă neapărat plăcere. E cu siguranță o prejudecată, pentru mine scrisul e (și) o bucurie, așa cum o spune recent și Radu Vancu într-un scurt interviu pe care i l-am luat la FILIT. Desigur, fără a pune asta într-un context pur hedonist: actul în sine vine cu anumite dificultăți, cu o disciplină pe care nu toți o putem urma, cu anumite sacrificii și așa mai departe. Însă suferința provocată de actul scrierii mi se pare întotdeauna un subiect provocator, cât și motivația din spatele continuării acestei activități în acest context (și aș fi dorit o discuție mai largă în jurul acestui subiect).
Un alt lucru care mi-a stârnit curiozitatea în mod productiv a fost ideea că trebuie să citești cât mai mult și divers pentru a fi un cititor mai bun, anume că cititul este un mușchi care se exersează. Cred că Junot Diaz are parțial dreptate, dar oare în întregime? A fi un cititor mai bun înseamnă în același timp să fii mai eficient, nu să citești mai mult, ci să înțelegi mai bine ceea ce citești, să ai o gândire critică și o putere de analiză mai dezvoltate. Lucruri care se exersează, cred eu, cu un anumit tip de lectură. Și ideea de a citi divers este totuși la fel de vicleană: sigur, dacă asta înseamnă să citești cărți complicate, dar lecturarea unor subgenuri neinteresante pentru tine nu știu dacă se va dovedi prea productiv, fie ca cititor sau viitor scriitor.
Junot Diaz a subliniat și importanța dialogului – în contradictoriu – între scriitori. Și cred că asta e ceva ce literatura română contemporană mai are de învățat. Cum să dialogheze public, cu opinii diferite, fără să se certe.
Vineri, 25 octombrie
Interviuri (Casa Muzeelor și Casa FILIT) + evenimente în Casa FILIT
Am pregătit pentru voi patru interviuri (care vor apărea cât de curând):
- Nick Bradley, autor britanic a două romane deja traduse la noi, am discutat mai pe larg despre ultima sa carte și despre decizii și analize în actul scrierii (Pisica și orașul, Patru anotimpuri în Japonia, Humanitas Fiction).
- Judith Poznan, o autoare din Germania cu care am vorbit despre amestecul dintre ficțiune și autoficțiune și provocările maternității atunci când ești scriitoare (romanul ei autoficțional a apărut la Editura Lebăda Neagră, Adună-te).
- Radu Vancu (la Perfect Contemporan) despre scris în general și despre poezie în particular.
- Kim van Kaam (coordonator de proiect) și Frank Tazelaar (director), coordonatorii CELA (Connecting Emerging Literary Artists), un proiect care aduce împreună scriitori și traducători din unsprezece țări europene, pentru a le oferi șansa colaborării și traducerii în limbi „mici” (mai puțin traduse) din Europa.
Întreabă de Andrea: Literatura poate salva și în viața reală (Cafeneaua FIKA)
Am citit de curând thriller-ul psihologic Întreabă de Andrea de Noelle W. Ihli (apărut la Storia Books) și m-am bucurat să iau parte la un eveniment care, deși a avut ca punct de plecare această carte, a pornit de fapt o campanie pentru siguranța femeilor. Irina Nichifiriuc (Sfatul Mamei) a fost gazda serii, iar alături de mine au fost Andrada Strugaru (ca reprezentantă a asociației Absorbante pentru toate) și Adriano Iepure (proprietarul unui local vegan din Iași). Ideea aceasta de Întreabă de Andrea/ Ask for Angela a pornit în America: pe un bilețel în băile publice pentru femei, din baruri și cluburi de noapte, apare acest mesaj: să întrebi de Angela la bar dacă te simți în pericol. Este o mișcare de a sprijini femeile în pericol și de a crea un lanț de siguranță împotriva violenței din spațiile publice, dar și domestice, de ce nu. Thrillerul psihologic este scris de asemenea în jurul acestei idei, devenind adesea contemplativ în moduri neașteptate.
Discuția noastră de la Fika nu a trasat neapărat concluzii definitive, dar a fost un spațiu deschis de discuție și dezbatere: ce putem face pentru siguranța femeilor. De data aceasta literatura a venit ca sprijin direct, activ în direcția aceasta. Pentru că un spațiu de discuție (liberă, deschisă) despre acest subiect este un act de curaj și revendicare. Am vorbit și lucruri mai puțin confortabile, cum era de așteptat, însă reiau aici două lucruri pe care le-am subliniat și în cadrul întâlnirii:
- Când mă gândesc la siguranța femeilor, primul lucru care-mi vine-n cap e că vreau să ies din casă fără să am pe agenda mea în mod activ această grijă. Nu vreau să fie nevoie să mă gândesc în fiecare zi a vieții mele cum mă îmbrac, la ce oră plec, cu ce mijloc de transport ajung acolo, pe ce stradă să merg ca să fiu în siguranță. Este epuizant ca de fiecare dată când ieși din casă să fie nevoie să îți iei în calcul potențiala siguranță în public.
- Această dorință a unor persoane de a păstra o tonalitate cât mai joasă, de a vorbi cât mai „echilibrat” despre siguranța femeilor e o capcană și servește ego-ului fragil patriarhal. Cu alte cuvinte, atunci când îi ceri unei femei cumpătare pe subiectul ăsta, fie că e femeie sau bărbat cel care o cere, ce îi spui de fapt este să fie atentă la sentimentele celorlalți. Să nu enerveze, să nu fie exagerate, să nu supere societatea. Iar acesta a fost, este și va fi întotdeauna un inamic al siguranței femeilor și al feminismului. Nu trebuie ca discuțiile despre violența împotriva femeilor să fie făcute cu voce mică și cât mai drăguțe, să nu deranjeze. Asta duce la inadecvare și la învinovățire (aceeași poveste dintotdeauna). Dacă un bărbat se teme să nu fie considerat ca toți ceilalți bărbați (faimoasa dispusă it’s not all men) tot ce are de făcut este să-i arate unei femei că nu este un pericol pentru ea (lucru extrem de simplu). Dacă o femeie se teme de bărbați în general, până la proba contrarie, e pentru că femei sunt ucise pe stradă și acasă la ele, chiar de cunoscuți, în mod real și constant în societatea în care trăim. Prima e o prejudecată neplăcută, cealaltă e o chestiune care ține de siguranță primară.
Mă bucur însă că, plecând de la acest thriller, am putut avea această conversație atât de necesară în cadrul evenimentelor FILIT de la Iași, iar interlocutorii mei au oferit perspective productive conversației (la fel cum au făcut-o și intervențiile participanților). Sper ca această campanie din jurul cărții să continue și la București.
Noaptea Albă a Poeziei (Casa FILIT)
După cum știți deja, vineri noapte înseamnă Noaptea Albă a Poeziei care începe pe la 21:30 și se termină pe la 4 dimineața. Moderatori anul acesta au fost poeții Radu Vancu și Dan Coman și a fost un line-up foarte fain de poete și poeți care au citit pe scenă. Casa FILIT plină, ca de obicei, cu o apetență vie pentru poezie. În primul meu an la FILIT, când am avut ocazia să și citesc, am fost copleșită și de oportunitate, și de moment (nu ai mereu oportunitatea să citești unei săli arhipline). Ce a diferențiat întrucâtva evenimentul de această dată de altele a fost intro-ul: o serie de poeți ucraineni au citit (și au afișat texte pe pancarte) despre război. Poemele au fost citite pe rând în ucraineană și apoi de către un română (traduse) și a fost poate cel mai greu & emoționant moment de la FILIT. A fost un memento necesar, dar cam dureros pentru noi toți: că noi suntem în siguranță și alții mor în război în același timp, cu aceleași calități și potențial de viață. Suntem la fel, doar că ne aflăm în locuri diferite. Această iminență e inconfortabilă, de aceea mi s-a părut formidabil și necesar acest moment. Și îmi confirmă victoria pe care trebuie s-o simțim în existența unui astfel de festival care celebrează creația și libertatea.
Sâmbătă, 26 octombrie
Noi voci europene, eveniment CELA (Casa FILIT)
Am asistat la un prim eveniment CELA (Connecting Emerging Literary Artists) cu scriitori și traducători, moderator a fost Doris Mironescu S-au discutat mai multe lucruri despre scris și traducere. La final am pus și eu o întrebare destul de generică: cum fac față scriitoarele și traducătorii prezenți la provocările inteligenței artificiale. Mi-au răspuns într-o notă destul de pozitivă pe care aș vrea s-o împărtășesc și eu. Și, de fapt, un program ca CELA și o întâlnire între scriitori și traducători funcționează ca antidot împotriva obsesiei de a lăsa AI-ul să gândească în locul nostru.
Corinne Heyrman (Țările de Jos, Belgia) a avut un performance dintr-un text tradus de Andreea Bălteanu (pe care aceasta l-a și citit în română), iar traducătoarea Mădălina Balea a participat la performance-ul în sine. Fragmentul citit explora diferența dintre generații și sănătatea mentală și ED. Mi-a atras atenția această scriitoare și pentru că ține anumite ateliere de scriere creativă în locuri mai puțin intuitive: în închisori și centre de îngrijire. Aceasta spunea că în literatură poți recunoaște lucruri și să ieși din zona ta de confort, dar să privești lucrurile astea și de la distanță, plăcându-i multidisciplinaritatea în prezentarea unei povești, îmbinând astfel scrisul cu performance-ul destul de lesne.
Ajda Bračič (Slovenia) a citit un fragment, pe care l-a reluat și Sergiu Lozinschi în traducerea sa – ce mi-a atras atenția din cele spuse de acesta a fost ideea conform căreia identitatea vine în straturi și această decizie activă de a scrie/ de a vorbi despre anumite aspecte mai degrabă. Lucru care, în fine, m-a făcut să mă gândesc la controlul pe care-l avem în perspectivele noastre despre sine (nu sunt convinsă dacă e un lucru bun sau nu).
CELA funcționează și ca un program de mentorat pentru traducători: cei la început de drum au ocazia să lucreze cu traducători cu experiență. Acesta a fost cazul și cu Alexa Stoicescu (sunt o fană a traducerilor sale), care a fost mentor pentru traducerile din neerlandeză. Ne-a citit și aceasta un fragment din „Vocea Sulinei” de Annaleen van Offel.
Cafeneaua traducătorilor, eveniment CELA (Acaju)
Cel de-al doilea eveniment CELA la care am fost s-a dovedit a fi o întâlnire destul de intimă între traducători: alături de Simina Popa, aceștia și-au împărtășit experiențele diverse în cadrul participării la CELA. Ce mi s-a părut foarte interesant a fost tocmai ideea aceasta de mentorat: câte un traducător deja bine implementat în scena traducerilor literare, ia sub aripa sa un traducător la început, îl îndrumă și îl ajută din toate punctele de vedere (asta implică și sfaturi, discuții pe marginea textelor traduse). Proiectul este complex și pentru că presupune un rol destul de important acordat traducătorilor (care-și pot alege pur și simplu ce text să traducă, din scriitorii participanți la proiect) și aduce în prim-plan diverse păreri despre actul traducerii. De exemplu, este traducătorul un creator la rândul său, e cartea tradusă un obiect care-i aparține? Aici am putea introduce și teama scriitorilor de a nu fi traduși așa cum și-au imaginat, respectându-le opera și crezând poate, la rândul lor, că acea carte le aparține în întregime indiferent de limba în care a fost tradusă. Alături de aceștia a fost și scriitoarea Ioana Stăncescu care a participat la CELA (într-o ediție precedentă, alături de Paula Erizanu și Iulian Bocai), așadar a putut oferi și o perspectivă de scriitor asupra proiectului.
Am înțeles mai multe și despre modul de funcționare al programului astfel: dificultățile și plăcerile traducerii și provocarea reală nu doar de conectare, ci de a găsi o portiță de intrare în editurile din alte țări. Căci, în definitiv, acesta e unul din scopurile primare ale CELA: nu doar să aducă împreună scriitori și traducători, nu doar să-i pregătească și pe unii și pe alții să facă pitch cât mai bine cu scrierile/traducerile lor la publicații, ci să aibă posibilitatea și oportunitatea de a fi traduși în aceste limbi participante la proiect. A fost o întâlnire din care simt c-am avut multe de învățat: și ca scriitoare, dar și ca persoană care promovează literatura constant.
Traducători participanți: Mădălina Balea și Andreea Bălteanu (neerlandeză), Jessica Bilcec (ucraineană), Ilina Gângă (spaniolă), George Doru Ivan (italiană), Sergiu Lozinschi (slovenă), Maria Andrei (bulgară), Aleksandra Petrov (sârbă), Andrei Săndulescu (cehă), Oana Andreea Stoe (polonă). In memoriam Mariana Bărbulescu, traducătoare și profesoară (1953-2025).
Tracy Chevalier în dialog cu Ioana Bâldea Constantinescu
Ultima seară pe care mi-am petrecut-o eu la FILIT a fost încununată de o întâlnire plină de chimie între Tracy Chevalier și Ioana Bâldea Constantinescu pe scena Teatrului Național. Nici pe Tracy Chevalier nu am citit-o până acum – mă fac vinovată aici de o prejudecată puerilă. Pentru că Fata cu cercel de perlă a fost o carte extrem de populară, nu am îndrăznit să mă apropii de ea, de teamă să nu mă dezamăgească și astfel nici n-am mai ajuns cândva la vreo carte de Chevalier. Lucru pe care aș vrea să-l rectific acum, post-FILIT.
Dialogul dintre acestea a fost plăcut și distractiv, pe alocuri cu alunecări interesante în lumea artistică, ce înseamnă o pictură și diverse anecdote (de pildă, participarea la o licitație unde Tracy Chevalier și-a așezat mâna sub ea ca să n-o ridice, neavând sumele aventurate acolo pentru un anumit tablou). Cel mai tare m-a prins, destul de evident, ideea conform căreia scrie mult despre femei pentru că acestea n-au avut prea multă putere în trecut. Erau constant sub presiunea de a face lucruri și erau încontinuu întrerupte. Mai ales dacă ne gândim la munca neplătită din gospodărie. Această dorință de a scrie despre femei pentru a le recupera vocile e cu adevărat superbă și n-o să fiu convinsă de altceva.
Mi s-a părut o perspectivă simplă și frumoasă și ideea de contract între cartea sa și cititor: contractul este pe jumătate gata când termină cartea și finalizat când cititorii ajung la carte, ceea ce oferă o libertate de interpretare destul de mare. Cu alte cuvinte, dacă adesea vorbește cu un cititor și-i spune ce crede acesta despre carte, va fi surprinsă, spunând că ea nu s-a gândit niciodată la asta. Mi-a plăcut asta și pentru că nu sunt foarte convinsă că rigiditatea interpretării e benefică, atunci când e asumată de un scriitor. A fi fixist și a spune: cartea mea e despre asta, cartea mea trebuie citită așa, cartea mea trebuie citită de cititori care… Mi se pare ineficient și nu neapărat conform cu realitatea. Iar Tracy Chevalier oferă această claritate pe care o vede în acest contract.
S-a vorbit și despre scrisul în timpul pandemiei – și de cât de puțin a reușit s-o facă, fiind mai degrabă motivată să scrie în perioadele când este foarte activă și ocupată. Munca de documentare pe care o presupune scrierea unui roman ficțional pare să fie cea mai ușoară pentru aceasta, ceea ce mă face să cred încă o dată că primul pas pe care trebuie să-l faci ca scriitori e să-ți dai seama la ce te pricepi cel mai bine să scrii (ce gen literar, ce tematică, ce stil etc).
De altfel, a mai fost ceva rezonabil ce a spus Tracy Chevallier în această seară: conform acesteia, nu e o persoană foarte creativă. Ne-a spus această mică poveste despre când era mic fiul ei și ea nu putea deloc să-i inventeze nicio poveste pe loc. Noi poate n-o credem în întregime pe Chevalier când spune că nu e creativă: cum să nu fie, când scrie? Totuși, ne-a arătat fațetele multiple ale imaginației și creativității, nici ele nu merg pe drum drept. Uneori trebuie muncite, creativitatea nu vine întotdeauna, nu vine în orice moment și în orice fel, fiecare dintre noi având oportunitatea și privilegiul de a o accesa în propriul mod. Deși Ioana Bâldea Constantinescu a fost foarte amabilă și i-a subliniat lui Tracy Chevalier prezența creativității în câteva momente cheie din discuția lor (de altfel, perfect adevărat), totuși o cred pe Tracy Chevalier când spune că nu e creativă „on the spot” și mi se pare că e o oportunitate de a vorbi despre timpul, spațialitatea și limita creativității, nefiind acest izvor nesecat de acțiune. Uneori ai nevoie de timp ca lucrurile să se sedimenteze.
Deși rapid pentru mine, două zile în care am încercat să înghesui cât mai multe, a fost plăcut și aproape nostalgic festivalul. Le mulțumesc organizatorilor și voluntarilor pentru munca extraordinară, jurnaliștilor și scriitorilor cu care am avut conversații la care mă voi gândi multă vreme de aici înainte. În afara FILIT-ului tot ce faci este să te gândești la următorul FILIT.