Am citit romanul Casa Scânteii (editura Literpress Publishing, 2024), cu un plăcut sentiment de adecvare: uite, domnule, că se poate! Se poate scrie despre problemele sociale și fără a minți, și fără a inventa, și fără a implora mila publică („a apăsa pe pedala empatiei”, cum ar zice un critic la modă, tipul ăla care a-nghițit umbrela). Pentru că, de ce: pentru că mă săturasem de texte scrise de bucureșteni îmbuibați, tineri din clasa mijlocie cu lecturi neomarxiste, care povestesc despre suferințele (citește: „violurile, abuzurile, sărăcia”) femeilor din mediul rural. Suferințele există. Iar cei care le provoacă sunt locuitorii din mediul rural, nu extratereștrii. Sau, cum mult mai plastic a zis Mihai Mărgineanu într-un interviu: „Satul românesc este groaznic!”. Da, este. Ticăloșirea generațională în care trăiesc oamenii din ruralul uitat (adică aproape tot ruralul, cu mici oaze pe ici pe colo, datorate câte unui primar vizionar), este un mare subiect literar, nu contest, dar cei care-ar trebui să-l dezvolte în scris sunt cei care-l cunosc nemijlocit, nu alintații snow-flakes, care n-au văzut în viața lor o oaie, că s-o mulgă nici nu s-ar pune problema. Bref, că mă lungesc nejustificat: mi s-a scârbit de impostură.
Marius Cărbunescu nu este un impostor. Scrie despre ceea ce cunoaște, despre ceea ce a trăit personal: sărăcirea clasei mijlocii din București, datorată crizei (în primul rând), pandemiei (în al doilea rând), și progresului tehnologic (în primul, al doilea și al treilea rând). Personajul său, Daniel Rădăuțean, este un fost ziarist de oarecare succes, acum condamnat la foame (a sa și a familiei lui) de moartea presei scrise – nemaivorbind de cele două evenimente planetare pomenite mai sus. Povestea lui, scrisă la persoana întâi, respiră autenticitate; autorul însuși este ziarist, așa că știe ce vorbește. Daniel se salvează singur, devenind șofer de uber, dar din păcate nu-și poate salva și ziarul, care se scufundă încet și sigur în mlaștina irelevanței: vânzări – nu, publicitate – nu, perspective – nici atât (am trăit și eu exact același proces, în coșmareștii ani 2009 – 2024, și pot aduce mărturie că autorul a descris foarte bine acest proces al decăderii). Dar se apropie niște alegeri, iar ziarul are șansa de a renaște, datorită banilor negri din politică (din nou, adevărez!), și Daniel este ales, de obscurele forțe subterane care conduc țara, să fie vectorul acestei salvări. Desigur, prețul pe care îl va plăti va fi mare, va fi suprem, dar scadența vine mult mai târziu, după ce alegerile sunt câștigate de cine trebuie, vorba lui Tudor Mușatescu. Deocamdată, nenorocitul de Daniel Rădăuțean se bucură de noua lui poziție de salvator, care îi aduce și numirea ca redactor-șef. Aici Cărbunescu dă dovadă de măiestrie, pot să admit asta, când descrie – la persoana întâi – cum iluzia puterii îi ia mințile lui Rădăuțean: marele șef să rățoiește de-acum la toată lumea, vorba lui e lege, el taie și spânzură etc. Penibil. Funest. Uman și trist.
Și vine vremea notei de plată. Banii negri costă înzecit, ba chiar înmiit, față de banii albi, asta pare să fie credința autorului, care își omoară personajul fără milă și fără remușcare: Daniel a semnat cu sânge pactul faustic, iar prețul este moartea, așa cum știm prea bine de la clasici. Așa că fostul șofer de uber își găsește sfârșitul, înfipt într-un copac din Tâncăbești, în mașina lui de fițe (un Letkon – nu știu dacă există marca asta, cred că nu, dar nu bag mâna-n foc). Până la urmă, ziarul a fost salvat, alegerile au fost câștigate, iar familia Rădăuțean (văduva și fiica) a fost lăsată în pace. Comanditarii crimei n-au extins pedeapsa și asupra celor două.
Până aici, toate bune și frumoase. Marius Cărbunescu avea un roman bun, un roman viu, un roman solid, cu care nici chiar mie nu mi-ar fi fost rușine – iar cine mă cunoaște știe că asta nu e vorbă-n vânt! Dar ce face mai departe domnul Cărbunescu? Își bate cuie-n talpă. Singur. Multe. Cu abnegație pionierească.
Adică dă un fel de al doilea roman, sau continuare, sau „Casa Scânteii 2”, că nici nu știu cum să-i spun, ca să ne explice nouă, cititorilor săi, ce se întâmplase de fapt, că noi suntem tâmpiți și nu-nțelegem. Dar cum face asta? Schimbă persoana, de la întâi la a treia, și construiește un sequel încâlcit, previzibil, plictisitor și greu de digerat – nu mai zic că și complet neverosibil – sub forma anchetei extinse a morții lui Daniel Rădăuțean. Ciorbă lungă, fără carne, dar cu surplus de emoții: Ana și Bogdan Rădăuțean (fiica, respectiv nepotul mortului) își fac propria lor anchetă, colonelul Brebu de la SRI, împreună cu doi tineri ofițeri, un fel de Lolek și Bolek (Trofin și Varga) și-o fac pe-a lor, omul de legătură dintre cele două anchete paralele este Adrian Ene, cel mai bun prieten (și singurul) al victimei, iar finalul ne găsește în plin film american de serie B, cu mitraliere, grenade, luare de ostatici și pac-pac cât cuprinde, ca să fie cititorul mulțumit că are parte și de acțiune, nu numai de fir epic. A, că toate astea sunt aiurea cu drumul, că nu le-ar crede nici posesorul unui creier de găină? Autorului nu pare să-i pese, el a scris o carte cu de toate, se poate culca mulțumit pe urechea ceea.
Și dacă s-ar fi oprit măcar aici! O, Doamne… Cărbunescu ține morțiș să ne informeze că este un scriitor imatur, să dea seamă de totala sa nesiguranță într-ale scrisului de literatură (mă rog, boală de ziarist): la finalul celui de-al doilea roman (sau a doua jumătate a romanului, că nici nu știu cum să zic), ne trezim cu un fabulos „Epilog”. În care autorul precizează că el de fapt s-a jucat, că n-a scris niciun roman, ci că totul a fost un efort jurnalistic de a „sălta” vânzările ziarului (care ziar?), că personajele lui sunt grotești și cusute cu ață albă, și că, pe scurt, „cine crede tot ce-i spui / este vai de capul lui”. Cu alte cuvinte, Cărbunescu simte nevoia să precizeze că el este conștient de convenția cititor–autor și că cititorul ar face bine, la rândul lui, să ia la cunoștință această convenție, de care habar n-avea.
Pe bune, domnule Marius Cărbunescu?